Colonelul NICOLAE LANGA

Dintre toţi poliţiştii pe care i-am cunoscut şi cu care am lucrat, cea mai mare consideraţie o am pentru domnul general NICOLAE LANGA. Îl consider cel mai mare poliţist dintre cei cu care m-am intersectat de-a lungul carierei mele. Mare poliţist nu atât prin cazurile rezolvate, l-am cunoscut doar ca şef nu ca lucrător, ci prin calităţile pe care i le-am cunoscut, prin atitudine, prin comportament, prin tot ceea ce aşteptam eu de la un poliţist şi comandant. Modelul de comandant pe care mi-l creasem eu în imaginaţia mea, bazat pe lecturile din copilărie şi adolescenţă, etalonul la care m-am raportat şi am încercat să-l ating şi eu în anii în care am îndeplinit funcţii de conducere. Nu ştiu în ce măsură am reuşit, nu eu sunt cel care poate aprecia asta, dar m-am străduit! Cred că mulţi dintre foştii mei colegi nu vor achiesa la părerea mea pentru că domnul colonel Langa (era colonel când am lucrat direct sub comanda domniei sale de aceea o să folosesc acest grad) era un tip aspru şi dur. Nu suporta şi nu tolera lenea, prostia, incompetenţa sancţionându-le, uneori drastic, de câte ori se lovea de ele. Era aspru, întradevăr, o spuneau toţi, dar era drept, adaug eu, iar duritatea sa era o percepţie a faptului că spunea întotdeauna lucrurilor pe nume, în faţă, nu se ascundea după cuvinte sau formulări diplomatice! Avea şi o memorie de elefant. Pentru a exemplifica afirmaţiile de mai sus o să amintesc două întâmplări la care am fost martor sau protagonist. La miliţia craioveană lucra un ofiţer, Florescu Tânase, fost cadru didactic la şcoala de subofiţeri din Slatina. Ceruse transferul la Craiova, i se aprobase şi fusese repartizat la judiciar, structura cu cea mai mare încărcătură, care se confrunta, pot spune, cu sarcinile cele mai dificile din toată poliţia doljeană şi nu doar doljeană. Obişnuit cu viaţa din şcoală Tănase nu a reuşit să se adapteze realităţilor dure din teren, fiind mereu ciuca bătăilor, criticat şi sancţionat pentru nerealizarea sarcinilor profesionale. După mai multe sancţiuni, şeful miliţiei municipale şi adjunctul său, care coordona judiciarul, au venit la şeful miliţiei judeţene cu propunerea ca ofiţerul să fie trecut în rezervă, dat afară cu alte cuvinte. Mă aflam în biroul său, lucram împreună la un material. După ce a studiat raportul şi anexele, care cuprindeau date statistice referitoare la activitatea lui Florecu raportate la cele ale altor ofiţeri şi la cea a biroului, colonelul Langa a spus: - Băi, dar cu o primă aţi încercat? Văd că sancţiuni i-aţi dat cu ghiotura, dar vreo recompensă i-aţi dat ? Măcar una, că o fi făcut şi el ceva bun vreodată, în anii ăştia de când lucrează la municipiu! - Nu i-am dat, a răspuns colonelul de la municipiu. - Păi vedeţi? Cu omul nu se lucrează doar cu zbirul! Nu vă aprob raportul! Ci îi dau eu, personal, o primă de o mie de lei. Şi a sunat, chemându-l pe Mureşan, adjutantul de la cabinet, căruia i-a ordonat să întocmească un ştat de premiere, să-l aducă la semnat şi să-l dea apoi celor de la financiar pentru recompensarea ofiţerului. Pe la jumătatea lui ’89 îmi dăduse să redactez un raport pentru cei de la Direcţia Cadre din minister. La începutul anului şefii ierarhici redactau notări de serviciu pentru fiecare subordonat, notări care reflectau activitatea şi comportamentul acestora în anul precedent. Situaţia statistică a calificativelor se raporta la Bucureşti, cu exemplificarea celor notaţi cu calificative de nesatisfăcător. Acestor cadre li se efectua control de fond peste şase luni, în urma căruia se stabilea dacă şi-au remediat neajunsurile ori acestea persistă, menţinându-se calificativul iniţial. Ordinele de linie prevedeau că două astfel de calificative anuale consecutive atrăgeau trecerea în rezervă a celui în cauză. Ei, şi mie îmi dăduse să redactez raportul ăsta cu rezultatul centralizat al controalelor de fond efectuate celor notaţi cu nesatisfăcător. Am luat de la serviciul cadre datele necesare şi rapoartele privind constatările controalelor de fond, am redactat raportul şi am mers cu el la semnat. În timp ce-l citea, mi-a spus: - Măi, vezi c-ai greşit! Busu de la Botoşeşti-Paia (a spus alt nume, dar nu mi-l mai amintesc) nu a avut nesatisfăcător! - Ba a avut, uitaţi, mi l-au dat cei de la cadre. - A avut iniţial, dar i l-am schimbat eu astă-iarnă, când au venit cu foile la aprobat. Berbecii ăştia de la cadre n-au observat? Am verificat şi aşa era! M-a impresionat atât memoria cât şi acurateţea lui. Să ţii minte, după şase luni, calificativul unui lucrător dintre cei aproape nouă sute de subordonaţi, efectivul de atunci al unităţii, un subofiţer insignifiant, care nu se remarcase prin ceva deosebit, de la un post neînsemnat de miliţie, asta da memorie! Şi corectitudine, în acelaşi timp, pentru mulţi dintre cei plasaţi pe acea treaptă a ierarhiei nu ar fi contat încondeierea într-un raport chiar a altora mai mari, dar’mite a unui obscur subofiţer. Colonelul Langa era originar din Mediaş şi lucrase în judeţul Cluj, înainte de a veni la Craiova. Fusese şef al miliţiilor din Câmpia Turzii şi Turda, apoi locţiitor al şefului Miliţiei judeţului Cluj, dacă îmi amintesc bine. Şeful anterior al miliţiei doljene, colonelul Digulescu, fusese un ofiţer nu prea exigent, destul de îngăduitor cu subordonaţii. Cel puţin aşa l-am perceput eu, nu lucrasem direct cu el sau într-o structură apropiată comenzii unităţii, eram un simplu locotenent la municipiu, în primul an al carierei. Îl judec după atmosfera destul de laxă, din unitate, aşa cum o simţeam eu, raportată la cea din vremea în care la comanda unităţii doljene de miliţie a fost colonelul Langa. Ardelean serios, sobru, puţini i-au văzut zâmbetul, intransigent, harnic, riguros şi exigent cu el însuşi, nu după mult timp prezenţa sa în fruntea treburilor a shimbat în bine unitatea. Chiar dacă rezultatele nu s-au văzut chiar imediat, măsurile dispuse de noul comandant au dat roade în timp. În primii ani ai carierei mele, de exemplu, ofiţerii aduceau şi anchetau suspecţi ori învinuiţi chiar şi pe timpul nopţii, în funcţie de cazurile pe care la aveau în lucru, fără un control riguros al şefilor ierarhici. Colonelul Langa a dat ordin ca, pentru fiecare persoană cercetată în afara orelor de program să se întocmească buletin de evenimente care să se raporteze, prin dispecerat, comenzii unităţii. Măsură menită să reducă, dacă nu chiar să elimine, posibilitatea unor cercetări abuzive. În acelaşi mod a ordonat raportarea fiecărei lucrări penale care nu era rezolvată în treizeci de zile de la înregistrare, ordin care nu în multă vreme a scurtat semnificativ listele de lucrări nerezolvate prezentate în şedinţele de analiză. Mă opresc aici cu exemplele, în orice caz în unitate atmosfera era alta. Holurile milţiei judeţene erau pustii aproape, din când în când vedeai câte un ofiţer grăbit mergând cu treabă undeva, nu mai vedeai grupuri stând la taclale decât înaintea unor şedinţe, până soseau şefii. Nu suferea linguşitorii şi nici turnătorii. La început, când cineva i-a băgat limba-n ureche, cum se spune, raportându-i ceva cu caracter de bărfă despre un ofiţer, a pus mâna pe telefon şi a format numărul acestuia: - Tâmburescule, ia vino până la mine! Celălalt s-a ridicat şi a dat să plece. - Ce faci? Stai aici, ţi-am spus eu să pleci? - Tâmburescule, i-auzi, măi, ce zice Cutărescu despre tine! E adevărat? – l-a întrebat în faţa turnătorului pe cel bârfit, când ofiţerul s-a prezentat. Vestea s-a dus, atitudinea comandantului potolindu-i pe cei care ar mai fi avut astfel de veleităţi! După ce a început să-şi cunoască subordonaţii i-a schimbat din funcţii pe unii dintre vechii dinozauri, numind în locul lor ofiţeri tineri, criteriul principal de promovare constituidu-l competenţa profesională: Mişu Tâmburescu la şefia Serviciului Cercetări Penale, Iulică Manta la cel al Circulaţiei, Nicu Văduva locţiitor al şefului Miliţiei municipale, Gică Cojocariu la Serviciul judiciar, toţi ofiţerii numiţi de el confirmând şi ajungând ulterior pe poziţii mai înalte. Nu-i suferea pe cei de la partid, nu era slugarnic ca alţii, limitând contactele doar la cele strict necesare. Fiind chemat odată la Comitetul judeţean de partid, l-a găsit în faţa intrării pe căpitanul Popa Vişinel, cu una dintre maşinile cu însemne ale Serviciului circulaţie. - Ce cauţi, măi, aici? l-a întrebat. - M-a chemat tovarărăşul Zezeanu să mergem în teren! - Păi ei merg în teren cu maşinile noastre? La partid n-au maşini? Dă-i drumul imediat la unitate iar dacă te mai cheamă cineva d-aici să-i spui să mă sune pe mine, că eu sunt comandantul şi eu dispun folosirea mijloacelor unităţii, nu un ofiţer de circulaţie. A doua zi, în şedinţă cu cadrele de la reşedinţă, a ordonat ca nimeni să nu mai meargă cu maşinile unităţii când îi cheamă cei de la partid pentru că aceştia au suficiente mijloace la dispoziţie. Bineînţeles că activiştii partidului nu l-au mai sunat, îl cunoşteau de la şedinţe, îi ştiau felul direct de a pune problemele şi nu voiau să se ia în beţe cu el, ştiind că atunci când are dreptate nu ezită să-i sune şi pe cei mai de sus pentru a se plânge de comportamentul unora. Îşi apăra subordonaţii, le insufla sentimentul că, în caz de nevoie, puteau aplica legea chiar şi faţă de cei suspuşi pentru că le va ţine spatele. Prin 1989, în special, dar şi ceva mai înainte, când criza alimentară devenise greu de suportat, prin judeţele mai apropiate de Bucureşti începuseră să vină în control, pe tot felul de probleme, unele chiar inventate ori insignifiante, ofiţeri de la IGM sau MI care, în timpul controlului, ştiind că în provincie e mai uşor decât în capitală pentru că oamenii se cunosc între ei iar noi mai aveam câte o relaţie, ne dădeau adevărate liste de cumpărături, pentru a le procura produsele din timp, astfel încât ei să plece încărcaţi spre domiciliu. Nu-şi puneau problema cum ne descurcăm, ba unii chiar se făceau că uită să ne dea contravaloarea cumpărăturilor. Bineânţeles că trebuia să-i ducem şi la masă cât timp stăteau la noi. Cu asta ne mai descurcam, pentru că aveam grijă, când reuşeam să procurăm ceva carne ori peşte, să le ducem la câte un restaurant unde aveam relaţii. În acest fel ne venea mai uşor la nota de plată, plăteam fripturile şi ce mai mâncam la preţ de alimentară nu la preţ de restaurant. Partea mai nasoală era că unii dintre cei veniţi în control ne şi frecau de ne mergeau fulgii, probabil pentru ca atunci când îşi luau tainul, vorba lui Băsescu, să fim mulţumiţi că am scăpat doar cu atât. De regulă, pentru achitarea cheltuielilor legate de astfel de protocoale contribuiau toţi ofiţerii structurii controlate. Doar doi ofiţeri dintre cei veniţi în control în acea perioadă s-au abătut de la tipic, câştigându-mi respectul, ambii de la IGM. Unul, al cărui nume nu mi-l mai amintesc, din păcate, mi-a spus franc, din prima, în timp ce voiam să-mi scot documentele din fişet. - Lasă, nu mai scoate nici un document. Să fiu sincer, controlul e doar un pretext , am venit să văd dacă pot să fac şi eu rost de ceva alimente de pe aici. Poţi să mă ajuţi? Pentru sinceritatea lui şi pentru că nu m-a stresat făcând pe exigentul, am mers cu el pe la toate relaţiile mele şi i-am făcut cel mai frumos şi consistent pachet pe care l-am putut face eu, neavând prea multe posibilităţi, produse pe care le-a achitat până la ultimul leu. Al doilea ofiţer a fost domnul Nicolae Bucur, de la Statul Major. Ne cunoşteam dinainte, fusesem detaşat de vreo două ori acolo. Nu doar că a fost extrem de corect în efectuarea controlului, control pe bune, nu doar pretext pentru altceva, dar nici nu a acceptat invitaţia la restaurantul unde aranjasem să luăm masa. Văzând asta l-am invitat să servim masa la mine acasă, în garsoniera din Brazdă. Din păcate, soţia mea nici nu gătise ceva mai acătării, nu ştia că o să avem musafiri, aşa că am mâncat o fasole bătută şi am băut un vin de buturugă, de-al lui taică-meu, de la ţară. Într-una din zilele lunii noiembrie 1989 colonelul Langa, care era şeful meu direct atunci, m-a chemat dimineaţa la el şi mi-a dat indicaţii referitoare la redactarea unui material. - Materialul e urgent, trebuie să-l termini până la terminarea programului. Pentru a lucra liniştit şi a-l termina la timp, te încui în birou ca să nu te deranjeze nimeni. Eu merg acum cu tine şi după ce încui uşa, trag şi grilajul să creadă ceilalţi că eşti plecat în judeţ. - Am înţeles! Aşa am făcut! Din motive de siguranţă uşa biroului meu, pe lângă yală, se asigura şi cu un grilaj metalic ce culisa acoperind-o, încuiat cu un lacăt. Am intrat, am închis uşa iar şeful a tras grilajul şi a încuiat lacătul, după care eu m-am apucat de lucru. Nu trece mult şi ţârrr, ţărrr, telefonul. Crezând că şeful a uitat să-mi spună ceva, ridic receptorul. Pe-atunci nu erau telefoane de-astea deştepte care să-ţi afişeze cine sună! - Coane, aud de la celălalt capăt vocea maiorului Sandu, şeful cadrelor, structură ce ţinea de securitate şi avea birourile în celălalt capăt al clădirii de pe Amaradia, în partea rezervată securităţii doljene. Eu eram ofiţer cu învăţământul, aveam responsabilităţi legate de pregătirea efectivelor de miliţie şi în această calitate aveam dublă subordonare, mă subordonam şi structurii conduse de Sandu, care se numea Serviciul Cadre şi Învăţământ. Coane, face Sandu, vezi să nu pleci, că am la mine trei ofiţeri veniţi de la minister să controleze modul în care s-au efectuat tragerile de sfârşit de an. Bem o cafea şi peste vreo jumătate de oră urcăm la tine. Anunţă-l şi pe tovarăşul colonel Langa! A căzut cerul pe mine, dar ce era să fac? Am pus mâna pe telefon şi l-am sunat pe şef, raportându-I situaţia. - De ce-ai răspuns la telefon, măi Bâţă? Nu trebuia să răspunzi şi atunci mă sunau pe mine iar eu le spuneam că eşti în judeţ. - De unde să ştiu cine era la telefon, tovarăşe colonel? Am crezut că sunteţi dumneavoastră! - Da, bine! a zis dezarmat. Hai că vin să deschid grilajul. Peste vreo jumătate de oră a venit maiorul Sandu, însoţit de trei colonei îmbrăcaţi în uniforme de securitate, cred că că erau de la trupe, cu bolovani din ăia grei pe umeri. M-am ridicat, i-am salutat şi am plecat împreună la şeful miliţiei. Am intrat, coloneii s-au prezentat pe rând, spunându-şi fiecare gradul şi numele, apoi unul dintre ei a zis: - Suntem de la minister şi am venit să controlăm modul în care se desfăşoară verificările anuale la pregătirea militară a efectivelor. Şi să participăm şi la o şedinţă - două de tragere cu armamentul din dotarea cadrelor. - Da? face calm şeful miliţiei. Şi cât v-aţi propus pentru asta? - Trei zile, zice colonelul de la Bucureşti. Credem că trei zile ne ajung! - Cuuuum? izbucneşte dintr-o dată colonelul. Trei zile? Nu vă e ruşine, măi, nesimţiţilor? Trei zile? De unde să vă dea băiatul asta să beţi şi să mâncaţi trei zile, mă? Că e singur, nu are nici subordonaţi să facă chetă pentru mâncarea voastră! Cât ai mă salariul? Şi se întoarce spre mine. - Trei mii o sută de lei. (Eram specialist unu, aveam funcţie de colonel plin, deşi eram doar căpitan.) - Trei mii o sută de lei! De unde să vă ţină, mă, din trei mii de lei pe mâncare şi băutură trei inşi? Că unu n-aţi putut veni! Şi-o să vreţi apoi să plecaţi şi cu sarsanalele pline! Că nu vă săturaţi, veniţi grămadă, azi unul, mâine altul! Nu pleacă bine unul, că a şi venit altul! De la Bâţă doar ce-a plecat alaltăieri unul, nici nu mai ştiu ce venise să controleze! De unde să aibă bani să vă sature pe toţi? Nu mai aveţi ce mânca în Bucureşti şi veniţi pe capul nostru, de parcă noi am avea abatoare prin curte şi turme de porci pe la ţară! Sandu şi cei trei colonei încremeniseră., nu erau obişnuiţi, probabil, să fie trataţi astfel! - Lăsaţi, bâiguie, unul, lăsaţi, râmânem doar o zi! - Ce o zi măi, ce o zi! Tragerile s-au efectuat déjà! Două ore cred că sunt suficiente să verificaţi documentele, ordinele de tragere şi situaţiile privind rezultatele obţinute. Dacă vă grăbiţi, puteţi prinde rapidul de unu spre Bucureşti! - Dar două ore sunt totuşi prea…. încearcă timid să protesteze unul dintre coloneii în kaki. - Sunt suficiente pentru câteva tabele. Dar ia staţi să verific, tovarăşul ministru ştie că sunteţi aici? Şi pune mâna pe telefonul TO de pe măsuţa din stânga biroului, ridicândul spre ureche. - Lasaţi, lăsaţi, nu-l sunaţi pe tovarăşul ministru! Plecăm, plecăm, nu sunaţi!, se repede colonelul de la Bucureşti smulgându-i telefonul şi aşezându-l în furcă! Nu sunaţi, vă rugăm! - Bine, nu mai sun, face împăciuitor colonelul Langa. Dar spuneţi-le şi celorlalţi să se gândească bine când vin la Dolj, să vină cu probleme serioase. Musafirii au salutat şi s-au retras, eu ieşind ultimul din cabinet. Când am ajuns în faţa biroului meu, am deschis larg uşa, poftindu-I să intre. - Poftiţi să vă prezint documentele! - Ce documente, tinere? Nu mai vedem nici un document! Şi-au continuat plouaţi drumul pe hol, însoţiţi de maiorul Sandu, care mi-a făcut cu ochiul, încercând, cu efort, să-şi păstreze mina serioasă. Tot spre sfârşitul anului 1989, nu mai reţin data exactă, am fost la meciul dintre Universitatea Craiova şi Dinamo. Meci greu, fiind ştiută rivalitatea dintre cele două echipe şi faptul că cei de la Universitatea nu acceptau compromisuri şi aranjamente. Nu mai ştiu care era scorul şi cu cât s-a terminat meciul, dar ştiu că Dinamo dorea cu orice preţ să câştige şi făcea presiuni pentru asta. Meciul era pe sfârşite şi jucătorii lui Dinamo, nemulţumiţi de rezultat, parcă înnebuniseră, disperaţi că nu le venea golul. Spre sfârşitul partidei mingea a fost scoasă în aut de un oltean din apărare, în apropierea porţii Universităţii. Mingea a trecut pe lângă maiorul Laurenţiu Manolescu, care purta o mustaţă pe oală, ca a lui Ţiriac. Ar fi putut-o opri cu piciorul, dar, impasibil, a lăsat-o să treacă pe lângă el. Vaişcovici, care venise să repună mingea în joc din aut, a văzut asta şi s-a infuriat. Cred că s-ar fi aşteptat ca ofiţerul de miliţie să oprească mingea. I-a cerut apoi maiorului pe un ton imperios să-i aducă mingea, dar Manolescu nu s-a executat, spunându-i că el nu-i băiat de mingi. Văzând că nu-i dă mingea şi auzind şi răspunsul ofiţerului, Vaişcovici l-a înjurat. Erau aproape de colţul terenului, spre tunel, unde erau mulţi spectatori adunaţi, să vadă jucătorii de aproape când ies spre vestiare, moment ce trebuia să se întâmple în câteva minute. Auzind înjurătura adresată ofiţerului, spectatorii de deasupra tunelului au vrut să sară în teren, să-i aplice o corecţie dinamovistului. Cei din dispozitivul de ordine de-abia au reuşit să-i împiedice! În tribuna oficială se afla şi generalul Marcu, parcă aşa-l chema, şeful Consiliului Politic Superior al celor de la securitate, şeful politrucilor din sistem, cum ar veni, aflat în Craiova pentru a participa la depunerea jurământului militar de către noul contingent încorporat în brigada de trupe ce-şi avea reşedinţa în centrul Băniei. După depunerea jurământului generalul participase la masa festivă, prelungită până târziu după amiază, puţin înainte de începerea meciului. Ori, se ştie, la masa festivă de după jurâmânt până şi proaspeţii soldaţi primesc de băut, dar ditamai generalul. La terminarea meciurilor Universităţii o parte dintre spectatori obişnuiau să se adune în spatele stadionului, la ieşirea de la vestiare, pentru a-şi admira idolii. Tot acolo se adunau şi cei din dispozitivul de ordine, care rămâneau acolo până plecau autocarele echipelor şi ultimii curioşi din zonă. Era deci adunat acolo un grup numeros de spectatori şi poliţişti, aşteptând ieşirea jucătorilor şi urcarea acestora în autocare. Tot acolo a venit şi generalul Marcu, însoţit de cei din comanda brigăzii de trupe de securitate. În grupul de miliţieni şe afla şi maiorul Costel Nedeianu, brunet şi cu mustaţă pe oală, doar că ceva mai subţire decât Manolescu, Abţiguit bine, când l-a văzut pe Nedeianu, generalul de securitate, îmbrăcat în uniforma sa impunătoare, a început să-l injure, reproşându-i că de ce nu i-a dat mingea lui Vaişcovici, că l-a făcut să piardă timp preţios. Nedeianu, care se aflase în altă parte şi nu ştia faza cu Manolescu, a rămas interzis, neştiind ce are generalul cu el. Generalul, văzând lipsa de reacţie a maiorului, s-a considerat probabil jignit şi a început să-l injure şi mai urât. Atunci a apărut colonelul Langa, în civil, îmbrăcat neprotocolar în nişte pantaloni reiaţi cenuşii şi o geacă. - De ce îmi înjuraţi ofiţerul, domnule general, cum vă permiteţi să faceţi asta? - Tu cine mai eşti, bă! s-a’ntors generalul spre el, privindul dispreţuitor. - Sunt colonelul Langa, şeful miliţiei judeţene. - Eşti, pe dracu’, şeful miliţiei judeţene! Ai fost, pentru că de mâine nu o să mai fii! Ştiu că de multe ori şefii cei mari de la Bucureşti îi cereau şefului nostru să intervină la conducerea clubului s-o lase mai moale când jucau cu Dinamo dar nu cred că s-a pretat vreodată la asta. Cred că asta avusese în vedere generalul Marcu când îi spusese că de a doua zi nu va mai fi în funcţie. - Ei şi dacă n-o să mai fiu, n-o să mai fiu şi gata, i-a răspuns şeful. Uitaţi-vă la el cât e de beat, s-a întors apoi şeful spre spectatorii care asistau înmărmuriţi la dispută. Se făcuse o linişte de se auzea şi musca! - Uitaţi-vă cât e de beat! Hal de general de securitate! Înjură ca un birjar de pe vremuri! Hal de general! Marcu şi-a luat seama, tras de mânecă de ofiţerii de la trupe, s-a urcat în maşină şi a plecat. Tot oraşul a vorbit mai apoi despre curajul colonelului Langa, care a înfruntat un temut general de securitate pentru a-şi apăra un subordonat! Pentru că, trebuie să recunoaşteţi, să înfrunţi un înalt activist de partid era un act de mare curaj în vremurile acelea! NOTĂ - Fotografia e realizată după portretul din Galeria comandanților IPJ Dolj de la reședința acestui inspectorat. Sub portret e specificată perioada in care s-a aflat la comanda acestei unități de poliție (1980 - 1990). Portretele au fost realizate de Aurelian Șuță- Șai. În fotografia de jos sunt câţiva dintre colaboratorii domniei sale - Mr. GRECU IOAN, şef serviciu Cercetări Penale, mr. MANTA IULIAN, şef serviciu Circulaţia, cpt. BÂŢĂ IANCU, ofiţer cu învăţământul, mr. CODIŢĂ CONSTANTIN, şef serviciu Pază, Ordine şi Miliţie Rurală.