În staţie la Lizeanu

Puţine fapte sau evenimente din viaţă te impresionează într-atât, încât peste zeci de ani, poate, să-ţi aminteşti exact ce făceai într-o anumită zi, la o anumită dată calendaristică. Data căsătoriei, absolvirea unor şcoli, ziua încorporării ori a liberării din armată, pierderea cuiva drag, ori altele de genul ăsta, de obicei. Sau nişte evenimente cu adevărat deosebite. Astfel, eu îmi amintesc exact ce făceam la ora în care scriu aceste rânduri, într-o zi de acum 41 de ani, 5 martie 1977. Mă aflam în preajma staţiei Lizeanu de pe bulevardul Ştefan cel Mare din capitală, unde acţionam pentru limitarea şi lichidarea urmărilor marelui cutremur ce avusese loc în seara precedentă, vineri 4 martie 1977. În momentul producerii seismului mă aflam în sala de mese a Şcolii militare de ofiţeri de la Băneasa, unde serveam cina împreună cu alte câteva sute de elevi. La un moment dat a început să se audă un huruit puternic, ca şi când prin apropiere s-ar fi deplasat o coloană de tancuri. Chiar m-am întrebat,, ce s-o auzi, că doar n-avem tancuri în unitate? Imediat însă s-a stins lumina iar clădirea a început să se zgâlţâie puternic, pe orizontală mai întâi, apoi şi pe verticală. Nerealizând încă ce se întâmplă, dar conştientizând că e ceva rău, ne-am ridicat şi am început să fugim din sala de mese. Mi-am dat seama că la uşă am şanse slabe să ies repede, masa la care mă aflam era destul de departe de intrare, unde se crease deja o mare busculadă, aşa că am luat un scaun şi l-am aruncat într-o fereastră pentru a o sparge şi a ieşi pe acolo. Am pus mâna apoi pe pervaz şi am sărit afară, de la etajul întâi al blocului alimentar, unde se afla sala de mese. Încă mai am şi acum, la încheietura mâinii drepte, cicatricea unei răni produse de un colţ de sticlă rămas în rama ferestrei. În timp ce săream, am văzut deaspra şcolii un Boeing ce venea la aterizare pe aeroportul Otopeni, aflat în apropiere. Iniţial am crezut că este un bombardier ce atacă şcoala, cunoscând că în cazul declanşării unui război sunt atacate în primul rând unităţi militare şi alte obiective strategice, de aceea, după ce am aterizat cu bine, am început să mă deplasez în salturi spre gardul şcolii, gândind că este necesar să ne salvăm şi să ne regrupăm în pădure. Nu eram singurul care gândisem aşa, am văzut mulţi colegi care se deplasau în salturi spre pădure. Până a ajunge la gard însă, totul s-a potolit. Am realizat că mă înşelasem, că fusese un cutremur, ştiam de la părinţi despre cutremurul din 1940, pe care îl apucaseră, dar eu încă nu trăisem pe pielea mea aşa ceva. Fusese o senzaţie groaznică, terifiantă, am realizat ce puţin înseamnă omul în faţa naturii dezlănţuite, în faţa mâniei Domnului! M-am întors în sala de mese pentru a-mi recupera căciula, ce rămăsese pe o poliţă aflată sub masă. Mesele erau răsturnate iar pe jos era plin de căni de inox şi de iaurtul de la felul doi, pe care nu mai apucasem să-l bem. După ce mi-am recuperat căciula am ieşit pe platoul unităţii, unde în scurt timp ne-am regrupat toţi colegii. Ofiţerul de serviciu şi alte cadre aflate la permanenţă s-au orientat rapid şi în zece minute, ori chiar mai puţin, ni s-au indicat fiecărei subunităţi circumscripţiile de poliţie la dispoziţia cărora urma să ne punem. Am ieşit din cazarmă şi ne-am deplasat spre locurile indicate, aşa cum ne aflam, în ţinută de instrucţie şi nu în uniformele de reprezentare, cum ieşeam de regulă în oraş. Aveam să aflăm mai târziu că şcoala noastră de ofiţeri a fost prima unitate militară care a acţionat în acele momente. Împreună cu plutonul meu am oprit primul autobuz ieşit în cale şi l-am deturnat, dacă pot spune aşa, ordonându-i şoferului să ne ducă la Circa 4 Miliţie, după organizarea de atunci, conform ordinului de misiune. Aici am fost repartizat la blocul de la Lizeanu, un bloc de 10 etaje, cu numeroase scări, care fusese rupt în două de cataclism. La parter fusese un magazin de încălțăminte care intrase în pământ, pur şi simplu. Parterul şi primul etaj. Etajul doi ajunsese la nivelul trotuarului. Casa scării dispăruse, rămăsese doar casa liftului! O scară de bloc de 10 etaje fusese mutată în lateral cu un metru, de pe axa verticală, şi acăzut în gol... Asta era priveliştea pe care am văzut-o când am ajuns acolo şi pe care am tot privit-o, terifiat, până în seara zilei de duminică, când am fost scos din dispozitiv şi am mers la şcoală unde, după ce am făcut duş, am servit prima masă după mai bine de 50 de ore. În tot acest timp băusem doar două căni de ceai, pe care ni-l oferiseră nişte doamne. A doua zi dimineaţă am primit altă misiune şi tot aşa, timp de peste trei săptâmâni. M-am aflat în cele trei săptămâni în multe dintre locurile celor 60 de clădiri prăbuşite, total sau parţial, în Bucureşti. În centru, la cofetăria Casata, la Nestor, la Dunărea. La blocul Apolodor, pe Cheiul Gârlei, pe Splai adică. La Blocul OD 16 din Militari. În centru, iarăşi, la blocul de la Colonade, unde am văzut când a fost scos dintre dărâmături regretatul actor Toma Caragiu. De aici mi-a rămas mult timp întipărită pe retină imaginea unei victime care era prinsă la etajul doi, atârna cu capul şi mâinile în jos, voise, probabil să scape aruncându-se pe geam. De câte ori lama buldozerului lovea în ruine, încercând să degajeze molozul, cadavrul se mişca, dând din mâini de parcă ar fi vrut să ne cheme. Era teribil. Am fost şi la Morgă, unde a trebuit să căutăm în buzunarele şi hainele victimelor pentru a găsi eventuale acte de identitate ori altceva ce ar fi putut servi la identificarea acestora. Au fost momente groaznice. Dacă nouă ni se părea aşa, ne întrebam ce-or simţi oare cei care-i căutau pe cei dragi printre şirurile de cadavre? În tot acest timp nu ştiam nimic despre cei de acasă şi nici aceştia despre mine. Pe atunci comunicarea era mai greoaie decât acum, nu exista nici telefonie mobilă, nici internet. În plus, o perioadă după producerea seismului nu a funcţionat nici radioul, nici telefonia clasică. De-abia în a patra ori a cincea zi, când mă aflam in dispozitivul care bloca accesul spre cofetăria Casata, l-am văzut venind de pe strada Mendeleev pe un consătean şi vecin de-al meu, unchiu Ion Trupşor, ce venise să-şi caute fiul, pe Viorel, fostul meu coleg din primele clase, care era şi el în Bucureşti în vremea aceea. Am aflat că ai mei erau bine şi am putut să le transmit că şi eu sunt bine. Cutremurul din 4 martie 1977 a făcut 1578 de victime, majoritatea în Bucureşti (1424). La nivelul întregii ţări s-au înregistrat 11300 de răniţi iar 35000 de familii au rămas fără adăpost. Oraşul Zimnicea a fost distrus aproape în totalitate (peste 85%). În fotografie de jos puteţi vedea ruinele blocului Dunărea, de pe bulevardul Magheru, care avea la parter un restaurant pe care, în învoire, îl frecventau mulţi dintre colegii mei. Dacă seismul s-ar fi produs cu 24 de ore mai târziu, cu siguranţă mulţi dintre ei s-ar fi aflat printre victime. Poate nici eu nu aş mai fi avut astăzi prilejul să rememorez acele momente, scriind aceste rânduri.