ZILE DE CUMPĂNĂ - DECEMBRIE '89 (V)

S-ar putea crede, având în vedere faptul neprezentării colonelului Langa încă din primele momente alături de cei care încercau să constituie nucleul noii puteri, că şeful nostru a fost ostil schimbării, acţionând pentru menţinerea vechii stări de lucruri, idee pe care încercau s-o acrediteze cei care-l acuzau de coordonarea unor acţiuni teroriste. Nimic mai greşit! Domnia sa a fost din primele momente alături de cei care au acţionat pentru înlăturarea lui Ceauşescu. Este o concluzie a mea personală, bazată pe relatările unor colegi de-ai mei despre felul în care s-a comportat în zilele de 21 şi 22 decembrie, înaintea momentelor care au precedat instaurarea noii puteri, când eu încă nu mă reîntorsesem în unitate. Este de notorietate faptul că în seara zilei de 18 sau 20 decembrie (sursele sunt contradictorii) din dispoziţia celor de la partid, de pe platforma industrială a Craiovei au fost trimise la Timişoara câteva mii de muncitori înarmaţi cu bastoane, bâte din lemn şi alte obiecte contondente, care să acţioneze pentru pacificarea celor ridicaţi împotriva lui Ceauşescu. Ajunşi în oraşul de pe Bega oltenii, cărora li se spusese că oraşul e terorizat de bande de huligani, au realizat ce se întâmplă de fapt şi au fraternizat cu răsculaţii, renunţând la intenţiile belicoase şi plecând înapoi spre Bănie. După întoarcerea garniturilor de tren din Banat, şeful inspectoratului judeţean al M.I., temându-se probabil de ceea ce vor relata prin oraş cei care fuseseră acolo şi de cum se vor repercuta spusele acestora asupra craiovenilor, a convocat o şedinţă operativă la care au participat toate cadrele cu funcţii de conducere din securitatea şi miliţia doljeană, pentru a se analiza starea de spirit a populaţiei şi a se stabili măsurile necesare pentru prevenirea şi contracararea unor evenimente asemănătoare celor din Timişoara. Luând cuvântul, şeful securităţii, colonelul Gherghe, a raportat că oamenii săi nu au informaţii că în Craiova s-ar putea întâmpla ceea ce s-a întâmplat la Timişoara. Colonelul Langa a intervenit, ironizându-l: – Nici cei de la securitatea din Timişoara nu au avut astfel de informaţii şi vedeţi acum ce este acolo! Printre alte măsuri stabilite, s-a dispus ca cei de la Miliţia municipiului Craiova să dubleze efectivele care asigurau paza sediilor Comitetului judeţean şi Comitetului municipal de partid, ce fuseseră deja întărite de câteva zile, şi să instituie în zona acestora patrule mixte, compuse din miliţieni, militari din batalionul de securitate-miliţie şi gărzi patriotice. În seara zilei de 21 decembrie, mi-a povestit căpitanul Ion Rusu de la cercetări penale, care era ofiţer de serviciu pe Miliţia judeţeană, Langa i-a ordonat să transmită ordinul său de a fi retrase urgent dispozitivele constituite pentru paza sediilor comitetelor judeţean şi municipal de partid şi să se asigure că ordinul a fost executat. La puţin timp după retragerea dispozitivului a sunat unul dintre secretarii Comitetului judeţean de partid, Ciubotaru parcă se numea, cerând să vorbească cu şeful miliţiei judeţene. Colonelul Langa a refuzat să vorbească cu el. Secretarul a revenit peste câteva minute, Langa refuzând iarăşi convorbirea. Peste nici zece minute în anticamera cabinetului şefului miliţiei judeţene, situat la etajul doi al aripii dinspre est a clădirii inspectoratului judeţean al M.I., a intrat inspectorul şef, colonelul Ion Sandu, care avea biroul la etajul întâi, în cealaltă aripă. A întrebat dacă Langa-i în birou şi la răspunsul afirmativ al lui Rusu a intrat în cabinet, trăgând uşa după el. Datorită uşii duble, capitonate, a cabinetului Rusu nu a auzit ce-au discutat cei doi înăuntru, dar conversaţia nu a fost prea lungă, după doar vreo câteva minute s-a deschis uşa iar Sandu a ieşit precipitat, roşu ca racul la faţă. În timp ce uşa se deschidea, căpitanul Rusu l-a auzit pe Langa strigând în urma inspectorului şef: – Ieşi afară, băi, căcăciosule! Asiguraţi voi paza sediilor partidului, de-acum asta nu-i treaba miliţiei, e treaba securităţii. Ce se-ntâmplă acum în ţară e treabă de securitate, nu de miliţie. Probabil că Sandu venise la Langa trimis de secretarul comitetului judeţean de partid, care-l sunase să-i spună despre retragerea dispozitivului de pază. Tineţi cont că era în seara zilei de 21 decembrie, Ceauşescu era încă la butoane. Vi se pare că Langa acţiona pentru menţinerea sa la putere, sau că deja nu i se mai subordona? În prima parte a anului 1990 căpitanul Ion Rusu avea să plece din Dolj, cadru didactic la viitoarea Academie de Poliţie. După câţiva ani avea să ajungă directorul Direcţiei juridice din Ministerul de Interne iar, după plecarea sa din minister, şef de cabinet al lui Valeriu Stoica, pe vremea când politicianul liberal era ministru al justiţiei. Acum este profesor universitar la una dintre facultăţile de drept. Ne-am reîntâlnit de mai multe ori, a venit în vizită şi la noi acasă, eram prieteni, şi am rediscutat cele de mai sus, menţinându-şi mereu relatarea iniţială. A doua zi, 22 decembrie, muncitorii Fabricii de avioane din Craiova au ieşit in corpore din uzină, deplasându-se pe jos spre centrul oraşului, spre sediul Comitetului judeţean de partid. Pentru cei care nu cunoaşteti Craiova, uzina 444 cum i se spunea pe atunci fiind obiectiv militar, este situată în câmp, la câţiva kilometri buni de oraş. Dacă ar fi fost fidel regimului, colonelul Langa ar fi putut acţiona cu efectivele de care dispunea pentru dispersarea coloanei de manifestanţi înainte de a intra în oraş ori imediat după intrare, la podul de la Electro, punct obligatoriu de trecere, unde ar fi putut constitui un baraj eficient. Nu a făcut asta, ba din contră, l-a sunat pe căpitanul Luchian Mitran, adjunct al şefului miliţiei municipale, căruia i-a ordonat să se deplaseze personal pe traseul de afluire al coloanei de manifestanţi şi să retragă dispozitivul existent pe traseu, asigurându-se personal ca nici un ofiţer sau subofiţer de miliţie să nu se afle pe traiectoria marşului sau la Comitetul judeţean de partid. Ordinul a fost dat de Langa lui Mitran în jurul orei nouă dimineaţa, când Ceauşescu se afla încă în biroul său din sediul Comitetului Central. Şi atunci, ce logică ar fi avut ca după plecarea lui Ceauşescu din sediu şi arestarea acestuia să se fi pus în fruntea unor forţe ostile schimbării şi să fi iniţiat sau condus acţiuni teroriste, cum l-au acuzat unii dintre acoliţii generalului de la armată? Ziua de 25 Decembrie, ziua de Crăciun, a fost o zi destul de grea pentru noi. Fusesem izolaţi în sediu, ni se tăiaseră toate legăturile telefonice, nu mai puteam comunica cu nimeni. Deşi ne conformasem dispoziţiilor celor de la Comitetul Salvării Naţionale şi acţionasem în oraş împreună cu reprezentanţi ai noului organism de putere, oficial nu se prezentase încă nimeni la noi, nici de la Comitet nici de la Armată, să ne preia, ca să zic aşa. Abia pe 27 decembrie s-a întâmplat asta, când au venit cei de la Armată, au preluat paza unităţii şi punctul de control acces, au dublat cu ofiţeri de armată toţi ofiţerii cu funcţii de conducere din unitate, ofiţeri în uniformă de campanie care stăteau în birourile şefilor noştri, supervizând activitatea acestora. A fost efectuată inventarierea armamentului şi muniţiei din rastele şi magazii, neconstatându-se diferenţe faţă de scripte, ceea ce a confirmat faptul că efectivele unităţii noastre nu trăseseră nici un foc de armă în zilele acelea. Dar asta avea să se întâmple peste două zile, de Crăciun nu ştiam ce se va întâmpla cu noi, interpretând ca un semnal rău prevestitor tăierea legăturilor de comunicaţii de care beneficiasem până atunci. Singurul mijloc de legătură cu exteriorul rămăsese televizorul, la care ne holbam toţi pentru a afla cu o clipă mai devreme ceea ce urma să se întâmple. Un grup destul de numeros de ofiţeri am stat toată noaptea la televizorul din camera ofiţerului de serviciu, care era şi anticamera cabinetului şefului. Spre dimineaţă, după ce am vizionat filmul simulacrului de proces al lui Ceauşescu şi al execuţiei, domnul colonel Langa ne-a zis: – Gata, mergeţi în birouri şi încercaţi să vă odihniţi puţin. Nu cred că vom mai avea ce vedea! Bâţă şi Manta, voi rămâneţi, veniţi la mine în birou că vreau să discutăm ceva. Împreună cu Iulică Manta, şeful Serviciului Circulaţie, l-am urmat pe şef în birou în timp ce restul ofiţerilor plecau. Domnul colonel Langa a deschis fişetul şi a scos o sticlă de culoare verzuie, la trei sferturi. – E un vin de colecţie, a spus şeful. Păstram sticla să i-o fac cadou generalului Nuţă, de ziua lui, dar acum... Nu ştiu dacă ştia deja de moartea lui Nuţă, eu şi Manta cred că încă nu aflasem despre doborârea elicopterului în care Nuţă şi Mihalea erau transportaţi încătuşaţi la Bucureşti! A scos şi trei pahare, a desfăcut sticla şi a turnat în ele. Era un vin gros, uleios, de culoare gălbui-cărămizie. Pe sticla închisă la culoare scria cu litere în relief, realizate din turnare: Pivniţele Coroanei (sus, în semicerc), Segarcea, 1929 (jos, drept, unul sub altul). Nu mai băusem până atunci un astfel de vin, vechi de 60 de ani. Auzisem că vinul prea vechi se face marmeladă, o legendă urbană cred, dar nu era aşa. Era o esenţă de vin aş putea spune, o licoare dumnezeiască, dar tare, puternic, ne-a ajuns partea doar câte două păhărele dar simţeam deja că mă ia valul. Erau şi oboseala şi emoţiie, cred, nu doar vinul! – În dimineaţa aceea, ne-a povestit şeful, m-a sunat directorul de la Avioane. ,,Şefu', ce fac? - m-a întrebat. Nu mai pot să-i ţin! Sunt câteva mii de oameni adunaţi la poartă! Ies din uzină şi pleacă spre oraş!'' - ,, Lasă-i să plece, i-am spus. Ce poţi să le faci?" L-am sunat apoi pe prietenul meu Ciovică, şeful miliţiei judeţului Arad, şi apoi pe cel de la Cluj, unde lucrasem înainte de a veni la Dolj. Am aflat că şi la ei se ridicaseră oamenii. Gata, mi-am zis, dacă s-au ridicat şi Ardealul şi Oltenia, Ceauşescu e dus! Nu mai are nici o şansă. Şi am pus iarăşi mâna pe telefon şi l-am sunat pe Mitran, locţiitorul de la municipiu. ,,Măi, i-am spus! Vezi că s-au ridicat cei de la Avioane, vin spre centru. Probabil în drum or să-i ia şi pe cei de la Electro si care mai sunt acolo, pe patforma de est. Urcă-te-n maşină, fugi la intrarea în oraş dinspre Balş apoi vii încet înapoi şi trimiți la sedii toţi miliţienii pe care-i găseşti pe traseu. Ai grijă să nu rămână vreunul rătăcit pe acolo, prin calea manifestanţilor‟. Chestiunea aceea din 27 decembrie, cu preluarea de către armată a miliţiei judeţene, n-a durat decât o zi, pentru că în ziua următoare s-a dat decretul prin care instituţia noastră era recunoscută, devenea Poliţie, nu mai era Miliţie! Iar cei de la Armată s-au retras. Colonelul Langa a fost chemat la Bucureşti, iar la televizor s-a anunţat numirea sa în funcţia de şef al noii instituţii, Poliţia Română. Nu a durat mult, perioada aia în care la Televiziunea Liberă se perinda cine vrei şi cine nu vrei încă nu se terminase. Aşa că pe post a apărut mintenaş o delegaţie de ofiţeri ai unor unităţi militare din Craiova care au protestat împotriva numirii în funcţia de şef al Poliţiei naţionale a unui ofiţer care condusese acţiunile teroriste din Craiova. Lucrătura generalului, probabil, căruia şeful nostru refuzase să-i predea materialele privind cercetările la fata locului în zonele unde căzuseră presupusele elicoptere. Cei care-l numiseră au dat înapoi şi au revocat numirea. A fost numit doar şeful Direcţiei Poliţiei Economice, o funcţie tot la vârful instituţiei, dar de mai mică suprafaţă. Păcat! Mi-a mărturisit după un timp că, dacă nu s-ar fi revocat numirea, ar fi creat o instituţie puternică, de adevărati profesionişti. ,,Aş fi dat mai mult de jumătate afară, dacă ar fi trebuit. Pentru că cei rămaşi ar fi făcut tot atâta treabă cât toţi ceilalţi, din care mulţi doar se fac că muncesc!‟‟ Sunt convins că aşa ar fi fost, l-am cunoscut destul de bine pentru a-l fi crezut în stare de asta. M-a întrebat dacă vreau să merg împreună cu domnia sa la Bucureşti. I-am răspuns că nu, eram prea îndrăgostit de viitoarea mea soţie şi-mi venea greu să plec de lângă ea. Dar regret că n-am făcut-o, nu aş fi avut decât de câştigat lucrând în continuare lângă un astfel de profesionist. După o vreme a fost înaintat la gradul de general. A ieşit la pensie de pe funcţia de ministru-secretar de stat, pe vremea preşedintelui Constantinescu. In ceea ce mă priveşte, după verificările efectuate asupra cadrelor fostei miliţii doljene de către o comisie senatorială condusă de senatorul Voica, apoi de către una a Ministerului de Interne condusă de generalul Stoleru, care s-au soldat cu epurarea unora şi destituiri din funcţii, am fost numit şef al Poliţiei Economice din Craiova, revenind în sediul din strada Libertăţii unde îmi începusem ucenicia. Începea o altă etapă a carierei mele, cea de poliţist. Într-o nouă instituţie, total reformată, speram! Într-una din zile am fost căutat la birou de profesorul Popa, împreună cu care participasem la unele acţiuni în acele ultime zile ale lunii decembrie. Profesorul era acum liderul unei asociaţii de revoluţionari şi mi-a înmânat un set de documente pentru a-l completa şi a beneficia şi eu de certificatul acela. Setul avea deja anexate declaraţiile lui Popa şi ale altor băieţi din fostul detaşament. Trebuia doar să completez cererea şi ce mai era acolo, apoi să semnez. I-am mulţumit că s-a gândit la mine dar am refuzat, conştient că pierd o serie de privilegii (îndemnizaţii, scutiri de impozite, gratuităţi pentru medicamente,etc.) spunându-i că am acţionat în calitatea mea de ofiţer, respectându-mi jurământul depus la intrarea în şcoala militară. Mi-ar fi fost ruşine de mine, dacă n-aş fi făcut-o! Mi-am amintit de colonelul Balaci în biroul primului secretar după acţiunea de la Lugoj şi, tardiv, am recunoscut că avusese dreptate. Ne făcusem doar datoria! -SFÂRŞIT-

ZILE DE CUMPĂNĂ - DECEMBRIE '89 (IV)

......Noaptea zilei de 22 decembrie a trecut, am ieşit cu bine din ea, dacă pot spune asta pentru că, psihologic, eram varză. Mulţi dintre noi ne alesesem această profesie din pasiune, eram tineri, nu ne gândeam la avantaje, locuinţe de lux şi ce mai credeau unii. Eu, de exemplu, aveam zece ani vechime şi locuiam tot în garsoniera primită ca tânăr locotenent, o garsonieră ca toate celelalte, unde aveam să mai stau încă şase ani. În ceea ce priveşte salariul, chiar dacă se fabula despre câştiguri substanţiale, nu câştigam decât cu vreo două-trei sute de lei (20-30 de lei de astăzi) mai mult decât un prieten şi coleg de clasă de-al meu din copilărie, care acum era inginer. Eram idealişti, crezusem că ne apărăm concetăţenii de elementele infractoare, de hoţi, de tâlhari, de speculanţi, crezusem în cuvinte mari, patrie, popor, patriotism, sacrificiu, ne-am fi dat şi viaţa la nevoie, unii chiar ne-am pus-o la mezat în diverse acţiuni, iar acum ne trezeam dintr-o dată ostracizaţi, aruncaţi la gunoi, făcuţi răspunzători de faptele unora care practicaseră aceeaşi meserie pe vremea când unii dintre noi nici nu eram născuţi. Citisem câte ceva despre sindromul Vietnam şi acum am înţeles dintr-o dată ce simţeau tinerii ăia americani care, întorşi acasă din orezăriile Asiei, unde crezuseră ca luptă pentru ţara lor, au avut surpriza să vadă că mulţi dintre cei rămaşi în ţară îi priveau cu ură şi dispreţ. Dar trebuia să mergem mai departe, aveam să vedem pe parcurs ce-o să fie! Colonelul Langa a răspuns în cele din urmă solicitărilor şi, văzând că în oraş e oarecum linişte, iar pe străzile adiacente sediului nostru se circulă normal, nu mai erau aglomerări de persoane, a plecat la sediul fostei judeţene de partid, pentru a se alătura celorlalţi şefi. Nu însă înainte de a lăsa ordin strict ca nimeni să nu părăsească unitatea fără aprobarea sa. A rămas aproape toată ziua acolo, ţinând însă legătura cu noi prin cei doi locţiitori. În jurul prânzului a fost chemat acolo şi maiorul Negoiţă, unul dintre locţiitori, care s-a întors cu un reprezentant al noului organism de putere constituit, care ne-a înmânat un soi de legitimaţii tipărite pe un carton cu fond tricolor, purtând ştampila Comitetului de Salvare Naţională al judeţului Dolj, organism constituit încă din ziua precedentă. Prin domnul colonel Langa, aflat la acest Comitet, care transmitea ordine locţiitorilor, am început să fim trimişi în misiuni, purtând brasardă tricoloră pe braţ, împreună cu reprezentanţi ai organismului constituit la nivelul fostei judeţene. Un revolutionar, profesorul de sport Popa, îşi constituise acolo un detaşament despre care spunea că va fi nucleul noii Poliţii. Majoritatea misiunilor primite erau pentru verificarea unor sesizări şi zvonuri privind acţiunile ori prezenţa unor presupuşi terorişti, apărute pe fondul psihozei indusă populaţiei. Am fost într-o asemenea misiune în spatele restaurantului Rotonda, de unde se auzeau rafale de automat. Nu mai reţin cu cine am fost în acea misiune, cu Adi Boşoteanu, parcă, se trăgea, într-adevăr, în zonă se auzeau rafale sporadice. Ne-am apropiat cu precauţie şi am zărit câţiva bărbati între 30-40 de ani, înarmaţi cu pistoale mitralieră. Mai exact, erau îngrămădiţi în jurul unei navete de bere, pistoalele miralieră fiind rezemate de perete, Nu păreau chiar aşa de războinici, din când în cînd câte un băutor îşi vărsa aleanul luând pistolul de lângă zid şi trăgând câte o rafală în sus. I-am somat, au ridicat mâinile, i-am dezarmat şi i-am întrebat de ce trag. Erau dintre cei care primiseră arme din camionul ăla in seara precedentă şi ne-au spus că trăgeau de distracţie, că nu mai trăseseră din armată. În altă zi, împreună cu Popa însuşi, revoluţionarul, şi doi băieţi de-ai săi, am mers la blocul ăla turn din intersecţia mare din Rovine, pentru a verifica o informaţie privind un presupus terorist arab ce intrase în clădire. Am identificat apartamentul, am pătruns înauntru dar teroristul s-a dovedit a fi un simplu student străin, venit în vizită la prietena lui. Am fost şi-n alte locuri, n-ar avea rost să le enumăr pe toate, am exemplificat doar pentru a înţelege ce se întâmpla de fapt. Un incident care a avut consecinţe dramatice s-a petrecut a doua zi, în jurul prânzului. O doamnă, Văduva Elena, a sesizat militarii şi studenţii din dispozitivul care asigurau paza şi apărarea Casei de Cultură a Studenţilor că a văzut mai mulţi terorişti înarmaţi intrând într-o clădire de pe strada Oneşti, din centrul Craiovei. Patru dintre aceştia, sub comanda unui sergent major, s-au deplasat în zonă şi i-au somat pe cei interior să se predea. Întrucât nu li s-a răspuns, au deschis focul asupra clădirii. Pe acest fond, cetăţeni din zonă au sunat la Comitetul Salvării Naţionale solicitând ajutor militar. Comitetul a trimis acolo un ABI aparţinând U.M. 0654 şi două ABI-uri aparţinând plutonului de intervenţie antiteroristă al Inspectoratului judeţean al M.I., precum şi alte forţe, care au ocupat poziţii în jurul clădirii, executând foc din toate direcţiile. Un glonţ a lovit casca lui Costel Guţă care se afla în ABI, cel care peste câţiva ani va ajunge şef al structurii judeţene a SRI iar ulterior şef de direcţie în aparatul central. Dacă n-ar fi purtat casca, ăla era, acum ar fi fost erou al revoluţiei În final s-a reuşit pătrunderea în interior pentru capturarea teroriştilor, constatându-se că a fost vorba de o gravă neînţelegere. În interior se aflau câţiva membri ai Comitetului constituit în ziua de 22 decembrie, cărora li se făcuse foame şi plecaseră, înarmaţi, acasă la unul dintre ei să mănânce, fără a anunţa pe nimeni. Barba pe care o purta unul dintre ei şi armele la vedere, precum şi ceea ce tot auzea la televizor, au făcut-o pe doamna Văduva să creadă că sunt terorişti. Consecinţa? Doi morţi şi un rănit! Un alt incident, care ar fi putut avea consecinţe deosebite, a avut drept protagoniţti câţiva colegi de-ai noştri. Locotenent-colonelul Grigore Herescu, parcă, maiorul Gheorghe Boabă şi alţi câţiva, nu-i mai reţin. Ni s-a transmis de la armată, nu mai ştiu cine a transmis ordinul, nu l-am primit eu, că din Parcul Poporului, din Valea Fetei, mai exact, se trage asupra U.M. 01047, din Valea Roşie. Ni s-a cerut să trimitem o grupă de cadre, în uniformă, care să acţioneze dinspre parc, pentru a-i surprinde din spate pe atacatori. Ce mi s-a părut ciudat este că s-a insistat ca cei care vor acţiona să fie îmbrăcaţi în uniforme de miliţie, în condiţiile în care cele mai multe cadre din sediu erau îmbrăcate civil, asta fiind ţinuta de serviciu a celor din structurile informativ-operative. Au fost trimişi cei menţionaţi mai sus, în uniformă, după cum se ceruse. După vreo jumătate de oră aceştia s-au înapoiat, foarte agitaţi şi speriaţi, spunându-ne că nu era nimeni acolo, în zona învecinată unităţii militare, dar că din interiorul perimetrului s-a tras asupra lor, inclusiv cu piese de artilerie. Afirmaţiile colegilor noştri sunt astăzi susţinute de concluziile cercetărilor efectuate de Procuratura Militară Craiova în dosarul 332/P/1990, privind împrejurările în care s-a produs vătămarea corporală a fruntaşului Tatulici Gheorghe din UM 01047, procurorii stabilind că acesta a fost rănit în timp ce încerca, împreună cu alţi militari, să evacueze un tun căruia i-au dat drumul brusc, datorită arsurilor provocate de ţeava încinsă a acestuia. Deci Procuratura confirmă indirect că s-a tras cu tunul în unitatea respectivă, altfel de ce acesta ar fi avut ţeava încinsă? Norocul nostru că nu a fost nimeni ucis. Zic norocul nostru pentru că mie mi-a mirosit a diversiune, a capcană după modelul celei de la aeroportul Otopeni, în care au căzut tinerii elevi ai Şcolii trupelor de securitate de la Câmpina! Dacă ar fi căzut unul sau mai mulţi dintre ai noştri, îmbrăcaţi în uniforme de miliţie, cred că le-ar fi fost expuse cadavrele precum cele ale lui Trosca şi celorlalţi uslaşi, spunându-se: ,,Uite teroriştii! Uite cine ne atacă unităţile militare!'', iar consecinţele s-ar fi răsfrânt asupra tuturor celor din unitatea noastră. Din fericire, însă, au fost puţini cei care s-au implicat în astfel de jocuri murdare, dezonorante, marea majoritate a ofiţerilor armatei române acţionând pentru clarificarea şi dezamorsarea unor incidente ce ar fi putut împinge ţara pe o nedorită pantă a unui război civil. Bilanţul acelor zile a fost totuşi destul de trist la Craiova: 19 morţi şi aproape 100 de răniţi. După cum arată, citând un ofiţer de contraiformaţii, publicistul Laurenţiu Ungureanu în articolul menţionat mai sus, ,,În primul rând, dezinformarea practicată la sediul Televiziunii şi alimentată continuu de la Ministerul Apărării a fost principala cauză a morţilor din Craiova. Haosul a început de la telefonul lui Militaru, care încă avea sechele din trecut. El îi ordonase lui... (generalul despre care vă povesteam, n.a.) ca pe străzile Craiovei să fie debandadă, iar ... a căzut în plasa acestor ordine.'' (VA URMA...)

ZILE DE CUMPĂNĂ - DECEMBRIE '89 (III)

.....La un moment dat, nu mai reţin cât se făcuse ora, şeful de post din Melineşti, o comună din nordul județului, a raportat că în curtea unui cetăţean din localitate căzuse o rachetă. Ca un profesionist de excepţie ce era, neinfluenţat de situaţia în care ne aflam, domnul colonel Langa a dispus imediat deplasarea echipei de cercetare la faţa locului, desemnându-l pe şeful Serviciului judiciar să o conducă. I-a ordonat criminalistului să-şi ia şi aparatul de filmat, pentru a înregistra activităţile de la faţa locului şi pe peliculă, în afara fotografiilor judiciar-operative de rutină care se efectuau de obicei. Până la plecarea echipei şi un timp după aceea s-au emis tot felul de ipoteze privind provenienţa rachetei, inclusiv cea a intervenţiei bunului prieten al lui Ceauşescu, Muammar al-Gaddafi, bazată pe ştirile despre presupuşii teroriştii libieni, vehiculate la televiziunea publică. Ne gândeam că o fi fost vizat Combinatul chimic de la Işalniţa şi aşteptam cu îngrijorare să urmeze şi alte rachete care, de data asta, să-şi atingă ţinta provocând o catastrofă în zonă. Şi au urmat, într-adevăr, şi altele, dar nu asupra Combinatului ci răzlete şi răspândite pe tot teritoriul judeţului. Nu mai puţine de 28, dacă ţin bine minte, plus alte două în judeţul vecin, Olt Numai că nu erau ale lui Gaddafi ci de-ale noastre, după cum ne-a relatat, stupefiat, maiorul Cojocariu când s-a întors de la faţa locului, arătându-ne fotografii ale inscripţiilor de pe corpul obiectului căzut în curtea ţăranului. Rachetele au continuat să cadă nu doar în noaptea aia ci şi în ziua următoare, colonelul Langa trimiţând echipe de cercetare la faţa locului în toate cele 28 de situaţii raportate. În timp ce ai noştri cercetau cu migală toate aceste cazuri, constatând că absolut toate rachetele erau intacte, nici una nu explodase la impactul cu vreo ţintă, cei de la armaţă anunţau la televizor şi pe posturile de radio doborârea a 28 de elicoptere cu terorişti deasupra Doljului. Cred că şi acest fapt, a fost motivul stării conflictuale apărute între general şi şeful miliţiei (între timp ieşise din tăcerea autoimpusă), care s-au contrat în mai multe rânduri pe tema existenţei şi apartenenţei teroriştilor. Mă aflam în biroul domniei sale în timpul unei astfel de discuţii. – Terorişti sunt aceia care trag în salvări, i-a replicat colonelul Langa generalului, referindu-se la un incident în care militarii unei unităţi de-a armatei din cartierul Făcăi deschiseseră focul asupra unei ambulanţe care transporta o gravidă din Dobreşti la spitalul judeţean, ucigând soţul femeii, aruncat peste ea să o protejeze cu corpul său, şi rănind-o grav pe aceasta. Aşa rănită, femeia a reuşit să nască şi să supravieţuiască, copilul însă, rănit şi el în pântecele mamei, suferă astăzi de un grav handicap locomotor. Probabil ca generalului nu-i convenea faptul că Langa deţinea dovezi certe care infirmau existenţa elicoptereler cu terorişti, despre care se tot vorbea. La faţa locului nu se găsise nici o urmă a vreunui elicopter ci doar rachete intacte, neexplodate. Cei care susţineau existenţa elicopterelor avansaseră ipoteza ca acestea erau construite dintr-un material care se volatiliza la impactul cu racheta. Bine, bine, elicopterul se volatiliza, dar piloţii? Chiar dacă aceştia ar fi ars, cei care au cercetat vreodată locul unui incendiu cu victime ştiu că acestea luau poziţia aceea specifică, de boxer, erau chircite cu braţele strânse şi pumnii adunaţi în faţă, iar dacă muşchii şi ţesuturile ar fi ars în totalitate, oasele erau foarte rezistente, datorită calciului. Şi, presupunând că s-ar fi dezvoltat o temperatură extrem de ridicată care ar fi distrus în intregime şi oasele, piloţii nu ar fi avut asupra lor vreun obiect, ceva? Un port chei, de exemplu? Chiar topit, urme din metalul acela, simplu nu special precum cel al elicopterelor volatilizate, nu s-ar fi găsit la fata locului? Concluzia era una singură, rachetele fuseseră trase pentru spectacol, ca şi rafalele alea în sus. Nu se ştia încă de războiul electronic, de ţintele false, cel puţin noi nu ştiam, nu era domeniul nostru. Aşa că, e doar o presupunere, probabil că domnul colonel Langa era convins că teroriştii sunt o diversune a armatei în timp ce generalul şi alţii credeau că teroriştii, sau unii dintre ei cel puţin, sunt de la noi. Asa se susţinea la postul de radio Craiova, redeschis atunci şi aflat sub controlul generalului. Când, după o vreme, am reuşit să ajung la părinţi, aceştia mi-au spus că fuseseră foarte îngrijoraţi, auziseră de mai multe ori la acest post de radio că teroriştii colonelului Langa fac prăpăd în Craiova. Şi, cum ştiau că eu lucrez direct sub comanda sa, vă închipuiţi ce era în mintea şi sufletul lor. În cele din urmă curgerea implacabilă a timpului a dovedit că cel care a avut dreptate a fost colonelul Langa. Prin Comunicatul din 18 decembrie 2017 Biroul de informare şi relaţii publice al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a făcut o serie de „precizări privind stadiul cercetărilor în cauza cunoscută generic sub denumirea „Dosarul Revoluţiei”. În comunicat, la litera I, se precizează: ,,I) S-a realizat edificarea parţială referitoare la declanşarea şi executarea diversiunii militare începând cu seara zilei de 22 decembrie 1989. Este cert faptul că diversiunea a existat, s-a manifestat complex pe mai multe planuri, fiind cauza principală a numeroaselor decese, vătămări corporale şi distrugeri survenite.  Probatoriul administrat a reliefat mecanismele dezinformărilor constante, având consecinţe deosebit de grave, lansate prin intermediul TVR, Radiodifuziunii şi mijloacelor militare de comunicaţii, astfel fiind instaurată la nivel naţional binecunoscuta psihoză teroristă.  De asemenea, se conturează modalitatea prin care au fost transmise o serie de ordine militare diversioniste, cu consecinţe deosebit de grave.  În legătură cu aceeaşi diversiune au fost obţinute date care demonstrează că în anul 1987 forţele armate ale României au importat două tipuri de imitatoare de foc militare, respectiv imitatoare pentru armamentul de infanterie, cu foc la gura ţevii şi imitatoare privind desantul de paraşutare.  Totodată, urmare a probatoriului administrat există o mai bună înţelegere a diversiunii radio-electronice.  Au fost realizate progrese notabile pentru înţelegerea fenomenului diversionist (unic în istoria României prin complexitate şi anvergură) atât sub aspectul mecanismelor concrete de acţiune cât şi din perspectiva persoanelor ce au dirijat acest fenomen. Este de aşteptat ca viitoarele cercetări să aducă lămuriri privind autorii diversiunii şi eventualele complicităţi în realizarea acesteia.” În ceea ce priveşte transmiterea unor ordine cu caracter diversionist îmi amintesc că încă la sfîrşitul acelei luni, după circa o săptămână de la lovitura de stat (cum a fost caracterizată nu de mine ci de autorii comunicatului susmenţionat), când se mai liniştiseră puţin lucrurile, am vizionat în sala mică de şedinţe, împreună cu toate cadrele cu funcţii de conducere din miliţie, caseta filmată de Dili Şerbănoiu în ziua de 22 decembrie şi noaptea care i-a urmat. Dili Şerbănoiu, care avea o cameră video cu care filma la nunţi, s-a aflat în mijlocul mulţimii care a asediat clădirea în care se afla sediul Comitetului judeţean de partid, pătrunzând apoi înăuntru şi filmând tot ce s-a întâmplat acolo. Datorită acestui fapt, Dili a ajuns o personalitate a celor gratificaţi ulterior cu titlul de revoluţionari, ajungând mai târziu chiar senator în Parlamentul României. Pe casetă sunt înregistrate şi discuţiile purtate în fostul cabinet al primului-secretar unde, alături de generalul erijat şi recunoscut după prânz ca lider de facto al evenimentelor, se aflau şi şefii principalelor structuri doljene ale Ministerului de Interne, cu excepţia lui Langa şi Gherghe, cum am arătat mai sus. La un moment dat, în timpul nopţii, generalul primeşte un telefon pe firul scurt. Nu ştiu cu cine a vorbit, dar în orice caz cineva mai mare în funcţie ca el deoarece repeta într-una: ,,Am înţeles! Am înţeles!", formulă binecunoscută celor care au efectuat un stagiu, fie şi minim, într-o unitate militară! Într-un articol publicat în ediţia din 9 iunie 2011 a cotidianului Adevărul, întitulat ,,Masacrul din Craiova, la ordinul lui Militaru‟, publicistul Laurenţiu Ungureanu, citându-l pe colonelul Ion Bărbulescu care se afla şi el în acea încăpere, afirmă că la celălalt capăt al firului se afla generalul Nicolae Militaru. Imediat după ce a terminat discuţia a pus mâna pe alt telefon şi a cerut să i se facă legătura cu comandantul regimentului mecanizat din Vânju Mare, După ce a primit legătura i-a cerut interlocutorului să trimită o companie de blindate la Turnu Severin ,,pentru că, uite, cei de la miliţie, de acolo, au început să facă prostii! Trag in oameni!" După câteva minute, în timp ce în cabinet se discutau alte probleme, era un dute-vino acolo, unii intrau alţii ieşeau, colonelul Ion Sandu, şeful Inspectoratului Dolj al M.I., dat mai într-o parte aşa, discuta cu cineva la telefon, întors cam cu spatele la general: „– Măi , tovarăşe Popescu, ce-i acolo la voi, la Severin? – … – Cum nimic, cum adică nimic? Vedeţi că la Craiova s-a auzit că acolo se trage! Aveţi grijă că vin nişte blindate peste voi!" Iniţial am crezut că Popescu era inspectorul şef de la Mehedinţi, dar ulterior am aflat că ar fi fost ofiţerul de contrainformaţii al securităţii. Trageţi dumneavoastră concluziile. Caseta există şi astăzi, a circulat prin multe medii. Şi eu o am, încă de atunci. Eu cred că acela a fost momentul când s-a primit ordinul de a se trece la executarea diversiunii. Sau, cine ştie? Ordinul o fi fost dat chiar mai devreme, pe înmurgite când, deşi se aflase despre capturarea lui Ceauşescu iar in Craiova se mai liniştiseră lucrurile, în Piaţa Mihai Viteazul, în faţa sediului cucerit deja de manifestanţi, s-au împărţit pistoale mitralieră dintr-un camion militar. Cui a dorit, fără nici o verificare, doar pe baza semnăturii într-un tabel unde era trecut numele şi prenumele pe care-l declara solicitantul. Poliţiştii au alergat apoi mult pentru recuperarea armelor alea, nici nu ştiu dacă până acum s-or fi recuperat în totalitate sau nu, căci la vreo doi ani după, încă mai erau câteva de recuperat. Noaptea zilei de 22 decembrie a trecut....... (Va urma...)

ZILE DE CUMPĂNĂ - DECEMBRIE '89 (II)

Am ajuns la unitate abia spre seară, circulând cu maşini de ocazie. Fiind în ţinută civilă lejeră, blugi şi geacă, am reuşit să intru deşi în faţa acesteia, pe stradă şi mica alee ce ducea spre poarta Miliţiei judeţene, erau comasate grupuri de cetăţeni. M-am prezentat la şef, potrivit reglementărilor, apoi la ofiţerul de serviciu şi dispecerat m-am pus la curent cu ce se întâmplase la Craiova în acea zi. Deşi mulţi, unii chiar dintre poliţişti, au susţinut că şeful nu fusese în sediu în acea noapte, domnul colonel Langa era acolo, ba chiar îşi adusese şi soţia şi copilul în mica încăpere amenajată ca loc de odihnă în spatele cabinetului. Unitatea era pregătită ca pentru asediu, pe acoperiş, în colţurile acestuia, fuseseră instalate mitraliere, iar în unele birouri se găseau lăzi de muniţie şi grenade. Ba chiar îndrăznesc să cred că, dacă domnia sa n-ar fi fost în unitate în acea noapte, am fi putut avea soarta celor de la Sibiu. Am aflat ulterior, dintr-o sursă sigură, fost coleg de pe când, înainte de a merge la şcoala de ofiţeri, eram electromecanic şi lucram la montarea unor centrale telefonice, că în spatele clădirii PTTR (poştă, telefon, telegraf, radio) de pe Amaradia, situată peste drum de clădirea inspectoratului, cei de la armată instalaseră baterii de aruncătoare orientate spre noi. Iar în partea de vest curtea inspectoratului se învecina cu o mare unitate militară, ce includea şi comandamentul Armatei a treia, de care ne despărţea doar un gard. În Craiova se trăgea deja, încă de când se lăsase întunericul peste oraş. Aflat împreună cu Gică Cojocariu, şeful judiciarului şi Titu Petrescu, ofiţer la acest serviciu, la una dintre mitralierele de pe clădire, unde cadrele din sediu făceam de serviciu cu schimbul, priveam dârele colorate ale trasoarelor ce străbăteau cerul spre sud-est, deasupra unităţilor militare din cartierul Valea Roşie. Am avut chiar o dispută cu Cojocariu, legată de mirarea mea că se trăgea în sus, nu vedeam rostul din moment ce nimic nu survola Craiova, dar majoritatea rafalelor avea această direcţie. Cojocariu a zis că-s probabil ricoşeuri la care i-am răspuns că ricoşeurile ar avea trasee dezordonate, nu ar urma toate aceeaşi linie, în şiruri de câte 7-8 puncte luminoase. Se trăgeau rafale în sus! În situaţia care era în oraş în acea noapte un singur foc de armă scăpat din clădirea inspectoratului de vreunul dintre cadrele de miliţie sau securitate pe care nu l-ar mai fi ţinut nervii, deoarece de pe canalele media se revărsa asupra noastră un potop de invective şi acuzaţii (terorişti, torţionari, sadici, şobolani, asupritori, unii cerând chiar eliminarea noastră fizică) ar fi putut avea consecinţe dezastruoase. Prilejuri au existat, în acea noapte, şi nu doar unul. Un general de armată instalat în cabinetul ocupat cu nici 12 ore în urmă de primul-secretar Ion Traian Ştefănescu, ne-a sunat în mai multe rânduri pentru a ne avertiza de iminenţa unor atacuri teroriste asupra sediilor noastre. Eu, personal, l-am recepţionat pe primul dintre mesajele de acest gen, generalul comunicând că un elicopter cu terorişti ar fi aterizat la marginea oraşului Segarcea, şi că are informaţii că vor ataca sediul Miliţiei orăşeneşti. Mai vorbisem cu generalul de câteva ori în acea noapte, domnul colonel Langa mă pusese să răspund eu la telefonul TO din biroul său. Generalul insista să vorbească cu şeful nostru dar, la indicaţia acestuia, spuneam că nu-i acolo. Poate chiar asta a fost sursa susţinerilor ulterioare că şeful miliţiei nu fusese în unitate în acele momente dificile. Generalul tot insista, mi-a cerut să-i transmit să se prezinte urgent la sediul fostului Comitet judeţean de partid, mai exact la structura nou creată, Comitetul de Salvare Naţională al judeţului Dolj. Am aflat ulterior, i-am văzut şi pe caseta înregistrată de viitorul senator Dili Şerbănoiu, că şefii principalelor structuri ale M.I. din judeţ erau acolo: Ion Sandu, şeful inspectoratului, George Velicu, comandantul unităţii de trupe de securitate, Gheorghe Popa, şeful inspectoratului miliţiei transporturi, Ion Eugen Sandu, şeful miliţiei municipale, comandantul penitenciarului, cel al pompierilor... Lipseau doar Langa, şeful miliţiei judeţene şi Gherghe, şeful securităţii doljene, comandanţii principalelor structuri încazarmate în sediul din Amaradia. Dacă şi aceştia s-ar fi dus acolo, la mâna generalului, efectivele lor ar fi rămas de izbelişte, precum cele ale miliţiei din Sibiu. Şi, cine ştie ce-ar fi urmat! Aşa, cu un ofiţer ca Langa, cunoscut pentru calităţile şi competenţa sa profesională, aflat la comanda cadrelor comasate în sediu, era mai greu. Şi chiar dacă eu sau alţii nu-l dădeam la telefon să vorbească cu generalul, sunt convins că acesta ştia că este acolo. Pe ce mă bazez? Am aflat mai târziu că mulţi dintre ofiţerii de contrainformaţii militare din unităţile armatei fuseseră arestaţi şi puşi sub pază. Probabil că unii dintre ei, neştiind care le va fi soarta, să fi colaborat cu cei de la butoane. Este posibil ca unii dintre aceştia să fi avut surse şi printre noi. Altfel nu-mi explic cum un ofiţer de miliţie de la Serviciul Circulaţie, să fi venit în sediul inspectoratului şi să ne relateze, cu mâna pe inimă, că a văzut personal un elicopter aterizând în proximitatea unităţii noastre, la surdo-muţi, cum i se spunea şcolii ajutătoare pentru persoanele cu handicap, aflată la circa o sută de metri spre centru. Era o diversiune? Era, din moment ce nu fusese nici un elicopter acolo. Cine-o ordonase? Cui îi folosea? Nu ştiu, dar îmi confirmă că unii dintre noi erau conectaţi la alte sfori. În al doilea rând, un ofiţer cu funcţie de conducere în miliţie, venit de puţină vreme la Dolj, consătean cu generalul, a fost suspectat peste puţin timp că a jucat la două capete, deconspirând acestuia locul în care erau transportate anumite documente clasificate, întrucât nu mai exista garanţia asigurării securităţii acestora în locul în care se aflaseră iniţial. Cu Langa în sediu, un comandant capabil, respectat şi temut de către subordonaţi, o acţiune directă asupra unităţii noastre (în cazul că cineva s-ar fi gândit la asta) nu ar fi fost posibilă fără pierderi serioase din partea atacatorilor. Dar, chiar dacă nu ne-am confruntat cu un astfel de pericol extrem, au existat şi alte situaţii potenţial periculoase, care puteau degenera pe fondul psihozei ce ne fusese indusă. Îmi amintesc una dintre acestea, favorizată şi de faptul că nu toate cadrele cunoşteau în amănunţime prevederile planului de pază şi apărare al sediului ori pe cele ale planului de intervenţie a grupării antiteroriste Arta, nefiind implicate în aplicarea prevederilor acestora. În timpul acelei prime nopţi, în condiţiile în care la televizor se relata despre terorişti care atacă Televiziunea din blocurile de locuinţe din preajmă, supravegheam de la ferestrele clădirii de pe Amaradia, înarmaţi cu pistoale mitralieră, atât perimetrul unităţii şi împrejurimile, cât şi ferestrele celor două blocuri de locuinţe din stânga şi din dreapta unităţii. Aflat la fereastra dinspre est a culoarului de la etajul doi, împreună cu Nicu Marin de la cercetări penale, am zărit profilându-se pe cer capul şi umerii unui individ care încerca să se caţăre pe acoperişul infirmeriei, o clădire ceva mai scundă, situată în prelungirea blocului de locuinţe de lângă gardul unităţii. Am strigat ce am văzut, alertându-i pe ceilalţi. Deşi era o situaţie destul de periculoasă, colonelul Langa a alergat pe culoar, strigând puternic să nu tragă nimeni. – Nu trage nimeni, nu trage nimeni, decât la ordinul meu, striga! Apoi s-a auzit de jos, din curte, strigătul lui Sabin Popescu, şeful compartimentului antiterorist, care striga şi el: – Nu trageţi, nu trageţi, e omul meu, care se instalează în dispozitiv! A fost o situaţie de confuzie care a durat suficient pentru ca un tip mai slab de înger să fi putut scăpa un foc de armă, cum am aflat ulterior că s-a întâmplat în alte locuri. Auzind focul de armă, cei din unitatea militară vecină ar fi putut crede că-i atacăm, după cum tot perora Brateş şi alţii ca el la televizor, şi tragedia ar fi fost gata. La un moment dat, nu mai reţin cât se făcuse ora, şeful de post din Melineşti, o comună din nordul județului, a raportat că în curtea unui cetăţean din localitate căzuse o rachetă. (Va urma...)

ZILE DE CUMPĂNĂ - DECEMBRIE ’89

Miliţia judeţului Dolj

În iulie 1989 ar fi trebuit, conform planificării, să plec în concediu de odihnă. Domnul colonel Langa m-a tot amânat, invocând mereu urgenţe care trebuiau rezolvate. Se obişnuise cu prezenţa mea, cred, mă integrasem în specificul postului şi mă rodasem suficient încât să-i fiu de un real folos în exercitarea prerogativelor funcţiei. Aveam condei şi, participând împreună cu domnia sa la toate şedinţele de analiză a activităţii structurilor subordonate, începusem să cunosc destul de bine problematica unităţii astfel încât să-i iau de pe umeri sarcina redactării, în primă fază, a numeroase materiale, domniei sale fiindu-i mai lesne să lucreze apoi pe un bruion, căruia să-i dea forma finală. De aceea cred că-i venea greu să se despartă de mine într-o perioadă în care problemele ce-i apăsau umerii şi presiunile şefilor din IGM şi minister deveneau tot mai acute. Mi-a permis să plec abia la jumătatea lunii decembrie, la începutul unei ierni fără zăpadă, astfel încât nu prea aveam unde să merg, nefiind sezon nici la mare, nici la munte. În consecinţă am plecat la părintii mei, în sudul Teleormanului, unde am ajuns în seara zilei de sâmbătă, 16 decembrie. A doua zi, încă de dimineaţă, am mers la postul local de miliţie pentru a-mi anunţa prezenţa pe raza comunei şi a fi luat în evidenţă, în conformitate cu regulile impuse de statutul profesiei mele, care implica o serie de constrângeri şi privaţiuni. Şef de post era plutonierul adjutant Dragnea, al cărui fiu avea să ajungă peste nici treizeci de ani unul dintre liderii acestei ţări. – Bine c-ai venit, Iancule, mi-a zis după ce i-am explicat rostul prezenţei mele, ai picat chiar la ţanc pentru a-l ajuta pe Liviu într-o problemă. Şi-a încropit un Aro din bucăţi, motorul dintr-o parte, caroseria din alta, ştii cum este, şi trebuie să meargă să-l înmatriculeze. Pentru a nu avea greutăţi ne-am gândit să facem rost de un peşte ca lumea. Tu nu trebuie decât să-l însoţeşti până la Bistreţ şi înapoi, mergeţi la Gruia, un prieten de-al meu din Islaz, care e acum şeful fermei piscicole de pe lacul ăla mare de acolo. Doar îl însoţeşti, să nu cumva să-l oprească cineva pe drum şi să-i confişte peştele. Nu prea mi-a convenit nici postura, nici să-mi sacrific o zi din concediu, dar am acceptat, ce era să fac, părinţii mei trăiau acolo în sat, vorba şefului de post pe care mi-o dăduse pe la ureche cu ceva vreme în urmă, când venise cu Liviu la Craiova să mă roage să găsesc pe cineva care să pună o vorbă bună la directorul întreprinderii regionale unde proaspătul inginer primise repartiţie, pentru a-l numi la un punct de lucru mai aproape de casă. ,,Ai tăi trăiesc în sat, îmi spusese acesta, şi poate au nevoie să-i ajut să schimbe vreo butelie, ceva‟. Avea dreptate, aşa se ajunsese, nu puteai rezolva nici o problemă, chiar măruntă ca aia, fără pile şi relaţii! A doua zi la opt eram gata de plecare, cum ne înţelesesem, dar ora opt a trecut, s-a făcut nouă, apoi zece şi Liviu tot nu venea. Nu aveam telefon acasă ori prin apropiere, nu aveam cum suna să văd ce s-a întâmplat, îl mai aştept ori nu, aşa că l-am rugat pe tata, care tocmai pleca în sat după nişte cumpărături, să treacă şi pe la miliţie, să vadă de ce nu mai vine Liviu, familia şefului locuind la etaj, deasupra postului. – Nu-l mai aştepta, mi-a spus după ce s-a întors. Îmbracă-te şi du-te şi tu la post, se pare că s-a întâmplat ceva în ţară. Dragnea a trimis gardiştii după toţi militarii care sunt în comună, veniţi în permisii sau concedii, spune că trebuie să vă întoarceţi urgent la unităţi, se întrerup toate concediile. Eu zic să tăiem porcul până te întorci de la post, să apuci să guşti şi tu o bucăţică din el până pleci înapoi, la Craiova.
– Lasă-l, nu te grăbi, să văd mai întâi despre ce-i vorba, i-am zis eu ştiind că la noi exista tradiţia ca porcul să se taie abia peste vreo săptămână, în ajunul Crăciunului. Ajuns la post şeful mi-a spus că a primit ordin să anunţe toţi militarii să se întoarcă urgent la unităţi pentru că s-a întâmplat ceva grav la Timişoara. – S-a decretat stare de necesitate? - l-am întrebat. – La noi nu, doar acolo, în zonă. Am semnat pe un tabel că mi s-a transmis ordinul şi am plecat la Consiliul local, cum se numea atunci Primăria, unde din biroul preşedinteluii (al cărui fiu era şi el ofiţer, genist) l-am sunat pe domnul colonel Langa, pentru a-l întreba ce să fac, ştiind că ordinele prevedau întoarcerea de urgenţă la unităţi doar în cazul decretării stării de necesitate. Existau, e adevărat, şi situaţiile de gradul unu şi doi instituite prin ordin de ministru, dar în aceste cazuri era impusă prezenţa doar a unei anumite cote din efectivul-control al unităţilor. – Rămâi unde eşti, mi-a spus colonelul Langa, ţi-am amânat destul concediul. Ne descurcăm noi şi fără tine. Dacă o sa fie nevoie, ştiu de unde să te iau. Liniştit din acest punct de vedere am mers acasă unde, pentru a afla ce s-a întâmplat la Timişoara, am pus aparatul de radio pe postul Europa Liberă pe care l-am ascultat continuu zilele şi nopţile următoare. Miercuri seara, când am aflat de la televizor despre mitingul organizat a doua zi în Bucureşti, i-am spus lui taică-meu că Ceauşescu a înnebunit, probabil, dacă permite adunarea unei asemenea mulţimi în capitală în situaţia care este în ţară. – De-aici i se va trage, le-am spus lui şi lui frate-meu, relatându-le ce-mi povestise în urmă cu căteva luni, la sfârşitul lui martie, un colonel din Bucureşti cu care împărţisem camera de hotel pe timpul unei aplicaţii. Acesta-mi spusese că Ceauşescu s-a ramolit, că în realitate ţara e condusă de ţaţa Leana şi Silviu Curticeanu. Nu ştiam ce să cred atunci în martie, am avut şi-un mic incident legat de această discuţie, dar acum începusem să cred că Gogoşarul, cum era poreclit cel în cauză pe când era doar comandant de batalion în şcoala militară, avea dreptate. Am urmărit apoi mitingul la televizor iar seara, la Europa Liberă, am auzit rafalele pistoalelor mitralieră ce răsunau în centrul capitalei. Vineri dimineaţa am plecat la Turnu, să vorbesc din nou cu domnul colonel Langa pe firul scurt de la Miliţie. N-am apucat să ajung acolo, cum am coborât din autobuz m-am întâlnit cu un prieten care mi-a spus că generalul Milea s-a împuşcat iar Ceauşescu a decretat stare de necesitate. N-am mai mers la Miliţie, în această situaţie ordinele erau clare. Înapoi la unităţi, iar dacă nu reuşeşti, te prezinţi la prima unitate a Ministerului de Interne şi te pui la dispoziţie.

(Va urma)

Cinste segărcenilor

Edilii comunei învecinate, Segarcea Vale, s-au învrednicit cu o faptă demnă de laudă şi admiraţie. Preocupaţi nu doar de starea drumurilor şi administrarea chestiunilor ce ţin de prozaic ci şi de sufletul localităţii, au recondiţionat vechea şcoală din satul Olteanca, ce fusese abandonată, ca şi şcoala noastră de la Fermă, din cauza numărului scăzut al elevilor, şi au transformat-o în muzeu, inaugurat ieri, 01.06.2018, dând astfel posibilitatea copiilor, tinerilor şi celorlalţi locuitori segărceni să se documenteze pe viu cu privire la trecutul şi valorile celor trei sate ale comunei, la personalităţile ce s-au născut şi au crescut în comună, evoluând apoi până la a ajunge să reprezinte ceva în anumite domenii ale societăţii româneşti şi nu numai!
Crearea muzeului a fost posibilă nu doar ca urmare a eforturilor primarului localităţii şi a Iulianei Ristea, directoarea şcolii, ci şi a sprijinului nemijlocit al unui alt fiu al comunei, profesorul universitar Gheorghe Sarău, consilier în Ministerul Educaţiei. 
Alături de domnia sa, deschiderea muzeului a fost onorată şi de alte personalităţi, originare ori cu ascendenţi în Segarcea Vale, dintre care amintesc pe dl. profesor universitar Marinică Drăgulinescu, fost decan al Facultăţii de Electronică, dl. Dumitru Negru şi doamna Nona Stuparu, pictori consacraţi, dl. Virgil Andronescu, poet, dl. Andrei Drăgulinescu, scriitor şi cadru didactic la Facultatea de Electrotehnică, care au rostit alocuţiuni pe marginea evenimentului, adresând totodată felicitări celor ce au contribuit la materializarea acestui proiect.
Au participat, de asemenea, consilieri locali, locuitori ai comunei, cadre didactice şi elevi ai şcolilor din localitate. După încheierea alocuţiunilor, două frumoase copile, îmbrăcate în costume tradiţionale, au încântat publicul cu un repertoriu folcloric teleormănean, după care s-a permis vizitarea muzeului.
Acesta se compune din două săli mai mari, una purtând numele lui Dimitrie Stelaru, renumit poet şi boem (şi-a înscenat moartea pentru a urmări reacţia colegilor de breaslă) născut în Segarcea Vale, cealaltă numele lui Gheorghe Sarău, care a fost onorat astfel pentru sprijinul şi eforturile sale. Şi pentru meritele sale culturale, evident. În cele două încăperi sunt expuse, pe standuri, volume ale poeţilor Dimitire Stelaru, Ion Segărceanu, Rodian Drăgoi precum şi ale domnului Sarău, fotografii, copii de pe diverse documente emise de autorităţi în care sunt consemnate naşterea şi alte evenimente din viaţa personalităţilor segărcene. Pe pereţi sunt expuse picturi donate de Dumitru Negru şi Nona Stuparu, care trăieşte în Arad, hărţi vechi ale zonei, postere cu fotografii şi aspecte din viaţa personalităţilor născute pe aceste meleaguri, printre care Dumitru Găină, reprezentant al Bisericii Ortodoxe Române în Australia şi Noua Zeelandă, Pascu Geabou, misionar al Bisericii Baptiste în SUA şi Zambia, Rodian Drăgoi. 
Într-o altă sală, mai micuţă, situată chiar în faţa intrării, sunt expuse vestigii arheologice din zona cişmelelor de la Segarcea Deal, printre care o cărămidă tipic romană, ştampilată cu litera N, care confirmă prezenţa romanilor în zonă, unde se presupune că ar fi existat un apeduct construit de către aceştia.
Într-o altă încăpere, la demisol, există o secţie etnografică deschisă anterior, pe care, din păcate, nu am putut-o vizita, fiind încuiată cu un lacăt, organizatorii gândind, probabil, că nu vor exista persoane dornice s-o viziteze.
În curtea muzeului sunt expuse panouri (nu ştiu dacă-i cuvântul cel mai potrivit) conţinând versuri din creaţia lui Dimitrie Stelaru. Propun edililor ca în acest spaţiu să fie expuse atelaje şi unelte agricole care nu prea se mai folosesc astăzi, pentru ca tinerii să cunoască cum arătau, precum şi părţile componente ale acestora, desemnate prin cuvinte dintre care unele sunt încă în uz, dându-le astfel conţinut şi sens.
În încheiere, îmi alătur felicitările mele celor rostite în alocuţiuni, pe care le adresez edililor segărceni, dorindu-mi ca şi alţii să le urmeze exemplul.

Moşii

Tradiţia sărbătoririi Moşilor de vară încă se mai păstrează la Lița. Îmi plăcea foarte mult acest obicei in copilărie când primesm drept împărțanie strachini cu orez cu lapte și chite de cireșe. Paharele cu apă care se împărțeau erau legate împrejur cu ață roșie, sub care se prindeau, de asemenea, cireșe. Cireșe erau prinse și de cozile lingurilor. Toate vasele, paharele si lingurile împărțite erau noi, cumpărate in perioada premergătoare de la târg sau de la căruțele olarilor care mergeau pe ulițele satului, venind tocmai de la munte, din județul Vâlcea, de regulă. Căruțele olarilor aveau o formă specifică, fiind mult înălțate, pentru a putea cuprinde cât mai multe paie, printre care erau puse oale și străchini, pentru a fi protejate de zdruncinături. Pe laturile căruțelor erau pari înalți in care erau înfipte, cu gura in jos, diferite modele de oale. Ce vreți, și atunci reclama era sufletul comerțului. .Sub căruță sau puțin in urma ei, pășea resemnată cățeaua olteanului, care avea rolul să-și păzească stapânul și avutul acestuia pe timpul nopților, drumul de la munte fiind lung, străbătut cu săptămânile, nu in trei- patru ore ca acum, cu mașina.
Exista și o superstiție, sau nu știu cum să-i spun, pentru dezvăluirea căreia îmi cer iertare celor pudici. Dacă te scărpinai in fund și erai văzut se spunea că vine carul.cu oale! :)
Acestea fiind zise vă urez tuturor o sărbătoare plăcută și cu folos! Fie ca moșii voștri să primească și să se bucure de pomenile făcute! Doamne ajută!

Colonelul LANGA (II)

Am insistat în prima parte asupra sobrietăţii comandantului Langa, asupra rigidităţii fizionomiei sale. Rigiditate în sensul că rar vedeai un zâmbet pe faţa sa, puţini erau cei care-l văzuseră zâmbind! La serviciu mă refer, pentru că nu l-am cunoscut în familie ori în cercul său de prieteni. Nici la mese nu prea am fost împreună, decât de două ori, odată la un prieten bun de-al său, directorul unui IAS pe care-l cunoştea din tinereţe şi altă dată la socrul lui Bică, şeful Miliţiei Calafat, când am avut nişte probleme în zonă. Bică ne invitase la restaurant, dar şeful nu a vrut să meargă într-un local public şi atunci calafeteanul ne-a zis să mergem acasă la socrul său, invitaţie acceptată. Am bătut mult drumurile judeţului împreună cu domnia sa, obişnuia să mă ia la toate controalele şi analizele pe care le efectua, dar nu accepta invitaţii la protocoale. Când îl răzbea foamea, că de multe ori stăteam plecaţi toată ziua, îi zicea lui Remus Căldare, şoferul autoturismului care-l deservea, să tragă pe dreapta, să coboare şi să ne aducă câteva fructe din pomii ce mărgineau şoseaua. Ba odată chiar l-a certat că a luat prea multe prune, că nu circulăm doar noi pe drumul ăla! Nu cred că erau nici patru prune de fiecare! Cu toata atitudinea sa sobră, distantă, avea un dezvoltat simţ al umorului şi făcea glume destul de des, chiar. Contrastul dintre atitudinea sa obişnuită şi vorbele de duh mărea încărcătura umoristică a poantelor sale, care circulau apoi mult timp printre subordonaţi. Prin 1988 dezertase un tânăr recrut dintr-o unitate militară din Craiova. Mai exact, fusese învoit, îşi vizitase familia apoi, în loc să se întoarcă la unitate, furase o maşină şi se pierduse în ceaţă. La puțină vreme după eveniment avea să se petreacă un fapt care dădea o importanţă aparte cazului aparent banal la început, punând întreaga miliţie pe urmele fugarului. Pe atunci benzina era pe cartelă, fiecare autoturism beneficiind de o cotă lunară de doar douăzeci de litri de carburant. Pentru cazuri speciale cota se suplimenta pe baza unor bonuri cu valoare prestabilită emise de directorii întreprinderilor judeţene de distribuire a produselor petroliere şi înmânate unor persoane cu funcţii de răspundere, şefului miliţiei judetene, de exemplu, care la dădea celor ce plecau în misiuni speciale. Autoturismul furat de soldat nu avea prea multă benzină în rezervor şi după nici trei ore, la intrarea în Sibiu, motorul a început să tuşească. Extrem de tupeist şi beneficiind de oarece informaţii, fugarul s-a prezentat direct la Comitetul Judetean de Partid şi a întrebat de Nicu Ceauşescu, primul secretar. Nu era acolo, situaţie pe care scontase şi fugarul nostru. Exprimându-şi regretul, soldatul dezertor a spus că el este Emil Bărbulescu, vărul lui Nicu de la Scorniceşti, merge undeva in Ardeal şi a neglijat să-şi facă plinul la maşină, de acest lucru ocupându-se, de regulă, şoferul său. Emil avea o funcţie de conducere în Miliţia judeţuli Olt! Deplasându-se în interes personal de această dată, a rămas în pană de carburant la intrarea în oraş. Cel de la cabinet stia cine este Emil, probabil le făcuse legătura telefonică vreodată, dar nu-l cunoştea personal. A dat imediat dispoziţiile necesare, cineva l-a condus pe fugar la maşină şi s-a ocupat de umplerea rezervorului. Când a venit Nicuşor din teren şi i s-a raportat că fusese căutat de vărul său Emil, a sunat la Miliţia din Olt să se intereseze de el şi a dat de cel adevărat, care era bine mersi la locul său de muncă, nicidecum hălăduind prin Ardeal. Apoi s-a declanşat nebunia, fugarul având de-acum pe urmele sale nu doar miliţia din Dolj şi judeţele învecinate, ca urmărit local, ci pe cea din întreaga ţară. Inteligent şi abil, fugarul a reuşit să înşele vigilenţa celor aflaţi pe urmele sale timp de aproape trei săptămâni, schimbând des autoturismele cu care se deplasa. Prin furt, bineînţeles! Prins şi adus la Craiova, a fost audiat personal de şeful miliţiei judeţene, care a ţinut să cunoască toate amănuntele periplului său. A doua zi, înarmat cu o declaraţie de vreo douăzeci de pagini, a venit în sala mică de sedinţe, unde ofiţerii cu funcţii de conducere din Dolj se aflau la convocarea de pregătire profesională. - Să vă citesc declaraţia militarului dezertor, să vedeţi şi voi cum un puştan de nici douăzeci de ani şi-a bătut joc de toată miliţia română! Şi-a inceput să citească. La puţină vreme după episodul de la Sibiu, fugarul cunoscuse două prostituate cu care se întovărăşise şi colindaseră împreună o mare parte din ţară. Pentru a face rost de bani se opreau în parcările unde staţionau TIR-uri iar prostituatele ofereau servicii sexuale şoferilor acestora, plecaţi de zile întregi de acasă. - ,,Apoi am mers în parcarea de lângă pădurea Cutare, citea cu voce tare şeful. Acolo erau trei turci. Fetele au mers la ei, i-au rezolvat şi au făcut rost de ....zeci de mărci cu care ne-am cazat şi am mâncat la motelul de lângă oraşul.... A doua zi am mers spre oraşul ... în apropierea căruia, într-o parcare erau patru turci....’’ Şi tot aşa citea în continuare, declaraţia conţinând frecvent referiri la parcări în care se aflau TIR-uri străine, majoritatea turceşti. La un moment dat colonelul Langa se opreşte, lasă declaraţia pe masă, îşi scoate ochelarii, se uită spre noi şi, cu o mină serioasă, zice: - Băi, cred că nici pe vremea lui Ştefan cel Mare nu erau atâţia turci în Ţările Române! Remarca sa, venită într-o atmosferă destul de încordată, pentru că, citind declaraţia, colonelul sublinia greşelile celor din filtrele penetrate de fugar ori care acţionaseră în alte ochiuri ale plasei întinse pentru reţinerea acestuia, a stârnit un hohot de râs, destinzând brusc atmosfera. Altădată, colonelul le prezenta cadrelor de conducere rezultatele slabe obţinute de cei care participaseră la concursul de admitere în învăţământul superior. Deşi organizasem activităţi de pregătire cu aceştia, prelegeri şi consultaţii la sediul unităţii oferite de profesori universitari, cum am arătat în povestirea cu americanii de la Terasa Băniei, majoritatea candidaţilor noştri obţinuseră note sub aşteptări, unii chiar ridicol de mici. Comandantul le citea numele, apoi notele obţinute la cele două probe scrise ale concursului. - Cutare, economie doi, geografie doi! Cutare, economie trei, geografie, trei! Cutare, trei, trei! Cutare, doi, doi! Apoi, oprindu-se şi adresându-se maiorului Costel Nedeianu, şeful Biroului Platformă Industrială, unde lucrau cei care obţinuseră notele alea mici, zice: - Măi, Nedeianule! Ai tăi parcă ar fi jucat table, măi! Au dat numai duble mici! Într-un comentariu la prima parte a amintirilor mele despre comandant, nea Costică Udrescu povesteşte că, aflat la Cabinetul Medical, unde şeful venise pentru o şedinţă de fizoterapie, l-a auzit spunându-i asistentei medicale, în timp ce se ridica de pe pat: - Măi, Istrăteasco, atâta curent ai băgat în mine încât dacă-mi pui un bec în fund, se aprinde! Replica sa, a stârnit, de asemenea, hohotele celor prezenţi contrastând cu sobrietatea ce-l caracteriza de obicei. În timpul unei manifestări ce adunase o mare mulţime pe străzile Craiovei, nu îmi mai amintesc însă cu ce ocazie, mă aflam cu dânsul în autoturismul de serviciu, condus de Remus Căldare, autoturism dotat, bineînţeles, cu staţie radio. Pentru a conspira identitatea celor care se produceau în eter, pe frecvenţele radio, se foloseau indicative. Unitatea noastră avea în acea perioadă indicativul Diligenţa. Primul-secretar al comitetului judeţean de partid, omul cel mai important din judeţ, era ,,100 (o sută) de la Diligenţa’’ inspectorul şef - 101, locţiitorul politic al inspectoratului – 102, şeful securităţii judeţene - 103, iar şeful miliţiei – 104. La un moment dat, şeful ia microfonul staţiei şi întreabă: - Diligenţa, sunt 104! E vreo problemă pentru mine? Voia să ştie dacă s-a produs vreun eveniment ori l-a căutat cineva de la Bucureşti! - Nimic deosebit, 104! îi răspunde cel de la Dispecerat. După care auzim în staţie vocea răguşită a locţiitorului politic, care, probabil, voia şi el să se bage în seamă. - Diligenţa, sunt 102! Dar pentru mine e vreo problemă? Înainte de a apuca să răspundă cel de la Dispecerat, colonelul Langa ia microfonul şi-i răspunde el: - Da, măi, este! Vezi că ţi-a trântit vântul vreo două steaguri!

Colonelul NICOLAE LANGA

Dintre toţi poliţiştii pe care i-am cunoscut şi cu care am lucrat, cea mai mare consideraţie o am pentru domnul general NICOLAE LANGA. Îl consider cel mai mare poliţist dintre cei cu care m-am intersectat de-a lungul carierei mele. Mare poliţist nu atât prin cazurile rezolvate, l-am cunoscut doar ca şef nu ca lucrător, ci prin calităţile pe care i le-am cunoscut, prin atitudine, prin comportament, prin tot ceea ce aşteptam eu de la un poliţist şi comandant. Modelul de comandant pe care mi-l creasem eu în imaginaţia mea, bazat pe lecturile din copilărie şi adolescenţă, etalonul la care m-am raportat şi am încercat să-l ating şi eu în anii în care am îndeplinit funcţii de conducere. Nu ştiu în ce măsură am reuşit, nu eu sunt cel care poate aprecia asta, dar m-am străduit! Cred că mulţi dintre foştii mei colegi nu vor achiesa la părerea mea pentru că domnul colonel Langa (era colonel când am lucrat direct sub comanda domniei sale de aceea o să folosesc acest grad) era un tip aspru şi dur. Nu suporta şi nu tolera lenea, prostia, incompetenţa sancţionându-le, uneori drastic, de câte ori se lovea de ele. Era aspru, întradevăr, o spuneau toţi, dar era drept, adaug eu, iar duritatea sa era o percepţie a faptului că spunea întotdeauna lucrurilor pe nume, în faţă, nu se ascundea după cuvinte sau formulări diplomatice! Avea şi o memorie de elefant. Pentru a exemplifica afirmaţiile de mai sus o să amintesc două întâmplări la care am fost martor sau protagonist. La miliţia craioveană lucra un ofiţer, Florescu Tânase, fost cadru didactic la şcoala de subofiţeri din Slatina. Ceruse transferul la Craiova, i se aprobase şi fusese repartizat la judiciar, structura cu cea mai mare încărcătură, care se confrunta, pot spune, cu sarcinile cele mai dificile din toată poliţia doljeană şi nu doar doljeană. Obişnuit cu viaţa din şcoală Tănase nu a reuşit să se adapteze realităţilor dure din teren, fiind mereu ciuca bătăilor, criticat şi sancţionat pentru nerealizarea sarcinilor profesionale. După mai multe sancţiuni, şeful miliţiei municipale şi adjunctul său, care coordona judiciarul, au venit la şeful miliţiei judeţene cu propunerea ca ofiţerul să fie trecut în rezervă, dat afară cu alte cuvinte. Mă aflam în biroul său, lucram împreună la un material. După ce a studiat raportul şi anexele, care cuprindeau date statistice referitoare la activitatea lui Florecu raportate la cele ale altor ofiţeri şi la cea a biroului, colonelul Langa a spus: - Băi, dar cu o primă aţi încercat? Văd că sancţiuni i-aţi dat cu ghiotura, dar vreo recompensă i-aţi dat ? Măcar una, că o fi făcut şi el ceva bun vreodată, în anii ăştia de când lucrează la municipiu! - Nu i-am dat, a răspuns colonelul de la municipiu. - Păi vedeţi? Cu omul nu se lucrează doar cu zbirul! Nu vă aprob raportul! Ci îi dau eu, personal, o primă de o mie de lei. Şi a sunat, chemându-l pe Mureşan, adjutantul de la cabinet, căruia i-a ordonat să întocmească un ştat de premiere, să-l aducă la semnat şi să-l dea apoi celor de la financiar pentru recompensarea ofiţerului. Pe la jumătatea lui ’89 îmi dăduse să redactez un raport pentru cei de la Direcţia Cadre din minister. La începutul anului şefii ierarhici redactau notări de serviciu pentru fiecare subordonat, notări care reflectau activitatea şi comportamentul acestora în anul precedent. Situaţia statistică a calificativelor se raporta la Bucureşti, cu exemplificarea celor notaţi cu calificative de nesatisfăcător. Acestor cadre li se efectua control de fond peste şase luni, în urma căruia se stabilea dacă şi-au remediat neajunsurile ori acestea persistă, menţinându-se calificativul iniţial. Ordinele de linie prevedeau că două astfel de calificative anuale consecutive atrăgeau trecerea în rezervă a celui în cauză. Ei, şi mie îmi dăduse să redactez raportul ăsta cu rezultatul centralizat al controalelor de fond efectuate celor notaţi cu nesatisfăcător. Am luat de la serviciul cadre datele necesare şi rapoartele privind constatările controalelor de fond, am redactat raportul şi am mers cu el la semnat. În timp ce-l citea, mi-a spus: - Măi, vezi c-ai greşit! Busu de la Botoşeşti-Paia (a spus alt nume, dar nu mi-l mai amintesc) nu a avut nesatisfăcător! - Ba a avut, uitaţi, mi l-au dat cei de la cadre. - A avut iniţial, dar i l-am schimbat eu astă-iarnă, când au venit cu foile la aprobat. Berbecii ăştia de la cadre n-au observat? Am verificat şi aşa era! M-a impresionat atât memoria cât şi acurateţea lui. Să ţii minte, după şase luni, calificativul unui lucrător dintre cei aproape nouă sute de subordonaţi, efectivul de atunci al unităţii, un subofiţer insignifiant, care nu se remarcase prin ceva deosebit, de la un post neînsemnat de miliţie, asta da memorie! Şi corectitudine, în acelaşi timp, pentru mulţi dintre cei plasaţi pe acea treaptă a ierarhiei nu ar fi contat încondeierea într-un raport chiar a altora mai mari, dar’mite a unui obscur subofiţer. Colonelul Langa era originar din Mediaş şi lucrase în judeţul Cluj, înainte de a veni la Craiova. Fusese şef al miliţiilor din Câmpia Turzii şi Turda, apoi locţiitor al şefului Miliţiei judeţului Cluj, dacă îmi amintesc bine. Şeful anterior al miliţiei doljene, colonelul Digulescu, fusese un ofiţer nu prea exigent, destul de îngăduitor cu subordonaţii. Cel puţin aşa l-am perceput eu, nu lucrasem direct cu el sau într-o structură apropiată comenzii unităţii, eram un simplu locotenent la municipiu, în primul an al carierei. Îl judec după atmosfera destul de laxă, din unitate, aşa cum o simţeam eu, raportată la cea din vremea în care la comanda unităţii doljene de miliţie a fost colonelul Langa. Ardelean serios, sobru, puţini i-au văzut zâmbetul, intransigent, harnic, riguros şi exigent cu el însuşi, nu după mult timp prezenţa sa în fruntea treburilor a shimbat în bine unitatea. Chiar dacă rezultatele nu s-au văzut chiar imediat, măsurile dispuse de noul comandant au dat roade în timp. În primii ani ai carierei mele, de exemplu, ofiţerii aduceau şi anchetau suspecţi ori învinuiţi chiar şi pe timpul nopţii, în funcţie de cazurile pe care la aveau în lucru, fără un control riguros al şefilor ierarhici. Colonelul Langa a dat ordin ca, pentru fiecare persoană cercetată în afara orelor de program să se întocmească buletin de evenimente care să se raporteze, prin dispecerat, comenzii unităţii. Măsură menită să reducă, dacă nu chiar să elimine, posibilitatea unor cercetări abuzive. În acelaşi mod a ordonat raportarea fiecărei lucrări penale care nu era rezolvată în treizeci de zile de la înregistrare, ordin care nu în multă vreme a scurtat semnificativ listele de lucrări nerezolvate prezentate în şedinţele de analiză. Mă opresc aici cu exemplele, în orice caz în unitate atmosfera era alta. Holurile milţiei judeţene erau pustii aproape, din când în când vedeai câte un ofiţer grăbit mergând cu treabă undeva, nu mai vedeai grupuri stând la taclale decât înaintea unor şedinţe, până soseau şefii. Nu suferea linguşitorii şi nici turnătorii. La început, când cineva i-a băgat limba-n ureche, cum se spune, raportându-i ceva cu caracter de bărfă despre un ofiţer, a pus mâna pe telefon şi a format numărul acestuia: - Tâmburescule, ia vino până la mine! Celălalt s-a ridicat şi a dat să plece. - Ce faci? Stai aici, ţi-am spus eu să pleci? - Tâmburescule, i-auzi, măi, ce zice Cutărescu despre tine! E adevărat? – l-a întrebat în faţa turnătorului pe cel bârfit, când ofiţerul s-a prezentat. Vestea s-a dus, atitudinea comandantului potolindu-i pe cei care ar mai fi avut astfel de veleităţi! După ce a început să-şi cunoască subordonaţii i-a schimbat din funcţii pe unii dintre vechii dinozauri, numind în locul lor ofiţeri tineri, criteriul principal de promovare constituidu-l competenţa profesională: Mişu Tâmburescu la şefia Serviciului Cercetări Penale, Iulică Manta la cel al Circulaţiei, Nicu Văduva locţiitor al şefului Miliţiei municipale, Gică Cojocariu la Serviciul judiciar, toţi ofiţerii numiţi de el confirmând şi ajungând ulterior pe poziţii mai înalte. Nu-i suferea pe cei de la partid, nu era slugarnic ca alţii, limitând contactele doar la cele strict necesare. Fiind chemat odată la Comitetul judeţean de partid, l-a găsit în faţa intrării pe căpitanul Popa Vişinel, cu una dintre maşinile cu însemne ale Serviciului circulaţie. - Ce cauţi, măi, aici? l-a întrebat. - M-a chemat tovarărăşul Zezeanu să mergem în teren! - Păi ei merg în teren cu maşinile noastre? La partid n-au maşini? Dă-i drumul imediat la unitate iar dacă te mai cheamă cineva d-aici să-i spui să mă sune pe mine, că eu sunt comandantul şi eu dispun folosirea mijloacelor unităţii, nu un ofiţer de circulaţie. A doua zi, în şedinţă cu cadrele de la reşedinţă, a ordonat ca nimeni să nu mai meargă cu maşinile unităţii când îi cheamă cei de la partid pentru că aceştia au suficiente mijloace la dispoziţie. Bineînţeles că activiştii partidului nu l-au mai sunat, îl cunoşteau de la şedinţe, îi ştiau felul direct de a pune problemele şi nu voiau să se ia în beţe cu el, ştiind că atunci când are dreptate nu ezită să-i sune şi pe cei mai de sus pentru a se plânge de comportamentul unora. Îşi apăra subordonaţii, le insufla sentimentul că, în caz de nevoie, puteau aplica legea chiar şi faţă de cei suspuşi pentru că le va ţine spatele. Prin 1989, în special, dar şi ceva mai înainte, când criza alimentară devenise greu de suportat, prin judeţele mai apropiate de Bucureşti începuseră să vină în control, pe tot felul de probleme, unele chiar inventate ori insignifiante, ofiţeri de la IGM sau MI care, în timpul controlului, ştiind că în provincie e mai uşor decât în capitală pentru că oamenii se cunosc între ei iar noi mai aveam câte o relaţie, ne dădeau adevărate liste de cumpărături, pentru a le procura produsele din timp, astfel încât ei să plece încărcaţi spre domiciliu. Nu-şi puneau problema cum ne descurcăm, ba unii chiar se făceau că uită să ne dea contravaloarea cumpărăturilor. Bineânţeles că trebuia să-i ducem şi la masă cât timp stăteau la noi. Cu asta ne mai descurcam, pentru că aveam grijă, când reuşeam să procurăm ceva carne ori peşte, să le ducem la câte un restaurant unde aveam relaţii. În acest fel ne venea mai uşor la nota de plată, plăteam fripturile şi ce mai mâncam la preţ de alimentară nu la preţ de restaurant. Partea mai nasoală era că unii dintre cei veniţi în control ne şi frecau de ne mergeau fulgii, probabil pentru ca atunci când îşi luau tainul, vorba lui Băsescu, să fim mulţumiţi că am scăpat doar cu atât. De regulă, pentru achitarea cheltuielilor legate de astfel de protocoale contribuiau toţi ofiţerii structurii controlate. Doar doi ofiţeri dintre cei veniţi în control în acea perioadă s-au abătut de la tipic, câştigându-mi respectul, ambii de la IGM. Unul, al cărui nume nu mi-l mai amintesc, din păcate, mi-a spus franc, din prima, în timp ce voiam să-mi scot documentele din fişet. - Lasă, nu mai scoate nici un document. Să fiu sincer, controlul e doar un pretext , am venit să văd dacă pot să fac şi eu rost de ceva alimente de pe aici. Poţi să mă ajuţi? Pentru sinceritatea lui şi pentru că nu m-a stresat făcând pe exigentul, am mers cu el pe la toate relaţiile mele şi i-am făcut cel mai frumos şi consistent pachet pe care l-am putut face eu, neavând prea multe posibilităţi, produse pe care le-a achitat până la ultimul leu. Al doilea ofiţer a fost domnul Nicolae Bucur, de la Statul Major. Ne cunoşteam dinainte, fusesem detaşat de vreo două ori acolo. Nu doar că a fost extrem de corect în efectuarea controlului, control pe bune, nu doar pretext pentru altceva, dar nici nu a acceptat invitaţia la restaurantul unde aranjasem să luăm masa. Văzând asta l-am invitat să servim masa la mine acasă, în garsoniera din Brazdă. Din păcate, soţia mea nici nu gătise ceva mai acătării, nu ştia că o să avem musafiri, aşa că am mâncat o fasole bătută şi am băut un vin de buturugă, de-al lui taică-meu, de la ţară. Într-una din zilele lunii noiembrie 1989 colonelul Langa, care era şeful meu direct atunci, m-a chemat dimineaţa la el şi mi-a dat indicaţii referitoare la redactarea unui material. - Materialul e urgent, trebuie să-l termini până la terminarea programului. Pentru a lucra liniştit şi a-l termina la timp, te încui în birou ca să nu te deranjeze nimeni. Eu merg acum cu tine şi după ce încui uşa, trag şi grilajul să creadă ceilalţi că eşti plecat în judeţ. - Am înţeles! Aşa am făcut! Din motive de siguranţă uşa biroului meu, pe lângă yală, se asigura şi cu un grilaj metalic ce culisa acoperind-o, încuiat cu un lacăt. Am intrat, am închis uşa iar şeful a tras grilajul şi a încuiat lacătul, după care eu m-am apucat de lucru. Nu trece mult şi ţârrr, ţărrr, telefonul. Crezând că şeful a uitat să-mi spună ceva, ridic receptorul. Pe-atunci nu erau telefoane de-astea deştepte care să-ţi afişeze cine sună! - Coane, aud de la celălalt capăt vocea maiorului Sandu, şeful cadrelor, structură ce ţinea de securitate şi avea birourile în celălalt capăt al clădirii de pe Amaradia, în partea rezervată securităţii doljene. Eu eram ofiţer cu învăţământul, aveam responsabilităţi legate de pregătirea efectivelor de miliţie şi în această calitate aveam dublă subordonare, mă subordonam şi structurii conduse de Sandu, care se numea Serviciul Cadre şi Învăţământ. Coane, face Sandu, vezi să nu pleci, că am la mine trei ofiţeri veniţi de la minister să controleze modul în care s-au efectuat tragerile de sfârşit de an. Bem o cafea şi peste vreo jumătate de oră urcăm la tine. Anunţă-l şi pe tovarăşul colonel Langa! A căzut cerul pe mine, dar ce era să fac? Am pus mâna pe telefon şi l-am sunat pe şef, raportându-I situaţia. - De ce-ai răspuns la telefon, măi Bâţă? Nu trebuia să răspunzi şi atunci mă sunau pe mine iar eu le spuneam că eşti în judeţ. - De unde să ştiu cine era la telefon, tovarăşe colonel? Am crezut că sunteţi dumneavoastră! - Da, bine! a zis dezarmat. Hai că vin să deschid grilajul. Peste vreo jumătate de oră a venit maiorul Sandu, însoţit de trei colonei îmbrăcaţi în uniforme de securitate, cred că că erau de la trupe, cu bolovani din ăia grei pe umeri. M-am ridicat, i-am salutat şi am plecat împreună la şeful miliţiei. Am intrat, coloneii s-au prezentat pe rând, spunându-şi fiecare gradul şi numele, apoi unul dintre ei a zis: - Suntem de la minister şi am venit să controlăm modul în care se desfăşoară verificările anuale la pregătirea militară a efectivelor. Şi să participăm şi la o şedinţă - două de tragere cu armamentul din dotarea cadrelor. - Da? face calm şeful miliţiei. Şi cât v-aţi propus pentru asta? - Trei zile, zice colonelul de la Bucureşti. Credem că trei zile ne ajung! - Cuuuum? izbucneşte dintr-o dată colonelul. Trei zile? Nu vă e ruşine, măi, nesimţiţilor? Trei zile? De unde să vă dea băiatul asta să beţi şi să mâncaţi trei zile, mă? Că e singur, nu are nici subordonaţi să facă chetă pentru mâncarea voastră! Cât ai mă salariul? Şi se întoarce spre mine. - Trei mii o sută de lei. (Eram specialist unu, aveam funcţie de colonel plin, deşi eram doar căpitan.) - Trei mii o sută de lei! De unde să vă ţină, mă, din trei mii de lei pe mâncare şi băutură trei inşi? Că unu n-aţi putut veni! Şi-o să vreţi apoi să plecaţi şi cu sarsanalele pline! Că nu vă săturaţi, veniţi grămadă, azi unul, mâine altul! Nu pleacă bine unul, că a şi venit altul! De la Bâţă doar ce-a plecat alaltăieri unul, nici nu mai ştiu ce venise să controleze! De unde să aibă bani să vă sature pe toţi? Nu mai aveţi ce mânca în Bucureşti şi veniţi pe capul nostru, de parcă noi am avea abatoare prin curte şi turme de porci pe la ţară! Sandu şi cei trei colonei încremeniseră., nu erau obişnuiţi, probabil, să fie trataţi astfel! - Lăsaţi, bâiguie, unul, lăsaţi, râmânem doar o zi! - Ce o zi măi, ce o zi! Tragerile s-au efectuat déjà! Două ore cred că sunt suficiente să verificaţi documentele, ordinele de tragere şi situaţiile privind rezultatele obţinute. Dacă vă grăbiţi, puteţi prinde rapidul de unu spre Bucureşti! - Dar două ore sunt totuşi prea…. încearcă timid să protesteze unul dintre coloneii în kaki. - Sunt suficiente pentru câteva tabele. Dar ia staţi să verific, tovarăşul ministru ştie că sunteţi aici? Şi pune mâna pe telefonul TO de pe măsuţa din stânga biroului, ridicândul spre ureche. - Lasaţi, lăsaţi, nu-l sunaţi pe tovarăşul ministru! Plecăm, plecăm, nu sunaţi!, se repede colonelul de la Bucureşti smulgându-i telefonul şi aşezându-l în furcă! Nu sunaţi, vă rugăm! - Bine, nu mai sun, face împăciuitor colonelul Langa. Dar spuneţi-le şi celorlalţi să se gândească bine când vin la Dolj, să vină cu probleme serioase. Musafirii au salutat şi s-au retras, eu ieşind ultimul din cabinet. Când am ajuns în faţa biroului meu, am deschis larg uşa, poftindu-I să intre. - Poftiţi să vă prezint documentele! - Ce documente, tinere? Nu mai vedem nici un document! Şi-au continuat plouaţi drumul pe hol, însoţiţi de maiorul Sandu, care mi-a făcut cu ochiul, încercând, cu efort, să-şi păstreze mina serioasă. Tot spre sfârşitul anului 1989, nu mai reţin data exactă, am fost la meciul dintre Universitatea Craiova şi Dinamo. Meci greu, fiind ştiută rivalitatea dintre cele două echipe şi faptul că cei de la Universitatea nu acceptau compromisuri şi aranjamente. Nu mai ştiu care era scorul şi cu cât s-a terminat meciul, dar ştiu că Dinamo dorea cu orice preţ să câştige şi făcea presiuni pentru asta. Meciul era pe sfârşite şi jucătorii lui Dinamo, nemulţumiţi de rezultat, parcă înnebuniseră, disperaţi că nu le venea golul. Spre sfârşitul partidei mingea a fost scoasă în aut de un oltean din apărare, în apropierea porţii Universităţii. Mingea a trecut pe lângă maiorul Laurenţiu Manolescu, care purta o mustaţă pe oală, ca a lui Ţiriac. Ar fi putut-o opri cu piciorul, dar, impasibil, a lăsat-o să treacă pe lângă el. Vaişcovici, care venise să repună mingea în joc din aut, a văzut asta şi s-a infuriat. Cred că s-ar fi aşteptat ca ofiţerul de miliţie să oprească mingea. I-a cerut apoi maiorului pe un ton imperios să-i aducă mingea, dar Manolescu nu s-a executat, spunându-i că el nu-i băiat de mingi. Văzând că nu-i dă mingea şi auzind şi răspunsul ofiţerului, Vaişcovici l-a înjurat. Erau aproape de colţul terenului, spre tunel, unde erau mulţi spectatori adunaţi, să vadă jucătorii de aproape când ies spre vestiare, moment ce trebuia să se întâmple în câteva minute. Auzind înjurătura adresată ofiţerului, spectatorii de deasupra tunelului au vrut să sară în teren, să-i aplice o corecţie dinamovistului. Cei din dispozitivul de ordine de-abia au reuşit să-i împiedice! În tribuna oficială se afla şi generalul Marcu, parcă aşa-l chema, şeful Consiliului Politic Superior al celor de la securitate, şeful politrucilor din sistem, cum ar veni, aflat în Craiova pentru a participa la depunerea jurământului militar de către noul contingent încorporat în brigada de trupe ce-şi avea reşedinţa în centrul Băniei. După depunerea jurământului generalul participase la masa festivă, prelungită până târziu după amiază, puţin înainte de începerea meciului. Ori, se ştie, la masa festivă de după jurâmânt până şi proaspeţii soldaţi primesc de băut, dar ditamai generalul. La terminarea meciurilor Universităţii o parte dintre spectatori obişnuiau să se adune în spatele stadionului, la ieşirea de la vestiare, pentru a-şi admira idolii. Tot acolo se adunau şi cei din dispozitivul de ordine, care rămâneau acolo până plecau autocarele echipelor şi ultimii curioşi din zonă. Era deci adunat acolo un grup numeros de spectatori şi poliţişti, aşteptând ieşirea jucătorilor şi urcarea acestora în autocare. Tot acolo a venit şi generalul Marcu, însoţit de cei din comanda brigăzii de trupe de securitate. În grupul de miliţieni şe afla şi maiorul Costel Nedeianu, brunet şi cu mustaţă pe oală, doar că ceva mai subţire decât Manolescu, Abţiguit bine, când l-a văzut pe Nedeianu, generalul de securitate, îmbrăcat în uniforma sa impunătoare, a început să-l injure, reproşându-i că de ce nu i-a dat mingea lui Vaişcovici, că l-a făcut să piardă timp preţios. Nedeianu, care se aflase în altă parte şi nu ştia faza cu Manolescu, a rămas interzis, neştiind ce are generalul cu el. Generalul, văzând lipsa de reacţie a maiorului, s-a considerat probabil jignit şi a început să-l injure şi mai urât. Atunci a apărut colonelul Langa, în civil, îmbrăcat neprotocolar în nişte pantaloni reiaţi cenuşii şi o geacă. - De ce îmi înjuraţi ofiţerul, domnule general, cum vă permiteţi să faceţi asta? - Tu cine mai eşti, bă! s-a’ntors generalul spre el, privindul dispreţuitor. - Sunt colonelul Langa, şeful miliţiei judeţene. - Eşti, pe dracu’, şeful miliţiei judeţene! Ai fost, pentru că de mâine nu o să mai fii! Ştiu că de multe ori şefii cei mari de la Bucureşti îi cereau şefului nostru să intervină la conducerea clubului s-o lase mai moale când jucau cu Dinamo dar nu cred că s-a pretat vreodată la asta. Cred că asta avusese în vedere generalul Marcu când îi spusese că de a doua zi nu va mai fi în funcţie. - Ei şi dacă n-o să mai fiu, n-o să mai fiu şi gata, i-a răspuns şeful. Uitaţi-vă la el cât e de beat, s-a întors apoi şeful spre spectatorii care asistau înmărmuriţi la dispută. Se făcuse o linişte de se auzea şi musca! - Uitaţi-vă cât e de beat! Hal de general de securitate! Înjură ca un birjar de pe vremuri! Hal de general! Marcu şi-a luat seama, tras de mânecă de ofiţerii de la trupe, s-a urcat în maşină şi a plecat. Tot oraşul a vorbit mai apoi despre curajul colonelului Langa, care a înfruntat un temut general de securitate pentru a-şi apăra un subordonat! Pentru că, trebuie să recunoaşteţi, să înfrunţi un înalt activist de partid era un act de mare curaj în vremurile acelea! NOTĂ - Fotografia e realizată după portretul din Galeria comandanților IPJ Dolj de la reședința acestui inspectorat. Sub portret e specificată perioada in care s-a aflat la comanda acestei unități de poliție (1980 - 1990). Portretele au fost realizate de Aurelian Șuță- Șai. În fotografia de jos sunt câţiva dintre colaboratorii domniei sale - Mr. GRECU IOAN, şef serviciu Cercetări Penale, mr. MANTA IULIAN, şef serviciu Circulaţia, cpt. BÂŢĂ IANCU, ofiţer cu învăţământul, mr. CODIŢĂ CONSTANTIN, şef serviciu Pază, Ordine şi Miliţie Rurală.

Nunta lui Vilău

Aurul care se trafica în Craiova pe vremea în care mă ocupam de combaterea acestui gen de operaţiuni provenea, de regulă, din zona de vest a ţării, fiind introdus în ţară de romii bănăţeni care aveau legături în afară graniţelor. Întrucât interesul acelor vremuri era să fie introdus în tezaurul băncii naţionale cât mai mult aur, aceştia erau toleraţi de structurile de miliţie din zonă, cu voie de sus, neluându-se măsuri de sancţionare drastică a lor, recte de arestare, pentru a nu fi închise canalele respective şi a permite aurului să curgă, urmând ca ulterior să fie depistat şi confiscat. Până în 1978 exista şi o prevedere legală care-l exonera de răspundere penală pe cel care dădea subiect, adică dădea în primire, denunţa, o altă persoană care se ocupa cu astfel de fapte, furnizând informaţii care să permită documentarea activităţilor ilicite ale acesteia. Odată prins, aurul era confiscat iar celui în cauză i se solicita alt subiect şi tot aşa, morişca se învârtea făcând să curgă în tezaurul băncii preţiosul mălai. Grosul aurului introdus în ţară de bănăţeni era confiscat de cei din miliţia timişoreană, unde lucra fostul meu coleg din şcoala militară Viorel Bucur, pe care traficanţii îl porecliseră Benga (Dracul), dar mai rămânea destul, să ciugulim şi noi, cei din alte judeţe, câte ceva. Pentru a vă face o idee, din câte se vorbea în mediul ofiţerilor care lucram în problemă, miliţia anilor ’80 vărsa anual în tezaurul Băncii Naţionale în jur de o sută de kilograme de aur. Niciodată sub! Într-un singur an al acelui deceniu statistica evidenţelor operative din ultimele luni a prefigurat posibilitatea ca suta de kilograme să nu fie atinsă şi, din înalt ordin, în decembrie toate efectivele miliţiei economice au acţionat doar pe linie de aur şi valută, indiferent de obiectivele şi liniile de muncă ce le aveau în responsabilitate. Activitatea asta susţinută s-a desfăşurat sub directa coordonare a ofiţerilor Direcţiei Economice din Inspectoratul General al Miliţiei, deplasaţi în acest scop în teritoriu, care analizau zilnic informaţiile aflate în portofoliul celor care lucrau în judeţ pe acest profil, cât şi pe cele obţinute în cadrul acţiunii, stabilind care şi cum vor fi valorificate. Acţiunea IGM–ului a obţinut efectul scontat, ofiţerii de la centru retrăgându-se cam după trei săptămâni, înainte de perioada sărbătorilor de iarnă. După ce trecuse o vreme de când lucram pe această linie, când deja căpătasem ceva experienţă şi mă frecasem destul de cei din mediul interlop, profitând de un complex de împrejurări favorabile, am reuşit să infiltrez o sursă în anturajul unui traficant bănăţean. Era mai dificil de contactat, nu erau telefoane mobile şi internet ca astăzi care să-ţi permită legătura în timp real, dar am primit totuşi câteva ponturi în timp util, care mi-au permis obţinerea unor rezultate palpabile. În câteva rânduri mi-a semnalat tranzitarea Doljului de traficanţi din alte judeţe, comunicându-mi numărul de înmatriculare al autoturismelor cu care se deplasau aceştia. Informaţiile au fost valorificate prin organizarea unor filtre pe drumul european, cei de la circulaţie reuşind interceptarea traficanţilor. Nu au fost însă cantităţi mari, automobiliştii fiind mai degrabă mici bişniţari, decât traficanţi serioşi. Într-un filtru organizat la Filiaşi, de exemplu, agenţii de circulaţie au descoperit opt ducaţi mari austrieci, ceea ce însemna cam 120 de grame de aur fin de 24 de carate. Nu pare mult, dar aşa se aduna aurul, cu gramul, loviturile răsunătoare fiind destul de rare şi rod al unor activităţi laborioase derulate în timp, cum aţi văzut în alte povestiri de-ale mele. Dar gram cu gram, reuşeam şi noi, cei de la Dolj, să contribuim cu două-trei kilograme, măcar, la chintalul anual al Miliţiei. Prin luna aprilie a anului 1986 sursa infiltrată în anturajul bănăţeanului m-a informat despre doi indivizi care arvuniseră traficantului o cantitate mai mare, o cantitate de peste un kilogram de aur, şi care în drumul lor spre casă urmau să tranziteze Craiova. Treabă serioasă de data asta! Împreună cu Ilie Vilău, partenerul cu care lucram pe problemă, ne-am deplasat de câteva ori în zona Banatului pentru a ne întâlni direct cu sursa şi pentru a stabili detaliile. Cam pe la jumătatea lunii iunie sursa ne-a dat semnalul. Traficantul pe care-l supraveghea fusese în ţara vecină şi venise cu marfa, după care-i sunase pe olteni comunicându-le să vină cu restul de bani. Întrucât nu ştiam când or să vină aceştia cu lovelele şi când o să se realizeze tranzacţia, conform planului întocmit în prealabil şi aprobat de şefi, am şi plecat în zonă, pentru a fi pe fază la momentul oportun. Ilie Vilău se căsătorise în acel an cu Mirela, colega de facultate a Evelinei, care făcuse subiectul unui alt caz prezentat într-o povestire anterioară. Fiind în toiul pregătirilor de nuntă, care se apropia, nu am putut merge împreună, aşa cum ar fi trebuit. Am fost însoţit de Bebe Ene, de Marin Enea şi de un alt ofiţer al cărui nume nu mi-l mai amintesc, toţi colegi de-ai mei de la biroul economic, ofiţeri tineri, săriţi puţin de 30 de ani. Eram mai mulţi întrucât traficanţii urmau să se deplaseze cu trenul nu cu autoturismul şi, în consecinţă, nu mai puteam apela la schema deja clasică, cu filtrul de circulaţie. Conform planului de acţiune, după identificarea vizuală a acestora şi obţinerea confirmării tranzacţiei, urma să realizăm supravegherea acestora pe timpul călătoriei lor spre casă şi să acţionăm puţin înainte de sosirea garniturii în staţia Craiova. În acest scop aveam în bagaje uniforme de ceferişti, cu care urma să ne deghizăm pentru a nu atrage atenţia, costumele de haine purtate, de regulă, ca ţinută civilă în acele vremuri şi tunsoarea specifică, scurtă, sportivă într-o vreme în care erau la modă pletele, făcându-ne un fel de ciori între porumbei. Am ajuns în zonă unde, după cum stabilisem în prealabil cu sursa, ne-am cazat la un motel, Ana Lugojana, situat într-o pădure la câţiva kilometri de oraş. Am explicat într-o altă povestire motivele pentru care noi, cei care lucram pe aur şi valută, acţionam clandestin, într-un fel, atunci când nu eram în zona noastră de competenţă. În mod normal ar fi trebuit să colaborăm şi să acţionăm împreună cu organele locale. Dar asta ar fi însemnat să le punem la dispoziţie informaţiile şi, în cel mai bun caz, să împărţim aurul, adică să-l confiscăm împreună. Şi cum eficienţa activităţii în domeniu nu se cuantifica pe baza numărului infracţiunilor constatate şi a infractorilor dovediţi ci a cantităţilor de metale preţioase confiscate, cantităţi care se adunau gram cu gram, ne era greu să renunţăm la lauri în favoarea altora, cum ar veni! Concurenţă care s-a purtat şi am văzut că se mai poartă încă în lumea tuturor celor care au ca materie primă informaţia, indiferent asupra a ceea ce poartă aceasta. Politic, militar, la cei mai stilaţi, care-şi spun ,,intelligence’’, ori mai prozaic, trafic de substanţe ori materiale interzise, lume interlopă, la cei care au responsabilităţi în straturile mai de jos ale societăţii. Am aşteptat aproape o săptâmână în motelul ăla. Plecam dimineaţa, simulând o ocupaţie, pentru a nu trezi suspiciunile celor de la recepţie, şi pierdeam timpul prin pădure ori alte locuri neumblate pentru a nu risca să întâlnim foşti colegi de şcoală militară care să se întrebe ce căutăm pe acolo. A trecut greu timpul, dimineţile în special, căci după amiezile şi serile mai făceam o foiţă sau o tablă în cele două camere ocupate, mai povesteam, era altceva. Mă întâlneam zilnic cu sursa, care mă ţinea la curent cu evoluţia situaţiei şi ne asigura şi supravieţuirea, aducându-ne alimentele necesare, noi neputând umbla prin magazine şi restaurante. În sfârşit, în ziua de sâmbătă, 21 iunie cred că era, chiar în ziua nunţii lui Vilău, informatorul mi-a dat semnalul mult aşteptat. Ne-am întâlnit în locul prestabilit unde sursa, extrem de bine plasată în anturajul traficantului, mi-a confirmat nu doar efectuarea tranzacţiei ci mi-a indicat chiar şi locurile ce vor fi ocupate de cei doi olteni în acceleratul cu care urmau să plece spre domiciliu. Le ştia bine, din moment ce fusese însărcinată să le procure biletele. Ocazie cu care, bineînţeles, ne cumpărase şi nouă bilete, cu locuri plasate strategic, după cum îi indicasem la întâlnirea precedentă. Şi am plecat la gară şi ne-am urcat în tren. Marin Enea chiar în compartimentul unde se aflau cei doi, ocupând locul de lângă geam, pentru a contracara eventuala aruncare a materialului pe fereastră, în momentul acţiunii, dacă cei doi doreau să scape de corpul delict. Merita să-l vezi! Neras de câteva zile, îmbrăcat cu un costum jerpelit de ceferist, având într-un buzunar al hainei o sticlă cu ţuică puturoasă din care trăgea câte un gât din când în când, îmbiindu-i şi pe ceilalţi călători din compartiment. Eu cu Bebe Ene şi celălalt aveam locuri în compartimentele vecine celui cu pricina şi stăteam cu rândul pe hol, la fereastra opusă celei a lui Enea, trăgând cu coada ochiului la ce se întâmplă înăuntru. Planul era să-i supraveghem până la intrarea în staţia Craiova, când urma să ne legitimăm şi să-i săltăm, dacă totul mergea bine. Nu voiam să riscăm o deconspirare prematură, nu ştiam dacă nu au cumva cunoscuţi în tren, nu ştiam care va fi reacţia opiniei publice care, de multe ori, ia apărarea celor interpelaţi de organele de ordine, mai ales în acel deceniu în care nemulţumirile populaţiei se tot acumulau. De aceea voiam să acţionăm cât mai aproape de casă. În plus, în plan prevăzusem şi o echipă de ofiţeri din cei rămaşi în Craiova, care să ne sprijine în caz de nevoie şi să-i preia în anchetă pe cei reţinuţi deoarece noi, cei tineri, voiam s-o’ntindem direct la Crama Minerva, la nunta lui Ilie Vilău! Dar socoteala de acasă nu se potriveşte întotdeauna cu cea din târg. Nici nu ajunsesem la Herculane când, aflat pe hol, de rând la supraveghere, am văzut intrând în vagon, la un capăt, o echipă de poliţişti de la TF, îmbrăcaţi în uniforme, însoţiţi de militari de la trupele de securitate-miliţie, cu pistoalele mitralieră agăţate de gât. ,,- Hait! am gândit. Patrula feroviară sau, şi mai râu, acţiune a celor de la TF. Ce mă fac dacă se apucă şi-i legitimează, speriindu-i? Oare ce reacţie vor avea, ştiind ce au la ei, când se vor pomeni cu patrula în compartiment? Ce să fac?’’ Am privit în jur, m-am hotărât instantaneu şi m-am precipitat spre capătul vagonului, unde m-am adresat subofiţerului mai mare în grad. - Sunt locotenentul major Bâţă de la Miliţia din Craiova, i-am spus arătându-i legitimaţia. Sunt împreună cu alţi trei colegi. Din necesităţi operative suntem deghizaţi, întrucât urmărim doi indivizi suspecţi de comiterea unor spargeri şi tâlhării. Întrucât sunteţi în uniformă, vă rugăm să-i legitimaţi apoi să ne ajutaţi să-i reţinem şi să le asigurăm paza până ajungem în gara din Craiova, unde deja aşteaptă o echipă operativă care o să-i preia! Impresionaţi, cei din patrulă au fost de acord. Cu ei după mine, m-am deplasat pe culoar, spre compartimentul respectiv. Am deschis uşa şi m-am adresat lui Enea: - Vreţi să închideţi geamul, vă rog, că se face curent pe hol! Era parola convenită, semnalul că trecem la acţiune. Marin Enea s-a ridicat şi a tras geamul în sus, cu ochii la cei doi. Îi priveam şi eu şi am văzut că unul dintre ei dormea cu capul pe spate, rezemat de banchetă, având mâinile pe genunchi. Celălalt, cu capul întors spre uşă, mă privea, având de asemenea mâinile pe genunchi. Sesizând aspectul favorabil, nu am mai aşteptat să intre în compartiment subofiţerul de la patrulă şi să-i legitimeze, ci am scos fulgerător cătuşele de la spate, unde le aveam petrecute după curea, sub haină, le-am desfăcut, şi le-am aplicat cu un gest scurt pe incheieturile mâinilor celor doi, aşezate cuminţi pe genunchii lor aproape lipiţi, prinzându-i unul de altul. Au fost atât de surprinşi încât , pe moment, nici nu au realizat ce li se întâmplă. Mai ales cel trezit din somn. Au rămas liniştiţi, văzându-i afară, în faţa compartimentului, pe cei patru băieţi în uniformă. Le-am spus celor din compartiment cine suntem şi i-am rugat să nu se agite, pentru că cei doi sunt autorii unor spargeri. Pentru a-i convinge am luat din plasa de bagaje sacoşele traficanţilor în care se aflau şapte-opt pâini din alea intermediare, unde ştiam că este ascunsă marfa. Am desfăcut măsuţa din faţa ferestrei şi am început să rup pâinile una câte una şi să le răstorn conţinutul pe tăblie. În scurt timp, în faţa privirilor uluite ale celor din compartiment, pe măsuţă a apărut o grămăjoară (dacă-i pot spune grămăjoară) considerabilă de bijuterii strălucitoare şi de monezi. La rugâmintea mea, Bebe Ene a scos din bagajul aflat în compartimentul de alături aparatul de fotografiat Exakta Varex şi a fotografiat amănunţit obiectele din aur, pâinile scobite pe dinăuntru al căror miez fusese înlocuit cu bijuterii şi monede, pe cei doi, pe cei din compartiment, apoi pe toţi împreună. Între timp eu le notam tuturor datele de stare civilă. Impresionaţi de ce văzuseră niciunul nu a ridicat vreo obiecţie şi toţi s-au arătat dispuşi să coopereze. Relaxaţi şi bucuroşi în acelaşi timp, i-am lăsat pe cei doi în grija băieţilor de la TF şi am aşteptat să ajungem la Craiova. Când trenul a intrat în staţie, agăţat cu o mână de bară, am deschis uşa şi am coborât pe scară, de unde l-am văzut pe nea Costică Lătăreţu alergând pe peron, împreună cu alţi colegi, spre vagonul nostru, al cărui număr îl comunicasem din timp la birou şi care era mai spre coada garniturii. I-am fâcut semn să se liniştească să nu mai alerge, strigându-i că treaba e rezolvată. Când trenul a oprit am mers împreună la compartiment unde le-am mulţumit băieţilor de la transporturi. Le luasem şi lor numele iar a doua zi l-am rugat pe şef să le transmită o scrisoare de mulţumire. I-am predat pe cei în cauză împreună cu captura domnului colonel Lătăreţu, care i-a preluat în anchetă. Aranjase şi cu şeful gării să reţină trenul în staţie zece minute în plus pentru audierea sumară a martorilor din compartiment. Ne-a Costică şi echipa sa au râmas la Miliţia TF să-şi vadă de treabă iar pe mine şi pe ceilalţi maşina de serviciu ne-a dus acasă, pe rând, unde ne-am duşuit rapid şi ne-am îmbrăcat frumos, după care ne-a debarcat în faţă la Minerva. Jos, în cramă, petrecerea era în toi. Colonelul Toma Marghescu, şeful nostru, ne aştepta cu inima la gât, nu ştia ce făcusem, dacă ne ieşise pasienţa sau nu. Când ne-a văzut feţele radioase, a înţeles. A ţipat de bucurie, şi-a aruncat braţele în sus, apoi ne-a îmbrăţişat şi ne-a pupat! Ilie Vilău era bucuros, că doar era nunta lui, dar pe de o parte parcă-i părea şi rău că nu fusese şi el cu noi! Am petrecut apoi până în zori, bucurându-ne atât de fericirea colegului nostru cât şi de succesul acţiunii!