Şeful Platoului

Un comentariu al fostului meu coleg de cătănie şi de şcoală militară, Ion Anton, la postarea referitoare la inspecţia de dimineaţă, mi-a reamintit o altă întâmplare care, deşi pusă de el pe seama colonelului căruia-i plăcea să ne admire izmenele, l-a avut drept protagonist pe un altul, al cărui rost în şcoală nu l-am cunoscut niciodată. E drept că Şcoala militară de ofiţeri a acelor ani, ca şi Academia de Poliţie din vremurile recente, era, pe lângă o pepinieră excelentă de cadre, şi un cimitir al elefanţilor recte o structură în care erau aduşi mulţi dintre cei care, din diverse motive, îşi pierduseră funcţiile pe care le îndepliniseră respirând aerul rarefiat din preajma vărfurilor ierarhiei. Precum generalii Nicolae Pleşiţă şi Nicolae Andruţă Ceauşescu, fratele şefului statului, ambii mari mahări ai spionajului extern, după defectarea lui Pacepa ori, mai nou, generalul Costică Voicu, fost şef al Poliţiei Române. Asta, ca să dau doar câteva exemple al unor stele de primă mărime, fiecare dintre cei trei îndeplinind după cădere funcţia de comandant al pricipalei unităţii de învăţământ a Ministerului de Interne. Dar mai erau destui, plasaţi pe palierele mai de jos ale instituţiei din pădurea Băneasa! Unul dintre aceştia era colonelul Blendea, despre care în rândul elevilor circula zvonul că ar fi fost una dintre gărzile de corp ale lui Gheorghiu Dej, fostul şef al statului dinaintea lui Ceauşescu. Nu ştiu dacă zvonul avea vreo bază reală, dar nimeni dintre colegii mei nu ştia cu ce se ocupă Blendea în şcoală, care erau atribuţiile sale concrete. Nu-l văzuse nimeni să predea vreun curs, nu-l văzuse nimeni pe la vreun seminar, nici elevii de la miliţie nici cei de la securitate, nu-l văzuse nimeni pe la activităţile de pregătire militară ori prin tabăra de la Drajna...La Cabinetul medical nu lucra, pe la Administrativ nu cred... Ceist nu era, erau doi, parcă, unul Paşcu ce se ocupa de elevii de miliţie, altul pentru cei de la securitate. Dacă ar fi fost am fi ştiut pentru că aveau birouri separate, iar unii colegi de-ai noştri aveau sector acolo. De curăţenie, adică! Mister total, deci. Nu prea înalt de statură, mai degrabă scund, având labele picioarelor disproporţionat de mari (purta pantofi din ăia care nu prea se găseau, mărime excepţională) era văzut foarte des bătând platoul unităţii de la un capăt la altul şi făcând mai mereu observaţii celor cu care se intersecta. Pentru că, în afara momentelor în care elevii se deplasau în formaţie, pentru inspecţie, raport ori apelul de seară, pe platou circulau, în timpul orelor de curs ori de studiu, şi elevi neînsoţiţi. Fie bibliotecarii subunităţilor care mergeau la biroul de documente secrete să aducă ori să predea cursurile (cele de specialitate, fiind clasificate, trebuiau predate după orele de studiu, neputând fi păstrate în pupitrele ori porthartele elevilor), fie mergeau la infirmerie, fie la alte activităţi. Dacă aveau ghinion şi-l întâlneau pe Blendea erau muştruluiţi sub diverse pretexte. Fie aveau copca descheiată, fie nu se deplasau în pas alergător ori în pas de defilare cum scria la regulament, fie priveau nu ştiu cum. Bieţii bibliotecari nici nu ar fi putut alerga ori bate pas de defilare ducând sub braţ ditamai mapele alea speciale pentru transportat corespondenţa secretă. Dar ăsta era Blendea, ce să-i faci! Pentru că nu ştiau cu ce se ocupă concret şi bântuia mai tot timpul pe platou, elevii îl porecliseră Şeful Platoului. Când era ofiţer de serviciu era teroare. Umbla tot timpul cu gornistul după el şi un gigafon în mână, pentru a-i putea admonesta de la distanţă pe nefericiţii care trebuiau să traverseze platoul. Gornistului i se umflau buzele de cât de des trebuia să sune semnalul ,,Tu-do-reee, Tu-do-reeee!’’ prin care erau chemaţi sergenţii de serviciu pe companie ca să primească instrucţiuni amănunţite pentru tot felul de probleme. Iar când se întâmpla să fie de serviciu într-o zi de sâmbătă ori duminică, când elevii primeau învoire, era şi mai rău. Pentru a nu se produce aglomeraţie în staţia de autobuz, plecarea în învoire se făcea eşalonat, începând cu ora două, grupurile de elevi prezentându-se pe companii, din sfert în sfert de oră. Spre deosebire de alţi ofiţeri, care ne controlau formal, ştiind că noi, băieţi tineri, ne spilcuiam destul înainte de a primi biletul de voie, Blendea ne controla la sânge. Ba avea şi pretenţia ca încheietorul companiei care urma să plece, să ne adune în formaţie şi să-i dea raportul. Deşi noi ardeam de nerăbdare, ne ţinea minute în şir în poziţie de drepţi şi ne făcea tot felul de şicane. - Nu pot să phrrrimesc hrrraportul penthru că este un pachet de ţigăhri pe platooo, zicea el exprimându-se franţuzit, aşa. Ne uitam în jur şi nu vedeam nimic. El continua să aştepte, cu capul într-o parte şi bărbia repezită arogant în sus, fără să zică nimic ori să facă vreun gest. În sfârşit cineva zări, tocmai lângă coşul de hârtii de la intrarea în infirmerie, la capătul cel mai îndepărtat al platoului, un pachet mototolit de Snagov care nu nimerise coşul. A alergat să-l ridice şi de-abia după ce s-a întors, Blendea a catadicsit să găsească un alt pretext ca să întârzie primirea raportului şi să ne permită plecarea. Între timp sosea alt grup până termina cu cel de dinainte şi se alegea praful de eşalonare, de ajungere în oraş la ora preconizată şi chiar de întâlnirile unora dintre noi, fetele, care nu ştiau ce poate Blendea, săturându-se să tot aştepte. Şi cum atunci nu existau telefoane mobile, se putea pierde chiar şansa reîntâlnirii cândva a domnişoarei în cauză. Într-una din zilele în care Blendea era ofiţer de serviciu, clasa noastră era subunitate de intervenţie. Am explicat în povestirea Garda de onoare ce presupunea acest serviciu. După amiază, când efectivele se aflau la studiu individual, Gheorghe Caramilea, un tulcean care era şeful clasei noastre, este chemat la ordin. Vremea se stricase, fulgera şi începuse să plouă cu stropi rari, dar destul de mari. - Caporale, îţi iei plutonul şi mergeţi să udaţi florile din faţa comandamentului! - Dar, tovarăşe colonel, a început să plouă, nu vedeţi? a protestat timid Caramilea. - Nu-i nimic, face Blendea încurajator, vă luaţi fâşurile!

Urgia

Destul de neobişnuită în această perioadă, când doar peste câteva zile vine Mărţişorul, ninsoarea asta, începută acum mai bine de 36 de ore, dar mai ales viscolul de ieri, mi-au readus în memorie un episod de la începutul anului 1979, cred, pe când eram încă elev în şcoala militară. O cădere de zăpadă deosebit de abundentă a împiedicat atunci vizita în România a excelenţei sale Valery Giscard d’Estaing, fost preşedinte al Franţei între 1974 şi 1981. Vizita era aşteptată cu interes şi nerăbdare de partea română dar ninsoarea de care vorbeam a împiedicat aterizarea avionului prezidenţial. Eram pe aeroportul Otopeni în acea zi, noi, elevii Şcolii Militare de la Băneasa fiind incluşi frecvent în dispozitivele care asigurau ordinea şi securitatea pe durata unor vizite la nivel înalt. În funcţie de posibilităţile oferite de nivelul nostru redus de cunoştinţe şi experienţă, bineînţeles. Eram pe aeroport deci, împreună cu alţi colegi de-ai mei, şi ninsoarea era atât de deasă încât vizibilitatea era sub 20 de metri cred. Nici vorbă să vedem avionul prezidenţial francez, l-am auzit doar dând ture repetate pe deasupra aeroportului. În cele din urmă l-am auzit îndepărtându-se, zgomotul a scăzut din ce în ce în intensitate, iar Ceauşescu şi cei care-l însoţeau au plecat spre Bucureşti. Pe oficialii noştri am reuşit să-i zăresc cât de cât printre fulgii de nea, eram în proximitatea salonului oficial, în dispozitivul care urma să asigure culoarul de la salon la scara avionului ce urma să aterizeze. După plecarea oficialilor am fost şi noi retraşi din dispozitiv şi am plecat la şcoală. Ajunşi aici, în loc să intrăm la cursuri ori la studiu, a început distracţia. Am primit ordin să mergem să ne schimbăm ţinuta civilă, în care fusesem în misiune, cu cea de instrucţie şi să ieşim pe platou să-l curăţim de zăpadă, ninsoarea abundentă umplându-l de troiene. Alţi colegi de-ai noştri, care nu fuseseră în misiune, erau deja acolo, platoul forfotea de furnicuţe! Cei care n-aţi fost într-o şcoală militară ori în armată, trebuie să ştiţi că platoul este unul dintre elementele definitorii ale şcolii, jucând un rol important în viaţa de zi cu zi a instituţiei. Pe platou se adună efectivele în cele trei principale momente ale rutinei zilnice. Inspecţia de dimineaţă, Raportul, la prânz şi Apelul de seară. După efectuarea acestor activităţi, se pleca la masă. În cadenţă, cu cântec, de regulă, fiecare batalion având cântecul său preferat. Pe platou au loc ceremoniile militare importante care marchează viaţa elevilor: începerea unui nou an şcolar, depunerea jurământului de credinţă, revistele de front, festivitatea de înălţare în grad. Şi tot pe platou au loc istovitoarele repetiţii, uneori pe parcursul unei luni întregi, pentru ca aceste ceremonialuri să se desfăşoare la milimetru, fără cusur. După cum vedeţi, o parte importantă a vieţii unui elev al şcolii militare se desfăşura pe platou. De aceea, el trebuia să arate mereu impecabil. Asfaltul său trebuia să fie curat, fără urmă de zăpadă, precum feţele noastre bărbierite la sânge în fiecare dimineaţă. În consecinţă, în zilele în care ningea, eram scoşi de la cursuri pentru a curăţa zăpada de pe platou. Mai trecusem prin astfel de episoade în cei trei ani de şcoală militară, nu era o activitate care să ne streseze. Din contră, munceam voioşi, împletind bucuria zăpezii proaspete, care ne transporta din nou în anii copilăriei, cu glume, râsete şi zbenguieli de copii în vacanţă. Numai că de această dată, viscolul care a stricat planurile lui Ceauşescu s-a transformat într-o adevărată urgie, ninsoarea curgând neîncetat timp de patru zile şi patru nopţi. Dar curgea, nu aşa, doar rareori izbutind să zărim printre fuioarele viforniţei cealaltă margine a platoului. Patru zile şi patru nopţi în care ne-am aflat în permanenţă acolo, furând doar uneori câteva ore de somn, în schimburi şi pe sponci. Pe marginea platoului şi pe unele dintre aleile şcolii se aflau nişte panouri din tablă groasă, vopsite în roşu, pe care erau scrise paragrafe din Programul Partidului, spre veşnică neuitare şi lozinci mobilizatoare. Materiale din arsenalul propagandistic al secretarului de partid al şcolii. Cei născuţi mai demult cred că vă aduceţi aminte de ele, pentru că nu doar în şcoală erau panouri din astea. Le întâlneai peste tot, prin întreprinderi, prin parcuri, pe marginea drumului. Ei, şi tot lopătând noi la zăpadă, ce idee îmi vine? Împreună cu un prieten de la Arad, Radu Ristin (Dumnezeu să-l odihnească, pentru că am auzit că s-ar fi s-a prăpădit) şi alţi doi colegi de clasă, am demontat un panou din asta. Era prins pe un cadru metalic, în patru suporţi, ca nişte balamale. Era destul de mare, avea peste doi metri lungime, dacă nu mai mult, era cât o masă de sufragerie din aia mare de 8-10 persoane. După ce l-am demontat, l-am culcat pe o parte, cu latura lungă paralelă cu solul, şi am început să-l folosim ca un plug de zăpadă, împingând toţi patru în panou din spate. Aveam un spor fantastic, panoul făcea mai multă treabă decât lopeţile întregului pluton. Împingeam cu viteză şi voioşie zbierând puternic ,,Pârtieeee’’, în strigătele şi hohotele celorlalţi. Ba unii se pregăteau chiar să ne urmeze exemplul, atacând alte câteva panouri propagandistice de pe marginea platoului. Ghinionul nostru însă că tocmai atunci a trecut pe aleea din spatele nostru, de pe marginea dinspre est a platoului, dinspre cele două amfiteatre, locotenentul major Sandi, secretarul Comitetului UTC al şcolii. Sandi era nou venit în şcoală iar funcţia sa era de activist de partid, scos din producţie. Adică nu era la nici una dintre catedrele şcolii, nu avea nici o funcţie administrativă ci activitatea sa era strict pe linie politică. Mândru de noua sa funcţie, dând totodată dovadă de vigilenţă revoluţionară, a sesizat imediat atacul nostru asupra fondului propagandistic al şcolii, un adevărat sacrilegiu în concepţia sa. A venit imediat la noi şi ne-a luat la rost, întrebându-ne ritos ce facem acolo, cum de ne-am permis să scoatem panoul. Suferind de limbariţă, fapt ce mi-a adus uneori destule necazuri , i-am răspuns ironic: - Transpunem în practică directivele partidului! Transformăm în realitate îndemnurile din lozinci. S-a băşicat imediat, s-a umflat în pene şi ne-a cerut să rezemăm panoul de stâlpii săi de susţinere. Nu ne-a cerul să-l montâm la loc, avea alt plan. După ce l-am rezemat acolo, ne-a cerut la toţi patru să-l urmăm. Ne-a dus apoi în pavilionul comandă, în biroul locţiitorului politic al comandantului, secretarul comitetului de partid pe şcoală, colonelul Bucur. Acolo i-a relatat acestuia abaterea gravă pe care, după părerea lui, o comisesem. Propunând să fim aspru sancţionaţi. Colonelul Bucur ne-a întrebat ce avem de spus şi i-am explicat că nu dorisem decât să ne îmbunătăţim randamentul, să curăţăm zăpada mai cu spor. Panoul nu suferise nici o stricăciune şi putea fi montat cu uşurinţă exact cum a fost. Sandi a insistat susţinând idea aplicării unei sancţiuni ori, dacă nu, măcar a punerii în discuţia organizaţiei de bază. Colonelul Bucur l-a ascultat, nu i-a spus nimic însă ne-a întrebat pe fiecare dintre noi cum ne cheamă, notându-ne numele şi clasa din care făceam parte, după care ne-a dat liber. Am tot aşteptat apoi câteva să fim chemaţi la comandantul de batalion ori să se întâmple altceva. Nu s-a întâmplat nimic însă! Norocul nostrum că secretarul de partid a fost un ofiţer mai destupat la minte decât secretarul UTC. Al Uniunii Tineretului Comunist adică, pentru cei care n-aţi apucat acele timpuri. NOTĂ - În fotografie puteţi vedea o imagine aeriană a unei părţi din Academia de Poliţie, pentru a realize mărimea platoului. Şi partea aia mai albă din dreapta tot platoul este, însă cred că se vede aşa datorită unui mic defect. Ori, acolo se suprapune o altă fotografie.

Inspecţia de dimineaţă

Una dintre activităţile programului zilnic din şcoala militară era inspecţia de dimineaţă. Inspecţia, mai bine zis, pentru că celelalte activităţi zilnice, de rutină, care adunau pe platou întregul efectiv al şcolii, erau raportul, la prânz şi apelul, la orele 21, inaintea mesei de seară. După deşteptare, la orele şase, urma gimnastica de înviorare apoi ne făceam toaleta şi mergeam fiecare pe sectoarele repartizate, unde făceam curăţenie. În interior spălam pe jos, lustruiam pardoselile, ştergeam praful şi ce se mai impunea, afară măturam, strângeam frunzele, căram gunoiul, astfel încât la sosirea cadrelor în unitate şcoala să arate lună. La ora şapte ne adunam pe platou, pentru inspecţie, în linie de plutoane. Comandanţii de plutoane, recte şefii de clasă, elevi şi ei ca şi noi, ordonau ,,Pentru inspecţie’’ şi atunci grupele unu şi doi ale formaţiei făceau cinci, respectiv trei paşi în faţă, ultima grupă rămânând pe loc. Printre rândurile astfel rărite, treceau şefii de lase precum şi, nu de puţine ori, ofiţerii comandanţi de companie ori batalioane, care ne verificau ţinuta, dacă suntem tunşi corespunzător şi proaspăt bărbieriţi. Pe atunci nu vedeai poliţişti bărboşi ca astăzi, aveam obligaţia să ne radem în fiecare dimineaţă, deprindere care mi s-a înrădăcinat pentru tot restul vieţii. Ne erau verificate, de asemenea, blacheurile de la cizme care se toceau foarte repede datorită pasului de defilare, care avea rezervată zilnic partea sa, după cum am arătat în povestirea despre cizmele lui Viloiu. Inspecţia n-ar fi fost o activitate stressantă, dacă nu ar fi fost unii ofiţeri care mergeau uneori cu exigenţa până la absurd. Căpitanul Jianu, de exemplu, unul dintre comandanţii de companie din batalionul nostru, îi controla pe ai lui şi dacă aveau la bonetă ace cu aţă de diverse culori. Fiecare elev, ca şi militarii în termen din armată, aveam obligaţia să avem la bonetă, pe partea invizibilă din afară, un ac cu aţă albă şi unul cu aţă neagră, înfăşurate în jurul lor, pentru a ne repara pe loc anumite deficienţe ce ne-ar fi putut afecta ţinuta, un nasture desprins, de exemplu. Elevii din compania lui Jianu însă, trebuiau să poarte la bonetă nu doar cele două ace ci o întreagă paletă multicoloră. Elevii unui batalion de securitate erau dezbrăcaţi în toiul iernii, indiferent de temperatura de afară, pentru a fi verificaţi ce poartă pe dedesubtul vestonului. Exigentul lor comandant de batalion, maiorul Leu, nu permitea ca elevii săi să poarte cumva alte aricole de vestimentaţie decât cele regulamentare, aflate în dotarea standard. Cămaşă anchior din pânză, fără guler, un pulovăr fără mâneci din lâniţă şi vestonul de postav. Ferească Sfântul să fi purtat vreo cămaşă din aia flauşată, cămaşă de piele cum se numea, ori vreun pulovăr mai gros, că ăla erai. Într-o vară elevii săi s-au râzbunat, prinzând un maidanez jigărit pe care au scris cu vopsea roşie şi litere mari, vizibile, LEU şi i-au dat drumul prin şcoală. Căţelul s-a plimbat o vreme pe platou, în hohotele întregului efectiv de elevi. Înnebunit, maiorul i-a pus pe ai săi să-l fugărească undeva, spre grădina de zarzavat, unde am auzit că ar fi scos pistolul şi l-ar fi împuşcat. Aşa se vorbea, nu bag mâna în foc că-i şi adevărat. În primii doi ani de şcoală am avut un comandant de batalion etalon, aş putea spune, căpitanul Lăzăroaie, care mi-a plăcut foarte mult, corespundea modelului de comandant creionat în mintea mea de lecturile care mă îndemnaseră să optez pentru o carieră militară. Avea prestanţă, demnitate, nu se pierdea în mărunţişuri. Din păcate, spre sfârşitul anului doi a trecut la catedră şi a fost înlocuit de colonelul Gafencu care, deşi avea anumite calităţi, nu se bucura de o reputaţie prea bună în rândul elevilor. Venirea domniei sale la comanda batalionului din care făceam parte, îi fusese precedată de renume, dacă pot spune aşa. Făceam şi înainte sectoare, dar cu noul comandant de batalion această activitate fusese ridicată pe noi culmi. O mare parte a duminicilor de exemplu, era dedicată de acum smulgerii firelor de iarbă care se încăpăţânau să crească printre dalele aleilor de beton din sectorul aflat în responsabilitatea batalionului. Efectua personal inspecţia de dimineaţă şi una dintre activităţile sale preferate era să controleze modul în care ne întreţinem uniforma de instrucţie, cea purtată şi de zi în şcoală. Pentru asta ne punea să ne scoatem vestonul şi să ne desfacem cureaua de la pantaloni, lăsându-i în vine, pentru a verifica dacă nu cumva avem scame la cusături. Ştiţi, în interiorul hainelor, la cusături, se răsfrâng marginile stofei, iar sub bucăţile alea răsfrânte se strângeau scame de bumbac, provenite din lenjeria intimă. Ei, când ne periam hainele trebuia să le întoarcem pe dos şi să le frecăm temeinic cu peria, în aşa fel încât sub marginile croielii să nu râmână fir de scamă. Nu atât din grija faţă de igiena noastră, dar era haina statului şi trebuia să fie păstrată în bune condiţii, astfel încât să mai poată fi folosită şi de alte serii de elevi. În multe dimineţi, aflat pe platou la inspecţie, Gafencu se oprea în faţa unora dintre elevi şi le cerea sâ-şi dea pantalonii jos, spre amuzamentul celor din alte batalioane care fluierau şi fâceau tot felul de remarci. Unul dintre colegi, de la clasa de criminalistică, St. Cornel, a făcut pariu cu alt coleg, George Agaficioaie cred, că el o să-l dezveţe pe Gafencu să ne mai ceară să dăm pantalonii jos. Bucureştean, înalt, atletic, bine făcut, component al lotului de karate, Cornel St. era unul dintre cei mai populari elevi, cunoscut pentru poznele lui. Îşi permitea, avea spate, tatăl său, maior pe atunci, lucra chiar în şcoală, era biolog la cabinetul medical al unităţii iar un unchi de-al său era ofiţer superior în cadrul unei structuri de informaţii externe. Nonconformist, neîncorsetat în tipare, Cornel n-a făcut, de altfel, mulţi pureci în miliţie. Peste câţiva ani doar, ofiţer de economic ce avea în responsabilitate o întreprindere de confecţii ce lucra pentru export, enervat de şefi la o şedinţă, a plecat, în uniformă fiind, direct în obiectiv unde i-a pretins unui şofer de TIR ce încărcase confecţii pentru export să-l încuie în bena autotransportorului. Sigilat şi vămuit încă din fabrică, TIR-ul n-a mai fost controlat la frontieră iar Cornel a descins în centrul Romei îmbrăcat în uniforma de ofiţer de miliţie, solicitând azil politic. În 1990 s-a înapoiat în ţară iar acum e prosper om de afaceri, învârtindu-se în cercurile mondene ale capitalei. L-am văzut pe net în compania Oanei Roman şi ale altor celebriţăţi modene. Dar să ne întoarcem în şcoala militară, unde ne amintim că eroul povestirii făcuse un pariu cu un coleg că-l va dezvăţa pe Gafencu să ne mai caute scamele prin turul pandalonilor. În scurtă vreme toţi elevii batalionului aflaseră de pariu şi în dimineţile când Gafencu se prezenta la inspecţia de dimineaţă, verificând prin sondaj elevii, toţi ochii erau aţintiţi asupra lui, urmărindu-l cu maxim interes. În sfârşit, într-una din dimineţi, colonelul cu apucături de căprar, de caporal adică, se opreşte în faţa lui Cornel. După ce-i dă ocol, pentru a verifica dacă nu are cumva tuleie pe ceafă şi blacheurile sunt în bună regulă, se proţăpeşte în faţa lui şi-i zice: - Mda! Până aici e bine! Dar ţinuta? Ai periat-o bine? Ia dă pantalonii jos! Cornel atât a aşteptat! Cu un zâmbet fin în colţul gurii, având toţi ochii colegilor aţintiţi asupra sa, şi-a desfăcut tacticos cureaua, lăsându-şi apoi brusc, cu amândouă mâinile pantalonii în jos, până deasupra turetcilor. Priveliştea ce i s-a oferit şi hohotul de râs ce a zguduit platoul l-au descumpănit pe Gafencu, făcându-l apoi să roşească puternic. Deşi era iarnă, Cornel nu purta nimic sub pantaloni! Era bine dotat, iar mătărânga sa măslinie, îi atârna până aproape de jumătatea pulpei. Mai târziu, în timpul pauzei de după prima oră de curs, Cornel ne-a mărturisit: - Băi, fraţilor, nu mai puteam. De două săptămâni umblu fără lenjerie intimă. Pantalonii ăştia aspri, din postav, mi-au făcut bătături pe buci. Bătăturile lui Cornel însă i-au redat demnitatea lui Gafencu, lecuindu-l să mai caute scame în turul pantalonilor elevilor!

Liţa de altădată - Despre terenuri şi proprietari

M-am hotărât să scriu acest material după ce ieri am avut un scurt schimb de replici cu George Marmalichi din care mi-am dat seama că ar fi util să fac câteva precizări în domeniul prezentat în titlu. Drept biblografie mi-au servit atât materialele prezentate la finalul articolului SCURT ISTORIC AL COMUNEI LIŢA cât şi un interesant manuscris ce mi-a fost pus la dispoziţie de CAMELUŞ BOCIOROAGĂ întitulat MONOGRAFIA COMUNEI LIŢA al cărei autor a fost învăţătorul ION SARCHIZ, fost prin anii '60 director al şcolii de la Fermă. Din păcate autorul nu a reuşit să termine şi să publice monografia. Se pare că pe manuscris au fost făcute intervenţii şi adăugiri de domnul LICĂ TRUPŞOR; fost subofiţer de miliţie. Înainte de a intra în subiectul propriu zis al articolului, ţin să aduc un omagiu şi să-mi exprim recunoştinţa faţă de preocupările şi eforturile liţenilor enumeraţi mai sus, care au dorit să lase o urmă a iubirii lor faţă de trecutul şi locuitorii acestui sat! În 1988, an în care se pare că a fost redactat manuscrisul, comuna Liţa deţinea a suprafaţă agricolă de 5117 hectare din care 4193 aparţineau CAP Flacăra, formă asociativă a liţenilor, chiar dacă realizată forţat, iar 924 IAS Liţa, proprietate de stat. Din această suprafaţă 4026 ha era teren arabil (4061 - CAP, 865 – IAS) iar restul erau vii (96 ha), pomi (3 ha) şi păşune (92 ha). Reîntorcându-ne în timp până la 1829, când în urma păcii de la Adrianopol turcii au pierdut cele trei raiale de la Dunăre, domeniul raialei TURNU (TURKIŞ – KULE) din care făcea parte și teritoriul Liței de astăzi, a trecut la Ţara Românească, devenind proprietate a statului (dominum eminens). Sătenii erau clăcaşi, nu aveau pământ în proprietate. În timp, Statul a arendat cea mai mare parte a suprafeţei agricole fraţilor DUMBA (HERACLIE – NICLE şi CHIPA), macedoneni de origine care locuiau la VIENA. În urma reformei agrare a lui CUZA de la 1864, din domeniul arendat fraţilor Dumba au fost atribuite liţenilor 234 locuri de casă şi 496 stânjeni de pământ în vatra satului, şi au fost împroprietăriţi, contra cost, 234 de săteni, după cum urmează - 86 fruntaşi cu câte 11 pogoane (5,5 ha) - 105 mijlocaşi cu câte 7 pogoane şi 19 prăjini - 40 pălmaşi cu câte 4 pogoane şi 15 prăjini - 3 preoţi cu câte 22 pogoane. Totodată, a fost împroprietărit cu o suprafaţă de 50 hectare generalul NICOLAE DONA, comandantul regimentului 5 Dorobanţi, care a condus coloana de atac asupra redutei GRIVIŢA în războiul de independenţă din 1877, coloană din care au făcut parte şi liţeni ca LINCĂ GRECU, ION MATREŞU, RADU MITRUŞ şi alţii. Generalul a avut un fiu, IOSIF, medic, vestitul colecţionar de artă de mai târziu, a cărui colecţie poate fi admirată şi astăzi în capitală, la Muzeul Colecţiilor de pe Calea Victoriei. Un alt fiu, Paul, s-a căsătorit cu fiica lui BARBU ŞTEFĂNESCU – DELAVRANCEA, renumitul dramaturg, fost avocat celebru în epocă şi primar al Bucureştilor. Fiica generalului, Margareta, a fost căsătorită cu ALEXANDRU VLAHUŢĂ apoi cu AL: URECHE (Cei care nu ştiu cine sunt cei pomeniţi, îi pot căuta pe ,,GUGĂLE’’ :) ). Mai târziu, moşia generalului avea să devină ferma DONA din cadrul IAS LIŢA. După primul război mondial, în 1921 regele Ferdinand a făcut o nouă reformă agrară, care a lichidat moşia arendată fraţilor Dumba. Din ea au fost împroprietăriţi liţenii care au participat la război, cu câte 3 -5 ha şi câte 1200 m.p. loc de casă, precum şi văduvele de război, cu câte 2 -3 ha şi loc de casă. Totodată a fost creată Ferma LIŢA, viitorul IAS, proprietate de stat, care avea menirea să-i înveţe pe liţeni să-şi cultive terenurile folosind metode moderne. În perioada interbelică, deşi se făcuseră împroprietăririle de care am vorbit mai sus, existau incă destui săteni care nu aveau suficient teren care să le asigure cele necesare familiilor. Aceştia lucrau fie pe terenurile Fermei, fie la unii liţeni care reuşiseră în timp să achiziţioneze suficient teren încât să devină ,,boierii’’ comunei, precum fraţii MARIN şi NETE BĂLAN COJOACĂ, ce aveau 150 ha şi pădurea dintre Olturi, THEODOR IONESCU zis TUDOR CÂRCIUMARU, MARIN GEORGESCU, VLĂDESCU cu câte 100 ha şi DUMITRU GRUIA cu circa 50 de pogoane. Până în 1944 în LIŢA existau: - 250 de familii cu 2 hectare; - 450 de familii cu câte 2 -3 hectare; - 552 familii cu câte 3 – 5 hectare; - 425 familii cu câte 5 hectare sau mai mult. După război şi instaurarea regimului comunist, la 3-5 martie 1949 a avut loc o Plenară a Partidului Muncitoresc Român, cum se numea pe atunci partidul unic, la care s-au pus bazele agriculturii socialiste. Marii proprietari menţionaţi mai sus ( fraţii Marin şi Nete Cojoacă, Vlădescu, Tudor Cârciumaru) au fost expropriaţi şi deportaţi, dispărând din sat ( am publicat acum câteva luni o ştire despre un urmaş al lui Bălan Cojoacă decedat într-un accident de circulaţie în Piteşti. Ferma LIŢA a devenit Întreprinderea Agricolă de Stat (IAS) LIŢA. I-au fiinţă întovărăşirile agricole, primă formă asociativă a sătenilor, iar la 12.03.1959 G.A.C. Flacăra LIŢA ( Gospodăria Agricolă Colectivă) cu 179 familii ce însumau 458 hectare. În 1961, după mari frământări, comuna a fost în întregime cooperativizată, în gospodăria agricolă lucrând 2434 liţeni. Mai târziu denumirea se va schimba în CAP Flacăra Liţa (Cooperativa Agricolă de Producţie). Aş dori să menţionez că a existat un singur liţean care a rezistat presiunilor activiştilor de partid şi nu s-a înscris la colectiv, cum se spunea, rămânând particular, MARIN CIOCÂRLIE. Menţionez că presiunile erau fantastice, am descris mai demult o întâmplare cu ONIŢĂ MITRUŞ, o găsiţi în jos pe pagină, dacă doriţi. Copiii liţenilor care erau la studii, liceu ori facultate, de exemplu, nu mai erau primiţi la şcoală dacă nu aduceau adeverinţă că părinţii s-au înscris la colectiv. În caz contrar, erau trimişi acasă să-și lămurească părinţii. Astăzi pământurile liţenilor, obţinute cu atâta greutate şi plătite cu sânge la Plevna (119 liţeni şi-au dat viaţa în războiul de independenţă), Mărăşti, Mărăşeşti și Oituz ( străbunicul meu Mitruş (Dumitru) Bâţă a murit în războiul de reîntregire), sunt lăsate în nelucrare ori date pe mâna noilor arendaşi. Iar terenurile Fermei, circa o mie de hectare, care timp de peste 170 de ani au fost proprietatea statului, au fost privatizate de cei aflaţi la butoane după 1990, ajungând în proprietatea unor persoane fizice.