O cursă cu peripeţii

Din spectrul infracţiunilor de domeniul liniei de muncă CAV, făcea parte şi cea de speculă. Nu o să intru acum în definirea, din punct de vedere juridic, şi prezentarea acestei infracţiuni, dezincriminată după 1990,. Specific doar că, în esenţă, consta în cumpărarea de produse în scop de revînzare, implicând realizarea unui profit. Una din formele de realizare, pentru că în codul penal din 1969 erau incriminate patru variante ale infracţiunii de speculă, plus altele în legi speciale, precum stocarea de mărfuri alimentare ( zahăr, făină, mălai, orez, cafea) în cantităţi ce depăşesc nevoile consumului familial pe o perioadă de o lună de zile, prevăzută de Decretul 306 din 9 octombrie 1981. Ei, şi la linia de muncă CAV, pe când eram încă la municipiu, eu şi Vilău primisem unele informaţii referitoare la un căruţaş, Vică Zară, care era semnalat că, având relaţii la depozitul de combustibil Cernele, cumpăra de acolo lemne de foc pe care le revindea la preţ de speculă (cu suprapreţ adică) cetăţenilor din cartierele mărginaşe, în care predominau casele încălzite cu sobe. Precizez că în acei ani ai deceniului opt infracţiunile de speculă erau determinate şi favorizate de lipsa de pe piaţă a bunurilor de strictă necesitate pentru traiul zilnic, iar factorii responsabili, în loc să acţioneze pentru înlăturarea cauzelor, adică pentru îndestularea pieţei cu mărfuri, preferau paliative pentru înlăturarea efectelor, precum adoptarea unor acte normative care să sancţioneze comerţul ilicit. Dar oamenii aveau nevoie de produse, iar specula înflorea, speculanţii asumându-şi riscurile de dragul unor câştiguri substanţiale! L-am luat în lucru pe Zară, reuşind să stabilim destule persoane care beneficiaseră de serviciile sale! Independent de noi, şeful biroului, lt. colonel Toma Marghescu, obţinuse informaţii despre presupuse acte de corupţie ale căruţaşului, în sensul că, profitând de relaţiile pe care le avea la depozit, Zară pretindea diverse sume de bani în scopul facilitării obţinerii unor cantităţi de lemne. Discutabil, întrucât Zară nu avea calitatea de funcţionar ori alt salariat, deci nu ar fi subzistat infracţiunea de luare de mită, am opinat noi cu ocazia şedinţei de analiză a lucrării informative cel avea ca obiect, prilej cu care coroborasem informaţiile noastre cu ale şefului. Oricum, am ajuns la concluzia că suspectul făcea bani frumoşi din activităţile sale ilicite, găsind suficienţi amatori care preferau să apeleze la serviciile sale, în loc să piardă zile întregi pe la depozit până obţineau aprobare pentru o căruţă - două de lemne. Cazul avea potenţial, iar şeful biroului a decis să se implice în realizarea materialului printr-o sursă a sa, care avea posibilitatea identificării şi influenţării unui posibil denunţător care să colaboreze cu noi la organizarea unei prinderi în flagrant. Pe atunci nu exista instituţia ofiţerului acoperit, iar pentru îndeplinirea misiunilor ce vor reveni peste ani acestuia trebuia să recurgi la tot felul de combinaţii, uneori dificil de realizat, îndeosebi în ceea ce privea scoaterea din cauză a persoanelor implicate în activiţi la marginea legii, dirijate de organele de miliţie, pentru înfăptuirea unor sarcini ce le reveneau! Până la găsirea persoanei dispusă la colaborare am mai aprofundat unele verificări în legătură cu suspectul. A rezultat că acesta avea, cumva, o acoperire legală pentru activităţile sale, lucrând în baza unei convenţii de prestări servicii încheiate cu Intreprinderea Comercială de Stat Metalo-Chimice (I.C.S.M. Craiova), forul tutelar al Depozitului de combustibil Cernele. Existenţa acestei convenţii îl punea într-o altă poziţie din punct de vedere juridic pe Zară, care putea fi astfel asimilat categoriei de „alt salariat”, fiind deci prezumtiv subiect al infracţiunii de luare de mită. În scurt timp şi Toma Marghescu a găsit persoana dispusă să colaboreze la realizarea prinderii în flagrant a căruţaşului, în timp ce primea o sumă de bani ca urmare a livrării unei cantităţi de lemne. Marfa a fost livrată la domiciliul denunţătorului, Zară fiind rugat, la indicaţia noastră, să vină să-şi ia banii de la un magazin din pasajul Buzeşti, unde lucra clientul căruia-i dusese lemnele şi unde existau condiţii mai bune pentru realizarea flagrantului! În ziua respectivă, cu vreo jumătate de oră înaintea celei convenită pentru întâlnirea dintre denunţător şi căruţaş, eu împreună cu Ilie Vilău şi un elev de anul trei al scolii de ofiţeri, care era în stagiu de practică la biroul economic, ne-am amplasat într-o tutungerie de pe strada Fraţii Buzeşti, prin vitrina căreia supravegheam magazinul din pasaj, unde lucra denunţătorul. În prealabil acesta primise de la noi suma de şapte mii de lei (echivalentul salariului meu pe vreo trei luni şi jumătate), în bancnote de câte o sută de lei, marcate cu creion galben fluorescent şi prăfuite cu o substanţă invizibilă la lumină naturală, dar care, sub lampa cu ultraviolete, devenea de asemenea fluorescentă. În plus, seriile bancnotelor fuseseră înregistrate într-un proces verbal încheiat după tot tipicul, în prezenţa unor martori asistenţi. Supravegherea din tutungerie era destul de dificilă, deoarece circulaţia intensă de pe strada Fraţii Buzeşti, cu sens unic ca şi acum, nu permitea o vizibilitate perfectă a unităţii comerciale. Noi eram destul de surescitaţi şi emoţionaţi, cei care aţi trecut prin astfel de momente cunoaşteţi senzaţiile. Treceam printr-o gamă de sentimente, de la speranţă la teamă. Teamă să nu înşelăm încrederea şefului, care ne lăsase pe noi, nişte puştani în fond, să punem mâna pe un individ versat şi periculos. Cazierul său, destul de stufos, abunda în infracţiuni de natură judiciară, constatate şi instrumentate de ofiţeri din Inspectoratul General al Miliţiei în cadrul vestitelor acţiuni Dunărea! Teamă că, datorită circulatiei intense, fluxului de maşini adăugându-i-se numărul mare de persoane care frecventau pasajul, precum şi vremii mohorâte de toamnă, cu niţică ceaţă şi luminozitate scăzută, n-o să-l vedem pe suspect ori nu vom sesiza semnalul stabilit cu denunţătorul şi vom rata acţiunea.... Teamă, teamă, teamă! Speranţă! „Hai, băi, că nu sântem chiar nişte novici, nu ne-ar fi lăsat şeful doar pe noi...” Iaraşi teamă apoi... Şi tot aşa! Nici n-aş putea spune cât timp a trecut, clipele având alte dimensiuni în astfel de momente, când am văzut un bărbat înalt, brunet, vânjos, intrând în magazin. - Ilie, puiule, fiţi pe fază! Cred că ăsta-i omul nostru! După vreo cinci minute brunetul a ieşit pe uşa magazinului, însoţit de denunţător. Noi, care între timp ieşisem din tutungerie, traversasem şi ne plasasem strategic în apropierea uşii, eram cu ochii cât sarmalele! În timp ce-şi lua la revedere de la căruţaş, omul nostru şi-a trecut de două ori mâna stângă prin păr! Semnalul! Ăsta e! Ne-am năpustit şi l-am prins de deasupra coatelor! - Miliţia! Nici o mişcare! Stai potolit, că avem o vorbă cu tine, doar! Nu s-a opus, nu a vociferat! Ne-a însoţit liniştit, peste stradă, în tutungeria de unde supravegheasem magazinul. Aici, în prezenţa vânzătoarei şi a doi clienţi, l-am legitimat şi i-am făcut percheziţie corporală! La percheziţie, să leşinăm nu alta! Când au început, măi fraţilor, să curgă la sute din toate buzunarele lui Vică Zară….Dar ce zic eu

sute….Maldăre de sute! Maldăre. Maldăre! Când am terminat, le-am numărat şi am făcut monetarul, a rezultat că Zară avea asupra lui peste 58 000 de lei! Cincizeci şi opt! Ca să realizaţi dimensiunea sumei, gândiţi-vă că pe atunci o maşină Dacia, că altele nu se prea găseau, costa în magazin, nou-nouţă, 65 000 de lei. Sumă pe care de-abia o încropeai după ani lungi de economii! Mă refer la oamenii corecţi, evident, şi cu salarii medii! Deci căruţaşul nostru avea asupra sa aproape întreaga sumă necesară achiziţionării unui autoturism! Şi-acuma apuca-ţi-vă Iancule, Ilie şi elevule (nu-i dau numele, o să vedeţi mai încolo de ce!) şi căutaţi şi găsiţi între cele peste 580 de bancnote din buzunarele lui Zară, pe cele 70 ale tale, cele înseriate şi marcate! Nu era chiar căutarea acului în carul cu fân, dar nici prea departe, bancnotele, identice în aparenţă, nefiind diferenţiate decât de seriile şi numerele înscrise pe ele. Şi nu nişte numere simple, ci unele din şase cifre! Nu era o treabă simplă, n-aveam cum să le găsim! Cel puţin nu acolo, la faţa locului! N-aveam decât să ne apucăm de redactarea procesului verbal de constatare, în care să menţionăm toate, dar absolut toate, seriile şi numerele bancnotelor găsite asupra lui Gică Zară! Am început să redactăm procesul verbal, în prezenţa martorilor asistenţi. Ilie Vilău scria, avea un scris frumos, citeţ, uşor lizibil, eu dictam, elevul, aşezat în dreptul uşii, având misiunea să nu-l scape din ochi pe căruţaş. A scris Ilie şi-a tot scris, numai menţionarea seriilor şi numerelor celor peste 580 de bancnote întinzându-se pe câteva pagini bune! Au fost menţionate şi diverse înscrisuri găsite în buzunarele lui Zară, hârtiuţe de tot felul, pe care erau nume de persoane, adrese, cifre…”Clienţi de-ai săi, sume datorate”, ne-am zis! Probe pentru dosar! Redactarea procesului verbal durase ceva vreme, timpul zburase! Când venisem la tutungerie era în jurul prânzului şi-acum, când ne-am aruncat ochii pe geam, era seară de-a binelea. Ne-am strâns hârtiile şi le-am pus, împreună cu banii lui Zară, în geanta lui Ilie, o gentuţă maronie, mai mult un plic din piele de fapt. Am ieşit din tutungerie, mai întâi eu, să văd care-i atmosfera, să nu ne trezim înconjuraţi de tot neamul lui Ilie, când ieşeam. Tutungeria n-avea telefon, de telefoane mobile nici n-aflasem că există pe-atunci, alte unităţi cu telefon nu erau prin jur, aşa că nu mai luasem legătura cu baza şi nici nu aveam cum s-o luăm pentru a cere să ne trimită o maşină de serviciu. Am ieşit deci afară, m-am benoclat, mi s-a părut că totul e-n regulă, şi le-am făcut celor doi semn să iasă cu suspectul. Au ieşit ţinându-l între ei, unul de-un cot, celălalt de altul. Am luat-o la stânga, spre restaurantul Craiova, având maşina lui Ilie parcatâ pe Kogălniceanu, puţin mai încolo de colţul intersecţiei, spre Minerva! N-o ţinusem în apropiere, să nu fie recunoscută cumva, să gonească pasărea din colivie! Mergeam, deci, spre locul în care aveam maşina parcată. Zară, cuminţel, cuminţel, de când începuse totul, nu s-a opus, n-a vociferat, n-a făcut nazuri! Ne cam adormise vigilenţa, ce mai! Cum s-a vazut afară însă, la întuneric, şi cum a zărit un spaţiu liber printre maşinile care curgeau şuvoi pe Fraţii Buzeşti, zbrrrrr! Ca pupăza lui Creangă! S-a smuls din braţele lui Ilie şi-ale elevului, şi-a tulit-o iepureşte, traversând printre maşini, pe trotuarul celălalt. Ilie, după el, a apucat să traverseze şi el, ţinând-o destul de aproape de fugar! Eu şi elevul fugeam pe partea cealaltă a străzii, partea cu tutungeria, cu ochii şi după fugar, şi după un loc mai liber printre maşini, să putem traversa şi noi! Norocul nostru, am gândit eu, că fuge spre locul în care aveam maşina, i-ar dacă-l prindem o să ne fie mai uşor! Dac-o lua-n parte-ailaltă, dus era! Am reuşit şi eu să traversez şi să mă apropii cumva. Elevul, l-am pierdut pe drum! La intersecţia Fraţilor Buzeşti cu Kogălniceanu, vis-a-vis de restaurantul Craiova, era pe atunci Trustul de Construcţii, care avea o curticică, în fundul căreia era o antenă din aia mare, pe un schelet din ţevi groase, cu o bază de câţiva metri pătraţi. Cred că există şi acum! Ei, şi Zară a intrat în fugă, în curtea asta, Eu cu Ilie după el! Simţindu-ne aproape , a fugit cu noi pe urmele lui, spre antena aia unde a reuşit să ne fenteze, ocolindu-i baza şi luînd-o din nou către ieşirea spre Kogălniceanu! Realizând că dacă apucă să iasă în strada, dus este, am avut o inspiraţie subită şi-am strigat, din rărunchi: - Trage, Ilie! Trage, că suntem singuri, şi nu-i putem lovi pe alţii! Foc! Foc! Auzind comanda ,,Foc!’’, Zară, care avusese de-a face cu cei de la judiciar şi ştia el ce ştia, s-a oprit şi a ridicat mâinile! Nu umblam înarmaţi, noi, cei de la economic, având de regulă de-a face cu persoane mai puţin predispuse spre violenţă, dar căruţaşul n-avea de unde să stie asta! Pe asta şi mizasem, de fapt! M-am apropiat şi, pentru a-i lua maul, i-am tras un pumn în tâmplă, năucindu-l! Gest lipsit de eleganţă, recunosc, mai ales că se predase, ridicase mâinile! Dar eram surescitat, pe de-o parte, pe de alta mă temeam să nu fie doar o stratagemă şi să ne fenteze iar! Nu aveam nici cătuşe! Aşa că am scos cureaua de la pantaloni şi i-am legat mâinile strâns la spate! După care l-am dus la maşină, parcată în apropiere. Aici şi voiam de fapt să ajungem, doar că mai încet, nu aşa repede! La maşină a apărut şi elevul. Nu l-am întrebat nimic, nici nu mă gândeam pe unde fusese, de fapt. L-am băgat pe Zară în maşină, în spate cu elevul, când observ, deodată, că Ilie are mâinile goale! - Ilieeee! Unde-i geanta? - Geanta?- face bulversat Ilie. C-C-Care geantă? - Geanta cu actele şi banii! - A-A-Am aruncat-o să alerg mai repede! Am simţit că mor! Simţeam că mă toooopesc, aşa, şi mă scuuurg în pământ! ,,Nu mai avem nici o probă, gândeam! Şi să vezi că Zară, căruia trebuie să-i dăm drumu’ acum, vine mâine şi ne cere banii! Doar are martori că i-am luat banii!” Mi se învârtea capul! Şi-mi vâjâia, vâjâiiiiaaaa! ,,De unde să scoatem noi acuma 58 000 de lei? Ne v-a crede cineva pe noi, doi ofiţeri tineri, că i-am pierdut şi că nu ni i-am însuşit? Or să creadă că n-am rezistat tentaţiei unei sume aşa de mari!”, gândeam! Băiat sărac, de altfel, era prima dată când văzusem o sumă atât de mare! - Elevul rămâne cu suspectul şi noi mergem după geantă, Ilie! Încuie- i în maşină! Şi-am plecat după bani. Şi-am avut noroc! Doamne, ce noroc am avut! Pe Fraţii Buzeşti, nu departe de locul pe unde traversaseră Zară şi Ilie, când se smulsese din mâinile lor, am găsit geanta! Pe jos, lângă peretele unei clădiri. Se înserase, v-am spus! Strada nu era prea bine luminată, doar razele ce răzbăteau prin vitrinele magazinelor! Culoarea maronie, pământie, a genţii o camuflase cumva, nu o lăsase să iasă în evidenţă! Noi am gasit-o că ne uitam după ea, cu ochii cât cepele! A fost prima oară, şi singura cred, când l-am binecuvântat pe Ceauşescu pentru economiile lui de energie electrică! Dacă ar fi funcţionat iluminatul stradal, adio geantă, adio bani! Ne-am întors la maşină, ne-am îmbarcat şi hai la prăvălie, cum ziceam noi! La miliţie, de! Aici, nici pui de maică! În afara celor din serviciul de zi! Şeful cred că se plictisese să ne-aştepte, datorită chestiei cu seriile celor peste 580 de bancnote întârziasem peste orice limită presupusă de timp. Se gândise, ne-a mărturisit a doua zi, că ratasem şi nu ne mai trăsese inima să venim la birou. Amânam praftura pe-a doua zi, când ne-ar mai fi trecut din ciudă. Aşa că plecase acasă, nelăsând pe nimeni să ne aştepte. „Şi-apoi, am gândit eu răutăcios, nici n-ar fost cine ştie ce captură impresionantă, să facă vâlvă-n oraş! Un căruţaş, acolo! Eeeeei, ia să fi fost vreun director, să fi văzut cum ne-aştepta!” Nici ofiţerul nostru de economic din echipa de cercetare nu era acolo. Era plecat la un eveniment. Aşa că a trebuit să ne organizăm noi. Trebuia să rămânem cu Zară, să-l cercetăm peste noapte, să rezolvăm cu criminaliştii, cu ultravioletele! Aveam destulă treabă! Ne-am înţeles ca Ilie să plece după mâncare, iar eu, împreună cu elevul să începem anchetarea celui în cauză. Ilie a plecat iar eu şi elevul ne apucăm de treabă. Eram la camera numărul 30, de la etajul doi, etajul miliţiei economice. Eu stăteam în spatele biroului, Zară pe scaunul din faţa biroului, iar în spatele acestuia, la celălalt birou, elevul. Pentru a-l supraveghea pe suspect şi pentru a învăţa cum decurge ascultarea făptuitorului. În sertarul biroului aveam un minicasetofon! Să nu vă inchipuiţi cine ştie ce minune a tehnicii, era aşa cam cât o carte mai groşcioară, ce cât o carte, era cam cât cele trei volume împreună ale Dreptului Penal al lui C. Bulai, dacă vi le-amintiţi. Producţie românească! Zară începuse să facă fiţe! Refuza să răspundă la întrebări şi să scrie. Întrebările alea simple de început, pentru identificare, nume, prenume, data naşterii... - Cine eşti tu, băi să mă anchetezi pe mine? Nici nu ţi s-a uscat cerneala pe legitimaţie şi vrei să mă anchetezi pe mine, băi? Păi, ştii tu cine sunt eu? Pe mine m-au anchetat oameni grei din poliţie, băi, nu de-alde tine! Colonelul Alfloarei împreună cu echipa sa de la Ighemeu! Dar tu? Tu cine eşti să ai pretenţia să-ţi răspund la întrebări? Nici măcar n-am auzit de tine! În timp ce el îşi susţinea peroraţia, gioarsa mea din sertar a început să fâşâie. Mai păţisem asta, aşa că ştiam că i s-au dus bateriile. M-am ridicat şi am ieşit din spatele biroului, cu gândul să mă duc la fişet, unde aveam baterii de rezervă. Interpretând probabil gestul meu drept o intenţie de a-i sancţiona impertinenţa, ori amintirea pumnului pe care i-l trăsesem în curtea Trustului de Construcţii, l-a făcut să-şi iasă din minţi pe Zară! S-a ridicat fulgerător şi a sărit la mine, prinzându-mă de gât cu amândouă mâinile. Am căutat să scap din strânsoare, să-i descleştez mâinile, dar nu puteam, era un tip vânjos, mai înalt ca mine, iar antrenamentul zilnic cu încărcatul şi descărcatul lemnelor în căruţă işi spunea cuvântul. Când a văzut că sare la mine şi mă apucă de gât, elevul în loc să sară în ajutorul meu, a zbughit-o pe uşă. Mi-a trecut prin cap că fuge la ofiţerul de serviciu, să-i cheme în ajutor pe cei din serviciul de zi. Ajutoarele însă întârziau să apară! Ne hâţâiam încolo şi-ncoace prin încăpere, răsturnasem scaunele, rupsesem harta de pe perete. Nu reuşeam să scap din strânsoarea lui Zară, gâfâiam, nu mai aveam aer, mi se beliseră ochii în cap, începuse să mi se întunece vederea. Dumnezeu însă ţinea cu mine în ziua aia. Cu ultima fărâmă de luciditate cred, împingându-ne încolo şi-ncoace prin birou, am observant că Zară avea picioarele desfăcute şi l-am lovit puternic cu genunchiul în testicule! S-a muiat, mi-a dat drumul din strânsoare şi s-a chircit pe jos, cu mâinile între picioare. Cu ultimele puteri am deschis sertarul biroului, am scos de acolo cătuşele şi m-am prăbuşit, la rândul meu, peste Zară, unde am reuşit să-i pun o brăţară pe o mână iar pe cealaltă să o prind de ţeava de lângă podea a caloriferului. Am stat destul prăbuşit acolo, peste ţigan, până mi-au revenit cât de cât puterile. Întrebându-mă în tot acest timp de ce nu vine ofiţerul de serviciu! M-am sculat şi, cu picioarele tremurânde, am ieşit pe hol şi-am mers până la casa scării. Nu prea departe, camera 30 fiind prima pe stânga, având perete comun cu casa scării. M-am sprijinit de balustradă si-am strigat în jos, spre ofiţerul de serviciu, Eram atât de bulversat, încât uitasem de telefon, uitasem că am telefon în birou, de unde puteam vorbi cu cei din camera de serviciu. Mi-a răspuns şi l-am rugat să-l trimită sus pe elevul de la economic! - Ce elev, care elev, nu-i nici-un elev aici! Sunt doar eu, cu ajutorul şi şoferul de serviciu! - Poate a ieşit afară, am zis. - N-a ieşit nimeni afară. Doar Ilie Vilău! M-am întors pe holul de la economic. Am deschis uşa biroului nostru. Era doar Zară, prăbuşit lângă calorifer. Uşile celorlalte birouri erau încuiate. Mai rămăsese doar WC-ul de pe etaj. Am intrat acolo şi am deschis, pe rând, uşile celor trei cabine! În ultima dintre ele l-am găsit, ghemuit, pe domnul elev. L-am privit cu dispreţ şi-am ieşit afară! A fost repartizat la Dolj, unde-a lucrat până a ieşit la pensie. A lucrat şi el pe la Poliţie, vorba domnului chestor Berechet, fost sef al Poliţiei Române, care îşi clasifica subordonaţii în oameni care lucrează în Poliţie şi oameni care lucrează şi ei pe la Poliţie! Oi greşi, influenţat de întâmplarea de-atunci. Însă n-am auzit de vreun caz răsunător rezolvat de fostul elev! De câte ori îl întâlneam, pe holuri ori pe la şedinţe, îmi aminteam cum zăcea acolo, ghemuit în WC-ul de la etajul doi. Ce gândeam, vă las să presupuneţi! Sper că va citi aceste rânduri, pentru că este aici, face parte din grupul nostru. Şi sper ca măcar acum să-i fie ruşine şi să regrete laşitatea de atunci. Măcar acum, pentru că n-a regretat-o niciodată, cred. Pentru că dac-ar fi regretat-o şi-ar fi cerut măcar o dată scuze. Prilejuri a avut, dar n-a facut-o. Ori, cine ştie? Laşitatea o face parte din structura sa intimă şi i s-o părea o chestiune absolut normală! Dar să revenim la Zară. Nu mai sunt multe de spus! A fost cercetat, toaletat, trimis în judecată în stare de arest. În rechizitoriu i s-au reţinut în sarcină şi infracţiuni de speculă şi infracţiuni de luare de mită. Instanţa a desfiinţat însă multe dintre ele, întrucât căruţaşul a beneficiat de serviciile unui apărator excelent. La banii lui îşi putea permite, nu? Găselniţa apărării a constat în aceea că, în convenţia încheiată cu ICSM Craiova, se stipula ca lemnele să fie transportate până la domicilul clientului, locul livrării, interpretat de apărător, fiind la poarta locuinţei. Nu se stipula nicăieri că lemnele trebuie duse în curte, într-un anumit loc. Ori faptul că Zară nu lăsa lemnele la poartă, ci le arunca peste gard, a fost considerată o prestaţie suplimentară, de natură să justifice sumele în plus încasate de Zară, care depăşeau preţul legal al lemnelor, datorat depozitului. Pe lângă dosarul penal întocmit lui Zară, am vrut să sesizăm şi comisia constituită pe lângă Judecătoria Craiova conform Legii 18/1968 pentru verificarea provenienţei licite bunurilor. Nu a ţinut, căruţaşul şi fiii săi având împreună opt cai, de pe urma cărora încasau lunar peste 18 000 lei, contravaloarea prestaţiilor efectuate. Legal! Ori, cel mai mare salariu dintr-un judeţ în vremurile acelea era cel al primului secretar, în cuantum de 12 000 lei. Tare Zară, nu? Sumele totale rezultate ar fi acoperit lejer contravaloarea bunurilor deţinute de familia căruţaşului! Peste ani, în vremurile democraţiei noastre originale, clientul meu avea să ajungă unul dintre liderii lumii interlope din Craiova, şeful clanului Zară, curtat de politicieni pentru voturile pe care le putea aduce! Independent de asta, mica noastră aventură mi-a adus respectul acestuia, pe care nu l-a mai interesat nicicând cerneala de pe legitimaţia mea. Mi-a arătat întotdeauna respect, în toate ocaziile în care drumurile noastre s-au intersectat, respect pe care l-a pretins şi din partea alor săi faţă de mine. După obiceiul lor, m-a rugat în mai multe rânduri să-i cunun ori să-i botez fii ori nepoţi. L-am refuzat politicos, codul meu etic neacceptând nicicând astfel de compromisuri. Acum câţiva ani am avut satisfacţia să citesc într-un articol scris de publicistul Costică Preda, cunoscut pentru incisivitatea sa faţă de poliţiştii doljeni, că aş fi fost singurul poliţist din Craiova care a reuşit vreodată să-l aresteze pe Vică Zară! Nu ştiu de unde ştia, eu nu am discutat niciodată cu ziariştii despre acest caz. Nu ştiu nici dac-o fi adevărat ce-a scris, însă, de ce să n-o recunosc, mi-a făcut plăcere!