Zăpezile de altădată

,,Ou sont les neiges d’antan ?’’ (Unde sunt zăpezile de altădată ?), scria acum mai bine de cinci secole năpăstuitul poet francez Francois Villon în Balada doamnelor de altădată. Şi chiar dacă el filosofa pe tema fragilităţii şi a deşertăciunii vieţii (precum în vechime regele Solomon, care îşi începe cartea sa din Vechiul Testament, Eclesiastul, cu afirmaţia ,,Deşertăciunea deşertăciunilor, toate sunt deşertăciuni’’) întrebându-se unde sunt femeile din vremurile de demult şi concluzionând că dacă le-ai căuta e ca şi cum ai căuta zăpada care s-a topit, versul său a devenit, în timp, un loc comun prin care, ,,in extenso’’, se exprimă nostalgia pentru lucrurile care au fost cândva, care au rămas ori s-au petrecut mult în urmă. Eu însă îl voi interpreta ,,stricto sensu’’ şi mă voi referi doar la zăpezile de altădată, la zăpezile copilăriei mele. Şi asta pentru că de câteva zile, de când a început să ningă ceva mai serios, suntem suprasaturaţi de reporterii televiziunilor cu ştiri despre ,,iadul alb’’, aceştia repetând la nesfârşit cuvinte precum ,,cod’’, ,,extrem’’, ,,urgie’’ şi altele de acelaşi gen, toate menite să inducă o stare de nesiguranță în sufletul omului, dar și mult mai perversa nevoie artificială de a „rămâne pe recepție”, pentru a afla ce se mai întâmplă în continuare. În copilăria şi chiar în adolescenţa şi tinereţea mea astfel de ninsori şi zăpezi erau un lucru normal, iarna începea înainte de Crăciun, ba uneori chiar de prin noiembrie. Liţenii petreceau Crăciunul pe zăpezi de genul celor din ultimele zile, în decorul de un alb feeric. Îmi amintesc că în anii copilăriei, doar într-unul nu am avut curţile şi uliţele pline de zăpadă de Crăciun şi toată lumea era dezamăgită, parcă sărbătoarea nu avea nici un chichirez aşa, cu pământul gol, negru, neacoperit de albul pur al zăpezii. Ninsorile erau bogate, stratul de nea depăşindu-ne genunchii în fiecare an. Mergeam la şcoală pe pârtiile din mijlocul drumului, cu zăpada scârţâindu-ne sub tălpi, ca un acompaniament permanent al paşilor. Pe uliţe şi pe şosea circulau sănii grele, trase de boi, şi sănii mai uşoare, dichisite, trase de cai, însoţite de clinchetul vesel al clopoţeilor prinşi în hamurile acestora. Erau două feluri de clopoţei în harnaşamentul cailor, unii din aceia în forma clasică, pe care cred că-i ştiţi toţi, pe care-i luam cu noi la colindat, şi unii de formă sferică, cu câteva găurele, având în interior ceva ca nişte pietricele, care produceau clinchete lovindu-se de pereţii sferei, mişcate de mersul cailor. Peste sat se auzea, din curţile oamenilor, şi dangătul vesel al cioilor de la gâtul oilor ori cel mai grav, mai dogit, al trăcăliilor de la gâtul berbecilor. Cioile, ca şi clopoţeii cailor, erau confecţionate dintr-un aliaj de bronz şi alamă, pe când trăcăliile dintr-o tablă mai groasă, de oţel. Trebuie să ştiţi că trăcăliile de la gâtul berbecilor aveau un rost, nu erau puse aşa, oricum. Mărimea lor era diferită, în funcţie de numărul oilor aflate în turma ciobanului. Într-un fel sunau trăcăliile berbecilor dintr-o turmă de cinzeci de oi, într-un fel cele ale berbecilor unei turme de o sută de oi, de exemplu. Dar mai puternic decât clinchetul clopoţeilor şi al zăngănitului trăcăliilor răsuna larma copiilor care se dădeau cu săniile pe ruscă. Noi, cei din colţul nostru, ne dădeam la rusca de la Fermă, din faţa şcolii. Rusca era destul de abruptă, iar puţin mai înante de jumătate, unde cotea uşor spre stânga, era umbrită de malul înalt al Fermei, soarele nu ajungea niciodată acolo, dat fiind că iarna nu se ridica spre zenit, ca vara, fiind mai aproape de linia orizontului. Din această cauză acolo zăpada bătătorită era mai tot timpul îngheţată, ceea ce făcea ca săniile noastre să prindă mare viteză, alunecând mai departe şi după ce se termina rusca, până, hăt, spre Fântâna Ciocoiului. Aşa se numea fântâna aia cu cumpănă de acolo, unde oamenii din partea aia de sat veneau să-şi adape vitele. Nu aveau fântâni în curţi pe atunci, acestea au început să fie săpate cam după 1972. Erau fântâni şi pe deal, fântâni comune, amenajate de oamenii mahalalelor, fântâni cu roată şi două ciuturi, dar aici apa era la aproape patruzeci de metri, pe când pe vale pânza freatică era doar la vreo nouă metri. De aceea oamenii preferau să-şi adape vitele în vale, vitele beau multă apă, şapte -opt găleţi ori chiar mai mult, şi aici era mai uşor de scos apa. Fântâna Ciocoiului avea şi un jgheab lung de aproape zece metri, cioplit în trunchiul unui arbore secular, ceea ce permitea adăparea mai multor vite în acelaşi timp. Într-un an tata îmi făcuse o sanie nouă, ne dădeam cu sănii din lemn, confecţionate de părinţi, caice cu tălpi de fier erau puţine, au apărut mai târziu după ce s-a construit combinatul chimic, prin ’64 - ’65, iar liţenii începuseră să lucreze acolo. Eram nerăbdător să încerc sania nouă şi cum a terminat-o tata, am şi plecat la ruscă. A mers şi tata cu mine, era ora la care trebuia să adape vitele. Ajunşi la ruscă mi-a spus să aştept până coboară el în vale cu vitele, apoi să-mi dau drumul cu sania. Dar te pui cu nerăbdarea care mă încerca? Nerăbdare neînţeleasă de tata, care ar fi trebuit să-mi permită mai întâi mie să alunec la vale, apoi să coboare el. Aşa că nici nu ajunsese la jumătatea ruştii şi eu mi-am şi dat drumul. Sania aluneca bine, peste tălpicile din lemn tata îi pusese şi nişte şine din fier beton, aşa că atunci când am prins gheaţa aia de sub malul Fermei am căpătat o viteză fantastică. Sau aşa mi se părea mie! În orice caz, datorită vitezei l-am prins din urmă pe tata şi vitele lui. Printre acestea era şi o junincă destul de măricică. Aceasta, auzind huruitul saniei, s-a întors să vadă ce e, moment în care eu am ajuns-o şi am trecut cu sania drept pe sub burta ei. Tânără, neînvăţată cu tot felul de zgomote, juninca s-a speriat şi a luat-o la goană. Eu alunecam din ce în ce mai repede, chiar printre picioarele junincii care, speriată tot mai tare, alerga odată cu mine, sărind pe deasupra mea când într-o parte când în alta. Iar eu, sub burta ei, mai mereu. În capul ruştii, în afara copiilor care-şi aşteptau rândul la sanie, erau şi alţi oameni, adunaţi la rişcă, un joc de noroc care se practica pe atunci. Aceştia înmărmuriseră, aşteptau ca din moment în moment să fiu strivit de copitele junincii. Tata, alerga şi el, încercând să ne ajungă din urmă şi să îndepărteze pericolul. Am avut noroc, am ajuns la fântână nevătămat. Tata nu mi-a reproşat nimic, credea probabil că-s prea speriat. Nu era aşa, nu-mi fusese frică, eram doar mirat, dar asta pentru că, probabil, nu realizasem pericolul. L-am aflat mai târziu, când am urcat cu sania în deal, din comentariile bărbaţilor adunaţi la rişcă. Uneori mă duceam cu sania şi la Rusca Mare, din faţa fântânii ale Oltei, lângă casa alor Jiganie, prima casă construită pe deal, după reforma lui Cuza. Aici erau băieţi mai mari, printre care nea Puiu Popescu, juristul de mai târziu, care avea pe atunci prima pereche de schiuri pe care am văzut-o în Liţa. Cred că era şi singura, de altfel. Unii încercau să-l imite, legându-şi de picioare nişte doage vechi de butoi. Erau şi băieţi care se dădeau cu bobul, compus din mai multe sănii legate între ele printr-o scândură. Prima sanie avea în faţă două mânere, cu care se ţinea cârma, şi era prinsă de scândură printr-un şurub mobil, care permitea rotirea acesteia într-o parte şi alta. Cârmaciul bobului se întindea pe burtă, pe prima sanie şi pe scândură, prinzându-se cu mâinile de mânere, iar ceilalţi se aşezau în fund, pe săniile din urmă. Datorită greutăţii sporite, bobul aluneca la vale cu mare viteză, spulberând totul în calea lui. Mare meşter în a cârmi bobul era Petrişor al lui Iepure, de pe vale, de-o ţine acum pe Ioana Gănţoi. Prin ’63 în curtea şcolii de la Fermă, unde am făcut primele patru clase, se turnase o alee de ciment de la poartă până la intrarea în clădire. Şcoala era mică, avea doar două săli de curs în care învăţam patru clase, două dimineaţa, două după amiaza. Prima ninsoare a acelui an a fost într-o după amiază în care clasa noastră era la cursuri. Bucuroşi, după ore băieţii din clasă nu am plecat acasă ci am râmas să ne dăm pe gheaţă, pe aleea aia. Ne făceam vânt de la distanţă şi când prindeam viteză ne opream proptindu-ne în picioare şi, datorită inerţiei, alunecam pe zăpada proaspăt aşezată pe cimentul aleii. S-a format astfel un gheţuş ca sticla, lung de vreo zece – cinsprezece metri. Am plecat abia când s-a întunecat. Peste noapte a mai dat un prăşcău de zăpadă, care a acoperit gheţuşul. A doua zi dimineaţă, venit la şcoală înainte de începerea cursurilor, domnul Sarchiz, directorul, n-a ştiut ce este sub stratul subţire de zăpadă. Cum a călcat pe gheaţa de sub zăpadă, picioarele i-au luat-o înainte iar directorul a făcut o tumbă straşnică. Servieta i-a sărit din mână cine ştie unde iar mâna, prinsă sub corp, i s-a frânt ca un băţ de floarea soarelui. Domnul Sarchiz a stat în concediu medical, cu mâna în ghips, mai bine de o lună de zile. În prima zi în care a venit apoi la şcoală, a intrat la noi în clasă şi a scos toţi băieţii în faţă, la tablă. Ne-a aliniat apoi ne-a bătut la palmă cu o riglă de-aia mare, pe toţi la rând, fără alegere. Ba pe unii, pe care-i ştia mai neastâmpăraţi, pe Liş şi pe Fusulan, zis Şeful, de exemplu, i-a dat şi cu capul de tablă. N-am zis niciunul nimic, ne simţeam vinovaţi, toţi ne dădusem pe gheaţă. Ehei, ce-ar mai fi vuit televiziunile astăzi dacă un profesor ar fi îndrăznit să facă aşa ceva. Erau mai multe reprize de ninsori în timpul unei ierni, care se puteau repeta până spre începutul lunii martie. Iarna ţinea de regulă cam până pe la Simţi (12 martie), sărbătoarea celor 44 de mucenici, în dimineaţa acelei zile existând tradiţia ca gospodarii să dea foc gunoaielor strânse în curţi. Cu un şomoiog aprins se afumau, în scop purificator, şi colţurile casei. Am mai apucat o iarnă asemănănătoare cu asta, cu ninsori puţine şi în care părea că primăvara venise încă din februarie. Ba chiar venise atât de devreme, încât pe 21 februarie a fost o furtună ca vara, cu ploaie însoţită de fulgere şi trăznete. Pe atunci, pentru a se putea urmări emisiunile televiziunii erau necesare nişte antene înalte de vreo 30 de metri, confecţionate din ţevi metalice, prinse din mai multe părţi cu două-trei rânduri de ancore din sârmă. În timpul furtunii, antena casei lui nea Vasile Şchiopu (alde Păldăgică) a fost lovită de un trăznet. Energia descărcată de acel trăznet a fost atât de puternică încât a scos din pereţi şi a râspândit prin casă ţevile şi cablurile instalaţiei electrice, îngropate în zid. Poate că Doina, fata lui nea Vasile şi verişoara mea, care avea vreo 12 ani pe atunci, îşi mai aminteşte acea întâmplare. Ţin minte data exactă a acelei furtuni deoarece peste două zile, 23 februarie, am plecat în armată, eveniment important în viaţa tinerilor de atunci. Crezusem că deja sosise primăvara însă în martie a venit un viscol atât de puternic încât în Bărăgan troienele aveau trei metri înălţime. Ceauşescu a decretat stare de necesitate iar armata a fost scoasă din cazărmi, la dezăpezire. Cea mai mare zăpadă pe care am văzut-o a fost la începutul anului 1962 când a nins atât de mult încât stratul de zăpadă ajunsese cam la doi metri. Nu se mai vedeau nici vârfurile ulucilor din zăpadă, curţile şi câmpul fiind otova. Doar părţile de sus ale caselor ce se mai vedeau, parcă răsărite direct din câmp. Bunicul meu, Marin Bâţă era înalt, avea aproape unu nouăzeci şi îi vedeam deasupra zăpezii, când mergea prin pârtiile din curte să dea la vite, doar moţul căciulii. Viscolul care a aşternut stratul acela imens de zăpadă acoperise în întregime casa lui nea Vică şi a tuşei Maria Bâzgan, care era amplasată în marginea dinspre est a satului. Din vârful casei în partea din spate, spre câmp, se formase o pantă lină, lungă de vreo cinzeci de metri. Ne căţăram pe acea pantă până în vârful casei şi ne dădeam drumul cu săniile la vale, alunecând până tocmai în dreptul alor Carauţă. Unchiu Vică era un om blajin şi ne lăsa, nu ne zicea nimic, nu-i era teamă că-i stricăm aoperişul. Se mai supăra doar când Florian Bolborici, ale Chera, zis Zdârnacu, cel mai neastâmpărat dintre copiii din colţul ăla de sat, la concurenţă cu nea Florian, fiul lui unchiu Vică, se uita pe coşul casei, ăla mare, cu corlată, şi arunca cu bulgări de zapadă în căldarea în care fierbea mămăliga, atârnată de verigi. Primăvăra a debutat apoi brusc, cu nişte călduri aşa de mari pentru luna martie, încât toată zăpada aia imensă s-a topit în doar două zile. Căţărat pe troianul de zăpadă mă uitam cum apa curgea năvalnic, ca un adevărat torent, pe fostele pârtii. Tot prăpădul ăla de omăt, transformat în apă, a umplut apoi Oltul şi Dunărea care n-au putut să-l cuprindă, revărsând-se şi provocând mari inundaţii. Apele Oltului mare şi ale Dunării se uniseră, înghiţind şi Oltul mic, care dispăruse. Apa ajunsese până sub mal, inundând casele din vale. Dacă priveai din mal spre Oltenia nu vedeai decât apă, de sub mal până la linia orizontului. Cât vedeai cu ochii. Parcă erai la mare, singura deosebire fiind că apele nu erau albastre ci gălbui, nămoloase. Acel potop de apă s-a retras târziu, spre vară, lăsând în urmă bălţi, care forfoteau de peşte. Într-o astfel de baltă a găsit tatăl meu o namilă de somn, pe care nu l-a putut căra singur ci a trimis vorbă să se ducă bunicul meu după el, cu căruţa. La bâlciul din toamna precedentă bâtu, cum îi ziceam bunicului, cumpărase cu două sute de lei o albie mare, mai mare decât cele obişnuite, spre nemulţumirea mamarii, care-i reproşa că cine o să se poată lupta cu a albie. Albia n-o folosisem încă, şi a fost tocmai bună să păstreze peştele, conservat în saramură, în ea. Toată vara am mâncat din peştele ăla, ca iarna din porc. Sora tatei, tanti Ghina, se măritase de puţină vreme cu nea Dumitru Băieţica, din Odaia. Nea Dumitru lucra la Fermă, era tractorist, şi în vara aia deservea o maşină de bătut porumb. Mergeam cu mamarea să-i ducem mâncare şi uneori se revolta, ,,iar peşte, mamă-soacră, nu-l mai terminaţi odată?’’ După inundaţiile alea din primăvara lui ’62, în anul următor au demarat lucrările digurilor care au încorsetat într-un an de zile, malurile Oltului mare şi ale celui mic. Comuniştii aveau păcatele lor, dar de construit au construit. Mult, multe şi rapid, nu ca autorităţile de acum. Iarna de care vorbeam a fost iarna cu zăpezile cele mai mari pe care le-am văzut. Cei mai în vârstă povesteau de iarna lui ’54, când, cică, zăpezile erau cât stâlpii de telegraf. Eram prea mic pentru a-mi aminti, aveam doar un an. Frigul era aşa de mare încât, îmi povesteau ai mei, bâtu mă ţinea în palme deasupra plitei, pentru a mă încălzi. Au fost şi ierni, cumplite, după cum vedeţi. Aşa că nu vă mai panicaţi, ascultând relatările lui Cătălin Radu Tănase şi ale fătucelor de la televizor!