Argintaru' ambulant

În perioada în care am lucrat în structurile miliţiei economice din judeţul Dolj pe linia de muncă CAV (contrabandă, aur, valută) regimul metalelor şi pietrelor preţioase era reglementat de Decretul nr. 244 din 15 iulie 1978. Potrivit prevederilor articolului 14 din acest act normativ persoanele fizice aveau dreptul să deţină, numai pentru uz personal, bijuterii sau obiecte de artă, de cult, de uz casnic sau personal, salbe confecționate din ducați sau ducați necuprinși în salbe destinați a servi ca podoabă, lucrări vechi dentare confecționate din aur, argint sau platină, ori cu adaos de aur, argint sau platină, monede din aur emise pînă în anul 1800 inclusiv, montate în bijuterii, precum și monedele turcești emise în perioada 1816-1844. Vorbind despre monede, interpretând legea per a contrario rezulta că toate cele emise între 1800-1816 şi cele emise după anul 1844 erau interzise la deţinere, prevedere importantă din punctul nostru de vedere întrucât înainte de instaurarea regimului comunist statul român emisese serii de monede din aur, îndeosebi cele cunoscute sub denumirea de Ardealul Nostru, dintre care multe fuseseră achiziţionate de populaţie. În România antebelică circulaseră şi fuseseră achiziţionate în scop de tezaurizare şi multe monede emise de Franţa napoleoniană, cunoscute sub numele de cocoşei, de la cocoşul galic imprimat pe una dintre faţetele acestora. Când statul comunist instituise monopol asupra deţinerii, prelucrării şi circulaţiei metalelor şi pietrelor preţioase, nu întreaga populaţie se prezentase să-şi predea aurul Băncii Naţionale, aşa încât Miliţiei i-a revenit şi atribuţia depistării persoanelor care nu s-au conformat şi ridicării în vederea confiscării a obiectelor supuse acestui regim. Ca în orice domeniu interzis, a se vedea prohibiţia alcoolului în America de după 1929, ori a drogurilor şi substanţelor stupefiante din majoritatea ţărilor zilelor noastre, apăruseră şi proliferau traficanţii, care realizau venituri importante pe seama fructului oprit. Femeile aveau nevoie de podoabe, bărbaţii de verighete când se hotărau să-şi lege destinele, cei avuţi să-şi investească agoniseala în ceva sigur. Având în vedere că permisese deţinerea legală a bijuteriilor, statul acelor vremuri autorizase şi funcţionarea unor ateliere pentru confecţionarea acestora, care funcţionau în reţeaua cooperaţiei meşteşugăreşti. Şi în acest domeniu dicta moda care, cum se ştie, se schimba periodic, aşa că vechile bijuterii erau date la topit pentru a fi confecţionate altele în trend. Bijuterii noi erau confecţionate şi din lucrări vechi dentare precum şi din monede, bineînţeles! Atelierele de bijuterii erau însă strict controlate, topirea obiectelor din aur aduse pentru confecţionarea noilor bijuterii se efectua doar în anumite zile, dinainte prevăzute, în prezenţa unei comisii din care făceau parte, alături de bijutieri, ofiţeri de miliţie care lucrau pe această linie şi inspectori de metale preţioase din cadrul sucursalelor Băncii Naţionale. În plus, atelierele meşteşugăreşti respective fuseseră penetrate, erau împănate cu informatori şi colaboratori ai miliţiei. Toate aceste măsuri aveau drept scop identificarea şi confiscarea metalelor preţioase interzise la deţinere. De aceea, cei care deţineau monede de acest fel nu apelau la atelierele meşteşugăreşti autorizate, în cazul în care doreau să le transforme, ci la bijutierii ambulanţi care-şi făceau uneori apariţia, în oraşele mari îndeosebi. Rromi din neamul argintarilor, cum sunt cunoscuţi şi denumiţi în cadrul etniei, meseriaşi pricepuţi, care-şi transmiteau secretele profesiei din tată-n fiu, aceştia îşi încropeau micile ateliere pe un trotuar din zonele aglomerate unde, cu o lampă de benzină, o mică nicovală, un ciocan şi alte câteva scule specifice, creau adevărate minuni filigranate sub ochii curioşi şi avizi de spectacol al mulţimii adunate în jurul lor.

Cei născuţi mai demult poate vă amintiţi aceste scene, grupurile de curioşi adunate în jurul câte unui bijutier ambulant care, aşezat turceşte pe trotuar, mânuia cu dexteritate micuţa nicovală, ciocanul şi diverse pile, îşi umfla fălcile şi sufla pe o ţeavă asupra metalului incandescent, iar din mâinile sale ieşeau strălucitoare bijuterii din aur şi argint. Unul dintre ofiţerii Inspectoratului General al Miliţiei care coordonau activitatea pe linie de CAV în întreaga ţară, colonelul Briceag pare-mi-se, se gândise să folosească aceşti ambulanţi pentru depistarea monedelor interzise. Recrutase în acest scop câţiva dintre aceştia, pe care-i marşrutiza în toate marile oraşe. Ajunşi într-o nouă urbe, argintarii recrutaţi se prezentau la miliţie, unde cereau să vorbească cu ofiţerul ce lucra pe acestă linie. Stabileau împreună modul efectiv de colaborare, sistemul de legătură, semnalele... În principiu, atunci când la meseriaş se prezenta cineva care dorea să prelucreze una ori mai multe monede interzise, acesta era amânat sub un pretext oarecare, propunându-i-se să revină într-o altă zi, pe care o stabileau de comun acord. Bineînţeles că la momentul respectiv cei de la miliţie erau prin preajmă, disimulaţi în mulţimea de curioşi. Când cel care muşcase momeala se prezenta la ambulant iar acesta se convingea că are materialul la el, bătea într-un anume mod cu ciocanul în nicovală iar noi, auzind semnalul, săream pe ei şi-i umflam. Aveam urechea antrenată, fusesem radiotelegrafist în armată, alfabetul Morse nici acum, după mai bine de 45 de ani, nu l-am uitat! Personal nu agream aceste mici combinaţii. Se pierdea mult timp, raportat la rezultate. Ore întregi de supravegheri operative şi zeci de hârtii pentru o monedă-două de câteva grame. Că de-alea cu valoare numismatică nu am văzut decât în tezaurul medieval găsit de nişte căldărari de la Segarcea pe când lucrau într-o vie la Schela Cladovei din judeţul Mehedinţi. Preferam, în schimb, să penetrez anturajul traficanţilor şi să acţionez pentru interceptarea unor transporturi mai consistente. Muncă mai dificilă, de fineţe şi durată, dar care, când îţi ieşea, îţi oferea mari satisfacţii profesionale. Şi de câteva ori chiar mi-a ieşit. O singură dată lucrând cu un ambulant din ăştia am reuşit o captură mai interesantă, dar nu de monede din aur. După vreo două săptâmâni de discuţii aproape zilnice cu argintarul, la o întâlnire pe înserate acesta mi-a relatat că fusese contactat de doi tineri, care-l întrebaseră dacă nu doreşte să cumpere nişte pastile de argint industrial. Era în perioada aia când traficul cu aceste obiecte era în vogă, despre care am relatat în alte câteva povestiri. Ambulantul se arătase interesat, stabiliseră şi preţul, iar a doua zi, în jurul prânzului, tinerii trebuiau să se prezinte cu marfa. Ambulantul îi amânase, pretextând că nu dispune de bani suficienţi, dar până a doua zi o să facă rost de biştari de la nişte prieteni pe care-i are într-un cartier mărginaş al Craiovei. În ziua următoare nici nu trecuse bine de orele zece, cred, că ne şi instalasem în dispozitiv. Eram împreună cu alţi trei colegi, nea Costică Lătăreţu, Ion Maria şi Stancu Lică. Ambulantul îşi instalase atelierul pe strada Unirii, pe trotuarul din faţa gardului din cărămidă roşiatică al sucursalei Băncii Naţionale. Noi, prin preajmă, supravegheam atent grupul de curioşi din jurul său, încercând să ghicim care-s clienţii noştri. La un moment dat l-am văzut discutâd cu doi tineri vânjoşi, bine făcuţi, cam până-n treizeci de ani aşa. Corespundeau şi semnalmentelor pe care mi le furnizase la întâlnirea din seara precedentă, aşa că i-am atenţionat pe colegi şi-am stabilit care pe care-i luăm. În momentul în care am auzit ciocanul cântând melodia cunoscută pe mica nicovală, i-am încadrat pe cei doi şi le-am cerut să ne urmeze. Am făcut atunci o greşeală de tactică poliţienească, greşeală care pe unii i-a costat scump. Viaţa, pe multiplul campion naţional de box Ion Covaci, înjunghiat în noiembrie 1973 în Brăila de un recidivist căruia a omis să-i facă percheziţie corporală înainte de a-l conduce la miliţie, ca şi pe Florin Stoicănescu, poliţist craiovean, căruia i-a fost secţionată carotida în februarie 1980 la Mofleni, de un măcelar pe care-l conducea, împreună cu un militar în termen de la trupe, spre sediu, infractor care, nici el, nu fusese percheziţionat. Sau, în septembrie 1983, locul de muncă şi cariera, pe un şef de post care, depistându-i la o stână izolată pe cei care sustrăseseră două pistoale mitralieră şi muniţia aferentă de la Postul de miliţie Osica, în timp ce le controla bagajele i-a cerut unuia dintre ei să desfacă o geantă de voiaj şi să-i arate ce are înăuntru, în loc să pună pe unul dintre ciobani să facă acest lucru. Infractorul a desfăcut geanta, de unde a scos unul dintre pistoale. Vă închipuiţi ce a urmat. Aşa şi eu, l-am lăsat pe unul dintre cei doi tineri să ducă el geanta de voiaj pe care o avea asupra sa, când i-am cerut să ne urmeze. Aveam maşinile de serviciu parcate în faţa hotelului Palace, după colţul intersecţiei, să nu poată fi observate din locul unde era instalat ambulantul. Am traversat Unirii şi am luat-o pe trotuar spre Palace, nea Costică şi Ion Maria în faţă, încadrându-l pe unul dintre ei, eu cu Stancu Lică în urmă cu celălalt, care ducea bagajul, la vreo cincisprezece-douăzeci de metri, distanţă impusă de faptul că trebuise să aşteptăm ceva până putusem să traversăm. La un moment dat, cred că eram prin faţa Bisericii Luterane ori doar ce trecusem de aceasta, poooc, am simţit o lovitură zdravănă în piept. Tânărul ridicase geanta de mâner, o basculase, mi-o aruncase cu putere în piept şi o rupsese la fugă spre Palace. Deşi lovit puternic de geanta care, am văzut ulterior, conţinea câteva kilograme de metal, eram pe picioare, nu căzusem. I-am strigat lui Lică să ridice geanta şi am luat-o după el, sprintând puternic pentru a-l ajunge. Când m-am apropiat suficient, de teamă să nu îmi scape că nu prea mai aveam suflu,respiram greu, aveam un junghi în piept de la lovitură, m-am aruncat spre el ca într-un fel de placaj, la rugbi, reuşind, din săritură să-l prind de umeri. Simţindu-mă, s-a întors brusc, răsucindu-se, mişcare care m-a scos de pe trotuar, aruncându-mă pe carosabil, printre maşini. Norocul meu că, fugind, ne apropiasem de stopul de la intersecţie iar acesta era pe roşu, maşinile din stradă fiind oprite, altfel aş fi putut ajunge pe sub roţile vreuneia. Deşi aruncat, cred că-l prinsesm destul de bine de umeri şi nu-i dădusem drumul ori nu ştiu de ce, dar m-am pomenit şi cu el în stradă, peste mine. Ne-am încleştat unul de altul şi am început să ne luptăm acolo, pe jos, printre maşini, eu încercând să-l imobilizez, el să scape. Între timp cred că stopul se schimbase, unele maşini începuseră să ruleze, multe claxonau, oamenii strigau, femeile ţipau, era un adevărat vacarm. Auzind larma a apărut şi nea Costică Lătăreţu, îl lăsase pe celălalt cu Ion Maria la maşină, şi am reuşit să-l încătuşăm pe nărăvaş. Nu ştiu cât a durat mica noastră încăierare, mie mi s-a părut că destul de mult, în orice caz când ne-am ridicat am observat că tot personalul Frizeriei din spatele fostei librării Cartea Rusă, de vis-a vis de Palace, unde sunt acum galeriile de artă, era în stradă, scos probabil de gălăgia auzită afară. Inclusiv nea Marcel, fratele lui Ilie, renumiţii hairstylişti de astăzi ce-şi au atelierul pe strada C.S.Nicolaescu-Plopşor din spatele Prefecturii, care poate depune mărturie desprea realitatea acelei întâmplări. Încătuşat, l-am dus cu uşurinţă la maşină şi ne-am deplasat la sediu. În geanta folosită ca armă am găsit aproape două kilograme pastile din argint industrial şi un set foarte frumos de tacâmuri din argint, destul de greu. Identificându-i şi verificându-i în evidenţe pe cei doi tineri, am avut surpriza să constatăm că erau urmăriţi general, căutaţi de colegii noştri din Râmnicu Vâlcea pentru spargerea locuinţei unui medic renumit din acea localitate. Până seara cei doi au şi fost preluaţi de ofiţerii vâlceni iar peste câteva săptâmâni medicul păgubit m-a căutat pentru a-şi recupera tacâmurile de argint, moştenire de familie. Iată deci că în plasa întinsă de argintarul ambulant se încurcaseră doi peşti destul de mărişori, până la urmă!

Piki

În anul 1976, când am început eu cursurile Şcolii Militare de Ofiţeri Activi a Ministerului de Interne, cum se numea pe atunci actuala Academie de Poliţie, demersurile pentru înscrierea la concurs începeau cu efectuarea unei vizite medicale stricte şi amănunţite, care debuta cu măsurarea înălţimii şi a greutăţii. Înălţimea trebuia să fie de minimum 1,70 metri, iar între numărul kilogramelor şi cel total al centimetrilor trebuia să fie un anumit raport. Nu ştiu dacă cel numit astăzi indicele masei corporale ori alt gen de raport, cert este că dacă nu îndeplineai aceste criterii vizita medicală nu mai continua, erai respins din start. La prezentarea în şcoală, pentru susţinerea concursului de admitere, întregului lot de candidaţi ne-a fost efectuată o nouă vizită medicală. Nu atât de amănunţită precum cea pe care o efectuasem în iarnă, când debutasem întocmirea dosarului de înscriere, la Policlinica M.I. de pe Splai, totuşi o vizită medicală în care am fost verificaţi de o comisie de cadre medicale, în cadrul căreia ne-au fost iarăşi verificate greutatea şi înălţimea. Eu fusesem recrutat pentru şcoală de o unitate din Bucureşti şi, până a ajunge la examenul propriu-zis, mă mai întâlnisem cu ceilalţi candidaţi ai acestei unităţi şi în alte ocazii. La cabinetele medicale de la Policlinică, de exemplu, ori în sala în care am susţinut, timp de două zile, pe atunci, testările psihologice. În timp ce aşteptam să ne vină rândul la cabinetele medicale, ori în pauze, discutam între noi şi ajunsesem să ne cunoaştem şi chiar să legăm prietenii. Remarcasem prezenţa unui candidat care se deosebea puţin de restul, întrucât era evident că nu avea înălţimea de un metru şi şaptezeci cerută de barem, era mult mai scund. Era brunet şi avea şi nişte sprâncene specifice, îmbinate, unite cumva, deasupra nasului, ceea ce putea fi interpretat drept un semn particular, caracteristică a fizionomiei ce te făcea iarăşi inapt pentru a urma o carieră în anumite structuri. Întrucât candidatul respectiv, căruia cei care-l cunoşteau dinainte (bucureşteni şi ei fuseseră colegi de liceu, probabil) îi spuneau Piki, continua să ne însoţească în periplul nostru pe la diferite cabinete, era evident că nu fusese respins la primul dintre acestea, cel în care ne fuseseră măsurate înălţimea şi greutatea. Începuse să se bârfească deja pe seama lui, era considerat pilos, iar unul dintre bucureşteni ne spusese că o are pilă chiar pe maică-sa, medic la Policlinica M.I. ori la Elias, spitalul elitelor pe atunci. Şi la şcoală vizita medicală a început cu verificarea greutăţii şi înălţimii. Venind rândul lui Piki, membrii comisiei au văzut şi ei că acesta nu are înălţimea corespunzătoare. L-au măsurat totuşi, după care, citind rezultatul, cel care manevrase cursorul ăla de ţi se punea pe creştet, îi zice: - Tu cum ai ajuns la examen, măi băiete, cine te-a trimis aici, că ai mulţi centimetri sub barem? La care Piki, nu ştiu dacă lovit subit de inspiraţie ori cu lecţia învăţată dinainte, răspunde: - Nici tovarăşul Nicolae Ceauşescu nu-i prea înalt, dar aţi văzut ce deştept este! Replica lui Piki i-a amuţit pe toţi. N-a mai zis nimeni nici pâs iar candidatul a trecut cu brio vizita medicală. A reuşit şi la concurs, a absolvit şcoala la profilul de cercetări penale iar peste ani a ajuns cadru didactic la Academia de Poliţie. A publicat mai multe manuale şi lucrări ştiinţifice iar acum câţiva ani era secretar general de redacţie al revistei Forum criminalistic, editată de catedra de specialitate din cadrul Academiei de Poliţie! Parafrazându-l, cumva, pe Piki zic şi eu: păi, ce-are înălţimea cu deşteptăciunea?

Pastila albastră

În şcoala militară am avut un coleg din Scorniceşti, consătean deci cu jupânul ăl mare, Nicolae Preda! Dumnezeu să-l odihnească, pentru că nu mai este de mult printre noi. La puţină vreme după ce-am absolvit şcoala, într-un acces de gelozie şi-a împuşcat soţia cu pistolul din dotare, apoi şi-a înfipt ţeava în gură şi a apăsat pe trăgaci, făcându-şi un orificiu şi-n partea opusă celui dăruit de natură. Se întâmpla în oraşul minunilor, Caracal, unde fusese repartizat ca tânăr locotenent de miliţie! Nici pe atunci testele alea psihologice nu erau infailibile, cum nici acum nu sunt. Preda avea un nas lung şi coroiat, care făcea deliciul unor mese de seară din şcoala militară. A celor în care, în afara felului principal care ni se servea la cină, aveam şi iaurt la borcan. Acesta ni se servea, de regulă, în cănile din care ne beam şi ceaiul dimineaţa, nişte căni lucioase, din tablă de inox, destul de largi la gură. Dar erau seri în care ni se servea şi iaurt la borcan. Celebrul nas a lui Preda era astfel alcătuit, atât de lung şi coroiat, încât din această cauză colegului nostru îi era foarte dificil să bea din borcanul care era mai strâmt la gură decât cana! Nasul i se proptea în marginea borcanului, care nu mai putea fi răsturnat astfel încât conţinutul recipientului să se scurgă la vale. Trebuia ca Preda să se lase cu scaunul pe spate, ajungând într-o poziţie destul de periculoasă uneori! De aceea noi, răi cum sunt copiii şi băieţii tinerii în colectivitate, ne întorceam majoritatea spre masa sa să-l privim cum se chinuie să bea iaurtul din borcan şi întrebându-ne: Cade? Nu cade? Preda era conştient de asta şi, oltean cu sânge fierbinte, iute la mânie, simţind privirile noastre, se enerva şi ne înfrunta, înjurând, bălăcărindu-ne şi făcându-ne cum îi venea la gură, ceea ce pe noi ne distra teribil şi-i răspundeam cu hohote de râs, care-l enervau şi mai rău, sporindu-i tirul verbal. În cele din urmă îşi dădea seama că n-are ce ne face, realiza ridicolul situaţiei şi izbucnea şi el în râs, totul terminându-se cu bătăi pe spate în semn de simpatie şi o împăcare generală. Până la următoarea masă la care ni se servea iaurt la borcan. Nicolae Preda mai avea un defect. Era cam ipohondru de felul său şi cum auzea de o boală credea că o are şi el, căutând să-i identifice simptomele. Din această cauză obişnuia să ceară medicamente împrumut, consecinţă a faptului că din farmacia sa personală lipseau destule pastile, mai ales cele pentru afecţiunile închipuite. Obiceiul începuse să devină enervant cumva, cum vedea vreun coleg că lua o pastilă hop şi el, să-i dea şi lui o pastilă-două că nici el nu se simte bine. L-au dezvăţat de acest obicei doi colegi de dormitor, Mitel Zămârcă de la Dolj şi Gică Popoviciu de la Caraş-Severin, care i-au făcut o farsă de zile mari. Învoirile se acordau, de regulă, sâmbăta între orele 14-23 şi duminica între orele 14-21. Erau şi elevi care nu mergeau în învoire, din diverse motive. Fie erau planificaţi în diverse servicii, fie nu obţinuseră note suficient de mari la seminariile din cursul săptămânii, fie călcaseră pe bec şi erau consemnaţi în unitate pe diverse perioade. Duminica, de regulă, când învoirile se terminau înaintea apelului de seară, înainte de stingere cei vitregiţi de prezenţa pe străzile şi în localurile capitalei ascultau cu urechile ciulite şi ochii larg deschişi isprăvile norocoşilor beneficiari ai biletelor de voie. Într-una din serile de duminică în care Preda nu fusese în învoire, Zămârcă şi Popoviciu, întorşi din oraş, au început să discute oripilaţi despre o molimă care făcea ravagii în Bucureşti, cei atinşi de virusul respectiv murind pe capete în mai puţin de trei zile de la infestare. Virusul se pare că fusese adus în capitală de nişte studenţi africani care se întorseseră recent din vacanţă. Nu exista antidot pentru acesta, iar virusul se răspândea rapid, pe calea aerului, fiind contractat prin respiraţie de către toţi cei care s-au aflat cumva în proximitatea unuia care fusese deja infestat. Fiecare dintre cei întorşi din învoire supralicita, adăugând amănunte care mai de care mai înfiorătoare. În jocul celor doi se prinsesră şi alţi colegi, care realizaseră că-i vorba de o farsă. - Dar care sunt simptomele, Mitică? – îl întrebă unul pe Zâmârcă. Să ştim şi noi, că poate boala o fi ajuns şi pe aici, prin şcoală şi noi habar nu avem. Doar avem şi noi destui colegi din ţările africane, sunt cazaţi în pavilionul de la CTS. - Băi, răspunse Zâmârcă, nu ştiu exact care sunt toate simptomele, dar am auzit vorbindu-se că atunci când ai ajuns în faza nasoală, te pişi albastru. Dacă te-ai pişat albastru, e nasol. În mai puţin de trei zile te-ai curăţat, nu mai are nimeni ce să-ţi facă. Ce-am omis eu să vă spun este că Popoviciu urma un tratament pentru nu mai ştiu care afecţiune, una minoră, în orice caz. Pastilele pe care la lua aveau un efect secundar, când erau eliminate substanţele reziduale colorau urina într-un mod specific. Asta i-a şi dat ideea farsei! Într-un târziu discuţiile au încetat şi cei opt elevi din dormitor au început să se pregătească de culcare, la zece seara se dădea stingerea. Înainte de a se băga în pat, Popoviciu a scos o pastilă din alea şi a înghiţit-o tacticos, fâcând astfel încât să fie văzut de Preda. Văzându-l pe Gică înghiţind pastila, Preda a marşat imediat, căzând în capcana pusă la cale de cei doi. - Ce pastilă iei acolo, Gică? Eşti bolnav? - Băi, Nicule, nu sunt bolnav, dar nu mă simt prea bine! - Ce ai, cum te simţi? - Băi, sânt cam moleşit aşa, mă trezesc greu dimineaţa, fără chef, nu mă pot concentra...Am fost la doctor şi mi-a dat pastilele astea. - Băi, Gică, ştii că şi eu cam tot aşa mă simt? Dă-mi şi mie o pastilă şi dacă mâine dimineată mi-e mai bine, merg şi eu la infirmerie să le cer şi eu! - Bine, Nicule, uite ia două pastile, că aşa trebuie, să începi cu o doză de atac.

După binecunoscutul său obicei, olteanul a înghiţit pastilele şi s-a culcat. A doua zi la ora şase s-a dat deşteptarea, ca de obicei. Încheietorul de companie, Stanciu Costică, zis Somoza, se trezea cu un sfert de oră mai devreme, se îmbrăca şi se posta în capul holului, de unde conducea programul de dimineaţă, la paletă. Aceasta era o bucată de placaj, tăiat cam ca o paletă de tenis de masă, dar dreptunghiulară nu rotundă, pe care era lipită o foaie de hărtie cu planificarea activităţilor, pe clase (plutoane) şi dormitoare. Stanciu Costică era poreclit Somoza, după dictatorul din Nicaragua acelor ani, de-al dracului ce era! Ajunsesem în anul trei, făcusem şi practica de vară la unităţile de miliţie, aveam mai puţin de-o lună până ieşeam locotenenţi, şi făceam program tot la paletă, ca elevii din anul întâi. Şi-ăia râdeau de noi, c-ai lor mici comandanţi o lăsaseră mai moale în al doilea semestru. După ce ne trezeam ne îmbrăcam sumar, adică ne trăgeam pantalonii pe noi şi cizmele în picioare, iar Somoza, proptit în capul holului cu paleta într-o mână şi fluierul între dinţi, striga puternic: ,,Repaus!’’ Comandă la care noi ieşeam din dormitoare şi ne îmbulzeam timp de cinci minute la toaletă, până auzeam iarăşi fluierul şi vocea groasă, inconfundabilă a lui Somoza: - Aaaafffară la-nviooorareee! Avea un fel nesuferit de-a spune asta, încât ne făcea să scrâşnim din dinţi şi să-l înjurăm printre ei. Ajunşi afară, la bustul gol toamna şi primăvara, iar iarna doar cu cămaşa pe noi, eram luaţi în primire de încheietorul de batalion, un moldovean greţos din Vrancea, Vieru, poreclit Yoga, pentru că era practicant al acestei discipline orientale şi obişnuia să stea în cap până nu mai avea figură de om. Spunea că astfel îşi alimentează creierul cu sânge şi devine mai deştept, dar nici pomeneală, lua note mai mari doar pentru că i se dădeau puncte din oficiu, ca la toţi mici comandanţi, dar n-am auzit să exceleze la vreo materie. Vieru se aşeza în fruntea noastră, împreună cu Bercuci, încheietorul companiei a-ntâia, alt vrâncean, poreclit Bruta datorită figurii sale lombroziene, cu fruntea de-un deget, părul cânepiu răsărindu-i parcă direct din sprâncenele de aceeaşi culoare. Cu Yoga şi Bruta în faţă alergam o tură ce înconjura tot perimetrul şcolii, după care executam cele trei complexe de înviorare cunoscute de toţi cei care au făcut cândva un stagiu într-o unitate militară. Uneori nu mai executam aceste complexe, ci trei ture de şcoală în loc de una, în strigătele noastre de protest, deoarece Yoga şi Bruta alergau într-un ritm drăcesc, scoţând sufletul din noi. Prin anul doi, după Paşti, porecla Brutei a fost schimbată în Bercuci Laşul, în urma unei întâmplări pe care o s-o povestesc, poate, cu altă ocazie. După înviorare, ne întorceam la dormitoare iar Somoza, proptit în capul holului cu paleta într-o mână şi fluierul între dinţi, ordona: - Dormitorul unu şi trei fac paturile, dormitorul doi şi patru la spălător! După trei minute, alt fluier, alt ordin... Şi tot aşa.. După ce ne spălam, ne echipam complet şi mergeam fiecare pe sectorul repartizat, unde făceam curăţenie până la ora şapte, când ne adunam pe platou, pentru inspecţia de dimineaţă. După inspecţie mergeam la masă, apoi douăzeci de minute pas de defilare, în sunetul asurzitor al marşurilor executate de fanfară, după care, la ora opt intram în sălile de curs. Am făcut această plictisitoare, poate, divagaţie pentru a înţelege mai bine reacţia lui Nicu Preda din dimineaţa aceea. Se trezise fără probleme şi, împreună cu ceilalţi din dormitor, a mers la toaletă după ce au auzit fluierul lui Stanciu. A intrat într-una din cabine unde a privit surprins şi uluit jetul albatru de urină cere curgea din el. Fără să spună nimic, în loc s-o ia pe scări şi să iasă în curte la înviorare s-a înapoiat în dormitor unde s-a aşezat pierit pe pat, cu coatele pe genunchi şi capul în mâini. Peste vreo douăzeci de minute, întorşi de la înviorare, colegii săi de dormitor l-au găsit tot dezbrăcat, în aceeaşi poziţie, parcă era gânditorul neolitic de la Hamangia! Vorbiţi între ei, nu i-au zis nimic, doar îşi dădeau coate, zâmbind pe sub mustaţă. S-au îmbrăcat, şi-au luat portharturilele cu notele de curs şi au plecat, în dormitor râmânând doar cei ce aveau sector acolo. Au măturat, au spălat cu şopârla pe jos, au lustruit apoi mozaicul. Preda, nimic, nu vedea nimic din ce se întâmplă în jurul său, stătea cu capul în mâini, în aceeaşi poziţie în care-l găsiseră când veniseră de la înviorare! Abia pe la şapte fără cinci, când terminaseră şi se pregăteau să coboare pe platou, la inspecţie, l-au întrebat: - Preda, ce faci? Nu cobori la inspecţie? Ce-ai, eşti bolnav? Uite, nu ţi-ai făcut nici patul! La care olteanul îşi ridică privirea spre ei şi, fără a se ridica, rosteşte, cu adâncă disperare: - Băi, fraţilor, mă piş albastru! Ce mă fac, băi, fraţilor? Mă piş albastru!

Liţa de altădată - Iordanul (obicei de Sfântul Ion) !

Îmi aduc aminte că în ziua de Sfântul Ion, nici nu se crăpa bine de ziuă şi satul răsuna deja de cântecele fanfarelor care însoţeau grupurile de tineri care mergeau cu Iordanul! În serile anterioare, tinerii se adunau pe la casele celor din ceată, unde fetele confecţionau coroane din boboci de hârtie creponată de diverse culori. Se frigeau cârnaţi şi carne de porc, se bea vin şi se dansa la cântecul fanfarei, arvunită încă dinainte de Crăciun, fanfară care era la dispoziţia "garanţilor" din ajunul acestei sărbători şi până dupa Sfântul Ion. Coroanele respective se puneau în noaptea Iordanului, la toate fântânile din sat! În dimineaţa zilei de Sfântul Ion cetele de tineri, însoţite de fanfară, începeau să colinde, îndeosebi la casele unde existau Ioni şi Ioane precum şi la cele cu fete de măritat! În faţa cetei de flăcăi (fetele nu avau voie să iordănească) mergeau doi tineri care purtau o vadră de aramă plină cu agheasmă, având mănunchiuri de busuioc legate la toarte. Mănunchiuri de busuioc erau purtate şi de tineri, pe care le muiau în agheasma din vadră şi cu care le stropeau frunţile celor iordăniţi, strigând ,, Iuraaaaa! La Anul şi La Mulţi Ani!’’ de trei ori! Erau iordănite, de asemenea, vitele, păsările şi animalele din gospodărie. Capul familiei arunca o sumă de bani în vadră, drept mulţumire pt urări, de regulă o sută de lei. După care fanfara cânta câteva hore în curtea gospodarului, ca în videoclipul de mai jos, pe care-l puteţi vizona dând clic pe el, iar tinerii din ceată şi cei prezenţi erau cinstiţi cu vin. Menţionez că începând cu seara zilei de Crăciun şi până în seara Iordanului, locuitorii Liţei, atât cei tiner cât şi adulţii, se adunau în centrul comunei, de la uliţa pe care este în prezent dispensarul până la cea de după primărie. Atât trotuarele cât şi soseaua propriu-zisă erau pline de liţeni, îmbrăcaţi în cele mai bune haine, bărbaţii purtând frumoase căciuli de miel pe cap. Erau preferate cele de astrahan (caracul), brumării. Maşini nu prea erau, încât mişomorul ăla de lume nu avea ce să deranjeze. Din când în când prin mulţime treceau perechi care mergeau cu plocon la naşi, ori la părinţi, să le sărute mâna în semn de preţuire şi respect. Ploconul era purtat de femeie, o pâine caldă, de-abia scoasă din ţest, deasupra căreia aburea tava cu friptură! Friptură din aia ţărănească, cu orez, ceapă şi cartofi, cu bucăţi de carne pe deasupra, nu grătar, cum se înţelege astăzi când spui friptură. Totul, adică pâinea şi tava cu friptură, aşezate frumos pe un ştergar de borangic, legat frumos deasupra! Femeile purtau ploconul, cum am zis, de nodul ştergarului, iar bărbaţii duceau o damigeană de o vadră cu vin! Era o frumuseţe să-i priveşti. În acest timp, în curtea şcolii se juca îndrăcit, uneori şi în câte trei hore odată. Se juca pe muzica fanfarelor arvunite pentru Iordan, cum am spus mai sus, care erau la dispoziţia cetei de flăcăi care au angajat-o în toată perioada sărbătorilor de iarnă. Flăcăii care aveau o autoritate mai mare asupra celorlalţi, arvuneau muzica şi strângeau banii de la membrii cetei pentru plata muzicanţilor. Ei se numeau garanţi, probabil datorută faptului că garantau plata ulterioară a serviciilor. Garanţii asigurau, totodată, ordinea la balurile care aveau loc în sala căminului cultural. Se socializa intens în această perioadă, cei care erau rudă se vizitau unii pe alţii, inclusiv cei care locuiau în alte sate. De asemenea, vecinii şi prietenii veneau în vizită, mâncau şi beau până târziu în noapte. E adevărat, nu prea existau alte mijloace prin care să omori timpul în serile lungi de iarnă, televizoare incă nu erau (abia prin 65 au început să apară, pe ici, pe colo), iar aparatele de radio erau încă destul de rare. Din aceste motive legăturile între oameni erau mult mai strânse iarrelaţionarea mai puternică în satul acelor vremuri care avea, cu adevărat, viaţă!

În Garda de Onoare

În perioada în care am fost elev al Şcolii Militare de Ofiţeri Activi a Ministerului de Interne, actuala Academie de Poliţie, paza şi apărarea acestei instituţii de învăţământ era asigurată de o subunitate de militari în termen din trupele de securitate. În intervalul de timp dintre două cicluri, mai exact în timpul scurs între data trecerii în rezervă a unui leat şi data terminării perioadei de instrucţie a leatului următor, atribuţiile acestei subunităţi erau preluate prin rotaţie de câte o companie de elevi, care efectua serviciu timp de 24 de ore. Compania respectivă, numită companie de intervenţie, asigura atât posturile de pază, cu caporali de schimb, efective în gardă, în veghe şi ce mai presupunea serviciul de pază şi securitate, cât şi alte activităţi impuse de situaţie. Preluarea serviciului de gardă se desfăşura după un ceremonial ce părea uşor desuet, fapt pentru care îmi închipuiam că era identic cu cel practicat pe vremea lui Cuza, dacă nu şi mai înainte, pe meterezele cetăţilor medievale. La mijlocul pauzei de după masa de prânz, în timp ce forfota şcolii era domolită, cei mai mulţi dintre elevi aflându-se la dormitoare, cei care urma să intrăm în gardă eram aliniaţi în formaţie, pe vastul platou al unităţii. Fix la orele 15 de după colţul clădirii comandamentului se auzea un semnal de trompetă şi apăreau cei care trebuiau să predea schimbul, aliniaţi în formaţie de marş, cu gornistul în frunte. În ţipetele ascuţite ale trompetei se apropiau în pas de defilare de locul în care era dispusă formaţia noastră. Chiar dacă cei patruzeci de ani scurşi din acele momente mi-au mai estompat unele dintre amănunte din memorie, litania trompetei îmi sună încă în urechi! Taa,taa,ra,ta,ta – Ra,ta, ta,ta, ra, ta, ta - Taa, taa, ra, ta, ta – Ra, ta - Ta, ta – Taaa! Ajunşi în dreptul nostru se opreau, iar la comandă se întorceau scurt cu faţa spre noi. Comandanţii celor două gărzi păşeau în faţa formaţiilor, se salutau şi, cu voce scăzută, îşi comunicau consemnul şi parolele. După care mergeau în front şi, la semnalul şi în litania trompetei, cele două formaţii descriau, în pas de defilare, câte un semicerc pe platou, schimbându-şi reciproc locurile. Se opreau iarăşi una în faţa celeilalte, comandanţii ieşeau iarăşi în faţa formaţiilor, salutau, după care, cei care intram în gardă ne întorceam scurt, la comandă şi, cu gornistul în frunte, în sunetele trompetei, plecam în pas de defilare să ne instalăm în corpul de gardă! Într-una din zilele în care eram subunitate de intervenţie, compania din care făceam parte, condusă de locotenentul major Florin M., viitorul general din SPP, a trebuit să asigure garda ce urma să prezinte onorul ministrului italian de interne Francesco Maurizio Cossiga, viitor premier (august 1979 – octombrie 1980) şi preşedinte (iulie 1985 – aprilie 1992) al ţării din peninsulă. În programul vizitei efectuate de înaltul demnitar italian în 1978 în ţara noastră era inclusă şi vizitarea şcolii de la Băneasa. La ora anunţată pentru vizită, elevii companiei care nu se aflau în posturile de pază, îmbrăcaţi în ţinută festivă, eram aliniaţi în formaţie pe marginea aleei din faţa intrării în pavilionul comandă, cu drapelul în flancul drept. Fanfara şcolii, dirijată de maiorul Sandu, era, de asemenea, aliniată, cu instrumentele în braţe, aşteptând sosirea delegaţiei oficiale. Ora anunţată a venit şi a trecut, fără însă ca vreo coloană, oficială sau nu, să-şi facă apariţia pe alee. Timpul curgea, fusese depăşită cu mult ora rezonabilă de aşteptare, dar nu ne anunţa nimeni dacă vizita nu fusese cumva contramandată! Era o zi de iarnă, cu cer senin, şi era un frig crâncen!

Cei care aţi fost vreodată la Academia de Poliţie cunoaşteţi că aleea de la intrarea pe poarta şcolii până la comandament (acum probabil i se spune rectorat) are câteva sute bune de metri. Bazându-se pe această distanţă, mai exact pe timpul necesar parcurgerii acesteia, comandantul gărzii, locotenentul major M., temându-se probabil că mâinile noastre îngheţate nu vor mai fi în stare să mânuiască cum trebuie pistoalele mitralieră cu baioneta pusă pentru prezentarea onorului, ne-a ordonat să rupem formaţia şi să încingem o bâză, pentru a ne menţine palmele calde, în urma loviturilor pe care ni le administram cu nădejde unii altora. Pentru a se feri de surprize, numise un planton care să stea cu ochii pe poartă şi să ne anunţe în momentul intrării coloanei oficiale pe alee. Văzându-ne jucând bâza şi molipsiţi de strigătele şi râsetele noastre, cei de la fanfară au încins şi ei una, lăsându-şi instrumentele pe jos, la marginea aleei. De-o parte şi de alta tronau toba mare şi tuba lui Celentano, cum îl numeam noi pe cel care se înfăşura în acest instrument, cel mai voluminos din fanfară, datorită staturii şi tenului său măsliniu, asemănător cu cel al cunoscutului, în acei ani, cântăreţ italian de muzică uşoară. Numai că plantonul numit de Florin M. pentru a supraveghea poarta nu a fost bine ales, avea un spirit scăzut de vigilenţă şi, atras mai mult de jocul nostru, a uitat să stea mereu cu ochii aţintiţi spre poartă. Când şi-a amintit ce fusese pus să facă, era deja prea târziu, fiind surprins de coloana care se apropia vertiginos de comandament. Nu am mai avut timp să constituim formaţia, ofiţerul nu a mai putut decât să ne ordone să ne ascundem pe după copacii care mărgineau aleea, destul de subţiri însă pentru a ne putea ascunde cu totul. Cei de la fanfară au tulit-o şi ei în tufişuri, abandonâdu-şi alămurile pe alee. Fuseseră aşezate cu grijă pe jos, aliniate frumos, culcate, cu excepţia tubei lui Celentano, care stătea ţanţoşă în sus, aşezată pe pâlnia aia mare, şi a tobei mari, care avea nişte tălpigi care-i permiteau să fie aşezată dreaptă. Nu eram departe de alee şi, de după copac, am putut să-l văd destul de bine pe oaspetele italian. Părea destul de tânăr, se ţinea bine la cei cinzeci de ani ai săi, înalt, suplu, purtând ochelari rotunzi, cu rame subţiri, metalice. A privit ironic alămurile de pe alee, a zâmbit, şi-a răsfrânt apoi dispreţuitor buza de jos, iar când a trecut pe lângă ele s-a oprit şi a lovit uşor toba mare cu vîrful pantofului. A pornit apoi spre comandament, alături de ministrul nostru, George Homoştean parcă, urmaţi de restul delegaţiei, în timp ce nouă, ascunşi în boscheţi, ne venea să intrăm în pământ de ruşine. Locotenentul major n-a mai dat un timp pe la companie! Nu ştiu dacă stătea la domiciliu ori era în vizită pe la garnizoană! Foto 1 - Garda drapelului din Promoţia 1979, arma Miliţie Foto 2 - Aleea de la intrarea în Academia de Poliţie Foto 3 - Francesco Maurizio Cossiga