Liţenii şi Basarabia

Sâmbătă, 24 martie, am publicat pe pagina grupului Liţa – Teleorman scrisoarea adresată autorităţillor publice locale de domnul colonel în retragere PAVEL LICĂ, scriitor, fost ziarist militar, participant remarcat prin fapte deosebite la evenimentele din decembrie 1989 ce au determinat căderea regimului comunist. Teleormănean de-al nostru, născut şi crescut în apropiere, în comuna Crângeni, domnul LICĂ PAVEL cere primarilor şi membrilor consiliilor locale din toată ţara să se solidarizeze cu fraţii de peste Prut, din Moldova răpită României, unindu-se în cuget cu aceştia, prin semnarea unor DECLARAŢII DE UNIRE! Solicită asta în contextul în care, în anul CENTENARULUI MARII UNIRI din 1918, în Republica Moldova a apărut o mişcare în care românii de acolo, înfruntând ameninţările antiunioniştilor, inclusiv cea cu închisoarea a preşedintelui Dodon, îşi afirmă răspicat dorinţa de a se reuni cu patria mamă ROMÂNIA, semnând în acest sens DECLARAŢII DE UNIRE la nivelul primăriilor şi raioanelor. Chiar dacă aceste declaraţii nu au consecinţe juridice, spune autorul scrisorii, acestor acte solemne trebuie să le răspundem şi noi, cei din dreapta Prutului, cu acelaşi entuziasm, pentru a dovedi lumii, marilor puteri, Uniunii Europene şi NATO, că vrem o reparaţie istorică, aşa cum s-a întâmplat în 1989 cu cele două Germanii. Semnalul acestei voinţe a fost dat zilele trecute de o comună din judeţul Bistriţa-Năsăud, de una din judeţul Covasna, precum şi de Consiliul Judeţean Bistriţa-Năsăud adaugă domnul Lică Pavel, concluzionând că e timpul să facă acest lucru toate judeţele şi localităţile ţării. În 23 martie, întruniţi într-o şedinţă extraordinară, şi consilierii locali din capitala judeţului Maramureş au adoptat o hotărâre prin care Baia Mare se uneşte simbolic cu Republica Moldova, fapt ce m-a determinat ca în dimineaţa zilei următoare, aşa cum am arătat la început, să aduc la cunoştinţa liţenilor scrisoarea adresată autorităţilor publice de domnul Lică Pavel, întrebându-i pe domnul primar şi pe unii dintre membrii consiluilui local ce părere au. Pentru a înţelege mai bine mobilul gestului meu, trebuie să vin cu unele precizări. Iniţial numele de Basarabia a fost dat Ţării Româneşti, datorită dinastiei întemeietoare a acestui stat, familia Basarabilor. Aceştia, în luptele lor contra tătarilor, între anii 1328-1342 au luat în stăpânire câmpia cuprinsă între Carpaţii Vrancei – Dunăre - Marea Neagră - gurile Nistrului, teritoriu pe care mai târziu domnitorul Alexandru Basarab l-a cedat Moldovei, în cadrul căreia i-a rămas numele de Basarabia. Nume care s-a extins, mai apoi, asupra întregii părţi a Moldovei dintre Nistru şi Prut. Peste vreo 400 de ani, între anii 1806-1812, are loc un război între imperiul ţarist şi cel otoman spre sfârşitul căruia ruşii ocupă partea de est a Moldovei, cea dintre Prut şi Nistru, recte Basarabia. Câştigând războiul, ruşii au pretins împeriului otoman ambele ţări româneşti, Ţara Românească şi Moldova, vasale pe atunci turcilor, doar intervenţia lui Napoleon, care i-a ameninţat cu războiul, făcându-i să-şi reducă pretenţiile. Pacea de la Bucureşti din 1812 a consfinţit raptul, turcii cedând fără drept un teritoriu care nu le aparţinea de drept, întrucât Moldova, deşi vasală, era un stat autonom. Deşi aflaţi de mai bine de un secol sub stăpânire rusească basarabenii nu şi-au pierdut conştiinţa de neam iar în 1918, profitând de conjunctura creată de sfârşitul primului război mondial şi destrămarea imperiului ţarist, au votat mai întâi pentru proclamarea independenţei Republice Democratice Moldoveneşti (24 ianuarie) iar în puţină vreme, prin moţiuni de unire votate de diferite judeţe (Soroca, Bălţi), s-au exprimat în favoarea unirii cu Romănia. În cele din urmă, la 27 marte 1918, Sfatul Ţării, cum se numea forul lor legiuitor, a hotărât unirea, cu 86 de voturi pentru, 3 împotrivă şi 36 de abţineri. Drept urmare, Moldova dintre Prut şi Nistru este integrată statului român, în ţinut fiind instaurată administraţia acestuia. După doar douăzeci şi unu de ani, în 1939, tendinţele expansioniste naziste şi staliniste au determinat încheierea unui tratat secret între Germania şi Uniunea Sovietică, cunoscut sub numele de pactul Ribentrop – Molotov, după numele miniştrilor de externe care l-au semnat. Urmare a acestui pact şi a prăbuşirii sistemului occidental de alianţe, la 28 iunie 1940 Uniunea Sovietică transmite României un ultimatum, solicitându-i ca în 48 de ore să părăsească Basarabia şi nordul Bucovinei. România cedează fără luptă iar după 40 de ore trupele sovietice şi ale NKVD-ului (securitatea rusească) intră în teritoriile cerute şi, suplimentar, în Ţinutul Herţei care nu era menţionat în ultimatum. În timpul retragerii pripite şi haotice a administraţiei şi armatei române din aceste teritorii, populaţia civilă a fost supusă la jafuri, torturi şi asasinate din partea comandourilor comuniste şi a trupelor NKVD-iste. Alte acţiuni împotriva reprezentanţilor oficiali ai Statului Român în retragere au fost comise de unităţi militare sovietice şi de comuniştii locali. Locuitorii ţinutului, născuţi în limitele sale, devin cetăţeni sovietici iar cei născuţi în restul României sunt expulzaţi, numai cu hainele de pe ei. Refugiaţii de orice origini, care fugiseră din URSS şi trăiau în Basarabia, sunt deportaţi în Siberia, împreună cu localnicii care fuseseră slujbaşi ai statului român. Refugiaţi dintre cei plecaţi în pripă din Basarabia au ajuns şi în Liţa, locuind şi fiind angajaţi la Fermă, exploataţie agricolă a statului. Tot aici au ajuns şi bunurile unei ferme moldoveneşti, vite şi utilaje agricole, ce au apucat a fi evacuate în cele 40 de ore până la sosirea ruşilor. Mai mare peste acestea era un basarabean numit CANCEAROC, nu ştiu dacă era proprietarul ori doar administratorul bunurilor evacuate. Mulţi liţeni şi-au câştigat pâinea zilnică în acei ani lucrând la Fermă alături de basarabeni, legând relaţii de prietenie cu aceştia. În noaptea de 21 spre 22 iunie 1941 mareşalul Antonescu, conducătorul statului român, a rostit celebra frază: ,,Români, vă ordon, treceţi Prutul’’, declanşând războiul sfânt pentru eliberarea Basarabiei. Printre cei care au executat în acea noapte ordinul mareşalului, forţând trecerea Prutului, s-a aflat şi locotenentul FLOREA FIRICAN, liţean, învăţător la şcoala din sat, căruia sătenii îi spunea domnul CERCEL. S-au aflat şi ISPAS BÂŢĂ, fratele bunicului meu, TUDOR ŞCHIOPU (ale Păldăgică), cumnatul bunicii mele, TUDOR CĂRNUŢĂ, fratele celuilalt bunic al meu, şi mulţi alţi liţeni din Regimentul 20 Dorobanţi. Printre primii români căzuţi în cea dintâi noapte a războiului sfânt s-au numărat locotenentul aviator DUMITRU CIUPITU, originar din Liţa, prăbuşit cu aparatul de zbor în timp ce ataca garnizoana rusească din oraşul Bălţi, precum şi tatăl lui GHEORGHIŢĂ COTMEANA din Satul Nou, soţia sa, LUCICA, râmânând văduvă cu trei copii. COSTICĂ CIUPITU (al lui PUIŞORU) a fost grav rănit, faptele sale de vitejie determinând aliaţii să-l decoreze cu Crucea de Fier, cea mai înaltă decoraţie germană, şi să-l transporte cu avionul în Germania, unde i s-a amputat piciorul din şold şi i s-a pus proteză. Copil fiind, mi-l amintesc cum mergea cu piciorul său ţeapăn din lemn, smucindu-l din şold şi aruncându-l într-o parte. TUDOR CĂRNUŢĂ şi TUDOR ŞCHIOPU, ca şi mulţi alţi liţeni, nu s-au mai întors din Basarabia. Căderea lor în luptă era anunţată la primărie iar familiile îndurerate le făceau înormântare ca şi când ar fi murit acasă. Li se făcea slujbă pe bătătură apoi procesiunea pleca spre cimitir cu preotul în frunte, urmat de carul cu boi în care se afla sicriul ce conţinea, în loc de trupul celui decedat, un costum de haine şi tabloul acestuia. Erau jeliţi de soţie, copii şi rude, urmaţi de prieteni, vecini şi cunoştinţe şi înmormântaţi cu tot tipicul, după care li se făceau toate rânduielile cerute de tradiţie şi credinţă. Cele mai multe femei, văduve de râzboi şi care aveau copii, nu se mai căsătoreau până la sfârşitul vieţii, ducând greul gospodăriei pentru a le asigura viitorul copiilor. Dar războiul a fost câştigat până la urmă de ruşi şi Basarabia, eliberată doar pentru vreo trei ani, le-a revenit din nou acestora. În 1945 ruşii au pretins restituirea bunurilor evacuate din Basarabia şi reîntoarcerea celor refugiaţi. Cu voia lor, dar mai mult cu forţa. Familia lui CANCEAROC a fost forţată să plece în Rusia. CANCEAROC se împrietenise cu PANAIT BÂŢĂ, fratele mai mare al bunicului meu, care avea o funcţie pe la Fermă. Basarabenii aveau şi un copil mai mic, de vreo 15 ani, care se împrietenise cu unchiu’ Neculai, fiul lui PANAIT, şi cu tatăl meu, cu care era cam de aceeaşi vârstă. Bănuind ce o să se întâmple după victoria ruşilor, şi văzănd relaţiile strânse ce se legaseră între cei trei copii, Cancearoc îl rugase pe unchiu’ Panait să ia copilul la el acasă şi să aibă grijă de el ca de propriul fiu. Panait Bâţă fusese de acord iar copilul nu mai era la fermă când familia sa a fost ridicată şi trimisă înapoi în Basarabia ori, cine ştie, mai departe, în Siberia. A mai rămas copilul o vreme în familia lui Panait Bâţă până ce oameni fără suflet l-au turnat noilor autorităţi iar acel suflet nevinovat a fost ridicat şi deportat. I-a rămas în urmă doar amintirea şi chitara la care obişnuia să cânte seara, instrument ce s-a aflat multă vreme în casa unchiului Neculai, care nu lăsa pe nimeni să umble la ea, sperând că poate-poate, basarabenul va reveni cândva. Tatăl meu îmbătrânise şi tot continua să se întrebe ce s-o fi ales de acel copil, victimă a râzboiului şi politicii. Au mai rămas în casa unchilor mei şi nişte cearşafuri brodate, şi nişte feţe de masă pictate cu talent de o basarabeancă, ZASMENCA, despre care nu ştiu dacă era soţia lui CANCEAROC ori o altă refugiată. Au scăpat de deportare, rămânând în Liţa, doar câţiva refugiaţi care, poate, nu au fost aşa importanţi ori au scăpat autorităţilor ruseşti. Părinţii adoptivi ai colegului meu de bancă din şcoala primară, MIHAI UNGUREANU, care locuieşte lângă Fermă, la margini. Pe taică-său îl chema VASILE, iar pe maică-sa nu ştiu cum o chema întrucât toată lumea îi spunea RUSOAICA. O femeie masivă, cu o voce groasă, dogită, de la ţigări cred, fiind prima femeie pe care am văzut-o fumând, liţencele copilăriei mele neavând acest obicei. Un alt VASILE, GAŞPAR, constructor foarte bun, de la care mai apoi mulţi liţeni au deprins tainele acestei meserii, căruia i se spunea VASILE MOLDOVEANU’! Avea o fată foarte frimoasă, Georgeta, ce a ajuns mai târziu farmacistă. Şi o familie de dascăli, doamna şi domnul TONU, care, până în 1960 când s-au pensionat, i-au învăţat carte pe mulţi dintre liţenii născuţi în anii războiului şi încă vreo nouă ani după aceea. Amintirea acestor oameni şi a destinului tragic al familiei CANCEAROC m-au făcut să adresez autorităţilor liţene îndemnul de a semna acea declaraţie de unire. M-am gândit că ar fi un gest de reparaţie morală, de recunoştinţă şi continuitate, atât faţă de aceşti moldoveni care au venit în Liţa încrezători, ca la fraţii lor, cât şi faţă de liţenii care şi-au lăsat oasele şi sângele pe pământul Basarabiei. Dar, poate, n-am fost suficient de explicit. Ori suficient de diplomat. Recunosc lipsa de diplomaţie, motivată de refuzul anterior, explicit sau implicit, al domnului primar faţă de unele propuneri de-ale mele, adresate direct sau prin intermediul acestei pagini. Niciuna, precizez, în interesul meu propriu. Aspect care m-a determinat să folosesc poate, un ton vindicativ, ca să zic aşa. Puteţi aprecia fiecare dintre domniile voastre acest lucru, citind preambulul de prezentare al scrisorii domnului LICĂ PAVEL, postată la 24 martie pe pagina de care am amintit. Nu m-am aşteptat însă, cu toată lipsa mea de diplomaţie, la reacţia unui membru al consiliului despre care credeam că va fi primul care v-a îmbrăţişa ideea, având în vedere că în anii de după schimbarea regimului politic din ’89 s-a implicat în acţiuni vizând strângerea de cărţi şi manuale în limba română, mergând apoi să le doneze fraţilor basarabeni. Cu sufletul legat de Basarabia, după cum afirmă domnia sa. Insă, din păcate, consilierul nu a văzut în cererea mea de a se alătura celor care se solidarizează cu acţiunile moldovenilor de a cere unirea cu ţara decât ,,o afişare de vorbe goale şi slogane sforăitoare’’, ca să mă refer doar la ce mi-a răspuns pe pagină. Pentru că, în privat, vorbele au fost mult mai grele. Nu ştiu de ce, doar până acum nu m-am implicat în politică, prilej de a face promisiuni neacoperite de fapte, precum alţi colegi ai domniei sale. Ori poate i-o fi fost puţin ciudă că nu au venit ei primii cu ideea asta, cine ştie!!! Cert este că am fost făcut ca la Nufărul, cum se spunea cândva! Dar, asta este, nu mă plâng, fiecare judecă după mintea şi inima pe care o are! Sper doar că zecile de mii de oameni adunaţi ieri în Piaţa Marii Adunări Naţionale din Chişinău, care au scandat ,,U-ni-re! U-ni-re!’’ şi ,,Jos hotarul de la Prut!’’, precum şi ,,Proclamaţia Marii Adunări Centenare’’ adoptată acolo, prin care se cere Parlamentului României ca mâine, 27 martie, să adopte o decizie pentru „reîntregirea naţională prin mijloacele paşnice ale democraţiei parlamentare şi în limitele Constituţiei României”, să-i fi schimbat părerea, să nu fi văzut şi acolo doar vorbe goale şi slogane sforăitoare! Cu atât mai mult cu cât, într-un interviu acordat astăzi, 26 martie, unei jurnaliste de la Cotidianul, domnul George Simion, liderul platformei unioniste Acţiunea 2012, organizatorul manifestaţiei de ieri, afirma că ,,fiecare dintre noi, indiferent de partidul sau asociația din care face parte, are menirea să conștientizeze necesitatea coagulării tuturor eforturilor în sensul refacerii unității naționale, care se află mai presus de interesele electorale sau personale trecătoare’’. Doamne ajută!