O cursă cu peripeţii

Din spectrul infracţiunilor de domeniul liniei de muncă CAV, făcea parte şi cea de speculă. Nu o să intru acum în definirea, din punct de vedere juridic, şi prezentarea acestei infracţiuni, dezincriminată după 1990,. Specific doar că, în esenţă, consta în cumpărarea de produse în scop de revînzare, implicând realizarea unui profit. Una din formele de realizare, pentru că în codul penal din 1969 erau incriminate patru variante ale infracţiunii de speculă, plus altele în legi speciale, precum stocarea de mărfuri alimentare ( zahăr, făină, mălai, orez, cafea) în cantităţi ce depăşesc nevoile consumului familial pe o perioadă de o lună de zile, prevăzută de Decretul 306 din 9 octombrie 1981. Ei, şi la linia de muncă CAV, pe când eram încă la municipiu, eu şi Vilău primisem unele informaţii referitoare la un căruţaş, Vică Zară, care era semnalat că, având relaţii la depozitul de combustibil Cernele, cumpăra de acolo lemne de foc pe care le revindea la preţ de speculă (cu suprapreţ adică) cetăţenilor din cartierele mărginaşe, în care predominau casele încălzite cu sobe. Precizez că în acei ani ai deceniului opt infracţiunile de speculă erau determinate şi favorizate de lipsa de pe piaţă a bunurilor de strictă necesitate pentru traiul zilnic, iar factorii responsabili, în loc să acţioneze pentru înlăturarea cauzelor, adică pentru îndestularea pieţei cu mărfuri, preferau paliative pentru înlăturarea efectelor, precum adoptarea unor acte normative care să sancţioneze comerţul ilicit. Dar oamenii aveau nevoie de produse, iar specula înflorea, speculanţii asumându-şi riscurile de dragul unor câştiguri substanţiale! L-am luat în lucru pe Zară, reuşind să stabilim destule persoane care beneficiaseră de serviciile sale! Independent de noi, şeful biroului, lt. colonel Toma Marghescu, obţinuse informaţii despre presupuse acte de corupţie ale căruţaşului, în sensul că, profitând de relaţiile pe care le avea la depozit, Zară pretindea diverse sume de bani în scopul facilitării obţinerii unor cantităţi de lemne. Discutabil, întrucât Zară nu avea calitatea de funcţionar ori alt salariat, deci nu ar fi subzistat infracţiunea de luare de mită, am opinat noi cu ocazia şedinţei de analiză a lucrării informative cel avea ca obiect, prilej cu care coroborasem informaţiile noastre cu ale şefului. Oricum, am ajuns la concluzia că suspectul făcea bani frumoşi din activităţile sale ilicite, găsind suficienţi amatori care preferau să apeleze la serviciile sale, în loc să piardă zile întregi pe la depozit până obţineau aprobare pentru o căruţă - două de lemne. Cazul avea potenţial, iar şeful biroului a decis să se implice în realizarea materialului printr-o sursă a sa, care avea posibilitatea identificării şi influenţării unui posibil denunţător care să colaboreze cu noi la organizarea unei prinderi în flagrant. Pe atunci nu exista instituţia ofiţerului acoperit, iar pentru îndeplinirea misiunilor ce vor reveni peste ani acestuia trebuia să recurgi la tot felul de combinaţii, uneori dificil de realizat, îndeosebi în ceea ce privea scoaterea din cauză a persoanelor implicate în activiţi la marginea legii, dirijate de organele de miliţie, pentru înfăptuirea unor sarcini ce le reveneau! Până la găsirea persoanei dispusă la colaborare am mai aprofundat unele verificări în legătură cu suspectul. A rezultat că acesta avea, cumva, o acoperire legală pentru activităţile sale, lucrând în baza unei convenţii de prestări servicii încheiate cu Intreprinderea Comercială de Stat Metalo-Chimice (I.C.S.M. Craiova), forul tutelar al Depozitului de combustibil Cernele. Existenţa acestei convenţii îl punea într-o altă poziţie din punct de vedere juridic pe Zară, care putea fi astfel asimilat categoriei de „alt salariat”, fiind deci prezumtiv subiect al infracţiunii de luare de mită. În scurt timp şi Toma Marghescu a găsit persoana dispusă să colaboreze la realizarea prinderii în flagrant a căruţaşului, în timp ce primea o sumă de bani ca urmare a livrării unei cantităţi de lemne. Marfa a fost livrată la domiciliul denunţătorului, Zară fiind rugat, la indicaţia noastră, să vină să-şi ia banii de la un magazin din pasajul Buzeşti, unde lucra clientul căruia-i dusese lemnele şi unde existau condiţii mai bune pentru realizarea flagrantului! În ziua respectivă, cu vreo jumătate de oră înaintea celei convenită pentru întâlnirea dintre denunţător şi căruţaş, eu împreună cu Ilie Vilău şi un elev de anul trei al scolii de ofiţeri, care era în stagiu de practică la biroul economic, ne-am amplasat într-o tutungerie de pe strada Fraţii Buzeşti, prin vitrina căreia supravegheam magazinul din pasaj, unde lucra denunţătorul. În prealabil acesta primise de la noi suma de şapte mii de lei (echivalentul salariului meu pe vreo trei luni şi jumătate), în bancnote de câte o sută de lei, marcate cu creion galben fluorescent şi prăfuite cu o substanţă invizibilă la lumină naturală, dar care, sub lampa cu ultraviolete, devenea de asemenea fluorescentă. În plus, seriile bancnotelor fuseseră înregistrate într-un proces verbal încheiat după tot tipicul, în prezenţa unor martori asistenţi. Supravegherea din tutungerie era destul de dificilă, deoarece circulaţia intensă de pe strada Fraţii Buzeşti, cu sens unic ca şi acum, nu permitea o vizibilitate perfectă a unităţii comerciale. Noi eram destul de surescitaţi şi emoţionaţi, cei care aţi trecut prin astfel de momente cunoaşteţi senzaţiile. Treceam printr-o gamă de sentimente, de la speranţă la teamă. Teamă să nu înşelăm încrederea şefului, care ne lăsase pe noi, nişte puştani în fond, să punem mâna pe un individ versat şi periculos. Cazierul său, destul de stufos, abunda în infracţiuni de natură judiciară, constatate şi instrumentate de ofiţeri din Inspectoratul General al Miliţiei în cadrul vestitelor acţiuni Dunărea! Teamă că, datorită circulatiei intense, fluxului de maşini adăugându-i-se numărul mare de persoane care frecventau pasajul, precum şi vremii mohorâte de toamnă, cu niţică ceaţă şi luminozitate scăzută, n-o să-l vedem pe suspect ori nu vom sesiza semnalul stabilit cu denunţătorul şi vom rata acţiunea.... Teamă, teamă, teamă! Speranţă! „Hai, băi, că nu sântem chiar nişte novici, nu ne-ar fi lăsat şeful doar pe noi...” Iaraşi teamă apoi... Şi tot aşa! Nici n-aş putea spune cât timp a trecut, clipele având alte dimensiuni în astfel de momente, când am văzut un bărbat înalt, brunet, vânjos, intrând în magazin. - Ilie, puiule, fiţi pe fază! Cred că ăsta-i omul nostru! După vreo cinci minute brunetul a ieşit pe uşa magazinului, însoţit de denunţător. Noi, care între timp ieşisem din tutungerie, traversasem şi ne plasasem strategic în apropierea uşii, eram cu ochii cât sarmalele! În timp ce-şi lua la revedere de la căruţaş, omul nostru şi-a trecut de două ori mâna stângă prin păr! Semnalul! Ăsta e! Ne-am năpustit şi l-am prins de deasupra coatelor! - Miliţia! Nici o mişcare! Stai potolit, că avem o vorbă cu tine, doar! Nu s-a opus, nu a vociferat! Ne-a însoţit liniştit, peste stradă, în tutungeria de unde supravegheasem magazinul. Aici, în prezenţa vânzătoarei şi a doi clienţi, l-am legitimat şi i-am făcut percheziţie corporală! La percheziţie, să leşinăm nu alta! Când au început, măi fraţilor, să curgă la sute din toate buzunarele lui Vică Zară….Dar ce zic eu

sute….Maldăre de sute! Maldăre. Maldăre! Când am terminat, le-am numărat şi am făcut monetarul, a rezultat că Zară avea asupra lui peste 58 000 de lei! Cincizeci şi opt! Ca să realizaţi dimensiunea sumei, gândiţi-vă că pe atunci o maşină Dacia, că altele nu se prea găseau, costa în magazin, nou-nouţă, 65 000 de lei. Sumă pe care de-abia o încropeai după ani lungi de economii! Mă refer la oamenii corecţi, evident, şi cu salarii medii! Deci căruţaşul nostru avea asupra sa aproape întreaga sumă necesară achiziţionării unui autoturism! Şi-acuma apuca-ţi-vă Iancule, Ilie şi elevule (nu-i dau numele, o să vedeţi mai încolo de ce!) şi căutaţi şi găsiţi între cele peste 580 de bancnote din buzunarele lui Zară, pe cele 70 ale tale, cele înseriate şi marcate! Nu era chiar căutarea acului în carul cu fân, dar nici prea departe, bancnotele, identice în aparenţă, nefiind diferenţiate decât de seriile şi numerele înscrise pe ele. Şi nu nişte numere simple, ci unele din şase cifre! Nu era o treabă simplă, n-aveam cum să le găsim! Cel puţin nu acolo, la faţa locului! N-aveam decât să ne apucăm de redactarea procesului verbal de constatare, în care să menţionăm toate, dar absolut toate, seriile şi numerele bancnotelor găsite asupra lui Gică Zară! Am început să redactăm procesul verbal, în prezenţa martorilor asistenţi. Ilie Vilău scria, avea un scris frumos, citeţ, uşor lizibil, eu dictam, elevul, aşezat în dreptul uşii, având misiunea să nu-l scape din ochi pe căruţaş. A scris Ilie şi-a tot scris, numai menţionarea seriilor şi numerelor celor peste 580 de bancnote întinzându-se pe câteva pagini bune! Au fost menţionate şi diverse înscrisuri găsite în buzunarele lui Zară, hârtiuţe de tot felul, pe care erau nume de persoane, adrese, cifre…”Clienţi de-ai săi, sume datorate”, ne-am zis! Probe pentru dosar! Redactarea procesului verbal durase ceva vreme, timpul zburase! Când venisem la tutungerie era în jurul prânzului şi-acum, când ne-am aruncat ochii pe geam, era seară de-a binelea. Ne-am strâns hârtiile şi le-am pus, împreună cu banii lui Zară, în geanta lui Ilie, o gentuţă maronie, mai mult un plic din piele de fapt. Am ieşit din tutungerie, mai întâi eu, să văd care-i atmosfera, să nu ne trezim înconjuraţi de tot neamul lui Ilie, când ieşeam. Tutungeria n-avea telefon, de telefoane mobile nici n-aflasem că există pe-atunci, alte unităţi cu telefon nu erau prin jur, aşa că nu mai luasem legătura cu baza şi nici nu aveam cum s-o luăm pentru a cere să ne trimită o maşină de serviciu. Am ieşit deci afară, m-am benoclat, mi s-a părut că totul e-n regulă, şi le-am făcut celor doi semn să iasă cu suspectul. Au ieşit ţinându-l între ei, unul de-un cot, celălalt de altul. Am luat-o la stânga, spre restaurantul Craiova, având maşina lui Ilie parcatâ pe Kogălniceanu, puţin mai încolo de colţul intersecţiei, spre Minerva! N-o ţinusem în apropiere, să nu fie recunoscută cumva, să gonească pasărea din colivie! Mergeam, deci, spre locul în care aveam maşina parcată. Zară, cuminţel, cuminţel, de când începuse totul, nu s-a opus, n-a vociferat, n-a făcut nazuri! Ne cam adormise vigilenţa, ce mai! Cum s-a vazut afară însă, la întuneric, şi cum a zărit un spaţiu liber printre maşinile care curgeau şuvoi pe Fraţii Buzeşti, zbrrrrr! Ca pupăza lui Creangă! S-a smuls din braţele lui Ilie şi-ale elevului, şi-a tulit-o iepureşte, traversând printre maşini, pe trotuarul celălalt. Ilie, după el, a apucat să traverseze şi el, ţinând-o destul de aproape de fugar! Eu şi elevul fugeam pe partea cealaltă a străzii, partea cu tutungeria, cu ochii şi după fugar, şi după un loc mai liber printre maşini, să putem traversa şi noi! Norocul nostru, am gândit eu, că fuge spre locul în care aveam maşina, i-ar dacă-l prindem o să ne fie mai uşor! Dac-o lua-n parte-ailaltă, dus era! Am reuşit şi eu să traversez şi să mă apropii cumva. Elevul, l-am pierdut pe drum! La intersecţia Fraţilor Buzeşti cu Kogălniceanu, vis-a-vis de restaurantul Craiova, era pe atunci Trustul de Construcţii, care avea o curticică, în fundul căreia era o antenă din aia mare, pe un schelet din ţevi groase, cu o bază de câţiva metri pătraţi. Cred că există şi acum! Ei, şi Zară a intrat în fugă, în curtea asta, Eu cu Ilie după el! Simţindu-ne aproape , a fugit cu noi pe urmele lui, spre antena aia unde a reuşit să ne fenteze, ocolindu-i baza şi luînd-o din nou către ieşirea spre Kogălniceanu! Realizând că dacă apucă să iasă în strada, dus este, am avut o inspiraţie subită şi-am strigat, din rărunchi: - Trage, Ilie! Trage, că suntem singuri, şi nu-i putem lovi pe alţii! Foc! Foc! Auzind comanda ,,Foc!’’, Zară, care avusese de-a face cu cei de la judiciar şi ştia el ce ştia, s-a oprit şi a ridicat mâinile! Nu umblam înarmaţi, noi, cei de la economic, având de regulă de-a face cu persoane mai puţin predispuse spre violenţă, dar căruţaşul n-avea de unde să stie asta! Pe asta şi mizasem, de fapt! M-am apropiat şi, pentru a-i lua maul, i-am tras un pumn în tâmplă, năucindu-l! Gest lipsit de eleganţă, recunosc, mai ales că se predase, ridicase mâinile! Dar eram surescitat, pe de-o parte, pe de alta mă temeam să nu fie doar o stratagemă şi să ne fenteze iar! Nu aveam nici cătuşe! Aşa că am scos cureaua de la pantaloni şi i-am legat mâinile strâns la spate! După care l-am dus la maşină, parcată în apropiere. Aici şi voiam de fapt să ajungem, doar că mai încet, nu aşa repede! La maşină a apărut şi elevul. Nu l-am întrebat nimic, nici nu mă gândeam pe unde fusese, de fapt. L-am băgat pe Zară în maşină, în spate cu elevul, când observ, deodată, că Ilie are mâinile goale! - Ilieeee! Unde-i geanta? - Geanta?- face bulversat Ilie. C-C-Care geantă? - Geanta cu actele şi banii! - A-A-Am aruncat-o să alerg mai repede! Am simţit că mor! Simţeam că mă toooopesc, aşa, şi mă scuuurg în pământ! ,,Nu mai avem nici o probă, gândeam! Şi să vezi că Zară, căruia trebuie să-i dăm drumu’ acum, vine mâine şi ne cere banii! Doar are martori că i-am luat banii!” Mi se învârtea capul! Şi-mi vâjâia, vâjâiiiiaaaa! ,,De unde să scoatem noi acuma 58 000 de lei? Ne v-a crede cineva pe noi, doi ofiţeri tineri, că i-am pierdut şi că nu ni i-am însuşit? Or să creadă că n-am rezistat tentaţiei unei sume aşa de mari!”, gândeam! Băiat sărac, de altfel, era prima dată când văzusem o sumă atât de mare! - Elevul rămâne cu suspectul şi noi mergem după geantă, Ilie! Încuie- i în maşină! Şi-am plecat după bani. Şi-am avut noroc! Doamne, ce noroc am avut! Pe Fraţii Buzeşti, nu departe de locul pe unde traversaseră Zară şi Ilie, când se smulsese din mâinile lor, am găsit geanta! Pe jos, lângă peretele unei clădiri. Se înserase, v-am spus! Strada nu era prea bine luminată, doar razele ce răzbăteau prin vitrinele magazinelor! Culoarea maronie, pământie, a genţii o camuflase cumva, nu o lăsase să iasă în evidenţă! Noi am gasit-o că ne uitam după ea, cu ochii cât cepele! A fost prima oară, şi singura cred, când l-am binecuvântat pe Ceauşescu pentru economiile lui de energie electrică! Dacă ar fi funcţionat iluminatul stradal, adio geantă, adio bani! Ne-am întors la maşină, ne-am îmbarcat şi hai la prăvălie, cum ziceam noi! La miliţie, de! Aici, nici pui de maică! În afara celor din serviciul de zi! Şeful cred că se plictisese să ne-aştepte, datorită chestiei cu seriile celor peste 580 de bancnote întârziasem peste orice limită presupusă de timp. Se gândise, ne-a mărturisit a doua zi, că ratasem şi nu ne mai trăsese inima să venim la birou. Amânam praftura pe-a doua zi, când ne-ar mai fi trecut din ciudă. Aşa că plecase acasă, nelăsând pe nimeni să ne aştepte. „Şi-apoi, am gândit eu răutăcios, nici n-ar fost cine ştie ce captură impresionantă, să facă vâlvă-n oraş! Un căruţaş, acolo! Eeeeei, ia să fi fost vreun director, să fi văzut cum ne-aştepta!” Nici ofiţerul nostru de economic din echipa de cercetare nu era acolo. Era plecat la un eveniment. Aşa că a trebuit să ne organizăm noi. Trebuia să rămânem cu Zară, să-l cercetăm peste noapte, să rezolvăm cu criminaliştii, cu ultravioletele! Aveam destulă treabă! Ne-am înţeles ca Ilie să plece după mâncare, iar eu, împreună cu elevul să începem anchetarea celui în cauză. Ilie a plecat iar eu şi elevul ne apucăm de treabă. Eram la camera numărul 30, de la etajul doi, etajul miliţiei economice. Eu stăteam în spatele biroului, Zară pe scaunul din faţa biroului, iar în spatele acestuia, la celălalt birou, elevul. Pentru a-l supraveghea pe suspect şi pentru a învăţa cum decurge ascultarea făptuitorului. În sertarul biroului aveam un minicasetofon! Să nu vă inchipuiţi cine ştie ce minune a tehnicii, era aşa cam cât o carte mai groşcioară, ce cât o carte, era cam cât cele trei volume împreună ale Dreptului Penal al lui C. Bulai, dacă vi le-amintiţi. Producţie românească! Zară începuse să facă fiţe! Refuza să răspundă la întrebări şi să scrie. Întrebările alea simple de început, pentru identificare, nume, prenume, data naşterii... - Cine eşti tu, băi să mă anchetezi pe mine? Nici nu ţi s-a uscat cerneala pe legitimaţie şi vrei să mă anchetezi pe mine, băi? Păi, ştii tu cine sunt eu? Pe mine m-au anchetat oameni grei din poliţie, băi, nu de-alde tine! Colonelul Alfloarei împreună cu echipa sa de la Ighemeu! Dar tu? Tu cine eşti să ai pretenţia să-ţi răspund la întrebări? Nici măcar n-am auzit de tine! În timp ce el îşi susţinea peroraţia, gioarsa mea din sertar a început să fâşâie. Mai păţisem asta, aşa că ştiam că i s-au dus bateriile. M-am ridicat şi am ieşit din spatele biroului, cu gândul să mă duc la fişet, unde aveam baterii de rezervă. Interpretând probabil gestul meu drept o intenţie de a-i sancţiona impertinenţa, ori amintirea pumnului pe care i-l trăsesem în curtea Trustului de Construcţii, l-a făcut să-şi iasă din minţi pe Zară! S-a ridicat fulgerător şi a sărit la mine, prinzându-mă de gât cu amândouă mâinile. Am căutat să scap din strânsoare, să-i descleştez mâinile, dar nu puteam, era un tip vânjos, mai înalt ca mine, iar antrenamentul zilnic cu încărcatul şi descărcatul lemnelor în căruţă işi spunea cuvântul. Când a văzut că sare la mine şi mă apucă de gât, elevul în loc să sară în ajutorul meu, a zbughit-o pe uşă. Mi-a trecut prin cap că fuge la ofiţerul de serviciu, să-i cheme în ajutor pe cei din serviciul de zi. Ajutoarele însă întârziau să apară! Ne hâţâiam încolo şi-ncoace prin încăpere, răsturnasem scaunele, rupsesem harta de pe perete. Nu reuşeam să scap din strânsoarea lui Zară, gâfâiam, nu mai aveam aer, mi se beliseră ochii în cap, începuse să mi se întunece vederea. Dumnezeu însă ţinea cu mine în ziua aia. Cu ultima fărâmă de luciditate cred, împingându-ne încolo şi-ncoace prin birou, am observant că Zară avea picioarele desfăcute şi l-am lovit puternic cu genunchiul în testicule! S-a muiat, mi-a dat drumul din strânsoare şi s-a chircit pe jos, cu mâinile între picioare. Cu ultimele puteri am deschis sertarul biroului, am scos de acolo cătuşele şi m-am prăbuşit, la rândul meu, peste Zară, unde am reuşit să-i pun o brăţară pe o mână iar pe cealaltă să o prind de ţeava de lângă podea a caloriferului. Am stat destul prăbuşit acolo, peste ţigan, până mi-au revenit cât de cât puterile. Întrebându-mă în tot acest timp de ce nu vine ofiţerul de serviciu! M-am sculat şi, cu picioarele tremurânde, am ieşit pe hol şi-am mers până la casa scării. Nu prea departe, camera 30 fiind prima pe stânga, având perete comun cu casa scării. M-am sprijinit de balustradă si-am strigat în jos, spre ofiţerul de serviciu, Eram atât de bulversat, încât uitasem de telefon, uitasem că am telefon în birou, de unde puteam vorbi cu cei din camera de serviciu. Mi-a răspuns şi l-am rugat să-l trimită sus pe elevul de la economic! - Ce elev, care elev, nu-i nici-un elev aici! Sunt doar eu, cu ajutorul şi şoferul de serviciu! - Poate a ieşit afară, am zis. - N-a ieşit nimeni afară. Doar Ilie Vilău! M-am întors pe holul de la economic. Am deschis uşa biroului nostru. Era doar Zară, prăbuşit lângă calorifer. Uşile celorlalte birouri erau încuiate. Mai rămăsese doar WC-ul de pe etaj. Am intrat acolo şi am deschis, pe rând, uşile celor trei cabine! În ultima dintre ele l-am găsit, ghemuit, pe domnul elev. L-am privit cu dispreţ şi-am ieşit afară! A fost repartizat la Dolj, unde-a lucrat până a ieşit la pensie. A lucrat şi el pe la Poliţie, vorba domnului chestor Berechet, fost sef al Poliţiei Române, care îşi clasifica subordonaţii în oameni care lucrează în Poliţie şi oameni care lucrează şi ei pe la Poliţie! Oi greşi, influenţat de întâmplarea de-atunci. Însă n-am auzit de vreun caz răsunător rezolvat de fostul elev! De câte ori îl întâlneam, pe holuri ori pe la şedinţe, îmi aminteam cum zăcea acolo, ghemuit în WC-ul de la etajul doi. Ce gândeam, vă las să presupuneţi! Sper că va citi aceste rânduri, pentru că este aici, face parte din grupul nostru. Şi sper ca măcar acum să-i fie ruşine şi să regrete laşitatea de atunci. Măcar acum, pentru că n-a regretat-o niciodată, cred. Pentru că dac-ar fi regretat-o şi-ar fi cerut măcar o dată scuze. Prilejuri a avut, dar n-a facut-o. Ori, cine ştie? Laşitatea o face parte din structura sa intimă şi i s-o părea o chestiune absolut normală! Dar să revenim la Zară. Nu mai sunt multe de spus! A fost cercetat, toaletat, trimis în judecată în stare de arest. În rechizitoriu i s-au reţinut în sarcină şi infracţiuni de speculă şi infracţiuni de luare de mită. Instanţa a desfiinţat însă multe dintre ele, întrucât căruţaşul a beneficiat de serviciile unui apărator excelent. La banii lui îşi putea permite, nu? Găselniţa apărării a constat în aceea că, în convenţia încheiată cu ICSM Craiova, se stipula ca lemnele să fie transportate până la domicilul clientului, locul livrării, interpretat de apărător, fiind la poarta locuinţei. Nu se stipula nicăieri că lemnele trebuie duse în curte, într-un anumit loc. Ori faptul că Zară nu lăsa lemnele la poartă, ci le arunca peste gard, a fost considerată o prestaţie suplimentară, de natură să justifice sumele în plus încasate de Zară, care depăşeau preţul legal al lemnelor, datorat depozitului. Pe lângă dosarul penal întocmit lui Zară, am vrut să sesizăm şi comisia constituită pe lângă Judecătoria Craiova conform Legii 18/1968 pentru verificarea provenienţei licite bunurilor. Nu a ţinut, căruţaşul şi fiii săi având împreună opt cai, de pe urma cărora încasau lunar peste 18 000 lei, contravaloarea prestaţiilor efectuate. Legal! Ori, cel mai mare salariu dintr-un judeţ în vremurile acelea era cel al primului secretar, în cuantum de 12 000 lei. Tare Zară, nu? Sumele totale rezultate ar fi acoperit lejer contravaloarea bunurilor deţinute de familia căruţaşului! Peste ani, în vremurile democraţiei noastre originale, clientul meu avea să ajungă unul dintre liderii lumii interlope din Craiova, şeful clanului Zară, curtat de politicieni pentru voturile pe care le putea aduce! Independent de asta, mica noastră aventură mi-a adus respectul acestuia, pe care nu l-a mai interesat nicicând cerneala de pe legitimaţia mea. Mi-a arătat întotdeauna respect, în toate ocaziile în care drumurile noastre s-au intersectat, respect pe care l-a pretins şi din partea alor săi faţă de mine. După obiceiul lor, m-a rugat în mai multe rânduri să-i cunun ori să-i botez fii ori nepoţi. L-am refuzat politicos, codul meu etic neacceptând nicicând astfel de compromisuri. Acum câţiva ani am avut satisfacţia să citesc într-un articol scris de publicistul Costică Preda, cunoscut pentru incisivitatea sa faţă de poliţiştii doljeni, că aş fi fost singurul poliţist din Craiova care a reuşit vreodată să-l aresteze pe Vică Zară! Nu ştiu de unde ştia, eu nu am discutat niciodată cu ziariştii despre acest caz. Nu ştiu nici dac-o fi adevărat ce-a scris, însă, de ce să n-o recunosc, mi-a făcut plăcere!

Pilotul, basarabencele şi ceferiştii

Lucram la Biroul economic, pe linia de muncă CAV (contrabandă, aur, valută), împreună cu Ilie Vilău. Intr-o vreme, primeam frecvent informaţii referitoare la un bărbat în vârstă, atletic, înalt, care oferea spre vânzare bijuterii şi alte obiecte din aur personalului unităţilor comerciale de pe Calea Bucureşti. Işi căuta clientela în rândul comercianţilor pentru că aceştia dispuneau totdeauna de bani cash, băgând, la nevoie, chiar mâna în tejghea, pentru a nu pierde un chilipir. Bătrânul spunea că a fost pilot la viaţa lui şi că îl cheamă Vernescu. Investigaţiile noastre pentru identificarea lui Vernescu nu s-au soldat cu nici un rezultat. La evidenţa populaţiei nu am găsit nici un Vernescu, ale cărui date de stare civilă (sex, nume, vârstă aproximativă, etc.) să bată cu ale suspectului nostru, iar la aeroport, Centrul Militar, unităţile militare de profil ori prin blocurile de la ieşirea spre Balş, locuite preponderent de cei din aviaţie, nu auzise nimeni de un fost pilot Vernescu. Am realizat că ,,lucra sub acoperire”, folosind o falsă identitate. Cum să facem totuşi să-l identificăm? Am apelat la o persoană de sprijin dintr-o unitate comercială din zonă, care ne spusese că-l ştie din vedere pe falsul pilot, înţelegându-ne ca atunci când îl va vedea pe acesta în magazin, să-i facă un semn discret lui Ilie, amestecat printre clienţi. Ne-am gândit că Ilie Vilău, care avea o figură adolescentină, n-o să-i atragă atenţia suspectului, făcându-l să intre la bănuieli. Lui Ilie, cu figura lui imberbă, nici acum când a sărit binişor de 50, nu-i dai anii pe care-i are, dar acum vreo trei decenii? Părea doar un adolescent! După ce a petrecut câteva ore zilnic, timp de aproape o săptămână, în magazinul respectiv, Ilie a reuşit să-l vadă pe suspect şi să şi-l întipărească pe retină. Magazinul fiind frecventat de un mare număr de persoane, care afluiau în permanenţă, prezenţa lui Ilie în unitate pentru o perioadă mai mare de timp, n-a trezit suspiciunile nimănui. Am apelat apoi la serviciile grupei de filaj şi investigaţii care, de puţină vreme, funcţiona conspirat în structura Miliţiei judeţene. Acesta a fost, din câte ştiu, unul dintre primele cazuri ale proaspetei structuri, dacă nu chiar primul. Victor Sărăcin ştie mai bine! După o zi-două, Ilie a reuşit, în acelaşi magazin, dacă nu mă înşel, să-l predea filajului pe suspect, care, în scurtă vreme, a fost plasat la domiciliu, identificarea fiind apoi floare la ureche. Investigat de grupa de profil, falsul pilot s-a dovedit a fi basarabean de origine. Născut şi crescut într-o familie înstărită (tatăl său fusese, înainte de război, prefectul unui judeţ din Moldova de peste Prut) Izbiceanu, cum se numea suspectul nostru, nu fusese nicicând angajat undeva, trăind din rezerve şi diverse expediente. Informativ, stabilisem încă dinainte de identificarea traficantului suficienţi clienţi care dăduseră curs ofertelor acestuia, astfel încât am fi putut trece direct la anchetă. De amorul artei însă, precum şi pentru rodarea proaspetei structuri, s-a hotărât punerea în filaj a traficantului. Folosirea acestui mijloc a permis lărgirea cercului de clienţi identificaţi, conducându-ne totodată la concluzia că suspectul dispune la domiciliu de o cantitate de bijuterii pretabilă a fi oferită spre vânzare. Era deci momentul să trecem la realizarea materialului informativ! Cu aprobările de rigoare, am hotărât ca trecerea la realizare să fie făcută printr-o prindere în flagrant. Un flagrant reuşit ne-ar fi betonat, practic, probatoriul. In ziua stabilită, cei din echipa de prindere ne-am amplasat în zona barului Select de pe Calea Bucureşti, ţinând legătura în permanenţă cu echipa de filaj. În jurul prânzului, la semnalul şi indicaţiile şefului filajului, am pătruns în restaurantul Rotonda, unde, pe o masă amplasată strategic în dosul a două coloane masive, Izbiceanu etalase o serie de bijuterii, admirate şi probate de câteva fete din personalul unităţii. Flash-uri! ,,Miliţia! Staţi pe loc! Nu mişcă nimeni!” Şi alte amabilităţi obişnuite în ocazii de-astea! După ce ne-am legitimat, am procedat la identificarea persoanelor prezente, audierea lor sumară, redactarea procesului verbal de prindere în flagrant şi al celui de ridicare a bijuteriilor, atât cele etalate cât şi altele, ce fuseseră găsite asupra lui Izbiceanu. După care ne-am strâns jucăriile si-am plecat acasă la traficant, care nu locuia prea departe, pentru efectuarea perchezitiei domiciliare. Iniţial părea că percheziţia nu ne oferă nimic în plus. Oare Izbiceanu să fi purtat asupra sa tot aurul disponibil? Ori nu alesesem noi bine momentul acţiunii? Adevărul este că în timpul documentării informative nu reuşisem să stabilim sursa de aprovizionare a suspectului şi nici alte date legate de periodicitatea livrărilor să zicem, ceea ce ne-ar fi permis să lovim la momentul oportun! Părea că totul e gata, nu ne rămânea decât să plecăm la sediu cu suspectul şi să începem ancheta. La un moment dat însă, am observat că Izbiceanu devine agitat cănd ajungeam într-un anume loc al locuinţei. Devenea volubil, încerca să ne canalizeze atenţia spre diverse aspecte. Treceam în altă cameră, se liniştea. Ne-am întors, iarăşi agitaţie. Măi, în camera asta trebuie să fie ceva. Şi-am luat-o metodic, circular, de-a lungul pereţilor! Hopa! Frigiderul! Aici trebuie să fie! Când ajungeam lângă frigider, Izbiceanu doar că nu se isteriza. Am deschis frigiderul, era un Arctic de-ăla înalt. Nu părea să fie nimic deosebit. Nişte oale cu mâncare gătită, legume, câteva fructe. In partea de sus, frigiderul avea congelatorul, ca o cutie separată, cu capac, aşa! Cei mai în vârstă, poate vă amintiţi modelul! Deschid congelatorul, acesta tixit până sus cu pachete de unt. De-ăla de opt lei bucata, dacă v-amintiţi! Dezamăgit, îl închid la loc şi dau să plec. Uşurare vizibilă pe faţa lui Izbiceanu! Deschid iarăşi frigiderul! Deschid congelatorul! Măi ce-o face ăsta cu atâta unt? Criză, criză, dar n-o mânca doar unt? Pun mâna pe-un pachet şi-l scot afară. Izbiceanu, să leşine! Cer lui Ilie să-mi dea un cuţit. Iau cuţitul, dau ambalajul din partea de deasupra pachetului deoparte şi înfig încet cuţitul. Intră puţin şi poc, dau de ceva tare! Desfac alt pachet! Bag cuţitul! Poc! Ce mai încoace şi-ncolo, toate pachetele erau burduşite de bijuterii! Moşul cumpărase untul, îl lăsase la căldură să se înmoaie, împinsese bijuteriile în unt până nu se mai vedeau, una lângă alta, metodic, îl netezise apoi frumos pe deasupra, îl pusese la răcoare, pachetul se întărise şi nici nu se cunoştea că umblase cineva acolo! Aproape un chil de aur am scos din frigiderul moşului! Fac o paranteză pentru tinerii poliţişti! Manualele de tactică criminalistică specifică în ceea ce priveşte efectuarea percheziţiilor, necesitatea desemnării unui lucrător care să aibă drept sarcină observarea comportamentului persoanei perchezitionate. S-a vazut, în cazul prezentat, importanţa respectării acestei reguli. E adevărat, în practică e mai greu uneori, datorită lipsei de efective, dar măcar în cazurile importante se impune acest lucru. Am redactat documentele de rigoare, am ridicat obiectele ,,din metal galben ce pare a fi aur’’ (pentru că aşa le menţionam în documente, până ce expertiza Băncii Naţionale le confirma ca fiind metale nobile) precum şi pe falsul pilot şi-am plecat la sediu. Audiat cu privire la sursa sa de aprovizionare, Izbiceanu ne-a declarat că le procura de la un student străin cu care se întâlnea în cafeneaua Aroma, situată peste drum de Facultatea de Mecanică, a cărui identitate nu o cunoaşte. Gogoşi! Era greu de crezut că cineva cunoscut doar din vedere, despre care nu ştia unde locuieşte, ce telefon are, cum să-l găsească la o adică, cu care se întâlnea doar întâmplător, după spusele sale, să-l fi aprovizionat, regulat şi consistent, cu obiecte din aur. Luând însă în considerare vârsta sa, precum şi eventualitatea ca, liber fiind, să ne pună pe urmele furnizorului, nu am solicitat arestarea sa. Între timp, până la finalizarea cazului, au intervenit unele mutaţii în structura profesională. Pensionarea lt. colonelului Stan, care împreună cu căpitanul Victor Cherbel, asigura linia de muncă CAV la serviciul economic de la judeţ, precum si a lt. colonelului Poenaru de la biroul economic, care avea în responsabilitate Combinatul Chimic, au determinat comanda Militiei judeţene să hotărască desfiinţarea CAV-ului de la municipiu şi trecerea lui Vilău la combinat, iar eu, cu toată hârţogăraia liniei de muncă, să mă mut la judeţ, pentru a lucra împreună cu Cherbel. În plus, pentru creşterea eficienţei activităţii de combatere a traficului ilicit de metale preţioase, a fost întărită echipa prin desemnarea lui Ion Ion, de la cercetări penale, să lucreze împreună cu noi, pe profilul său, bineînţeles, şi afectarea unui subofiţer operativ şi conducător auto, Gigel Smarandache, cu maşina de serviciu aferentă! Altă viaţă! Analizănd împreună cu Cherbel dosarul Izbiceanu şi coroborând datele din dosar cu unele informaţii furnizate de agentura căpitanului, am formulat ipoteza că sursa de aprovizionare a falsului pilot ar putea fi o femeie, tot basarabeancă de origine, Jana, care fusese cândva depistată şi anchetată de acesta. Profitând de ascendentul moral avut astfel asupra ei, am hotărât s-o aducem la audieri . - De ce nu te potoleşti, măi, Jana? - a luat-o la sigur căpitanul. Ce mi-ai promis când ne-am întâlnit ultima oară? Nu-mi promiseseşi că te laşi de prostii? - Aşa e domnule căpitan, promisesem! Dar vedeţi, viaţa e grea pentru o femeie singură. Nu mă mai ajung cu banii şi-am zis şi eu să mai fac un leuţ în plus! - Ei ai făcut-o, ai făcut-o, gata, ce să mai vorbim! Mai bine spune-mi iute cum a fost, că mai avem şi alte treburi, nu stăm numai de tine! - Vă, spun, vă spun, că ştiu că de dumneavoastră nu scap până nu vă spun, s-a spart Jana din prima. De fapt cu infractorii primari era mai dificil de lucrat, cu cei care mai trecuseră prin anchete era mai simplu, ştiau cum stă treaba şi preferau să obţină ceva circumstanţe atenuante, ca urmare a colaborării sincere, decât să suporte stressul şi oboseala unor cercetări prelungite. Şi ne-a spus Jana destule! De unde-l cunoştea pe Izbiceanu, cum au ajuns să conlucreze, cum luau legătura, de câte ori şi cu ce cantităţi l-a aprovizionat. Dar, ce era şi mai important, ne-a divulgat sursa sa de aprovizionare. Jana era angrosistă, ca să zic aşa, nu vindea cu amănuntul. De aceea sursa sa prezenta mare interes. Pentru a prinde peştele cel mare, nu am arestat-o nici pe Jana. Ne-am înţeles cu ea să nu facă vâlvă, să nu spună nimănui scopul real al aducerii sale la poliţie, care se făcuse legendat, sub pretextul expirării buletinului de identitate, sediul unde funcţiona evidenţa populaţiei fiind şi locul abordării Janei. Când am verificat sursa Janei în evidenţele operative, am avut o mare surpriză! Nu numai eu, care aveam doar vreo cinci-şase ani vechime, dar şi Cherbel, care terminase şcoala de ofiţeri cu zece ani înaintea mea, nu mai văzuse aşa palmares! Cazierul său nu încăpea pe formularul tip ci avea ataşate încă două coli A4! Pentru a cuprinde toate cele 18 condamnări pe care instanţele i le pronunţaseră de-a lungul vremii. Pentru infracţiuni de natură judiciară! Îmbătrânind, ne-am zis noi, a trecut la cele de natură economică, mai puţin solicitante fizic! Din investigaţiile efectuate asupra sursei Janei de către grupa specializată, a rezultat că Rafira, cum se numea şi care era tot basarabeancă, fusese în tinereţe o vestită hoaţă de buzunare. Pentru a nu stârni bănuielile păgubaşilor, acţiona deghizată în călugăriţă. Mai târziu, în timp ce-o anchetam, am întrebat-o, din curiozitate, acum nemaiavând relevanţă, dacă acest episod din aventuroasa sa viaţă este real! Mi-a confirmat, mărturisindu-mi totodată că a fost nevoită să renunţe la acest deghizaj întrucât, din respect, oamenii se fereau din calea ei, pentru a-i face loc se treacă. Ori, pentru hoţii de buzunare, aglomeraţia e o condiţie sine qua non. Manifestările de respect îi stânjeneau activitatea infracţională şi a renunţat la a se pretinde călugăriţă. Dar să revenim! Odată identificată sursa Janei, ne-am dat seama că nu ştiam prea multe despre ea şi nu aveam nici posibilităţi informative în jurul ei. Investigaţiile, în afara poveştilor alea vechi, nu ne relevaseră mare lucru. Ştiam însă, că are o relaţie barosană în Timişoara, unde merge periodic şi de unde aduce aurul pe care-l dădea Janei spre valorificare. Cum în afara declaraţiei Janei alte probe nu aveam împotriva ei, nu ne rămânea decât să aflăm când v-a mai pleca la Timişoara după marfă şi să încercăm să interceptăm transportul! Uşor de zis, greu de făcut! Nu găseam pe nimeni pe care să-l infiltrăm în anturajul ei, iar chiar dacă am fi găsit ar fi durat o veşnicie până i-ar fi câştigat încrederea. Jana ne spusese că nici ei, pe care o cunoştea de ceva vreme, nu-i destăinuia Rafira momentul în care pleacă după marfă! O posibilă soluţie ar fi fost punerea telefonului traficantei sub supraveghere. Soluţie nu prea la îndemână însă, întrucât inspectorul şef rar aproba cererile de folosire a tehnicii operative formulate de ofiţerii de miliţie, pretextând că folosirea excesivă a acestui mijloc ar fi condus la deconspirarea sa. Căpitanul Cherbel a profitat însă de buna relaţie pe care o avea cu şeful serviciului de profil de la vecinii noştri, pe care l-a convins să-i pună neoficial o sârmă Rafirei, spunându-i că n-avem nevoie de note de transcriere ori alt document scris, ci doar să ne semnaleze momentul operativ propice interceptării transportului. Peste un timp, nea Ion D. l-a sunat pe Cherbel şi i-a zis ,,Victore, fiţi pe fază, că la noapte pleacă la Timişoara”. Suficient pentru noi. Nu ştiam când se întoarce, însă speram că nu va întârzia mult la furnizorul ei, pentru a nu le atrage atenţia colegilor noştri bănăţeni, în cazul în care corespondentul Rafirei era cunoscut ca traficant. În după amiaza acelei zile am făcut o recunoaştere în gară iar a doua zi dimineaţa am redactat un plan de acţiune pentru identificarea şi reţinerea Rafirei pe peronul staţiei din Craiova. Pentru a elimina posibilitatea ca aceasta să ne scape printre degete, prevăzusem echipe de poliţişti la toate ieşirile din gară, la capetele peronului, la domiciliul Rafirei precum şi la cel al fiului său, care locuia separat de ea, undeva prin Craioviţa. Am bătut planul la maşină, l-am completat şi ne-am prezentat cu el pentru aprobare, la domnul lt. colonel Paul Turturică, locţiitor al şefului Miliţiei, care coordona şi activitatea de economic. Acesta a studiat planul, s-a uitat la noi şi ne-a dat o lecţie de profesionalism pe care n-am uitat-o şi pe care-o admir şi astăzi: - Sânteţi conştienţi câţi oameni trebuiesc pentru realizarea acestei acţiuni? - Am scris în plan! Cin’sprezece ofiţeri plus conducătorul auto! - Păi şi de unde să vă dau eu atâţia oameni? Mai sunt şi alte probleme de rezolvat! N-ar fi mai bine să vă urcaţi voi doi frumuşel în tren şi să vă duceţi până la Severin? Acolo aşteptaţi trenul ce vine de la Timişoara, vă urcaţi în el şi până la Craiova aveţi tot timpul s-o căutaţi şi s-o găsiţi pe Rafira! N-am rămas chiar cu gura căscată, dar nici mult nu mai aveam! Avea dreptate şeful! Noi de ce nu ne gândisem la asta? Experienţa îşi spunea cuvântul! Ne-am dus la noi în birou si-am început să dezbatem sugestia şefului. Am întors-o şi pe-o parte şi pe alta iar în final am îmbunătăţit ideea locţiitorului. De la Severin la Craiova e ceva drum! Dacă acţionăm imediat ce dăm de ea, iar până la Craiova mai e destul drum, s-ar putea să facă scandal iar lumea, cum se-ntâmplă de obicei, i-ar ţine parte şi ne-ar scoate-o din mâini! Dacă după ce-o găsim o lăsăm în pace, supraveghind-o discret, şi-o înhăţăm doar când o intra trenul în gara Craiova, s-ar putea să se prindă şi să ne să ne fenteze cumva. În cele din urmă am hotărât să acţionăm deghizaţi. Şi cum ne puteam deghiza mai bine într-un tren? Am luat legătura cu domnul maior Popa, ori lt. colonel, ce era pe-atunci, şeful structurii de poliţie transporturi, i-am explicat despre ce era vorba şi l-am rugat să ne procure şi să ne pună la dispoziţie două uniforme de ceferist. A fost de acord şi ne-a invitat la dânsul la birou peste vreo jumătate de oră. Extrem de operativ, domnul Popa! Avea, de altfel, să ajungă general spre sfârşitul carierei! Ne-am dus la dânsul, ne-a pus la dispoziţie uniformele, le-am îmbrăcat. Era iarnă, aveam şi şube. A mea avea gaica de la guler, cu care se agaţă în cuier, ruptă. Amănunt extrem de important pentru că o să vedeţi cum o chestiune minoră

în aparenţă, poate da peste cap un plan pe care-l crezi imbatabil! Ne-am dus la tren, ne-am îmbarcat, am ajuns la Severin, am coborât şi-am aşteptat trenul care venea de la Timişoara. Domnul Popa, cunoscător în ale C.F.R-lui, ne dotase cu uniforme de ceferişti aşa, mai mari în grad, nu orice frânar! Cu petliţe verzi, îmi amintesc, şi-o stea mai mare, aşa ca de maior, la guler! Nu le-am ştiut şi nu le ştiu nici astăzi semnificaţia acelor însemne însă, în orice caz, ceferiştii de pe peron ne cam salutau. Când a sosit trenul de Timişoara ne-am prezentat la şeful de tren (cel cu geantă roşie), ne-am legitimat şi i-am explicat ce dorim. Unul cu şeful, al doilea cu celălalt controlor, să luăm trenul la picior, solicitând din nou biletele. Eu şi Cherbel fiind, chipurile, supracontrolul de la Bucureşti! O metodă practicată în anii ăia. Acum, nu mai ştiu, n-am mai mers demult cu trenul. În cazul în care o găseam pe suspectă, urma sa-i atenţionăm pe adevăraţii ceferişti, cu un semn prestabilit, iar aceştia, sub pretextul unei nereguli legată de biletul de călătorie, să o invite pe Rafira la compartimentul de serviciu pentru clarificarea situaţiei. Pentru cei care nu ştiu, în fiecare tren există un compartiment de serviciu, folosit doar de personalul trenului precum şi de echipa poliţiei transporturi care patrulează unele trenuri. Pentru a-şi ţine bagajele personale ori pentru a fi folosit la rezolvarea unor situaţii operative. De regulă, primul compartiment al primului vagon de după locomotivă. Lângă el se află compartimentul folosit de curierii militari ai poştei speciale. Eeeei, şi-a plecat un tren din gară! L-am periat de la un capăt la altul, însoţiţi de cei doi ceferişti. Nici urmă de Rafira! Începusem să ne facem probleme, nici eu nici Cherbel nu o cunoşteam, nu o văzusem niciodată. Cei de la Criminalistică ne făcuseră nişte fotografii, reproduceri ale pozei ăleia mici de pe F.A.L.-ul de la Evidenţa Populaţiei. Poză mică, de buletin, veche de-aproape zece ani. Dacă între timp fizionomia i se schimbase într-atât încât să n-o recunoaştem? Mai ales că, ne-am reamintit noi, o fi şi maestră în deghizări! Ori dacă socotelile noastre or fi fiind greşite şi s-o întoarce mâine, poimâine ori cine ştie când?

Cu inima strânsă, la Craiova am coborât din tren. Ne-am interesat când este următoarea cursă spre Drobeta Turnu Severin. Din fericire, n-aveam prea mult de asteptat. Între timp, se înserase deja. Am ajuns la Severin noaptea. Aşteaptă trenul de la Timişoara. Când vine, aceeaşi procedură! Naşul! Legitimare! Explicaţii! Instruire! Ia-o prin tren, unii de la un cap, alţii de la capul celălat! Mi-e şi însoţitorului meu ne revenise partea dinspre locomotivă. N-am avut prea mult de mers. În al treilea vagon, cam pe la mijloc, hop, Rafira! Am recunoscut-o imediat! Nu se schimbase prea mult, semăna cu cea din fotografie. O doamnă înaltă, suplă, distinsă! Ca înfăţişare, vreau să spun! Am înteles de ce se dădeau oamenii la o parte din faţa ei când făcea pe călugăriţa! L-am strâns de cot pe ceferist. Semnalul convenit! Ăsta, s-a fleşcăit tot. Mă privea năuc, cred că nici nu mai putea să vorbească. - Supracontrolul,- am spus! Vă rog să prezentaţi biletele, chiar dacă aţi mai fost controlaţi odată. Am controlat biletele celor opt pasageri din compartiment. Rafirei, i l-am mai cerut o dată. - Biletul dumneavoastră nu este în regulă, doamnă! Adică biletul este, dar suplimentul nu-i valabil pentru acest tren. - Dar l-am luat din gară, face Rafira. - Ei, se mai produc încurcături, fac eu împăciuitor. Nu-i un capăt de ţară. Mergem până colea, la compartimentul de serviciu, unde, contra unei mici taxe, o să primiti un supliment în regulă. Vi l-am da pe loc, dar noi nu avem documentele necesare. Sunt la şeful de tren . A ţinut! Fără a protesta, Rafira s-a ridicat şi ne-a însoţit la compartimentul de serviciu. Compartimentul era gol. L-am lăsat pe ceferist sa-şi vadă de treaba lui, rugându-l însă ca în prealabil să-l anunţe pe Cherbel că treaba s-a rezolvat. După ce a sosit Cherbel, eu m-am întors în compartimentul Rafirei, mi-am declinat calitatea oficială şi am cerut ca fiecare călător să-şi ia bagajele în braţe pentru a le identifica pe ale Rafirei, căreia îi spusesem că plec după şeful de tren. Le-am identificat şi asigurat, după care m-am întors în compartimentul de serviciu. I-am spus Rafirei că şeful de tren nu poate veni momentan, are încă probleme cu călătorii, dar nu-i nici un bai, trenul merge înainte, iar în compartimentul de serviciu e chiar mai comod, nefiind aşa aglomerat ca cel în care îşi avea locul. Nici o problemă, face Rafira, aşteptăm. Nu bănuia nimic. Pentru a o menţine în această stare a trebuit să improvizăm o conversaţie axată pe subiecte ceferiste, să le zic aşa. În care eram cam afoni, de ce să nu recunosc, Dar ne-am descurcat! M-am plâns de exemplu, că sunt obosit, că dimineaţa fusesem pe o rută spre Braşov-Sibiu, şi-acum ar fi trebuit să fiu liber, dar am un şef al dracului, care trage de mine precum câinele din hoit. Şi-alte de-astea! Vrăjeli! La un moment dat însă, cum în compartiment se făcuse cam cald, îmi scot şuba şi dau s-o agăţ in cuier. Gaica ruptă însă, cum vă spusei mai înainte. Şi-atunci mă întind, s-o aşez în plasa de bagaje. Ghinion, vorba preşedintelui Johannis! Pe-atunci era o modă, să porţi cheile agăţate de gaica de la curea, în dreptul buzunarului de la pantaloni, prinse de un breloc cu carabinieră. Ei, şi când m-am întins să ajung la plasa de bagaje mi s-a ridicat haina iar Rafira mi-a văzut brelocul cu chei, breloc în care aveam prins şi sigiliul. S-a fript, sigiliul ne deconspirase! Chestia aia măruntă de care vorbeam, gaica ruptă, era să dea totul peste cap! Pe moment, Rafira n-a zis nimic, A tăcut chitic, în colţul ei. Peste vreo cinci minute însă, s-a ridicat şi a spus că merge la toaletă. Nouă, care nu ştiam dacă aurul este în bagaje ori asupra ei, nu ne convenea să meargă la w.c., unde, singură fiind, putea să-l arunce pe geam ori prin gaura din podea, scăpând astfel de corpul delict, în cazul în care teatrul jucat de noi n-o convinsese şi se prinsese care este adevărata noastră identitate. Aşa că ne-am opus, rugând-o să mai aştepte puţin, şeful de tren trebuie să sosească din moment în moment, o să rezolve urgent problema, apoi o să fie liberă să meargă unde o vrea. Încercam să amânăm pe cât se poate momentul adevărului, să întârziem cât mai mult o eventuală scenă astfel încât, dacă aceasta nu putea fi evitată, să se producă totuşi cât mai aproape de Craiova.

- Ce şef de tren, dom’le, ce şef de tren?, a început să ridice tonul Rafira. Ce şef de tren? Nu întelegeţi că am nevoie la toaletă? Ce, vreţi să fac pe mine? Sunt femeie, vreţi să încep să ţip acum că v-aţi luat de mine, să se adune tot trenul aici? O credeam în stare! Se prefigura un dezastru, scandalul de care ne temeam cel mai mult. Mai impulsiv de felul meu, am trecut peste Cherbel, care era mai mare în grad, şi m-am răţoit la ea: - Ascultă, fă, potoleşte-te! Hai să lăsăm teatrul cu ceferiştii! Nu e nici un ceferist aici! Eu sunt locotenentul major Bâţă, iar dânsul e domnul căpitan Cherbel, de la Miliţia judeţeană! Spre surprinderea mea s-a potolit imediat! - Gata! Ştiu cine sunteţi! Am auzit de dumneavoastră! - Unde-i marfa? - E la mine, v-o dau când ajungem la Craiova. Sau, dacă vreţi, mergem la WC şi v-o dau! - Ei, mergem la WC! Cum să mergem noi cu tine la WC? - Câtă marfă ai, Rafira, a intervenit Cherbel pe un ton blând, de om pâinea lui Dumnezeu. - Un chil trei sute, domnule căpitan a spus Rafira. M-am bucurat! O lovitură frumuşică, mi-am zis! Rafira a stat cuminte până am ajuns la Craiova. Din gară am sunat la ofiţerul de serviciu, pe care l-am rugat să ne trimită maşina şi să o sune pe Marieta, secretara serviciului, să se îmbrace şi să coboare pentru a veni la sediu. Aveam nevoie de ea pentru a o percheziţiona pe Rafira, pe-atunci nu prea lucrau femei in Poliţie, secretarele şi câteva pe la cazier şi evidenţa populaţiei. A venit maşina de serviciu, în drum am luat-o şi pe Marieta si-am ajuns la inspectorat. La percheziţie s-a găsit aurul, cusut într-un săculeţ confecţionat dintr-un maiou, în forma unor bikini mai grosieri aşa, pe care Rafira şi-l legase între picioare. A doua zi, la percheziţia efectuată la domiciliul Rafirei, am găsit o serie de înscrisuri, evidenţe privind persoane care cumpăraseră aur de la ea, sume datorate, etc., care s-au constitut în mijloace de probă. Rafira a colaborat cu noi în anchetă, n-a facut nazuri, nu s-a ascuns după deget. A contat foarte mult renumele lui Cherbel, faima lui de poliţist versat şi integru! Am întrebat-o de unde s-a prins, la un moment dat, că nu suntem ceferişti şi mi-a spus că mi-a văzut sigiliul, când m-am întins să pun şuba în plasa de bagaje. De la ea ştiu, eu nu-mi dădusem seama! În afara aurului găsit asupra Rafirei, s-a mai strâns destul şi de la clienţii acesteia! Oameni de vază, nu ca ai lui Izbiceanu, doctori, avocaţi, profesori universitari. Plus aurul pilotului şi-al clienţilor acestuia! Una peste alta, un caz frumos, zic eu! În încheiere, aş dori să fac câteva precizări. În perioada în care am lucrat pe linie de CAV, mi-a trecut mult aur prin mână. Aurul se ridica pe baza unui proces verbal întocmit în patru exemplare. Primul exemplar mergea la dosarul cauzei, al doilea rămânea la urma dosarului, al treilea însoţea obiectele ridicate la Banca Naţională, unde ajungea în final aurul, iar al patrulea îi rămânea persoanei de la care se ridica metalul preţios. Noua putere instalată după evenimentele din decembrie 1989, a emis în 1990 un decret prin care s-a dispus restituirea întregii cantităţi de aur ridicată de fostele organe ale Miliţiei, persoanelor păgubite. Cei care lucrau la reşedinţa inspectoratului în acel an, cred că-şi amintesc sutele de persoane care asediau, practice, poarta instituţiei, pentru a-şi recupera aurul. Au venit cetăţeni care au prezentat procese verbale de ridicare întocmite şi în anii ‘50, când eu nici nu eram născut. Aceste procese verbale, evidenţele întocmite de ofiţerii care au lucrat la Dolj pe această linie, păstrarea unor documente în arhiva unităţii peste termenul legal de păstrare, precum şi, îndeosebi, faptul că Banca Naţională a depozitat toate obiectele din aur predate de Miliţie în tezaur, individual, pe persoană, fără a dispune topirea acestora, a permis ca marea majoritate a cererilor celor care au solicitat restituirea obiectelor din aur confiscate, monezi, lingouri sau bijuterii, să fie satisfăcute. La Dolj, cel puţin! Aş putea spune toate, însă nu vreau să mă hazardez, nu eu am răspuns de această problemă şi nu aş vrea să greşesc, cumva! În orice caz, în ceea ce mă priveşte, nu am avut nici o problemă din acest punct de vedere. Tot aurul ridicat de mine a fost găsit în bancă şi restituit persoanelor de la care a fost ridicat. Nu mi-a reproşat nimeni nimic, astea au fost legile iar eu am acţionat în baza actelor normative în vigoare la acea dată. Fac însă aceste precizări întrucât multe persoane, inclusiv unii colegi de-ai noştri, au crezut, şi poate încă mai cred, că noi, cei care am lucrat pe această linie, suntem plini de aur. Aceste persoane, cu suflet strâmb, cred eu, proiectează asupra noastră imaginea a ceea ce ar fi făcut ele dacă ar fi fost în locul nostru! Dacă ar fi lucrat pe aur, aceste persoane ar fi dat sigur ceva deoparte pentru sufleţelul lor, şi dacă ele ar fi fost în stare de aşa ceva, nu pot concepe că noi, cei care am avut pâinea şi cuţitul, să n-o fi făcut! Nu zic că n-ar fi fost posibil! În acei ani nimeni nu se gândea că Ceauşescu o să cadă, părea eternizat în funcţie, iar oamenii de rând nu prea îndrăzneau să cârtească, să reclame. Aşa că era posibil ca şarpele lăcomiei să-ţi muşte inima iar tu, având sentimentul impunităţii, să cedezi tentaţiei! Dar n-am făcut-o! De aceea, pentu noi, cei care-am lucrat pe acestă linie la Dolj, acel decret a fost binevenit, întrucât a fost în măsură să evidenţieze, precum hârtia de turnesol acidul, integritatea noastră. Cârcotaşi au existat, şi există încă! Ştiu sigur asta întrucât, acum câţiva ani, când mi-am construit o casă la ţară, întâlnindu-mă prin piaţă cu un coleg mai în vârstă, care are oarece funcţie pe la asociaţia rezerviştilor, mi-a zis: “Auzi, Iancule, ce se discută despre tine? Cică Bâţă de-abia acum a scos aurul pe care şi l-a tras pe când lucra pe CAV!” Deci există încă persoane care gândesc astfel. Deşi nu trebuie să mă justific în faţa nimănui, precizez că în perioada în care eram locţiitor al şefului Poliţiei municipiului Craiova, primarul Buşoi, impresionat de faptul că încă locuiam cu chirie, împreună cu soţia şi fetiţa, în garsoniera ce-mi fusese repartizată ca tânăr locotenent, mi-a dat o repartiţie pentru un apartament de 92 m.p., într-un bloc ce se construia într-o zonă centrală. Apartamentul l-am achitat integral, printr-un împrumut eşalonat pe 20 de ani, prin regia autonomă Invest. În urmă cu câţiva ani, soţia mea a moştenit casa defuncţilor săi părinţi, din Cartierul Brestei. Am vândut ambele imobile, apartamentul destul de bine datorită zonei, ne-am cumpărat un teren la ţară, şi ne-am ridicat o locuinţă. Voiam să schimbăm şi maşina, dar nu ne-au mai rămas bani. Iar terenul l-am luat tocmai la peste o sută de kilometri de Bănie, deşi l-am fi vrut aici sau pe lângă, soţia fiind craioveancă din naştere iar eu de peste 30 de ani, însă preţul acestuia ne-ar fi lăsat fără banii necesari construcţiei. Ăsta-i misterul aurului cu care, chipurile, mi-aş fi făcut casa. Oameni cu suflete strâmbe, cum am spus! Iertaţi divagaţia!

Dinozaurii

Incă din 1945, după accederea la putere, comuniştii şi-au infiltrat, mai mult sau mai puţin oficial, oameni în structurile Poliţiei din acea vreme. Amintiţi-vă de comisarul Roman, de exemplu, din filmul lui Sergiu Nicolaescu “Cu mâinile curate”! De menţionat că poliţistii vechii instituţii, ai Poliţiei regale cum se numea, fuseseră oameni bine pregătiţi, majoritatea absolvenţi si chiar doctori in drept! Constantin Ţurai, criminalist si medic legist (pe atunci medicina legală funcţiona în cadrul Ministerului de Interne), scria la pagina 129 a cărţii sale “Enigmele unor amprente” (Editura Albatros, Iaşi, 1984), în legătură cu înfiinţarea, în luna iulie 1931, a primului laborator de criminalistică la Prefectura Poliţiei Capitalei; candidatii trebuiseră, în prealabil, să frecventeze cursurile unei şcoli elementare de poliţie ştiinţifică, ce funcţiona in amfiteatrul “Bertillon” (sper că măcar criminaliştii să ştie cine a fost acesta) al Institutului de Medicină Legală, sub îndrumarea profesorului Mina Minovici şi cu sprijinul Direcţiei Generale a Poliţiei: “Pentru ocuparea prin concurs a celor cinci posturi de comisari se prezentaseră să urmeze şcoala peste 40 de candidaţi, licenţiaţi in drept; primul reuşit la concurs urma să ocupe postul în Prefectura poliţiei Capitalei, ceilalţi în ţară, în diverse oraşe, pentru unităţi din cadrul Direcţiei Generale a Poliţiei. Este bine să precizăm că un post de comisar, sau chiar comisar ajutor in Prefectura poliţiei Capitalei era foarte greu de obţinut, transferarea unui comisar sau comisar ajutor din ţară în Capitală era de neconceput, dat fiind faptul că atunci când se ivea un asemenea post vacant existau zeci de poliţisti în Capitală, cu state de serviciu excepţionale, care să candideze pentru ocuparea lui.” Iată deci că acei poliţisti erau extrem de bine pregătiţi, pe atunci Facultatea de Drept era Facultate de Drept, nu exista nici Spiru Haret, ca instituţie de învăţământ, nici facultăţi de drept pe la Alexandria ori Caracal. Vorbeam deci de infiltrarea comuniştilor în structurile poliţiei după instaurarea guvernului Petru Groza, la 6 martie 1945. În noaptea de 11-12 martie 1945 au fost arestaţi toţi ofiţerii superiori de Poliţie din Bucureşti, prin ordinul lui Teohari Georgescu, ministru de interne. Şefii inspectoratelor şi chesturilor au fost înlocuiţi cu membri de partid needucaţi, proveniţi de obicei din pături defavorizate, muncitori necalificaţi, etc. Acestia au asigurat aplicarea unor măsuri prin care s-a urmărit și reușit în primul rând îndepărtarea din aparatul Poliției a persoanelor încadrate înainte de 23 august 1944, considerate de către liderii comuniști o amenințare reală sau potențială pentru existența noului regim. 1284 de cadre au fost îndepărtate „disciplinar”, în timp ce alți 2347 de angajați, îndepărtați înainte de 23 august 1944, au fost rechemați în activitate fiind considerați elemente democrate și de bună credinţă. După ce aceştia s-au împiciorogat, iniţiindu-se in culisele instituţiei, prin Decretul nr.25 din 23 ianuarie 1949 au fost desfiinţate Poliţia şi Jandarmeria, ca fiind instituţii burgheze, ale vechiului regim, abrogându-se şi legile care le reglementau activitatea, înfiinţându-se în schimb Miliţia, care avea drept scop „menținerea ordinii pe teritoriul Republicii Populare Române, apărarea drepturilor și libertăților cetățenilor și a securității personale a acestora.” Incă înainte de transformarea Poliției în Miliție, personalul fusese supus la mai multe valuri de epurări. Direcţia Siguranţei Statului emitea la 15 iulie 1948 ordinul nr. 26500 Cabinet privind „identificarea tuturor ofiţerilor şi agenţilor de poliţie care au lucrat efectiv în munca de Siguranţă până la data de 6 martie 1945, precum şi a celorlalte grade administrative şi tehnice” (… cu excepţia celor care „în prezent sunt informatori de valoare, care au dosare formate de informatori şi care au dovedit că îşi îndeplinesc cu conştiinciozitate misiunea încredinţată”). În noaptea de 26/27 iulie 1948, orele 2, peste o mie de salariaţi excluşi din poliţie şi jandarmerie, de la inspectori generali, chestori şi ofiţeri la agenţi şi gardieni, au fost arestaţi şi încarceraţi la Piteşti, apoi dispersaţi la Târgşor şi Craiova, iar începând din septembrie 1950 la închisoarea special amenajată în cetatea medievală a Făgăraşului. Foştii poliţişti au rămas închişi fără judecată până în 1955, când au fost condamnaţi în bloc la 8 ani inchisoare, pe baza unui articol secret, special inventat (193/1), din Codul Penal, cu caracter retroactiv, definind „activitatea contra clasei muncitoare şi mişcării revoluţionare” Poliţiştii epuraţi au fost înlocuiţi cu cvasi-analfabeţi „scoşi din producţie”, care urmau la început o „şcoală profesională” timp de două luni. Treptat timpul de şcolarizare a crescut la 6 luni, la 1 an, apoi la doi ani. Nu doar poliţiştii făceau astfel de şcoli, erau şi şcoli profesionale de procurori sau judecători! Dacă, aşa cum arătam la început, vechii poliţişti aveau studii temeinice, dintre cei 35 000 încadraţi in Miliţie doar 161 absolvisera o facultate. Din rest, 7800 absolviseră sase – şapte clase iar 9600, 4 clase ori mai puţin. Am văzut ca din vechii poliţişti rămăseseră in Miliţie doar cei care fuseseră informatorii organelor de siguranţă, ai C.I.–ştilor de mai târziu. Pentru completarea efectivelor se aduceau oameni ca in poezia lui Alecsandri, „din câmp, de-acasă, de la plug...”, ori se recrutau tineri isteţi dintre militarii în termen. Nu contau studiile, ci apartenenţa de clasă, ca o garanţie a loialităţii faţă de noul regim. Pentru ca Miliţia să se poată naşte, a trebuit să fie distrusă vechea Poliţie, între 1949 şi 1951 fiind înlocuite 98% dintre cadrele sale. Ulterior cei angajaţi fără studii şi le-au completat târâş-grăpiş, mai pe la seral, mai prin comasare, sau cum să le numesc, cursuri intensive. Urmai timp de două săptămâni nişte cursuri din astea intensive şi, dacă avusesesi 4 clase, obţineai diploma de 7 sau 8 clase. Unii dintre ei, au fost trimişi la Moscova, pentru studii si specializare! Când s-au mai aşezat lucrurile, după vreo cinşpe - douăzeci de ani aşa, s-a pus accentul pe pregătirea cadrelor. Imi amintesc, când eram în liceu, că veneau cei de la la cadre să convingă elevii cu rezultate bune la învăţătură să accepte să dea examen la şcoala de ofiţeri de miliţie sau securitate. Cei din promoţia domnului chestor Codiţă, de exemplu, care a absolvit şcoala de ofiţeri în 1972, recrutaţi în acest mod au confirmat, ajungând majoritatea chestori sau generali, şefi de inspectorate, de unităţi centrale, ori chiar ai Poliţiei (generalii Pavel Abraham, Sorescu, Sandu). Din păcate, calitatea selecţiei a scăzut după ce, începând cu promoţia 1979, nu s-au mai echivalat cei trei ani de şcoală militară cu trei ani de drept. Dar să revenim la dinozauri, la cei incadraţi fără studii. I-am numit dinozauri, pentru că unii dintre ei au rezistat în instituţie până prin anii ’80, prinzând şi eu câţiva în activitate. Unul chiar dintre cei care-şi făcuse studiile la Moscova, la Academia Frundze. Era lt. colonel la Serviciul Cercetări Penale, apoi la I.P.T.Craiova, unde lucra tot pe linie de cercetări penale. Unii ocupau chiar funcţii de conducere, îşi însuşiseră bine meseria si confirmaseră, avuseseră rezultate , bănuiesc, altfel n-ar fi fost numiţi în astfel de funcţii. Se cunoşteau însă, erau tributari la capitolul cultură generală şi aveau anumite mentalităţi, ca să folosesc un termen mai îngăduitor. O să redau două mici întâmplări, pentru a vă face o părere! In primul an de activitate, era un lt. colonel la Biroul Economic, Ciolpan. Arăta destul de bine, înalt, prezentabil, cu un păr alb, strălucitor, ce-i conferea distincţie. Părea un adevarat domn. Până deschidea gura. Nu numai că avea toti dinţii îmbrăcaţi în viplă, materialulul ăla cu aspect de oţel inoxidabil, ceea ce crea o impresie oribilă,dar şi prin ceea ce emitea folosindu-şi organul vorbirii! Nu excela nici in meserie, n-am avut ce învăţa de la el. Intr-una din zile, mă nominalizează şeful de birou să merg cu Ciolpan, să facem o percheziţie. Am plecat, am ajuns la domiciliul persoanei în cauză cu maşina de serviciu, care ne-a lăsat acolo şi-a plecat la alte treburi. N-aş putea sa vă spun exact unde am fost, eram nou in oraş, nu-i cunoşteam topografia. Cred că eram undeva în partea dreapta a canalului colector, a strazii Râului, în zona situată între Brestei şi Bucovăţului. Ei, şi cetăţeanul ăsta la care am fost, avea reclamaţie la Legea 18, legea averilor ilicite, cum era pe-atunci. Iar noi, cu ocazia percheziţiei, trebuia să-i inventariem practic bunurile din locuintă, urmând ca apoi acesta să le justifice achiziţionarea din sumele câştigate în mod licit, din salariu, mai exact, că nu prea erau alte posibilităţi, în acei ani. Percheziţionatul avea o căsoaie mare, cu încăperi numeroase. Intram într-o cameră, lt.colonelul dicta iar eu scriam. Când treceam în altă cameră, militari fiind, trebuia, conform prevederilor regulamentelor militare, să-i cedez întâietatea colonelului, ca fiind mai mare in grad. Aşa şi era politicos, de altfel, fiind mai in vârstă ca mine! Colonelul dicta cam repede, se grăbea probabil să nu ne-apuce sfârşitul programului pe-acolo, iar eu abia mă ţineam de el, dată fiind si poziţia incomodă. Scriam în picioare, intr-un caiet, fără nici un suport. La un moment dat, grăbit să scriu, să nu pierd frazele Ciolpanului, n-am fost atent şi-am intrat în camera următoare înaintea sa! Uaaaau! Atât i-a trebuit colonelului. A întrerupt orice activitate şi mi-a tras un perdaf acolo, în fata asistenţei uluite! Era un mic alai după noi, percheziţionatul, cei ai casei (nu-i lăsam singuri, să nu dosească ceva), plus doi martori asistenţi! - Drepţi, locotenent! Aşa vă invaţă pe voi la şcoala militară? Neruşinatule! Cum îndrăzneşti, măgarule, să-i tai calea unui ofiţer superior? Cum îţi permiţi să intri înaintea mea în cameră? Eu, în faţa lui, înlemnit în poziţie de drepţi, cum îmi ceruse, mă treceau toate apele! Percheziţionatul, martorii asistenţi şi ceilalţi, înlemniseră şi ei, nu îndrăzneau nici să răsufle! Asistau uluiţi la ieşirea neaşteptată a colonelului! Săracii, cred că nici nu pricepeau ce - are cu mine. - Pleci imediat şi te prezinţi la tovaraşul maior Marghescu (şeful de birou, maior, pe-atunci)! Raportezi ce - ai făcut, de ce te-am trimis la dânsul, şi-i ceri să te pedepsească cu trei zile de arest. Şi-acum, marş afară şi direcţia miliţia municipală, înainte marş! Am salutat (să trăiţi!), am făcut stânga-mprejur, şi-am ieşit afară! Ieşit din curte, nu ştiam nici încotro s-o iau! “Unde-oi fi ,Doamne, aici? Incotro o fi Miliţia?” Imi aminteam totuşi direcţia din care venisem cu maşina şi-am luat-o într-acolo! Mai întrebând, mai recunoscând ce văzusem pe geam, încet, încet, m-am apropiat de sediul de pe Libertăţii! Pe jos, ce era să fac, pe unde fusesem nu circula nici un mijloc de transport în comun. Imi convenea însă pe jos, c-aş fi vrut să amân cât mai mult clipa întâlnirii cu şeful! Ce era în sufletul meu…numai eu ştiam! “Dacă Ciolpan mi-a făcut aşa, ce-o să-mi facă şeful?’’ – îmi spuneam. Târâş-grăpiş, am ajuns la Miliţie! Cu inima cât un purice, intru in biroul şefului! - Ce-i, măi? Aţi şi terminat? – mă întreabă acesta. - Nuuu, dar să vedeţi ce s-a întâmplat! Permiteţi să raportez! – mi-aduc eu aminte de regulament! Şi dăi, şi raportează fapta gravă ce-o comisesem, inclusiv cele trei zile de arest care mi se cuveneau! La care seful: - Dă-l mă-n pizda mă-sii, nu e-ntreg la minte? Lasă că mai e puţin şi-o să scăpăm de el, o să iasă la pensie! Aveam un şef a-ntâia, ce mai încoace şi-ncolo! In schimb, cei de la judiciar aveau unul cam după modelul lui Ciolpan, Danciu! Nae Segărceanu, un coleg de promoţie, mi-a povestit că a mers la el cu unul dintre primele dosare ce-i fuseseră repartizate, pentru a-i cere niste îndrumări. - Cum îndrăzneşti să vii cu-aşa ceva la mine, locotenent? Ţara te-a făcut ofiţer, te-a înarmat cu toate cunoştinţele necesare rezolvării dosarului. Marş afară! Intruna din zile eram ofiţer de serviciu. In camera de gardă era şi staţia radio fixă, prin care ţineam legătura cu dispeceratul Miliţiei judeţene şi echipajele din teren. La staţie se vorbea codificat, un amestec de cuvinte în clar cu expresii şi grupuri de câte patru cifre, ce aveau anumite semnificaţii. Era interzisă folosirea gradului militar şi a funcţiei (cei cu funcţii mari având indicative), precum şi a formulei ,,ordonaţi” pentru a nu dezvălui celor care, eventual, ar intercepta convorbirea, raporturile dintre corespondenţi Intră Danciu, se duce la staţie si apasă pe butonul emiţătorului: - Pionul Lungu! – zice, Lungu fiind subofiţerul conducător-auto care deservea biroul judiciar. - Comunicaţi! - răspunde Lungu. - Poziţia? - întreabă Danciu. (adică, Unde se află?) - Faţa Luncii - răspunde Lungu. ( Faţa Luncii e un cartier al Craiovei, locuit de numeroase elemente infractoare) - Vino urgent la bază! – ordonă Danciu. - Opt mii şaişpe! - răspunde Lungu. ( 8016 = Am înţeles, conform tabelei de codificare) La care Danciu se întoarce, contrariat, la mine, luîndu-mă de martor: - Auzi, măi Bâţă, ce-a dracului e pielea pe el? Eu–i spun să vină urgent şi el îmi zice că vine la ora 16!

Megadosarul de la Panificaţie

Şi pentru că un fost coleg de-al meu mă tot persiflează prin comentarii că aş fi fost doar un birocrat de pe la cabinetul şefului inspectoratului în timp ce alţii (printre care şi el, desigur) duceau greul, identificând infractori şi trimiţându-i după gratii, o să povestesc aici un caz pe care aş fi vrut să-l las mai pe la urmă, fiind printre ultimele pe care le-am rezolvat in calitatea mea de ofiţer operativ. In acea perioadă, a anilor 1986 - 1987, eram locotenent major şi lucram la Biroul economic al Poliţiei municipiului Craiova, având în responsabilitate, împreună cu locotenentul Ilie Vilău, Combinatul chimic precum şi unităţile de construcţii ce-şi desfăsurau activitatea pe platforma de vest deservind, într-un fel, combinatul; TCMRIC (Trustul Construcţii Montaj si Reparaţii pt Industria Chimică), TMUCB ( Trustul Montaj Utilaj Chimic Bucureşti), Şantierul 1 al ACM (Antrepriza Construcţii Montaj) şi alte câteva asemenea. In mare, aveam aceste obiective împreună cu Vilău pentru că nu lucram chiar in devălmăşie, din combinat eu asigurând informativ compartimentele funcţionale şi secţiile de chimie anorganică, precum şi o parte din şantiere, pe când Ilie partea organică şi restul de şantiere! Aceste responsabilităţi le aveam în activitatea curentă, de rutină, ca să zic aşa. Pentru că în stilul de muncă imprimat de regretatul lt. colonel Toma Marghescu, şeful biroului economic, la acţiunile de amploare precum şi la anchetarea unor cazuri complexe şi dificile participau toţi ofiţerii structurii ori, după caz, ofiţerii desemnaţi, în funcţie de experienţă şi calităţi, indiferent de obiectivele ori sectoarele de responsabilitate. Intr-o sâmbătă dimineaţa (pe-atunci sâmbăta nu era zi liberă), la prima oră, şeful ne adună în biroul său şi ne anunţă că în cursul nopţii precedente o patrulă auto a biroului de ordine publică identificase în trafic o maşină aparţinând Intreprinderii de Morărit şi Panificaţie, care transporta peste două mii de pâini, ale cărei documente de însoţire a mărfii păreau a nu fi în regulă. Maiorul Şuto, şeful de la ordine publică, raportase cazul comenzii poliţiei municipale, care dispusese continuarea cercetărilor de către biroul economic, conform competenţelor! După ce ne-a prezentat, pe scurt, cazul, şeful biroului economic a dispus primele măsuri. A desemnat o echipă care să-i cerceteze pe conducătorul auto, care era delegatul mărfii, şi pe manipulantul ce-l însoţea, şi a constituit echipe pentru efectuarea unor controale economice la unităţile de desfacere de pe traseul în care cei în cauză livraseră pâine în acea noapte. In funcţie de rezultatul controalelor, urmau a fi dispuse şi alte măsuri. Intrucât ofiţerul care avea în responsabilitate Intreprinderea de Morărit şi Panificaţie, locotenentul Adrian Beică, era lipsit de experienţă, venit din şcoala militară doar de câteva luni, iar cel care-l precedase nu mai lucra la biroul economic, fiind mutat disciplinar la o subunitate orăşenească de miliţie deoarece deconspirase un informator, am fost desemnat ca, împreună cu nea Ion Buşe, să mergem la Fabrica de pâine de pe Calea Bucureşti, de unde fusese încărcată marfa şi să facem situaţia gestiunii de produse finite. Am ajuns la fabrică, ne-am prezentat la conducere, am explicat despre ce este vorba şi, împreună cu un revizor desemnat de cei in drept, ne-am prezentat la magazia de produse finite. Acolo, în prezenţa gestionarului din tura de zi (cel din tura de noapte fusese deja ridicat de alţi doi colegi şi condus la sediul biroului pentru cercetări), am procedat la inventarierea mărfii aflate în stoc şi la verificarea situaţiei de gestiune. Totul a ieşit în regulă! Marfa aflată în stoc bătea perfect cu raportul de gestiune şi documentele de intrare - ieşire! - Măi să fie! – mi-am zis. Şi-atunci de unde sunt cele două mii de pâini care fuseseră livrate în plus? Inseamnă, că au avut un plus în magazie care nu a fost înregistrat în documente. Timpul fugise, inventarul şi confruntarea documentelor duraseră ceva. Trecuse de ora două. Am sunat la birou, am raportat că totul ieşise în regulă, iar şeful ne-a zis că ne putem retrage. Cazul era rotund, se lega, gestionarul din tura de noapte, şoferul delegat, manipulantul şi o vânzătoare de la magazinul unde trebuia livrată pâinea fuseseră deja prezentaţi procurorului, care emisese mandate de arestare. ,,Cas closed”, cum ar fi zis comisarul Şoric! Documentele privind situaţia gestiunii magaziei, ne-a zis şeful, putem să le predăm direct biroului cercetări penale, care preluase deja dosarul. Pe atunci, biroul economic documenta informativ cauzele şi efectua acte premergătoare şi cercetări doar până la începerea urmăririi penale, după care dosarul se reînregistra la evidenţa operativă, unde primea număr din ăla lung, de vreo 16 cifre, şi trecea la cercetări penale. Ofiţerii acestui birou continuau ancheta şi efectuau, după caz, propuneri de punere in mişcare a acţiunii penale şi propuneri de trimitere in judecată, propuneri ce trebuiau aprobate de procuror. In cazul în care documentaţia întocmită de economic nu se susţinea, se făceau propuneri de scoatere de sub urmărire penală, cazuri rar întâlnite întrucât pentru începerea urmăririi penale era necesar şi avizul ofiţerului de cercetare penală. Revin la povestirea mea unde rămăsesem la momentul în care am terminat controlul la magazia de produse finite şi am raportat rezultatul. Când a auzit că ceilalţi terminaseră deja şi plecaseră acasă, nea Neluţu Buşe, care deja ţăcănea, să turbeze. Hai mai repede, să mergem şi noi. Il înţelegeam, avea familie, copii, a doua zi era duminică, avea de făcut cumpărături. Eu, burlac înrăit fiind, nu-mi păsa, mâncam ce se găsea, pe unde se găsea. Nu voiam să plecăm încă, mă rodea faptul că nu înţelesesem de unde era plusul valorificat, mecanismul de producere al acestuia. Şi m-am gândit că ar putea proveni din rebuturi. Pâinile care ieşeau din cuptor deformate, rupte, arse, erau înregistrate ca rebut. Şi-atunci m-am gândit „măi, ăstia probabil au înregistrat cateva mii de pâini bune ca rebuturi şi le-au trimis spre vânzare; ăsta cred că-i plusul!” Bine şi-n cazul ăsta, cantitatea de rebuturi aflată în fabrică, trebuie să fie mai mică! - Unde-s rebuturile? - îl întreb pe revizor. - La cuptorul de rebuturi, undeva în spatele fabricii! - Hai să mergem acolo! – zic, spre disperarea lui nea Neluţu. Şi-am plecat acolo, fără a ţine cont de mârâielile lui Buşe. Ajunşi la cuptor, nu am putut să facem nimic. Acesta duduia din plin, rebuturile se transformau în pesmeţi, fusese pornit încă de dimineaţă. De-abia te puteai apropia de el, dar’mite să inventariezi rebuturile! - Şi dacă oprim cuptorul, când o sa se răceasca? – am intrebat. - Marţi, mi-a raspuns cel de la cuptor. - Bun, am zis, opriţi cuptorul, asiguraţi-l să nu se întâmple ceva, ieşim toţi afară si sigilăm încăperea. Marţi, când s-o răci cuptorul, facem situaţia rebuturilor. Zis si făcut! După ce am încuiat şi am aplicat sigiliul cu ceară roşie, pe care ofiţerii de economic o aveam în permanenţă la noi, am plecat iarăşi la magazie, să redactăm procesul verbal de aplicare a sigiliului. Furios si nemulţumit, nea Neluţu a insistat să scrie el procesul verbal. I se părea că eu scriu prea incet! - O să mă omoare Mariana, făcea nea Neluţu. Mâine avem şi invitaţi la masă iar eu încă n-am cumpărat nimic. In timp ce nea Buşe scria procesul verbal, eu iau registrul de rapoarte de gestiune şi încep să mă mai uit prin el. Ipoteza cu rebuturile nu mă mulţumea pe deplin, cu atât mai mult cu cât trebuia să aştept câteva zile confirmarea ori infirmarea ei. Raportul de gestiune era un formular tipizat, ce se întocmea pentru fiecare tură de seviciu. Formularele se găseau într-un registru, înalt cam cât o jumătate de coală A4, şi puţin mai lat. Formularele erau legate în partea stângă, ca o carte, iar pentru întărirea legăturii cotorul era şi capsat cu nişte capse mari, în două locuri. Ei, şi studiind eu ultimul raport, cel al turei precedente, am inspiraţia să casc registrul la cotor, forţândul peste deschiderea normală! Şi ce să vezi. Căscând cotorul, observ în jurul uneia dintre capse o rămăşiţă mică, mică de hârtie. „Hopaaaa! mi-am zis. Aici a mai fost un raport de gestiune, care nu mai este. Şi întrucât nu l-am găsit, înseamnă că a fost distrus. Şi a fost întocmit alt raport, care să-l înlocuiască. Şi că raportul ăsta, pe baza căruia gestiunea magaziei a ieşit bine, este un fals! Iar raportul în fals este întocmit de gestionarul din tura de zi, care e aici, cu mine! Înseamna că este şi el implicat.” - Nea Neluţule, cu părere de rău, dar trebuie să mai întârziem puţin. I-am arătat ce-am descoperit, şi n-a mai avut nimic de obiectat. I-am cerut revizorului să ia legatura cu cine trebuie pt înlocuirea magazionerului, iar după ce acest lucru s-a realizat, pe gestionar l-am luat cu noi, la miliţie. Intre timp, până a venit înlocuitorul şi s-au întocmit formalităţile de predare - primire, am mai întocmit un proces verbal, ridicând în baza acestuia (şi a prevederilor codului de procedură penală, bineînteles, articolul 97, parcă era), toate documentele aflate in magazie. Era o ladă de pâine într-un colţ, în care se găseau rapoarte de gestiune mai vechi, carnete cu avize de expediţie şi alte asemenea, care nu erau de uz curent. Am avut inspiraţia să le ridic, deşi nu păreau să aibă legatură cu cazul în spetă. Am ridicat, deci, şi documentele împreună cu gestionarul şi am plecat la sediu, chemasem maşina de serviciu. Nea Neluţu nu a mai mers la birou, şi-aşa o păţise destul, între timp se făcuse în jur de cinci după amiaza. La miliţie nu mai era nimeni! La şefi, mă refer! Erau doar cei din serviciul de zi şi cei din echipa de cercetare. Spre norocul meu, erau şi doi tineri locotenenţi din ultima promoţie, care stăteau de drag pe-acolo. Cred c-aţi trecut prin faza asta, cei care simt chemare pentru profesie, vreau să spun. Stai pe la poliţie şi-n timpul liber, să vezi ce se mai întâmplă, ce cazuri apar, ce măsuri se iau... Eşti dornic să înveţi cât mai repede meserie, cu alte cuvinte! Dacă n-ai chemare, degeaba, o-ntinzi cum se termină programul şi-ţi găseşti altceva mai bun de făcut! Luasem hotărârea să stau peste noapte şi să-l cercetez pe gestionar. Nu aveam nevoie de nici o aprobare. Vremea abuzurilor comuniste, ce mai încoace şi-ncolo! Peste puţin timp, domnul colonel Langa, şeful poliţiei judeţene, avea să dea ordin ca nici o persoană să nu fie reţinută în sediu pe timpul nopţii, fără a se raporta la dispecerat, în scris, ca eveniment! Adică să întocmeşti raport de eveniment, să mergi la şeful politiei municipale să ţi-l semneze, iar ofiţerul de serviciu să-l transmită la dispeceratul unităţii. Dar la momentul respectiv nu era aşa. N-am raportat nimănui, că tot nu erau şefii acolo. I-am chemat pe cei doi boboci, ce-ardeau gazul pe acolo, şi li l-am dat în primire, să aibă grijă de el până mă întorc. Iar eu am plecat să mănânc, să fac un duş, şi să mă odihnesc puţin, dacă va fi posibil. M-am dus acasă, în garsoniera mea din Brazdă, am făcut duş şi-am mâncat ceva! De odihnit, nici pomeneală, intrasem în priză şi eram excitat, nerăbdător. M-am dus la sediu, pe Libertătii, economicul avea birourile la etajul doi, şi ce credeţi că mi-e dat să văd. Cum urci scările la etajul doi, în dreapta e un hol mic, unde era sala de şedinţe, iar in stânga un hol mai mare, unde erau birourile, de o parte şi de alta a holului. Ei, şi pe holul ăsta, cei doi boboci, unul la un capăt, al doilea la celălalt capăt! Iar între ei, făcând mersul piticului, cu mâinile la ceafă, magazionerul nostru, de la Panificaţie! - Ce faceţi măi aici? i-am întrebat. - Îl pregătim pentru anchetă, şefu’! mi-a răspuns unul dintre ei. Nu eram şef, nu sânt nici acum, dar aşa-mi zicea ofiţerul respectiv, eu având o vechime de şapte-opt ani în meserie faţă de el, care era boboc. Şi aşa-mi zice şi-acum, când este colonel, la rândul său, având functii destul de mari, chiar mai mari, poate, decât am avut eu cândva. E drept, mai târziu, de-a lungul anilor, am fost şeful a vreo trei structuri în care a lucrat. - Bine măi, eu v-am lăsat să staţi cu el, să nu facă vreo prostie până vin eu, nu „să-l pregătiţi’’! - Eeeee, lăsaţi că nu sântem nici noi aşa... Cum o fi vrut sa spună că nu sunt, n-am aflat şi nici n-am insistat. Am lăsat-o aşa, ce era să fac, le-am spus să plece iar pe sportivul de nevoie l-am invitat în birou. I-am spus să ia loc şi să mănânce mai întâi, i-adusesem un mic pacheţel. Pâine, brânză, mezeluri, ce-avusesem şi eu, vă spusei că eram burlac. Dupa ce a mâncat şi s-a liniştit, am început să discutăm. A fost o noapte lungă si rodnică, din punctul meu de vedere! Nu ştiu, ori „pregătirea’’ bobocilor, urmată de atitudinea mea binevoitoare ( aplicasem, fără a ne înţelege în prealabil, tactica poliţistului bun şi a poliţistului rău), ori insistenţa şi talentul meu de anchetator, ori fondul bun, în substrat, al încriminatului... In zorii zilei aveam o declaraţie scrisă de nu mai puţin de 27 de pagini, în care îmi releva apartenenţa sa la un grup infracţional care acţiona de mai multă vreme în Panificaţie, date despre membrii grupului, legăturile dintre ei, metodele de comitere a infracţiunilor...In plus, dintre documentele ridicate din magazie, alesesem o serie de avize anulate în mod fictiv, care fuseseră folosite in realitate. Se diferenţiau de cele anulate pe bune, întrucât aveau urme de folosire, îndoituri, pete de praf întins, murdărie! In esenţă, din delaraţia acestuia si cercetările ulterioare a rezultat că in moară existau plusuri de grâu si făină care se valorificau prin intermediul fabricii de pâine. Din plusuri se fabricau produse de panificaţie care nu se inregistrau ca produs finit ci se valorificau prin intermediul unor unităţi de desfacere, care aparţineau de o altă întreprindere comercială, ICS Alimentara, sumele obţinute fiind împărţite între participanţi si însuşite. Pentru a nu fi depistaţi pe timpul transportului, gestionarii magaziei de produse finite întocmeau documente de transport care, în cazul în care totul era in regulă, erau restituite magazionerului, care apoi le anula. Anularea acestora era justificată, de regulă, prin existenţa unui număr mare de mijloace de transport în parcul Intrepriderii de panificaţie. Dacă-i întreba cineva de ce au anulat avizele de expediţie, gestionarii pretextau că la unitatea de desfacere ajunsese între timp altă maşină, cea de-a doua întorcându-se cu marfa înapoi. Avizul pt unitatea respectivă a fost anulat, iar marfa a fost dirijată către altă unitate, întocmindu-se alt documente de transport. Duminică dimineaţa, în jurul orei opt, au sosit în unitate şeful biroului, Toma Marghescu şi şeful Poliţiei municipale, colonelul Balaci Paulin. Le-am raportat situaţia şi la o cafea oferită de regretatul meu şef, am discutat măsurile ce se impuneau. Avea un obicei domnul Marghescu, îi spun domn deşi nu mai este demult printre noi, pentru că era un Domn în adevaratul înteles al cuvântului, avea un obicei, ziceam! Când avea ofiţeri care stătuseră noaptea în anchetă venea la serviciu în zorii zilei, cu un pachet de gustări pregătite de doamna Lenţi, soţia domniei sale. Punea apoi de cafea, el însuşi, nu le dădea vreunei secretare să le pregătească ea. Făcea cafeaua, o turna în ceşti pe care le aşeza pe măsuţa rotundă din faţa biroului său, apoi ne chema să discutăm cazul, ce am făcut, ce-a rezultat, ce se impune. Puteai să nu iubeşti un astfel de om? Deci, după ce am discutat in linişte, duminică dimineaţa fiind, fără agitaţie pe holuri, domnul colonel Balaci l-a sunat pe domnul procuror Badea, care emisese mandatele în ziua precedentă, şi l-a invitat la un whisky. In jurul orei nouă, nouă şi ceva a sosit şi domnul procuror. După salut şi banalităţile de rigoare, eu, încercând să termin mai repede şi să plec la culcare, pentru că mă ajunsese oboseala, dar şi să mă dau puţin mare, i-am zis; - Cred că avem un caz barosan, domnule procuror! - Ei, a zis domnia sa, temperându-mă, o să vedem! Tot ţiganu – şi laudă ciocanu’! Am râs cu toţii, am ciocnit şi-am sorbit o gură de whisky, oferit tot de nea Toma, apoi l-am lăsat pe procuror să studieze în linişte declaraţia. După ce a terminat a întrebat dacă magazionerul este acolo, manifestându-şi dorinţa de a sta de vorbă cu el. L-am condus la mine în birou, unde acesta fusese lăsat în grija colegului care era de serviciu în echipa de evenimente, i-a pus câteva întrebări şi ne-am întors la şeful în birou. A spus că e lămurit în legătură cu partea asta a cazului, ofiţerul de cercetare penală să întocmească actele necesare că-i va da şi magazionerului mandat iar mai târziu vom vedea ce va mai fi. După care eu, cu aprobarea şefilor, am plecat să mă odihnesc. A doua zi, luni, şeful de birou mi-a comunicat că, de comun acord cu şeful poliţiei au hotărât ca eu să mă ocup în continuare de caz, având în vedere lipsa de experienţă a ofiţerului de obiectiv. Intrucât se preconizează a fi o cauză complexă, până la definitivarea cercetărilor voi fi degrevat de activitatea de la combinat, urmând ca Vilău să se ocupe de problemele curente ale acestui obiectiv. Mi-a cerut să mă documentez, să extrag datele esenţiale din mărturia gestionarului şi din documentele ridicate în vederea cercetărilor astfel încât, în câteva zile, să-i prezint un plan de acţiune pentru valorificarea aspectelor rezultate. Specific că locţiitorul şefului poliţiei municipale care coordona activitatea de economic era in concediu de odihnă, aspect ce, pentru mine cel puţin, îşi va dovedi mai târziu, importanţa sa. Menţionez că la un moment dat, în cursul nopţii de sâmbătă petrecute în compania magazionerului, acesta mi s-a confesat, mărturisindu-mi că fusese informatorul vechiului ofiţer de obiectiv, cel mutat disciplinar la o poliţie orăşenească. In ultimii doi-trei ani îi furnizase acestuia o sumedenie de materiale informative referitoare la grupul infracţional şi metodele folosite de membrii acestuia pentru sustragerea repetată de produse din cadrul fabricii. Văzând că nu se ia nici-o măsură, a crezut că ofiţerul e de conivenţă cu aceştia şi protejează activitatea grupului. Şi-atunci şi-a zis c-ar fi prost dacă n-ar profita şi el, achiesând la acţiunile ilicite ale grupului infracţional. Specific acest lucru pentru a releva celor tineri importanţa verificării în timp util si cu scrupulozitate a materialelor furnizate de agentură, precum şi a luării măsurilor ce se impun pentru valorificarea în mod operativ a informaţiilor. In baza acestei confidenţe a învinuitului, am solicitat şefilor să-mi permită accesul la materialele furnizate de reteaua informativă şi la baza de lucru din obiectiv, cerere ce mi-a fost aprobată. Din studiul acelor documente operative am constatat că existau o multitudine de date care, exploatate la timp, ar fi permis anihilarea activităţii grupului, încă din faza iniţială, si contracararea extinderii ariei infracţionale. Ofiţerul de obiectiv însă, fusese un individ comod, slab pregătit profesional, mulţumindu-se cu întocmirea unor dosare penale simpliste, ciugulind beţe, cum le spuneam noi, cei de la economic, constatări de mici infracţiuni, realizate în principal pe spatele paznicilor fabricii care, la ieşirea personalului din tură, mai găseau câte o paine - două ascunse prin hainele salariatelor. In urma analizării tuturor materialelor informative de la reţea şi din mapele persoanelor din baza de lucru, precum şi din studierea şi trierea documentelor ridicate din magazia de produse finite am conceput un amplu plan de acţiune. Prezentat comenzii, acesta a fost aprobat şi, exact în zorii zilei în care se împlineau două săptămâni şi-o zi de la arestarea gestionarului – informator ofiţerii biroului economic efectuau o vastă descindere la fabrica de pâine de pe Calea Bucureşti şi la domiciliile unor suspecţi. Controale concomitente la mai multe gestiuni, ridicări de documente, verificări încrucişate, identificări de persoane şi conduceri la sediul din Libertăţii, percheziţii. Audieri şi cercetări în forţă la sediu, cu sprijinul ofiţerilor de cercetare penală. Bilanţul la sfârşitul zilei? Zece persoane inculpate şi cercetate în stare de arest. Din cercetarea acestora şi studiul documentelor ridicate a rezultat că hora se intindea! Şi se intindea bine. Intrucât se prefigura clar extinderea în progresie geometrică, ca să zic aşa, a cercetărilor, au fost luate apoi anumite măsuri organizatorice. Pentru a nu ne mai plimba toată ziua cu duba de la arest la Procuratură, domnul procuror Badea şi-a stabilit sediul la Miliţia judeteană, unde i s-a pus la dispoziţie un birou. Domnul lt. col Creţan şi Marian Cioroianu, de la biroul cercetari penale, au fost desemnaţi să se ocupe doar de acest caz, mutându-şi şi ei catrafusele în apropierea arestului de la judeţeană. In biroul meu, unde făcusem un crochiu mare, pe un întreg peretele, cu sprijinul unui proiectant de încredere de la Combinatul Chimic, în care evidenţiam legăturile infracţionale şi permutările intervenite în situaţia membrilor grupării, nu mai avea acces nimeni altcineva. Pe baza datelor rezultate din anchetă şi a informaţiilor obţinute din studiul documentelor ridicate şi prin mijloace specifice, întocmeam note cu persoanele care trebuiesc identificate şi aduse pentru cercetări, problemele ce trebuiesc lămurite cu privire la fiecare în parte dintre acestea, legăturile acestora, persoanele cu care nu au voie să ia legatura. Aceste note le predam zilnic, la prima oră, şefului de birou pentru a desemna ofiţerii care trebuiau să le pună în execuţie. Adeseori zilnic, uneori la două sau trei zile, în curtea fabricii de pe Calea Bucuresti, aflată în locul în care astăzi este supermarketul Lidl, apăreau echipe de ofiteri, cei care-i vedeau întrebându-se: “oare, astăzi pe cine-or mai lua?” Pentru că, fără răgaz erau aduse la anchetă persoane, îndeosebi din rândul şoferilor delegaţi, dar şi gestionari, maiştri, vânzătoare din unitaţi de desfacere. Un şef de secţie, cumnatul unui ofiţer superior din biroul cercetări penale, identificat ca fiind unul din capii şi iniţiatorii grupării, a trebuit să fie adus din Bucureşti, unde era la un curs de perfecţionare profesională. Va inchipuiţi ce-i invăţa pe-ăia, pe-acolo. Ei, şi una peste alta, în acest dosar au fost inculpate şi trimise în judecată 52 de persoane, din care 48 în stare de arest. Una dintre cauzele deosebit de complexe ale acelor vremuri. Vă inchipuiţi ce probleme s-au putut ridica doar in ceea ce priveste repartizarea inculpaţilor pe camerele arestului, de exemplu. Iar la proces, în sala de sedinţe a instanţei de la Judecătoria Craiova, în afara inculpaţilor şi a membrilor escortei, nu prea mai incăpeau şi alte persoane! După terminarea anchetei, Marian Cioroianu a fost promovat de la birou la Serviciul Cercetări Penale din cadrul Miliţiei Judeţene. Eu însă, la prima şedintă periodică de analiză a activităţii profesionale, am fost pedepsit cu zece zile de arest cu executarea serviciului pentru că, în cele treizeci şi ceva de zile cât durase ancheta, nu mai contactasem reţeaua cu care asiguram acoperirea Combinatului Chimic, neputând să prezint note sau rapoarte informative datate în luna respectivă. Cine mi-a aplicat sancţiunea? Locţiitorul de profil, cel aflat în concediu în perioada anchetei. Gurile rele vorbeau că gestionara unuia dintre cele cinci magazine prin care se valorificau produsele sustrase, arestată în cauză, i-ar fi fost amantă. Aşa o fi fost, cine ştie? Eu, însă, cred mai degrabă că, fiind un individ extrem de ambiţios, orgolios şi dornic de afirmare cu orice preţ, a fost deranjat de “lovitura de imagine”, ca să-i zic aşa, dată in lipsa sa. Ar fi dorit să-l aşteptăm, să fie prezent, să-şi aroge merite, să meargă să se fălească prin faţa şefilor de la inspectorat! Îl gelozea teribil pe Marghescu şi-l bănuia că-l lucrează pe la spate, să-i ia locul. N-avea dreptate, nea Toma era un băiat cumsecade, la locul său, mulţumit de poziţia pe care o avea şi nu şi-ar fi dorit mai mult. Loial si ascultător, avea alte satisfacţii pe care nu le-ar fi schimbat pentru responsabilităţile şi neplăcerile unei funcţii mai mari! Lovind în mine, cred că Micuţu’, cum îi spuneam între noi, a vrut să lovească în el, ori, cine ştie, văzând în mine o stea care începea să se ridice, a vrut să-mi lege o piatră de dosar, care să mă ţină la locul meu. O sancţiune însemna calificativ anual mai slab, anulând posibilităţile de promovare şi avansare pentru minim doi ani. Presupuneri, presupuneri! Cert ca această sancţiune m-a durut, m-am simţit nedreptăţit, frustrat. Proaspăt absolvent de facultate, făcută pe spezele mele în anii aceia în care nu mai beneficiam de echivalarea şcolii de ofiţeri cu trei ani de Drept, am făcut imediat raport prin care solicitam trecerea în rezervă! Peste două zile colonelul Paulin Balaci m-a chemat la el şi mi-a zis: - Ai făcut raport de trecere în rezervă? Uite ce fac cu el! L-a rupt si l-a aruncat la coş! Am insistat, "o să revin cu un alt raport", i-am zis, domnia sa continuînd să încerce să mă convingă să renunţ. In final am renunţat, după ce-i raportase telefonic situaţia colonelului Langa, care a promis c-o să-mi anuleze sancţiunea. Şi s-a tinut de cuvânt! Cert este că situaţia, în ansamblul ei, adică atât contribuţia mea la iniţierea şi rezolvarea cazului cât şi micul scandal generat de sancţiunea ce-mi fusese aplicată, m-a readus în atenţia comenzii inspectoratului, care deja mă remarcase într-o altă împrejurare, despre care voi povesti, poate, cu altă ocazie. Peste puţină vreme s-a eliberat o funcţie de ofiţer specialist unu la judeţ ( funcţie de colonel) iar domnul Langa m-a promovat pe acest post, în subordinea directă a domniei sale, deşi aveam doar gradul de locotenent major! Regula era, pe-atunci, că pentru a lucra ca ofiţer în structurile poliţiei judeţene să ai gradul de căpitan, cel puţin, şi o vechime în aparat de minimum nouă ani! In final, sper ca sunteţi de acord că, deşi meritul pentru constatarea iniţială a aparţinut domnului Florea Miu şi colegului său de patrulă, iar fără contribuţia şi eforturile celorlalti colegi din birourile economic si cercetări penale şi fără sprijinul şefilor cazul nu ar fi putut fi finalizat cu succes, dacă nu ar fi fost insistenţa şi curiozitatea mea profesională pentru lămurirea mecanismului de creare a plusurilor, la care s-au adăugat, uneori, inspiraţia si priceperea, ancheta nu ar fi căpătat o asemenea amploare şi nu s-ar fi finalizat prin inculparea atâtor persoane! Aşa că, o cotă din numărul total de 52 de inculpaţi, dintre care 48 în stare de arest, îmi poate fi atribuită şi mie. Se poate spune, deci că, în cursul periplului meu prin instituţie, am privit în ochi destui infractori şi nu am fost doar un şoarece de birou, aşa cum încearcă să acrediteze un fost coleg!

Ofiţerul de serviciu

Prin anii ’85-’86 la Biroul Economic al Politiei municipiului Craiova incepuse sa creasca numarul ofiterilor tineri, locotenenti si locotenenti majori, din promotiile de dupa anul 1978. Ion Maria, Bebe (Constantin) Ene, Stancu Lica si Costica Stoiculescu (1978), eu si Costica Stanciu (1979), Costica Stemate (1980), Ilie Vilau si Emilian Gatita (1983), Marin Enea, Gigi Perisoreanu, Mircea Buse (Buse-al mic, ca mai era si nea Ion Buse, mai vechi, economist de meserie, incadrat direct). Tineri fiind, cu mintea mai pe coclauri, ca la acea varsta, ne tineam de sotii si farse, distrandu-ne uneori copios unul pe seama altuia. Seful biroului era Toma Marghescu , maior la data sosirii mele in colectiv, locotenent-colonel mai apoi, un ofiter bine pregatit profesional, de la care am avut ce invata, cu un suflet painea lui Dumnezeu, diplomat, atasat foarte mult de oamenii sai. A stiut sa ne apropie pe toti, cei tineri, si sa sudeze un colectiv care nu a mai fost la fel dupa plecarea sa! Il evoc cu drag si nostalgie, mi-a fost ca un parinte! In primavara lui 1987 cand, avand un accident la Combinatul Chimic soldat cu fisurarea unor vertebre, zaceam imobilizat in spital a organizat activitatea biroului astfel incat in rezerva in care eram internat sa se afle in permanenta un coleg. Care venea cu cafea, pepsi, tigari, ciocolata si tot ce mai era necesar pentru ca personalul medical sa-mi acorde toata atentia in vederea restabilirii cat mai urgent a starii mele de sanatate! Un om deosebit! In anul precedent accidentarii mele, venise in colectivul nostru un alt tanar ofiter. Din necesitati conspirative, sa le zic asa, sa-I spunem Lincă! Il chema altfel, dar in povestirea noastra sa-I spunem Lincă! Boboc fiind in colectiv, ca toti bobocii era ţinta glumelor si farselor noastre. Dupa circa o jumatate de an de activitate, perioada necesara castigarii unei minime experiente, Lincă este planificat să execute primul sau serviciu de zi pe unitate! Ofiterii de la resedinta Politiei municipiului executau serviciul de zi, prin rotatie, venindu-le randul cam o data pe luna. Camera ofiterului de serviciu era la parterul cladirii din strada Libertatii, actualul sediu al Sectiei 1 Politie, in stanga intrarii. Erau practic doua incaperi, in prima se gasea ajutorul ofiterului de serviciu, subofiter, care asigura accesul, iar in spate o alta incapere unde se aflau mijloacele de comunicatii, documentele de serviciu, rastelul cu armament si alte obiecte necesare executarii in bune conditiuni a serviciului. Ca mijloace de comunicatii aveam o statie radio fixa, un telefon BC (firul scurt) un telefon direct, cu orasul, un telefon interior, ce asigura legatura cu incaperile din sediu, precum si un telefon conectat in centrala inspectoratului, ce avea numarul de apel 371. Pe acesta-l consideram cel mai important, pt ca atunci cand suna, la capatul firului putea fi unul din sefii de la judet. Ei, si vine si ziua cand Linca trebuia sa faca pentru prima data ofiter de serviciu. Desi fusese instruit temeinic cu o zi inainte de catre seful de birou, Toma Marghescu, bobocul era destul de timorat, chiar speriat de-a binelea, pentru ca noi, gasca de care vorbeam la inceput, incercasem sustinut sa-i bagam tot felul de morcovi. Ca sant multe evenimente, ca daca nu stie ce masuri sa ia o sa-l trimita sefii la bulau (pe-atunci inca se dadeau pedepse cu arest, care se executau la comenduirea garnizoanei, in unitatea militara de pe Frunze, actuala strada General Dragalina) si alte chestii de-astea, care mai de care mai placute! Nea Tomita, seful nostru, incercase sa-l linisteasca, spunandu-i ca n-o sa fie singur, ca dansul este de permanenta la comanda si o sa fie tot timpul in sediu, asistandu-l daca nu se descurca si are nevoie de sprijin! Dar, te puneai cu noi, care bagam strambe pe parte-ailalta? Cam dupa pranz asa, eu si Vilau, cu care lucram impreuna, ne intalnim cu Bebe Ene ,Emil Gatita si inca vreo doi, la un sprit la Rotonda, pe Calea Bucuresti. In cladirea in care este acum sediul Bancii Comerciale prin anii aia functiona un restaurant. Intrucat pe atunci eram incorsetati de o serie de reguli si constrangeri, cand mergeam la un sprit nu stateam si noi in local, ca oamenii, ci ne pitulam prin separeuri, magazia de marfuri sau biroul sefului de unitate, dupa cum era topografia localului si relatiile pe care le avea vreunul din noi cu seful restaurantului. De data asta eram in biroul sefei de unitate, o doamna draguta, cu al carei sot, Vasi Costesin, eram mai toti prieteni. Si cum stam noi, la sprit, bine dispusi, vorbind cate-n luna si stele, Gatita zice: - Bai, saracu’ Linca! Noi la sprit si el ofiter de serviciu! Cum s-o descurca? La care mie, ce-mi trazneste prin cap? - Aflam acum, zic! Si pun mana pe telefon, formez numarul centralei inspectoraratului si cand raspunde centralista-i cer sa-mi dea legatura la 371, ofiterul de serviciu de la municipiu. Ţârrr, ţârrr, in receptor si cand aud ca s-a realizat legatura, imi ingroş vocea si zic: - Langa sunt! La care Lincă, precipitat, răspunde ca la regulament: - Sa traiti! Sunt locotenentul Lincă, ofiter de serviciu la Politia municipiului Craiova, ordonaţi! Eu, tranc, telefonul! Îl inchid! Ceilalti, pe jos! Ha!Ha! Ha! “Băi, face unul, cred ca s-a ridicat si in picioare!” Veselie mare, ce mai incoa si-ncolo! Precizez ca domnul colonel Langa, seful Politiei judetene, era un ardelean sobru, serios, sever, caruia nu prea-i sufla nimeni in ciorba! Nu vorbea decat cand si cat era nevoie, nu statea la taclale cu nimeni. Va inchipuiti ce-o fi fost in sufletul lui Linca, auzind cu cine sta de vorba! Dupa ce ne amuzam copios, mai conversăm noi cu spritul ce mai conversăm, dezbatând diverse subiecte. Trece un timp si Vilău zice: - Ia mai dăi, Iancule, o sârmă de vezi ce mai face Lincă! Ma execut, iau telefonul, formez numarul centralei inspectoratului si rog sa-mi faca legatura la 371. Astept putin, ţârrr, ţârrr, aud in receptor, imi ingroş vocea si zic: - Langa sunt! - Sa trăiti! Sunt locotenentul Lincă, ofiter de serviciu la Politia municipiului Craiova, ordonati! Tranc, telefonul, eu! Ha! Ha! Ha!, fac ceilalti, iar a luat-o fraierul! Sa vezi ce-o sa mai radem maine! Îi dăm înainte cu spritul, mai glumim, mai vorbim. La un moment dat, Bebe Ene, care avea o mutra asa mai incruntata si era de felul lui sobru, serios, asa cam ca seful ce mare, imi zice cam rastit: - Ia vezi mă, ce mai face Lincă? Procedura obisnuită, ţârrr, ţârrr! - Langa sunt! - Sa traiti! Sunt locotenentul Linca, ofiter de serviciu la Politia municipiului Craiova, ordonati! Tranc! Haaaa! Haaaaa! Haaaaa! Râsete, urlete, bătăi în masă, dezlanţuire totală, ce mai! Peste incă puţin timp, in camera ofiterului de serviciu de la Politia municipiului sună telefonul, ţâr, ţâr! - Langa sunt! - Auzi bă!!! – zice Lincă! Te bag in pizda mătii!!! Şi închide. După un minut sună telefonul in biroul şefului de economic! - Măi Marghescule, pe cine ai mă, acolo, ofiter de serviciu? - Pe locotenentul Lincă, tovarase colonel! - Mâine dimineată, la prima oră, vă prezentaţi amândoi la mine!