Şpaga Opricăi

Sunt convins că nu vă spun o noutate, dar în jurul poliţiştilor roiesc întotdeauna o mulţime de persoane, nu întotdeauna bine intenţionate. Rar o prietenie cu un poliţist este dezinteresată, cei care au iniţiativa acestor relaţii sperând că, mai devreme ori mai târziu, vor avea de profitat. De aceea este bine, tânăr poliţist fiind, să fii foarte atent la cercul de relaţii pe care ţi-l creezi, la mediul în care te învârţi. Indicat este ori să-ţi continui relaţiile cu cercul de prieteni creat înainte de a deveni poliţist, ori să-ţi creezi şi dezvolţi relaţii în rândul colegilor de serviciu. Un alt pericol care-i pândeşte pe tinerii poliţişti, şi nu numai, este lăudăroşenia, pălăvrăgeala fără rost. Chiar dacă momentan eşti într-un grup în care predomină colegii tăi de serviciu, nu este bine să atingi ori să dezvolţi subiecte legate de activitatea profesională dacă o frântură cât de mică din acestea riscă să ajungă la urechea unei persoane străină de instituţie. O să exemplific riscul unor asemenea neglijenţe cu o păţanie de-a mea, de pe când eram tânăr locotenent, păţanie al cărei efect m-a urmărit ani întregi, afectându-mi reputaţia, fără ca eu să am habar! La doi ani după ce terminasem şcoala de ofiţeri, în octombrie 1981, a fost emis Decretul 306/1981 privind unele măsuri pentru prevenirea şi combaterea unor fapte care afectează buna aprovizionare a populaţiei. Aşa era întitulat actul normativ respectiv. Decretul incrimina ca infracţiune de speculă, pedepsită cu închisoare de la şase luni la cinci ani de închisoare, “cumpărarea de la unităţile comerciale de stat şi cooperatiste, în scop de stocare, în cantităţi care depăşesc nevoile consumului familial pe o perioadă de o lună, de ulei, zahăr, făină, mălai, orez, cafea, precum şi de alte produse alimentare a căror stocare afectează interesele celorlalţi cumpărători şi buna aprovizionare a populaţiei”. Ca în cazul oricărui act normativ nou apărut, în perioada imediat următoare promulgării, prevederile sale se aplicau cu stricteţe şi se organizau frecvent acţiuni şi controale pentru depistarea actelor de încălcare dispoziţiilor sale. Într-una dintre zilele ulterioare promulgării, am făcut echipă cu maiorul Tănase, din cadrul Biroului economic, pentru verificarea unei informaţii de-a acestuia, ori a unei reclamaţii, nu mai ştiu ce era, privind încălcarea prevederilor decretului. Maiorul nu era aşa bătrân, prin prisma vârstei mele de acum, având mai puţin de 55 de ani, limita rămânerii în activitate, dar, noi ofiţerii tineri, majoritatea sub 30 de ani, îi spuneam Moşu! Şi Moşu a rămas şi acum, când încă trăieşte în Murgaşi, pentru noi, locotenenţiii de atunci, care astăzi depăşim cu mult vîrsta maiorului din anii ’80! L-am însoţit pe Moşu la restaurantul Oltenia, unde am identificat şi invitat în biroul şefului de unitate pe una dintre femeile de serviciu de acolo, Vava Oprica. Aici maiorul a întrebat-o unde locuieşte, stătea aproape, în centru, şi i-a adus la cunoştinţă că are o reclamaţie, întrebând-o dacă este de acord să-i facem un control la domiciliu. Oprica a fost de acord, spunând că nu are nimic de ascuns. În timp ce-i lua declaraţia de consimţământ, Moşu a întrebat-o dacă nu are vreo prietenă printre colegele de serviciu, să meargă cu noi să ne asiste, una mai discretă, care să nu facă mare tam-tam, povestind la toată toată lumea că Opricăi i-a facut Miliţia percheziţie acasă. Nu ştiu, dar parcă în acei ani, ai dictaturii cum sunt numiţi acum, se avea mai multă grijă de imaginea cuiva, decât în aceşti ani când se face mare caz de drepturile omului, dar eşti luat şi arătat la televizor cu cătuşele la mîini, fiind stigmatizat în ochii opinei publice cu mult înainte ca vreo instanţă să se pronunţe cu privire la vinovăţia ori nevinovăţia ta. La acest aspect mă refer doar, nu fac aici o analiză a celor bune şi rele din cele două sisteme. Că erau şi-atunci destule hibe, unul constituindu-l chiar motivul pentru care făceam ceea ce făceam în cazul în speţă. Oprica ne-a indicat o colegă de serviciu, o chelneriţă, şi împreună ne-am deplasat, pe jos, la locuinţa femeii de serviciu. Stătea destul de aproape, am mai spus, într-o garsonieră. Am găsit vreo douăzeci de kilograme de zahăr şi vreo zece sticle de ulei. Oprica era singură, n-avea familie, deci cantităţile respective se subsumau legii, depăşeau nevoile sale de consum pe o lună de zile, a apreciat maiorul! În garsonieră se aflau şi trei covoare persane noi, nefolosite, făcute sul într-un colţ. În timp ce redactam procesul verbal în care consemnam rezultatul percheziţiei, moş Tănase a întrebat-o pe Oprica ce este cu cele trei covoare. Oprica a răspuns că sunt pentru o nepoată de-a sa de la ţară, care trebuie să se mărite şi-i trebuie pentru zestre şi cadou la naş. Cum ea locuia în centru, iar în apropierea locuinţei sale era un magazin de covoare, se scula de dimineaţă, stătea la coadă şi aşa a reuşit să-i procure nepoatei cele trei covoare. Chiar s-a mândrit cu ele, le-a desfăcut şi ni le-a arătat, ce frumoase erau!

În acei ani deja începuse criza bunurilor de consum care a caracterizat ultimii ani ai dictaturii lui Ceauşescu şi pentru orice lucru de valoare trebuia să stai la cozi ori să găseşti relaţii care să te ajute să-l procuri pe sub mână! Covoarele nu făceau obiectul legii, nu le-am menţionat în actele întocmite, Moşu o întrebase doar din curiozitate. Am încheiat procesul verbal şi-am plecat, lăsându-le pe cele două femei să se întoarcă la serviciu. Pe strada Lipscani, lângă restaurantul Oltenia, spre intersecţia cu Theodor Aman, era şi un bar, aparţinând tot de Oltenia. Barmaniţă era o doamnă drăguţă, prietenă de familie cu unul dintre locţiitorii şefului miliţiei municipale, Caty! Ştiind acest lucru şi noi, ofiţerii biroului economic, frecventam acest bar, gândindu-ne, aşa cum am explicat şi în povestirea privind cazul de la Ciobănaşul, că e o persoană verificată, de încredere, şi că n-o să avem probleme dacă venim şi noi aici. De regulă nu stăteam în bar, să nu ne vadă oamenii muncii şi să ne bârfească, de parcă ar fi şi avut o părere bună despre noi. Mergeam într-o încăpere care se afla în spatele barului, unde se putea intra şi ieşi prin spate, fără a putea fi văzuţi de clienţii obişnuiţi, din bar. De aici se putea întra şi în sala de protocol a restaurantului, îmbrăcată în pluş albastru, în care însă nu prea intram noi, locotenenţii, deoarece riscam să dăm peste şefi din ăia mari, de la partid, ori de la inspectorat. Şeful complexului Oltenia era un om cu relaţii tari în Craiova acelor ani! Ei, şi pe când stam noi, ăştia mai mici, la câte o băută în încăperea din spatele barului, venea uneori, ba chiar destul de des, şi soţul barmaniţei, unul Vili! Cu y, cred, Vily! Ne obişnuisem cu el, unii se împrieteniseră chiar, inclusiv locţiitorul de care vorbeam. Mie nu-mi plăcea, mi se părea un tip linguşitor şi alunecos. Ne obişnuisem însă cu el şi am făcut toţi, cred, greşeala de care vorbeam la începutul articolului, mai povestind chestii de la serviciu în prezenţa lui. Într-una din ocaziile astea, individul profită de prilejul ivit şi mă întreabă: - Auziţi, domnule Bâţă, dar cu femeia asta, amărâta de Oprica, ce-aveţi de gând? Sper că nu va păţi mare lucru, că e şi ea femeie sărmană, e singură, n-are pe nimeni! Eu, ofiţer încă tânăr, cu caş la gură, cad în capcană şi-i răspund: - Nu va păţi mare lucru, fiţi fără grijă! Cantităţile de produse găsite la ea nu au fost aşa mari, erau modice chiar, nu se prefigura deci intenţia revânzării lor ulterioare, în scopul realitării vreunui profit.. Faptă lipsită de pericol social, cred că tovarăşul maior Tănase a închis deja dosarul cu propuneri de aplicare a articolului 18 indice 1 Cod Penal! O să primească o amendă de o mie de lei la Procuratură, şi cu asta, gata! - Vă mulţumesc! Of, ce m-aţi liniştit! Suntem prieteni cu ea, eu şi nevastă-mea, şi, ştiind că mai veniţi pe-aici, m-a rugat să mă interesez. Am încheiat discuţia şi am şi uitat-o, nu mi-am mai amintit de ea mult timp. După o vreme am încetat să mai şi frecventăm barul respectiv, aflasem că Vily nu era chiar uşă de biserică! Avea un autoturism Dacia şi, profitând de relaţiile cu şefii, reuşise să-şi ia număr mic. Pe atunci era o fiţă să ai număr mic, adică un număr de înmatriculare din trei cifre doar, nu din patru, cum aveau majoritatea. Un număr mic însemna că eşti cineva, persoană importantă, de pe la partid, securitate, miliţie! Sau unul cu relaţii pe acolo! 1-Dj-110, de exemplu, era numărul de înmatriculare al autoturismului folosit de şeful miliţiei judeţene. Aprobarea pentru astfel de numere nu era la îndemâna oricui, se dădea doar de locţiitorul şefului miliţiei judeţene care coordona efectivele de circulaţie, ori de cineva mai mare decât acesta. Şeful miliţiei ori inspectorul şef! Autoturismele cu număr mic nu prea erau oprite în trafic, pentru control, de către cei de la circulaţie, care evitau complicaţiile. De asta era şi bătaia pe ele! Ei, şi Vily, reuşise să-şi ia un număr de-ăsta, mic. Şi nu orice număr mic, ci unul aproape identic cu cel al şefului Serviciului Economic, maiorul Untaru! Doar prima cifră era diferită, 1-Dj-1xx era al lui Untaru, 2-Dj-1xx era al lui Vily. Mai mult, chiar, după ce şi-a luat număr mic, Vily şi-a şi revopsit maşina. A revopsit-o în culoarea maşinii lui Untaru, un bleu azuriu. Apoi, cu tupeu, a început, în faţa celor mai slabi de înger, să se dea drept Untaru! În zilele premergătoare Învierii Domnului dintr-un an, a mers pe la ciobanii care vindeau miei prin camp, pe la poalele oraşului, pentru a evita controalele miliţiei economice, şi a luat de la fiecare câte doi noateni în numele lui Untaru. Aşa se vorbea! Nu ştiu ce-o fi păţit Vily, l-am pierdut din vedere, după ce am încetat să mai frecventăm barul soţiei sale! Peste ani însă, prin ‘92 sau ‘93, pe când eram locţiitor al şefului Miliţiei municipale, vine o bătrânică la mine în audienţă. - Mă mai cunoaşteţi, domnule comandant? - Parcă v-aş cunoaşte, doamnă, dar nu-mi mai amintesc de unde! - Sunt Vava Oprica! Aţi fost la mine acasă, acu’ vreo zece-doişpe ani, cu domnul Tănase! Mai ţineţi minte? - De la Oltenia, nu? - Da, de la Oltenia! - Îmi amintesc! Care-i problema, de ce aţi venit la mine? Pot să vă ajut cu ceva? - Să vedeţi…Vă mai amintiţi că atunci când mi-aţi făcut perichiziţie, aţi găsit şi trei covoare, pe care nu mi le-aţi luat, cum mi-aţi luat zahărul şi uleiul? - Îmi amintesc! - Staţi să vă povestesc! După ce aţi fost atunci la mine, mi-a fost mare teamă de ce-o să se întâmple cu mine. Şi l-am rugat pe Vily, care se lăuda că e prieten cu dumneavoastră şi cu şeful de la economic, să pună o vorbă şi pentru mine, să scap şi eu mai uşor. Iar peste câteva zile a venit la mine şi mi-a spus că a vorbit cu dumneavoastră. Şi că i-aţi zis că dacă vă dau unul dintre cele trei covoare, nu mă mai trimiteţi la închisoare, ci o să plătesc doar o mie de lei amendă! Am început să simt cum mi se urcă sângele în cap! - Şi? Ce-ai făcut? - Păi, am dat covorul, ce era să fac? Să mă duc la puşcărie? - Mi-ai dat dumneata mie vreun covor? - Nuuuu! Nu vi l-am dat dumneavoastră. I l-am dat lui Vily, să vi-l aducă el, pentru că aşa a zis, că vi-l aduce el, că dumneavoastră vă feriţi, să nu vă vadă cineva. A venit la mine acasă, l-a ales pe cel mai mare şi mai frumos, l-a luat şi a plecat cu el să vi-l aducă! - Şi-acum ce vrei? Ai venit să-ţi dau covorul? Că ai aflat că a venit revoluţia şi se restituie bunurile confiscate? - Nuuuu! De ce nu aveţi răbdare? - îmi zice cu reproş femeia! Ieri a venit la mine sârboica! Ospătara pe care-am luat-o de martor atunci. Aşa-i zicem noi, sârboaica, că mă-sa este sârboaică, nu-i româncă de-a noastră! Şi-a venit la mine! Oprico, Oprico, zice, tu ştii unde este covorul ăla, de i l-ai dat lui Bâţă? Unde este? - zic eu. E la Vily acasă, e-ntins pe jos în sufragerie. L-am cunoscut, că de la mine a ştiut de covor. Că m-a mâncat limba atunci şi i-am spus nevesti-sii ce covoare frumoase aveai pentru nunta nepoatei! Şi ieri m-a luat Caty acasă la ea, s-o ajut să ducă nişte bagaje, că e ziua lui Vily, şi-a fâcut o droaie de cumpărături. Au invitaţi, că ştii că lui îi place să se dea mare. E prima dată cînd am fost la ei în apartament, că tu ştii că la ea nu prea intră colege în casă, ei primesc numai d-ăia mari, că s-au ajuns! Şi cum am intrat, cum mi-a sărit covorul în ochi, l-am cunoscut că mi-a intrat la inimă, mi-a plăcut de-atunci de când l-am văzut la tine, că ce mi-aş fi dorit şi eu un covor din ăla! Asta e tot, domnule comandant. Cum am aflat, cum m-am interesat de dumneavoastră. V-am căutat şi ieri, şi azi dimineaţă, dar mi s-a spus de la poartă că sunteţi ocupat şi că să vin după masă, cînd aveţi audienţe. Am venit să vă spun, mînca-va-ş limba, să vă spun, să-mi iau păcatul de pe suflet, că maaaari păcate mi-am făcut cu dumneavoastră! V-am năpăstuit atâţia ani! De câte ori vă vedeam, vă ziceam cîte alea-n gând, judecându-vă cum v-aţi bulguit la mine, femeie sărmană, să mă faceţi să-i plătesc nepoată-mii atâta amar de bani pe covor! Am rămas mut, gândindu-mă cum atâţia ani, de câte ori întram în Oltenia, în control cu colegii mei, ori doar să mănânc ceva ori să beau o bere, oamenii ăia de-acolo mă priveau şi mă judecau, gândindu-se cât de făţarnic, căt de prefăcut pot fi, pretinzându-le lor să fie corecţi şi să respecte legea, în timp ce eu o extorcasem pe cea mai amărâtă dintre ei. Şi intram des, că era aproape de sediul miliţiei municipale, în centru, şi era acolo un bucătar, nea Nicu, care fâcea un ciolan cu fasole cum rar am mai mâncat în altă parte! N-am dormit toată noaptea, de necaz şi tot gândindu-mă ce să fac, cum să o scot la capăt. Trecuseră atâţia ani, covoarele nu fuseseră menţionate în procesul verbal, alte probe în afara declaraţiei Opricăi şi a sârboaicei n-aş fi avut! Subţire treabă! Legal, nu prea aveam ce să fac! A doua zi, pe seară, am luat totuşi legea pe seama mea, şi-am forţat nota! Am descins la domiciliul lui Vily pe înserate, împreună cu doi colegi de încredere, l-am săltat pe specimen şi, cu covorul în spate, l-am adus la sediu. În câteva ore recunoscu-se, după ce i-am promis că în afară de restituirea covorului n-o să suporte alte consecinţe. În dimineaţa următoare l-am sunat pe şeful de la Oltenia, patron acum, rugându-l ca la ora zece să adune personalul în careu. Moment în care am sosit şi noi, cu Vily şi covorul. I-am cerut Opricăi, sârboaicei şi excrocului să povestească fiecare ce s-a întâmplat! Nu ştiu însă ce-or fi zis în sinea lor oamenii ăia, spectatorii! Ori dacă acolo, erau prezenţi toţi aceea care auziseră, de-a lungul anilor, de şpaga Opricăi! Aşa că, aveţi grijă în ce anturaj beţi o bere şi ce vorbiţi pe acolo. Şi cui daţi amănunte despre cazurile de la serviciu!

Şicane rutiere

În septembrie 1981 a fost repartizat la Biroul Circulaţie al Poliţiei municipiului Craiova un tânăr locotenent, absolvent al clasei de profil din ultima promoţie a Şcolii de ofiţeri. Îl cunoşteam încă din vară, era din zonă şi făcuse stagiul de practică din ultimul an la Craiova. Mă cunoştea şi el, participasem la măsuri de ordine şi alte câteva misiuni, eu ca tânăr locotenent, cu doi ani vechime deja, el ca elev-sergent. În iulie ’81, împreună cu alţi colegi, în jur de 30 de cadre din tot judeţul, şi de la miliţie şi de la securitate, am fost detaşaţi la Bucureşti, pentru a participa la misiuni legate de Jocurile Olimpice Universitare, ediţie organizată de ţara noastră. Eu, împreună cu Barbu Adrian şi Marin Popescu, ce era pe atunci ofiţer de circulaţie la Segarcea dar care încă din acel an avea să fie numit şeful poliţiei rutiere din municipiu, iar mai apoi din tot judeţul, ale căror efective avea să le conducă, în total, mai bine de 25 de ani, până la pensie, fusesem cazaţi într-o cameră a căminului Facultăţii de Medicină Veterinară, de pe splai. Ca misiuni, eu şi Barbu asiguram, împreună cu alţii, obiectivul Stupul, denumirea codificată a Casei de Cultură a Studenţilor. Într-una din zile ne deplasam toţi trei de la cămin spre obiectiv. Când am traversat splaiul, spre cofetăria Tosca, cu vreo doi metri înainte de trotuar, am deviat puţin de pe zebră, s-o luam mai de-a dreptul, spre intrarea în grădina de vară a cofetăriei, care nu era chiar în dreptul trecerii de pietoni. Moment în care ne auzim fluieraţi puternic de un agent de circulaţie. Ne-am întors spre partea de unde se auzea fluierul şi l-am văzut pe elevul nostru, care ne-a făcut autoritar semn cu degetul arătător să ne ducem la el. Curioşi, îl cunoşteam toţi trei, ne-am dus, crezând că vrea să ne salute, dar elevul sergent ne-a tras o praftură ce nici de la colonelul Panait, şeful poliţiei craiovene din acea vreme, nu luasem. E drept, eram în ţinută civilă, dar nu cred că nu ne-a recunoscut, chiar dacă nu a dat nici un semn în acest sens. - Băi, fraţilor, cred că n-o să fie de-a bună cu ăsta, dacă vine la noi, la Craiova! – le-am zis celorlalţi. Şi-am avut gura aurită. Aşa a fost. Era intransigenţa întruchipată. Nu te atingea-i de el cu nimic, în sensul de a fi căzut la pace cu cineva, de a accepta să închidă ochii la ceva, la o abatere cât de mică. Personal, pentru mine nu aş fi avut nevoie, eram pieton pe atunci şi încă mulţi ani de atunci încolo, când mi-am luat maşină eram deja locţiitor al şefului poliţiei. Dar lucram cu reţea informativă şi ăştia nu erau toţi nişte sfinţi, că dacă ar fi fost sfinţi nici n-ar fi avut ce să-ţi spună. Iar unul dintre modurile de a-i recompensa pentru informaţiile furnizate, erau intervenţiile pe la circulaţie, când săvârşeau vreo contravenţie, ori pe la evidenţa populaţiei, să-i scuteşti de cozile de la ghişee. Dar cei care lucrau în aceste structuri, nu prea ştiau cum e să lucrezi cu informatorii. Dar ofiţeraşul nostru nu era doar intransigent. Deşi era cam grăsuţ pentru vârsta lui, având destulă piele, nu prea îşi mai încăpea în ea. Arogant şi încrezut, te trata ca pe-un nimic, dacă erai nevoit să apelezi la el. La cei mai mici sau egali în grad cu el, mă refer! Noroc cu nea Gore Herăscu, locţiitorul de profil, un om înţelegător, pâinea lui Dumnezeu, care nu te refuza niciodată când apelai la domnia sa. Avea obiceiul să se adreseze tuturor, fie militar, fie civil, cu “domnule inginer”! - “Ce mai faceţi, domnule inginer?”, ori - „Ce faci, inginere?”, în funcţie de rangul celui în cauză. Odată, pe când era în comisia de examinare a candidaţilor la statutul de conducător auto, îi spune celui ce tocmai se aşezase la volan: - Dă-i drumul înainte, dom’le inginer! - Sunt doctor, domnule locotenent, îi spune acesta, crezând, poate, că l-a confundat, cu altcineva. - Da’ ce p....a mă-tii, bă, te-am întrebat eu ce eşti? Dă-i drumu-acolo şi ţine-ţi gura! Cam âsta era omul! Ei, şi ofiţerului nostru cu coafă albă, savarinei, cum le spuneam celor de la circulaţie datorită culorii caschetei, i se pusese pata pe-un subordonat, pe-un agent de circulaţie, Georgescu. Vă daţi seama cum se purta cu agenţii, dacă şi cu noi, cei de rang egal, se purta cum se purta. Îi făcea observaţii mai tot timpul, era veşnic nemulţumit de indicatorii realizaţi de acesta, îl raporta la şefi, îi făcea tot felul de mizerii, ce mai încoace şi-ncolo! Sper că nu greşesc, că nu spun baliverne pe-aici, le vând şi eu cum le-am cumpărat, n-am fost de faţă, că lucram în altă structură! Într-o zi, cică l-ar fi raportat la şeful miliţiei, venise colonelul Balaci între timp, că este neglijent, dezordonat, că umblă cu ţinuta murdară şi pantalonii necălcaţi, deşi are postul în Valea Vlăicii, o zonă intens circulată din buricul oraşului, kilometrul zero, pe unde trec toţi şefii de la judeţ, pe deasupra! - Bine, ar fi zis colonelul, unde – i acum, ce schimb este? - Schimbul întâi, ar fi zis ofiţerul, chiar acum este de serviciu! - Când iese din schimb să te prezinţi cu el la mine, să-l văd şi să discut eu cu el! - Am înţeles! Numai că cineva l-a pus în temă pe Georgescu. Probabil vreo secretară, care auzise discuţia, că doar şi secretarele aveau nevoie să se pună bine cu cei de la circulaţie, nu? Aşa că agentul, cu puţin înainte de a ieşi din schimb, a părăsit postul şi s-a dus doi paşi mai încolo, la Viorel, responsabilul spălătoriei chimice care era pe atunci lângă restaurantul hotelului Jiul, Ramada de astăzi. - Viorele, vreau să mă faci boboc, că mă cheamă şeful cel mare! - Bine, şefu’ - i-ar fi răspuns Viorel. Dezbrăca-ţi-vă! Era vară. Georgescu s-a executat şi a rămas în maiou şi chiloţi în biroul responsabilului, care a luat bluza şi pantalonul şi-a ieşit. S-a înapoiat nu peste multă vreme, cu hainele curăţate şi călcate. Agentul i-a mulţumit, s-a îmbrăcat şi a plecat la sediul din Libertăţii, cum primise ordin. În anticamera comandantului, s-a întâlnit cu ofiţerul - şef de schimb, care-l aştepta, şi au intrat împreună la colonel. Balaci Paulin l-a privit lung, mustăcind! - Ia întoarce-te, i-a zis agentului! Roteşte-te încet! Georgescu s-a întors, făcând piruete ca la parada modei, apoi s-a oprit. - Poţi pleca, i-a spus comandantul! Dumneata mai rămâi, s-a adresat apoi ofiţerului. Agentul a salutat, a ieşit şi a plecat. Nu mai ştiu ce s-o mai fi întâmplat şi ce s-a mai discutat apoi în biroul şefului miliţiei.

Altă dată, patrulând cu autoturismul de serviciu prin municipiu, ofiţerul observă cum un taximetrist coboară din maşina sa, se duce la Georgescu, aflat în post, discută ceva cu el, după care bagă mâna în buzunar, scoate nişte bani şi-i înmânează agentului. Acesta îi ia fără fasoane şi-i pune în buzunarul său. Şeful de schimb face ochii cât cepele, inghite în sec, şi apoi se adresează şoferului de pe patrula auto: - Du-mă repede pe Libertăţii! La municipiu! Urgent! Acesta se conformează, coteşte şi se înscrie pe traseul spre Miliţia municipală. Ajuns aici, ofiţerul coboară şi urcă direct la şeful miliţiei. - Tovarăşe colonel, permiteţi să raportez! În urmă cu nici zece minute, plutonierul Georgescu de la Biroul circulaţie a fost mituit de un taximetrist. - Ce vorbeşti! De unde ai informaţia? - Eu personal i-am văzut! I-am văzut cum stăteau de vorbă, apoi taximetristul a băgat mâna în buzunar, a scos nişte bani, iar agentul de circulaţie, care era în post, a întins mâna şi i-a luat. - Ştii cine e taximetristul? - Nu ştiu, dar i-am reţinut numărul de înmatriculare! - Perfect! Sună la dispeceratul I.J.T.L.-ului şi spune-le să ni-l trimită aici, iar dumneata vezi pe unde e Văduva şi apoi, când vine taximetristul, vă prezentaţi toţi trei la mine. Vedem ce spune, analizăm, iar dacă e cazul, sesizăm Procuratura militară! - Am înţeles! Locotenent-colonelul Văduva era locţiitorul care coordona activitatea birourilor circulaţie şi economic. Peste vreun sfert de oră, se deschide iar uşa cabinetului şefului miliţiei municipale şi intră Văduva, însoţit de ofiţerul de circulaţie şi un bărbat masiv, grizonat, între două vârste. - Luaţi loc, vă rog, zice colonelul Balaci! Te-a pus ofiţerul la curent, Nicule? - Da, domnule colonel! - Bun! Să începem atunci! Ia, zi domnule, cum te numeşti? - Cutare şi cutare! - Unde lucrezi? - La I.J.T.L. (Întreprinderea Judeţeană de Transport Local) - Cu ce te ocupi acolo? - Sunt taximetrist! - Bun! Ia coala asta de hârtie şi scrie! Subsemnatul cutare şi cutare, fiul lui şi al, scrie numele părinţilor, născut la data de, scrie când te-ai născut, în, unde te-ai născut, cu domicilul în, şi scrie unde locuieşti! Aşaaaa.... Ai scris? - Da, domnule comandant! - Bun! Şi-acum continuă...De la capătul rândului! Lucrez la I.J.C.L. ca taximetrist. În ziua de, scrie data de astăzi, mă aflam.. Stai puţin! Ce contravenţie-ai făcut? Pentru ce te-a oprit agentul? - Ce contravenţie, domnule comandant? Care contravenţie? N-am făcut nici o contravenţie! - Băi, să nu te joci cu noi! Nu ne face să pierdem timpul! Că dumneata nu păţeşti nimic, dacă recunoşti cum a fost! Scrie la lege! Uite Codul Penal aici! Vrei să-ţi citesc? - Ce să recunosc, domnule comandant? N-am făcut nimic, pe cinstea mea! Sunt om bătrân de-acum şi n-am ajuns în viaţa mea pe la miliţie! Decât când am dat examenul de şofer! - Băi, recunoaşte că avem martori! I-ai dat nişte bani acum vreo oră plutonierului Georgescu de la Circulaţie? - I-am dat, domnule comandant! - Păi vezi? Câţi bani i-ai dat? - Două sute de lei! - Două sute de lei! Şi de ce i-ai dat? - Să-mi ia nişte pui? - Să-ţi ia nişte pui? Cum adică să-ţi ia nişte pui? - Păi Georgescu e ginerele meu, domnule comandant! Şi i-am dat să-mi ia şi mie nişte pui, că el are relaţii, că e de la circulaţie!

Exersaţi ochiul şi-o mână / Pentru patria română !

Într-o zi, pe când eram în echipa de cercetare, prin jurul prânzului mă trezesc sunat de şeful biroului care-mi ordonă să mă prezint la dânsul. Traversez holul, biroul în care lucram pe atunci fiind amplasat chiar vizavi de cel al şefului, bat la uşă şi intru. La măsuţa din faţa biroului şefului de economic, stătea, cu o cafea în faţă, colonelul Paulin Balaci, şeful poliţiei municipale. Mă invită să iau loc şi, fără farafastâcuri, intră direct în subiect. - Ia stai jos, Bâţă! Uite, am discutat cu Marghescu şi el crede că ai fi cel mai potrivit să te ocupi de o problemă mai delicată, întrucâtva! Despre ce este vorba! În spatele restaurantului Dunărea, pe strada ce duce la Târgul de săptămână, s-a instalat de ceva vreme o baracă de tir sportiv. La această baracă, care e autorizată din câte ştiu, s-au aciuat şi nişte indivizi care joacă alba - neagra, curăţindu-i de bani pe cei care merg sau vin de la târg ori pe locuitorii din zonă. Au venit mulţi cetăţeni la mine care s-au plâns, am trimis acolo şi nişte băieţi de la judiciar şi alţii de la pază şi ordine, le-am dat sarcină şi sectoriştilor din cartier, dar n-au reuşit niciunul să facă nimic. Când apar în preajma barăcii lucrurile sunt în ordine, n-au văzut pe nimeni să joace alba-neagra. Totuşi, plângerile curg! Chiar acum o jumătate de oră a venit la mine în audienţă, plângând, un bătrân de la ţară. Îşi vânduse vaca în târg şi toţi cei şase mii de lei de-i luase pe vacă au intrat în buzunarele excrocilor, în mai puţin de zece minute. - De, cine l-a pus să joace! - Dracu’ l-a pus! Problema nu e asta! Problema e că nu-i putem lăsa să-şi facă mendrele şi să-şi bată joc de oameni sub nasul nostru! Chestia delicată este însă că patronul barăcii e din Slatina şi se bucură de protecţie la nivel înalt. Inclusiv la noi; la judeţ, s-a discutat problema în comandă şi unul dintre locţiitori mi-a zis să lăsăm baraca în pace, că face bani pentru Ştiinţa! Noi însă trebuie să ne facem treaba, să nu lăsăm cetăţenii pe mâna unor excroci, craiovenii pe noi ne învinovăţesc, nu pe cei de la judeţ. Numai că trebuie mare atenţie! Să ne mişcăm rapid şi ireproşabil! Probe beton, să nu mişte-n front. Am încredere în tine, ai rezolvat-o şi atunci cu Manix, sper s-o rezolvi şi acum! A doua zi am plecat cu Ilie Vilău spre târg, să aruncăm un ochi pe-acolo, să vedem despre ce este vorba. Nu era luni, zi de târg, aşa că zona nu era foarte aglomerată. Am coborât la Dunărea, am intrat să bem o cafea, am discutat cu cineva de acolo, ne-am interesat de una, de alta. Am plecat apoi, agale, spre târg. Am trecut prin faţa barăcii de tir sportiv, era o şandrama obişnuită, din cele care se vedeau cândva prin bâlciuri. Care sunteţi mai tineri şi n-aţi prins bâlciurile de altădată, vă amintiţi poate de serialul „Toate pânzele sus”, prezentat la TVR. O baracă din aia unde Anton Lupan îl cunoaşte pe Ieremia, după ce acesta îşi exersase talentele de trăgător, lăsându-l fără un pol de aur pe patronul barăcii. „Mireasa, nene, mireasa! - strigau ţâncii admirându-l pe Ieremia! - Hâc! Acu’ pe care s-o ochesc? - Berbecii, nene, berbecii!......Cucul, nene, cucul!” Sper că v-aţi reamintit acum! „Exersaţi ochiul ş-o mână / Pentru patria română” – scria pe frontispiciul barăcii din romanul lui Radu Tudoran! „Exersaţ ochiul şi mâna la Mireasa” - scria pe baraca din îndrăgitul serial! Am trecut încet prin faţa obiectivului nostru, ne-am uitat cu atenţie în jur, am văzut nişte feţe cunoscute... Ne-am continuat drumul spre târg. Am ajuns în târg, ne-am holbat vreo orâ pe la vechituri, am întâlnit nişte cunoscuţi care vindeau brichete, mici butelii cu gaz şi alte mărunişuri, pe alţii cu casete audio, am schimbat nişte vorbe şi cu aceştia...Încet-încet ne făceam o părere! Ne-am dus apoi în partea cealaltă, la coana Torica, ce avea o bombă în gura târgului, am halit nişte mici şi-am tras câteva halbe de bere, a mai trecut o oră-două. Am luat-o apoi, tot agale, spre Calea Dunării. Când ne-am apropiat de baracă, am zărit iarăşi feţele alea cunoscute, de le văzusem la venire. Ardeau gazul pe-acolo! Cam în aceleaşi locuri. Ajunşi în faţa barăcii, ne-am oprit. Tir sportiv, nici o altă activitate. Clanţ, pac! Clanţ, pac!, se auzea doar. Ne-am dus la stand, am întrebat de şeful barăcii, ne-am legitimat, şi i-am cerut actele. Ne-a prezentat autorizaţia, chitanţele de plată a impozitelor, contractul cu primăria pentru loc, chitanţele de plată... Totul părea în regulă! - Şi ăştia de încarcă puştile la stand cine sunt? Angajaţii dumneavoastră? Că-n autorizaţie nu-s trecuţi, sunteţi doar dumneavoastră cu soţia! - Aaaaa, nu-s angajaţii mei! Să vedeţi, am uitat să vă spun...Sânt angajaţii Universităţii Craiova, avem un contract de colaborare cu Universitatea. Ei ne pun oamenii la dispoziţie şi noi le vărsăm o parte din încasări. - Aşa încasări mari aveţi, de daţi şi la alţii din ele? Că văd că nu prea se înghesuie lumea să tragă la figurine.. - Ei, nu prea sunt azi că nu-i zi de târg. - Da-ţi-ne contractul de colaborare! De ce nu ni l-aţi prezentat când v-am cerut actele? - Am uitat! Era în altă parte, nu era la un loc cu celelalte acte, şi am uitat de el... Am verificat contractul, părea în regulă. Am verificat şi actele celor prezenţi la baracă. Cei de la stand aveau legitimaţii de angajaţi ai Universităţii! Muncitori necalificaţi! N-am întins coarda, văzusem ce era de văzut. Remarcasem şi că unele dintre cunoştinţele noastre pe care le zărisem în zonă, şi la venire şi la plecare, nu se apropiaseră de baracă, deşi în jurul nostru se strânseseră destui curioşi în timp ce făcusem micul nostru control. I-am restituit patronului actele, am salutat şi am plecat. Nu găsisem motiv nici macăr să-l ardem cu o amendă, modică, aşa de sămânţă, să ştie c-a trecut miliţia economică pe la el. Ne-am întors la sediu, am mers la şef şi i-am raportat observaţiile. I-am raportat şi la ce mă gândisem, idee pentru realizarea căreia aveam nevoie de sprijinul domniei sale, întrucât depăşea posibilităţile pe care le aveam noi atunci. M-a înţeles, a pus mâna pe telefon şi l-a sunat pe directorul I.J.L.F., directorul Întreprinderii Judeţene de Legume Fructe. A treia zi de la discuţia colonelului Marghescu cu directorul, vineri, în jurul prânzului, o şa cu prelată a rămas în pană pe strada ce ducea spre târg, chiar în faţa barăcii de tir sportiv. Şa, adică un camion din alea lungi, cum sunt autocamioanele TIR. Numai că nu aveau containere, ci caroserie de camion. Acoperită cu un coviltir cu prelată, în cazul nostru! Şoferul coboară din şa, umblă sub capotă, meştereşte ce meştereşte, lasă capota, urcă în cabină, dă să pornească motorul! Hrrrrrr, hrrrrrr, poc, poc, face motorul. Apoi nimic. Şoferul coboară iarăşi, umbla sub capotă, urcă din nou la volan! Hrrrrrr, hrrrrrr, poc, poc, face încă o dată motorul! Şoferul se dă iar jos, înjurând de paşte şi dumnezei, îşi sumete mânecile, umblă iar la motor... nimic, ce mai încoace şi-ncolo, ce s-o mai lungim.....În cele din urmă, încuie şaua şi pleacă!

Maşina a rămas acolo, abandonată şi a doua zi, sâmbătă, şi duminică. Şoferul n-a mai dat de loc pe la ea! Luni dimineaţa, înainte să se crape de ziuă, mai devreme ca ţăranii să înceapă să bântuie spre târg, eu, împreună cu Ilie Vilău, Bebe Ene, Marin Enea şi încă vreo doi –trei băieţi de la economic precum şi-un criminalist, ne strecurăm pâş-pâş pe lângă garduri spre auto-şa şi ţuşti, sub prelată. De aici, prin nişte găuri, urmăream tot ce se întâmplă în stradă şi în special la baracă, obiectivul nostru. În jurul orei opt a apărul patronul cu soţia şi oamenii săi, au ridicat oblonul şi s-au instalat, unii la stand, unii la capetele standului. Au apărut şi Marinică Pumn de Fier, un fost poliţist, celebru cândva, auzisem de el încă din şcoala militară, precum şi un interlop, poreclit Babaul, un fost boxer la Dinamo.Craiova, care, după ce au dat o raită prin zonă, au venit la patron şi după ce au discutat ceva, s-au plasat de-o parte şi de alta a barăcii, la o oarecare distanţă, unul spre Dunărea, celălalt spre târg! Cei doi erau cunoştinţele pe care la remarcasem în raidul meu de documentare. În urmă cu nişte ani, miliţia şi securitatea craioveană avuseseră un club, Clubul Dinamo, pe lângă care funcţiona o puternică echipă de box, ce a dat mulţi campioni. Unii dintre aceştia au fost încadraţi apoi în miliţie şi securitate, cum era maiorul Pătraşcu de la contraspionaj, pe vremea mea, alţii, ca Babaul, eşuaseră în pegra Craiovei. Oricum, dat fiind că ofiţerii şi subofiţerii frecventau clubul şi competiţiile, cultivau relaţii cu sportivii şi erau cunoscuţi de către aceştia. Ăsta era motivul pentru care Babaul şi Marinică fuseseră selecţionali, să asigure protecţie imediată barăcii, semnalând orice apariţie a vreunui miliţian în zonă, asta era explicaţia faptului că cei care mânuiau alba-neagra nu putuseră fi surprinşi nicicând asupra faptului. Am stat în continuare sub prelată, tăcând chitic şi observând ce se întâmplă. La un moment dat baraca a început să se anime, unii dintre cei care veneau din târg se opreau şi trăgeau la ţintă. Băieţii care încărcau iniţial armele, muncitorii necalificaţi de la universitate, de!, au predat armele patronului şi soţiei iar ei au trecut la capetele standului, unde au scos cauciucurile şi au început să învârtă alba-neagra. I-am, făcut semn criminalistului care a început şă ia cadru după cadru printr-o gaură din prelată, fotografiind tot ce se întâmplă la baracă. Se aglomerase deja, se făcuseră două grupuri măricele la capetele standului, cu ochii beliţi la pata albă de pe unul dintre cele trei cauciucuri. Pumn de fier şi Babau, şi ei cu ochii cât felinarele, se uitau în toate părţile, să nu apară vreun gabor prin zonă! La camion nu se uitau, în trei zile se obişnuiseră cu prezenţa lui în faţa barăcii. Am mai aşteptat mai bine de-o jumătate de oră să se încingă bine jocul, şi când am strigat „Acum” am sărit toţi deodată peste oblonul camionului, ieşind fulgerător de sub prelată! Ne fixasem ţintele dinainte, iar eu şi încă un coleg, nu mai reţin care, ne-am înfipt măinile direct în chica celor doi care mânuiau cauciucurile, punând totodată câte o mână pe bani şi pe rondelele buclucaşe. Au fost atât de surprinşi, încât nici măcar n-au încercat să protesteze, dar’mite să se opună, Singur Marinică Pumn de Fier a încercat să bâiguie ceva, că el e colonel de miliţie în rezervă, dar Marin Enea, care nu prea era dus la biserică şi era renumit prin tot felul de năzbâtii, i-a tras un şut în partea dorsală, accelerând viteza cu care a urcat în camion. Pentru că, aşa cum stabilisem în prealabil, i-am urcat pe toţi cei pe care pusesem mâna, practic pe toţi cei care-i găsisem acolo, în camion, sub prelată. În tot acest timp criminalistul trăgea flash-uri, mai ceva ca un fotoreporter din zilele de azi. După ce ne-am strâns şi ne-am asigurat că suntem toţi, de nu ştiu unde a apărut şi şoferul autocamionului. Şi să vezi, drăcie, motorul a pornit ca prin minune din prima cheie şi am plecat, cu toată încărcătura, spre Miliţia municipiului, aflată pe atunci în strada Libertăţii. Ca într-una dintre minunile Caracalului! Aici, când am procedat la identificarea şi trierea persoanelor aduse la sediu, să vezi surpriză. Au mai apărut câţiva necalificaţi de la universitate! Surpriză şi nu prea, ştiam demult că cei care mânuiesc cauciucurile de alba-neagra au complici care să anime jocul, printre privitori. Aceştia erau, de fapt, şi cei care câştigau, fraierii marcând doar banul, care intra în buzunarele excrocilor! După identificarea şi toaletarea persoanelor implicate (adică fotografiere, amprentare, fişare) am redactat procesul verbal de prindere în flagrant şi am început anchetarea acestora. Nu are rost să detaliez, ştiţi toţi ce înseamnă asta! Martori aveam destui, era camionul plin de cei care jucaseră şi de gură cască! Numărând banii găsiţi pe masă şi asupra celor care mânuiau rondelele, a rezultat că în mai puţin de-o oră, cât îi lăsasem să joace până să-i umflăm, realizaseră frumoasa sumă de peste 27 000 lei. Vă daţi seama ce sume învărteau aştia?. Cât ar fi câştigat doar în ziua aia, dacă nu interveneam? Din anchetă a rezultat că cei doi care învârteau rondelele erau plătiţi de patron cu câte o mie de lei pe zi! În doar două zile şi jumătate, câştigau deci banii mei pe o lună de zile. Cei care ţineau de şase, Pumn de Fier şi Babau, precum şi animatorii, erau plătiţi cu câte 500 de lei pe zi. Din păcate, nu mai reţin suma care era vărsată Ştiinţei, prin preşedintele clubului. Acesta era cel care intervenise la locţiitorul şefului miliţiei judeţene care, ca orice craiovean, iubea echipa de fotbal şi de aceea acceptase să inchidă ochii la micul alişveriş, în beneficiul alb albaştrilor. Adevărul este că echipa trebuia să se descurce cumva, era mereu în pană de bani, nu se putea compara cu Steaua sau Dinamo, la care cotizau zeci de mii de ofiţeri şi subofiţeri. Cei mai iubiţi fotbalişti din România acelor ani, erau nevoiţi să meargă în deplasare cu un autobuz TV, fabricat în anii copilăriei mele, din care curgeau tablele, în vreme ce fotbaliştii echipelor departamentale se deplasau în autocare ultimul răcnet, cumpărate din străinătate. Patronul barăcii de tir a fost arestat şi i s-a întocmit dosar penal pentru săvârşirea infracţiunii de organizare de jocuri de noroc fără autorizaţie, find condamnat în final la doi ani de închisoare cu executare, pedeapsa maximă prevăzută în vechiul Cod Penal pentru acea infracţiune. Aşa zişii muncitori necalificaţi ai Universităţii, cei care învărteau rondelele şi animatorii, arestaţi şi ei, au fost condamnaţi pentru înşelăciune şi complicitate la înşelăciune. Menţionez că acestora li se emiseseră acele legitimaţii de muncitori necalificaţi ca acoperire, pentru că în acele timpuri, dacă nu aveai o ocupaţie legală, dacă nu aveai serviciu, cu alte cuvinte, riscai o sancţiune cu închisoare contravenţională pentru trai parazitar. Şi nu se voia ca la o eventuală razie, afacerea să fie stopată datorită acestui amănunt minor! Marinică şi Babau au fost doar sancţionaţi cu amendă contravenţională, rolul lor în excrocherie era minor, nu participaseră direct la estorcarea sumelor de bani, şi apoi cândva, transpiraseră şi ei pentru ministerul de interne, nu? O chestiune amuzantă în ceea ce priveşte condamnarea celor implicaţi, este demonstraţia pe care a trebuit să o fac în faţa membrilor completului învestit cu judecarea cauzei, pentru a-i convinge că jocul alba-neagra este o înşelătorie şi nu doar un joc de noroc. În anul 1978, pe când eram elev al şcolii militare, am făcut o lună practică la Miliţia din Alexandria. În acea perioadă era un bâlci în oraş şi unul dintre circarii de acolo m-a învăţat să mânuiesc rondelele de cauciuc. Şefii şi colegii mei de mai târziu ştiau asta, pentru că ne distrasem de multe ori în unele dintre nopţile lungi petrecute pe la serviciu. Aşa că am fost în măsură să le demonstrez şi domnilor judecători în ce constă înşelătoria, arătându-le cu încetinitorul cum, după ce arăţi cauciucul cu pată albă, în loc să-l pui jos, îl extragi prin rotirea cu ajutorul degetului mijlociu pe cel din spate, nemarcat, şi-l arunci apoi, în locul celui arătat. Priceperea mea la alba-neagra, dobândită cu trudă, după numeroase exerciţii, i-a convins pe judecători, care au aplicat pedepse aspre excrocilor în cauză. Căt despre implicarea celor de la Universitatea Craiova, care erau vinovaţi cel puţin de fals intelectual, dacă nu şi de complicitate ori măcar instigare la înşelăciune, şefii au hotărât să o lăsăm moartă, pentru a nu se crea o stare de spirit necorespunzătoare în oraş, în acei ani în care echipa era pe val şi extrem de iubită. Eu însă m-am ales cu sporirea antipatiei şi resentimentelor locţiitorului de la judeţ, ivită odată cu participarea la ancheta soldată cu arestarea finului său de la Ciobănaşul, precum şi cu reputaţia de duşman al Ştiinţei, în ochii domnului Stroe, fapt reproşat cu ocazia unei anchete ulterioare, în urma căreia a şi fost înlocuit din funcţia de preşedinte al clubului. Dar asta peste mai mulţi ani, prin ’90 dacă nu mă înşel!

Giusy

Numit în fruntea Miliţiei doljene, colonelul Langa, ardelean din Mediaş, adusese cu el un alt ardelean, ofiţer superior ce lucrase în Cluj, pe care l-a numit în funcţia de şef al Biroului judiciar din Miliţia municipiului Craiova. Excelent profesionist, clujeanul s-a integrat rapid, asigurând o coordonare eficientă a activităţii structurii judiciare, pricipala forţă de descoperire şi combatere a faptelor prin care erau lezate viaţa şi integritatea corporală a craiovenilor precum şi a bunurilor acestora. Bun meseriaş, după cum am spus, şeful judiciarului era totodată o figură pitorească a poliţiei anilor ’80. Spre deosebire de antecesorul său, unul dintre dinozaurii despre care povesteam într-o altă postare, care stătea mai mult în birou, ardeleanul cobora destul de des în teren, în mediul infracţional, pentru a cunoaşte direct fauna ce frecventa în special barurile şi restaurantele din zona centrală a Craiovei şi nu numai! Îi provoca deseori la discuţii şi-i exploata în orb, făcând conexiuni interesante, soldate deseori cu date de certă valoare operativă. Şi cum în aceste medii se şi consuma, iar domnia sa nu era unul dintre cei ce duceau paharul la ureche, pentru a-şi ascunde uneori ochii injectaţi, purta în acele ocazii o pereche de ochelari fumurii, de soare, de dimensiuni ce depăşea moda acelor ani! Chiar şi pe seară ori noaptea, ceea ce-i demasca locurile pe unde acostase, spre deliciul celor avizaţi! Cunoştea argoul interlopilor şi îl vorbea, ceea ce-i dădea deseori un farmec aparte, chiar dacă folosea deseori expresii mai buruienoase! Înzestrat din plin cu simţul umorului, îşi şfichiuia de multe ori subordonaţii cu remarci ce stârneau hazul auditoriului, dar care nu le pica de loc bine celor vizaţi. Pentru a se răzbuna, cumva, ori din alte motive, pentru că nu cunosc semnificaţia supranumelui, aceştia îl porecliseră GIUSY! Sub carapacea sa de bărbat dur, cu un comportament adecvat acestei imagini, se ascundea însă un tip săritor şi sufletist! După câţiva ani petrecuţi în Craiova, a fost promovat la Bucureşti, unde a fost numit comandant al Circumscripţiei 1 Miliţie, în buricul târgului, la secţia de la Piaţa Romană, ce avea în teritoriu nu doar marile bulevarde ci şi unele dintre principalele instituţii ale ţării precum şi ambasadele unora dintre cele mai importante ţări. Cu toată complexitatea gamei de probleme cărora trebuia să le facă faţă, aflând că sunt internat în Spitalul militar în urma unui accident pe care-l suferisem la Combinatul Chimic, obiectiv pe care-l aveam în responsabilitate, colonelul şi-a făcut timp să mă viziteze de cîteva ori şi să intervină la cei în drept, pentru a mi se acorda toată atenţia cuvenită! Asta deşi nu-i fusesem subordonat direct şi nici nu aveam vreo funcţie de conducere la vremea aia. Implicat direct, prin forţa împrejurărilor, în evenimentele din decembrie 1989, competenţa, priceperea şi tactul cu care a acţionat, a comandat şi a coordonat efectivele subordonate ori puse la dispoziţie, a făcut ca în zona sa să nu se înregistreze morţi şi răniţi, deşi în capătul opus al bulevardului era prăpăd. Nu neg că şi norocul să fi jucat un anume rol, dar nu sunt eu cel chemat să fac lumină în cele întâmplate atunci! Eu o să las însă deoparte realizările profesionale ale colonelului şi o să povestesc căteva întâmplări amuzante legate de acesta, întâmplări în care hazul era dat de limbajul frust al acestuia. Într-o zi de marţi sau joi, nu ştiu exact dar era una din zilele alea lungi despre care v-am povestit cu altă ocazie, în care se lucra şi după amiaza de la orele 17 la 21, eram ofiţer de serviciu. Pe la cinci fără zece ori fără un sfert aşa, în camera ofiţerului de serviciu întră şi şeful biroului judiciar şi începe să dea nişte telefoane. Nu ştiu de ce nu o făcea din biroul său, unde avea toate legăturile necesare, probabil însă că aştepta pe cineva pe care să-l conducă direct sus, la etajul unu, unde erau judiciariştii, fără ca cel aşteptat să mai fie înregistrat la poartă. În acel moment sună căpitanul David, de la judiciar, care, fiind plecat la masă impreună cu alţi doi colegi se dedulciseră la şpriţ şi nu prea ar mai fi venit la serviciu, la programul de după amiază. Se mai întâmpla! - Auzi, mă intreabă după ce i-am răspuns la telefon, Florescu e acolo? Dă-mi-l şi mie la telefon!. Florescu era ofiţerul de judiciar din echipa de cercetare. Am ieşit în hol şi l-am strigat pe Florescu, care era în hol.la masa de sub scări, împreună cu alţi câţiva. Auzind că-l chem pe Florescu, şeful judiciarului, care era uns cu multe alifii, se prinde despre ce este vorba şi pune el mâna pe telefon. - Da, zice el! - Auzi, spune ofiţerul fără a se prinde cu cine vorbeşte, Giusy e pe-acolo? Că noi am mai sta pe-aci, pe la Periniţa. Să ştii de noi unde suntem, dacă e ceva pe la prăvălie! - Auzi, băi, Davide, face colonelul, schimbând tonul. Vino urgent la bază să-i beleşti p…a lui Giusy, lasă tu Periniţa, că tot acolo o găseşti şi după aia! Întâmplarea şi reacţia colonelului a făcut multe zile deliciul celor de la municipiu. Într-altă zi, eram de serviciu în echipa de cercetare. Cum pe linie de economic nu prea erau evenimente care să necesite cercetarea la faţa locului, profitam de ocazie pentru a-mi rezolva sarcinile ce presupuneau strict activităţi de birou: redactarea referatelor cu propuneri de clasare a unor lucrări cu termen ori generale, prelucrarea materialelor informative, etc. Întrucât exista posibilitatea de a apare, totuşi, necesitatea deplasării la un eveniment, nu puteam chema oameni la audieri aşa că, după ce-mi rezolvam hârţogăraia, în loc să joc table cum obişnuiau alţii, îmi plăcea să cobor în birourile celor de la judiciar, ale căror cazuri mi se păreau mai interesante decât ale noastre, ale celor de la economic. Ei, şi mă aflam în biroul colonelului ce face obiectul acestui expozeu, când este introdus de ajutorul ofiţerului de serviciu un bărbat între două vârste, ce părea foarte agitat, însoţit de o femeie micuţă, pierită, cu o privire pierdută, speriată. Menţionez că în acea perioadă se înregistraseră prin parcuri mai multe violuri comise de un autor necunoscut, în puterea nopţii, asupra unor femei ce veneau, de regulă, din schimbul doi. - Care-i problema, ce s-a întâmplat? - întrebă şeful de birou. - Domnule comandant, am venit să vă aduc femeia asta! Luati-o dumneavoastră, face-ţi ce ştiţi cu ea, să explice unde-a stat până la ora asta, că eu n-o mai ţin la casa mea! - De ce măi omule, ce s-a întâmplat? - Să vă spună ea, că eu nu pot! Îîîîîuuu, Doamneeeee, începe să se tânguie bărbatul, eu n-o mai ţin. Să fie clar! - Ce s-a întâmplat, doamnă? Spuneţi dumneavoastră! - Să vedeţi....începu, pierită, femeia Eu lucrez la Fabrica de confecţii… - Aşa, şi? Vorbiţi mai tare, că nu prea se înţelege ce spuneţi. Aici sunteţi în siguranţă, nu vi se poate întâmpla nimic! - Lucrez la Confecţii. Şi azi am fost schimbul doi… - Aşa, şi? - Îîîîîîîîîîîîîîîuuuu, Doamneeeeeeeîîîî! - făcea bărbatul! - Încetează, domnule, să auzim ce spune femeia….Continuaţi, doamnă! - Şi când s-a terminat schimbul,m-am îmbrăcat şi am plecat spre poartă. Numai că, până să ajung, m-a apucat, ca femeia, de!…spuse doamna şi tăcu, stânjenită. - Ce te-a apucat, femeie? De ce te-ai oprit, vrei să-ţi scoatem vorbele cu cleştele? - Îu, Doamneeeeeeiiii, făcu iarăşi bărbatul. - Taci, dom’le, începu să se enerveze colonelul. Las-o să spună! - Păi, m-a apucat burta, îngăimă femeia cu capul în jos. Şi m-am întors înapoi, la vestiare… - Aşa, şi? - Şi când am ajuns apoi la poartă, specialele plecaseră. Şi-am luat-o pe jos, spre casă.. - A plecat pe jos, Doamneeeeeeîîî, a plecat pe jos!. Nu, că eu n-o mai iau, v-am spus… - Taci, dom’le! Taci odată! Zi femeie! Unde locuiţi? - În Craioviţa.. - Spune mai departe.. - Şi când mai aveam puţin până la Ciupercă, a oprit lângă mine o maşină ce venea din spate.. - Doamneeeeeeeeiiî! - urlă odată din rănunchi bărbatul… - Nu înţelegi, dom-le de vorbă bună să taci? - spuse colonelul uitându-se urât la soţul femeii. - Las-o să ne spună ce-are de spus. Continuă, femeie.. - Şi şoferul m-a întrebat unde merg, Şi i-am spus că în Craioviţa. Cam departe, a zis el. Urcă-te, că te duc eu! - Ăsta e! - zice colonelul, intuind ce s-a întâmplat şi întorcându-se spre noi, Asta-i omul nostru….Zi-i, femeie! - Şi m-am urcat la el în maşină…. - S-a urcat la el în maşinăăăăăă, urlă bărbatul, ridicându-se de pe scaun. Am plecat, face. V-am spus eu! Eu nu mai am ce face cu ea. V-o las aici, face-ti ce vreţi cu ea..Şi se ridică, dând să plece spre uşă- - Stai, domnule, potolit! Vrei să-ţi pun cătuşele? - ţipă colonelul la el.Spune mai departe, femeie… - Şi, după ce-am trecut de Ciupercă, în loc s-o ia pe canal, spre Craioviţa, a mers înainte, spre Luncă… - Al nostru e! - ţipă colonelul, de astă dată, spre noi. - Punem mâna pe el în noaptea asta! - Doamneeeeeeiii! - făcu din nou bărbatul, legănându-şi capul într-o parte şi alta! - Gata, dom’le, potoleşte-te! Avem treburi împortante aici! Zi-i femeie! - Păi şi m-a dus în Luncă! Şi-acolo mi-a făcut felul, ce mai încoace şi-ncolo! - Doamneeeeeeeeeî! O omor! Da’ ce s-o omor, că v-o las aici! Acu’ chiar că n-o mai iau! - Taci dom’le odată! Acum îţi pun cătuşele, că ne-ncurci ancheta! - Hîmmmmmm, mugea, mai încet, bărbatul! - Gata! - din nou, către noi.- Chemaţi-i şi pe ceilalţi, care mai sunt prin sediu, că imediat ce terminăm cu doamna, plecăm să-l săltăm. Apoi, revine la victimă. - Şi dumneavoastră, doamnă? N-aţi ţipat, n-aţi zis nimic? - Păi, ce rost avea, cine era să mă audă în pustietatea aia? - Şi? Ce s-a întâmplat pe urmă? V-a dus acasă? - M-a dus, pe dracu’ ! M-a lăsat acolo! S-a urcat în maşină şi-a plecat! - Şi? I-aţi luat numărul de la maşină? - Nu! Că nu mi-a dat în gând! Şeful de birou, dezamăgit, nu mai zise nimic! În cameră nu se mai auzea nici musca. Colonelul tace un timp, după care se întoarce spre soţul femeii, şi-i spune: - Auzi, dom’le? I-aţi, dom’le, curva cu tine şi dati-i drumul de aici ! Aş mai avea câteva, dar mi-e să nu mă întind prea mult! În plus, întâmplările astea poate îşi aveau hazul lor în momentele de atunci, raportate la mentalităţile de atunci. Trăiam într-o societate mult mai închisă, fără atâtea posibilităţi de distracţie ca astăzi, noi eram tineri, vedeam altfel lucrurile. Mai mult partea bună ori partea hazlie a lor. Râdeam pe seama şefilor, răzbunându-ne cumva pe ei, alte posibilităţi de defulare nu prea aveam. Astăzi există presă, sindicat, mitinguri, Facebook……. Totuşi, una nu aşa de lungă, cred că mai merge!

Într-o toamnă, din cauza secetei ori nu ştiu de ce, nu prea se făcuse varză. Era sezonul murăturilor şi toată lumea o căuta, trebuia băgată la butoi, peste vreo lună -două veneau sărbătorile de iarnă iar fără sarmale mesele de Crăciun şi Revelion nu prea ar fi avut haz.. Într-una din duminici, câţiva dintre noi, cei de la economic, eram, ca de obicei, în Piaţa Centrală. Eram însoţiţi de locţiitorul de profil, care coordona economicul şi circulaţia, un maior slăbuţ, firav, mărunt de statură. Chiar aşa îi şi spuneam între noi, Micuţu’! La un moment dat, apar două camioane cu varză, de la un C.A.P. de prin împrejurimile Craiovei. Lumea, grămadă pe ele, se călca în picioare, nu alta! Micuţu’, care era cam fricos de felul său - fricos să nu-şi piardă funcţia, să fiu bine înţeles, - a intrat puţin în panică, să nu se întâmple ceva, vreun eveniment cumva, şi să fie tras la răspundere. Şi cum mintea-i mergea brici, s-a gândit, probabil, c-ar fi bine să mai fie cineva cu el, să nu fie singurul responsabil în faţa şefilor, la o adică. Şi l-a sunat pe Giusy, omologul său, să vină cu câţiva băieţi vânjoşi de la judiciar, că el cu ai lui nu fac faţă busculadei de la camioanele cu varză. Pe atunci încă nu fusese creat plutonul de intervenţie, precursorul viitorilor mascaţi ai DPIR - lui. Peste nici zece minute vine nea Gică cu o trupă de la judiciar, băieţi înalţi, bine făcuţi, care , cu Giusy - n frunte, se bagă fără ezitare în aglomeraţie, împărţind pumni şi coate în stânga şi-n dreapta, după ce în prealabil strigaseră cu putere: - Înapoi! Faceţi loc! Miliţia! În câteva minute în jurul camioanelor se făcuse un cerc larg, iar nea Gică, zis Giusy, şeful de la judiciar, era sus în camion, tocmai în vârful grămezii de varză! De-acolo, de sus, cu mâinile în şolduri, se uită triumfător în jur, căutând pe cineva din ochi. Şi când îl vede pe Micuţu, şeful nostru, strigă în gura mare, fără nici o reţinere: - Şi-acu’, ce p….a mea facem, Nicuşoare? Vindem noi varza?

Tunul de la Ciobănaşul

Prin anii ’80 câţiva dintre membri unei renumite familii craiovene lucrau în unităţi de alimentaţie publică din municipiu. Cei mai cunoscuţi erau o barmaniţă de la o unitate din centru, Periniţa, şi fratele acesteia care, după ce fusese şeful unui restaurant central, a fost mutat, tot ca responsabil, la restaurantul Ciobănaşul o unitate din Parcul Poporului, cum se numea pe atunci parcul Romanescu. Un restaurant cu dever mare, în special vara, în weekenduri! Întrucât Dinel, cum se numea fratele barmaniţei, era finul unuia dintre cei doi locţiitori ai şefului Miliţiei judeţene din acea vreme, cele două unităţi erau frecventate de mulţi poliţişti care, datorită acestei relaţii de rudenie credeau, probabil, că responsabilul şi sora sa sunt oameni de încredere, pe de o parte, iar pe de alta că restaurantul este ferit de controale în timpul cărora, dacă ar fi fost găsiţi consumând la ore neconvenabile ar fi fost puşi în situaţii delicate! Adevărul este că nu prea greşeau în presupunerile lor pentru că, timp de ani buni, nu prea am auzit de controale economice la cele două unităţi. Ba chiar am participat şi la o frumoasă reuniune a familiilor cadrelor de la Miliţia municipală, în frunte cu cele ale şefilor, organizată la una dintre cele două unităţi! Probabil că pe asta a şi contat Dinel când a pus la cale o afacere menită, după părerea sa, să-i aducă un venit

substanţial într-un timp destul de scurt! Un tun, cum se spunea pe atunci şi cum se mai spune încă şi astăzi! Pe atunci în Craiova se consumau prepoderent două sortimente de bere, produse de fabrica de la ieşirea spre Severin. Se găseau şi alte sortimente, inclusiv bere străină în unităţile OJT-ului, pentru feţe mai alese, îndeosebi, dar eu vorbesc de ceea ce se găsea pentru marea majoritate a consumatorilor. Cele două sortimente de bere aveau preţuri de 3,50 lei, respectiv 5 lei sticla. Asta la Alimentara, Gostat şi celelalte unităţi de desfacere cu amănuntul. În unităţile de alimentaţie publică, adică în restaurante, terase, baruri, preţul celor două sortimente era ceva mai mare, de şase şi nouă lei sticla, pentru că trebuiau amortizate cheltuielile de regie, de exemplu. Întrucât se apropia 23 August, zi naţionaţă pe atunci, zi în care nu se lucra iar în zonele de agrement se înregistra, de regulă, o mare afluenţă de persoane dornice de distracţie, în săptămâna premergătoare Dinel s-a aprovizionat cu o mare cantitate de bere. Cu 50 000 de sticle, mai exact, 50 000 de sticle de bere la şase lei, preţ de desfacere înscris în documentele de livrare emise de furnizor. Întrucât Dinel îşi crease o relaţie de natură infracţională la fabrică, a făcut rost concomitent de o mare cantitate de dopuri nefolosite, dopuri pentru sticle de nouă lei, însă. Dopurile erau, de fapt, elementul vizual care putea diferenţia cele două sortimente de bere, inscripţionarea acestora fiind diferită. Sortimentele erau diferenţiate şi de etichetă, însă înainte de vânzare oamenii lui Dinel puneau în prealabil sticlele în căzi cu apă ce deslipea etichetele de pe sticle, adezivul folosit pentru lipirea acestora fiind de proastă calitate.

Un strungar priceput îi confecţionase lui Dinel un mic aparat metalic, cu care dopurile noi procurate de Dinel au fost recapsate pe sticlele ce conţineau bere de calitate inferioară, după scoaterea dopurilor originale. În noaptea de dinaintea fiestei, Dinel împreună cu câţiva oameni de încredere au efectuat manoperele frauduloase. Au decapsat şi recapsat cele 50 000 de sticle şi au deslipit etichetele originale. A doua zi, în apa din căzile în care puneau berea la răcit, avuseseră grijă să amestece şi nişte etichete procurate de la omul ce le dăduse şi capacele, iar berea a fost vândută ca bere de calitate superioară, la preţul de nouă lei sticla. Ghinionul lui Dinel şi al complicilor săi a fost că în după amiaza zilei de 23 August a plouat iar consumatorii nu s-au prea mai înghesuit în parc. În consecinţă, o parte din cele 50 000 de sticle mătrăşite nu au putut fi vândute şi au rămas în unitate. Capacul a fost pus însă de un informator care a semnalat afacerea. Nu ştiu dacă a fost înformatorul lui Emil Gâtiţă, care supraveghea informativ alimentaţia publică, ori a fost unul din legătura celui ce supraveghea Fabrica de bere. Ori a fost o sursă din legătura domnului colonel Marghescu, şeful biroului economic. Cert este că fără acest informator ghinionul cu ploaia n-ar mai fi avut efect ci doar ar fi întârziat puţin realizarea beneficiului de 150 000 de lei, scontat de grupul infracţional, sumă importantă pe atunci.

Două autoturisme noi, în doar o zi, maxim două. Ori un apartament cu trei camere gata mobilat! Nici fără ploaie informaţia nu ar mai fi avut efect, ar fi fost tardivă, perimată, descinderea nu s-ar mai fi soldat cu acelaşi rezultate! Cert este că lucrurile s-au legat şi treaba a ieşit cum a ieşit. A doua zi o ehipă de ofiţeri, cu Marghescu-n frunte, am descins la Ciobănaşul pentru un control economic. În unitate au fost găsite restul sticlelor cu dopuri de bere superioară rămase nevândute, pentru care nu au fost găsite acte de intrare în gestiune, maşina de capsat şi o cantitate de dopuri pentru sticle de nouă lei nefolosite. În rest, activităţi de rutină. Percheziţii domiciliare, ocazie cu care au fost găsiţi şi ridicaţi în vederea confiscării şi banii rezultaţi din afacere, anchetă în forţă la sediu, obţinerea mandatelor de arestare. Dinel, iniţiatorul şi organizatorul grupului, a primit în final nouă ani de închisoare, din câte îmi amintesc. Iar noi, cei care am participat la acţiune şi anchetă, am rămas deocheaţi în ochii naşului lui Dinel, marele mahăr de la Miliţia judeţeană. Pe mine, cel puţin, care i-am mai încurcat odată ploile, m-a urmărit cu râzbunarea şi ranchiuna sa şi după ce am ieşit la pensie. O să vă povestesc, poate, în alt episod!