Cizmele lui Viloiu

Uniformele ofiţerilor de miliţie, ca şi ale celor de la armată, de altfel, spre deosebire de cele ale poliţiştilor (cele care se purtau pe timpul cât am fost activ, vrea să spun), erau confecţionate din materiale de calitate! Din camgarn, o stofă de calitate superioră din lână fină, ori din păr de cămilă, cele de iarnă, şi din fresco, un fel de tergal subţire, cele de vară! Aveau două perechi de pantaloni. Un pantalon larg, la care se purtau pantofi din piele, cu talpă de talpă, adică din piele groasă, specială, în anotimpurile răcoroase, ori pantofi mai uşori, cu feţe perforate şi talpă tot din talpă, vara. Comozi şi în care piciorul nu-ţi transpira, nu ca cei din înlocuitori sintetici de piele. Celălalt pantalon, bufant, se purta cu cizmă, o încălţăminte durabilă, pentru condiţii climatice mai nefavorabile, dar mai incomodă decât pantoful. Ţinuta cu cizmă se purta atunci când se efectua serviciul de zi pe unitate (nu cunosc raţiunea, dar aşa era prevăzut în regulamentele militare, cel de gardă şi garnizoană, cred) şi la activităţile de pregătire militară. În şcoala militară purtam tot timpul cizmă, cu excepţia orelor de învoire, când mergeam în oraş cu pantalon larg şi pantof. Cizmele din şcoală erau din bizon, o piele de vită ori bivoliţă mai groasă, în vreme ce cizmele ofiţereşti erau din box, o piele de viţel mai fină, numite aşa după numele unui creator londonez de încălţăminte, Joseph Box. Pe lângă faptul că erau mai fine, cele din box aveau şi un luciu caracteristic, mai durabil şi mai uşor de întreţinut. Cizmele din şcoală erau mai groase din necesităţi obiective, să le spun aşa. Zilnic, după masa de dimineaţă, servită la ora şapte, ne adunam pe platou, în formaţie de batalioane, companii şi plutoane unde, timp de 20 de minute, între 7,30 şi 7,50, executam pas de defilare în sunetele fanfarei, cu stângul pe tobă! Pas de defilare adevărat, nu ca pasul NATO de acum care e doar un fel de plimbare în cadenţă, cu braţul în faţă şi pumnul strâns. Pasul nostru de defilare era pasul prusac, cunoscut şi sub denumirea de pas de gâscă, caracterizat prin înălţarea piciorului întins în faţă, cu vârful, de asemenea întins, la o înălţime de 30 - 40 centimetri, după care piciorul era coborât, talpa încordată lovind puternic în betonul platoului. Şi azi am în minte răpăitul acela cadenţat. Zilnic deci, 20 de minute de pas de defilare, pentru a nu ne pierde antrenamentul, după care ne îndreptam spre sălile de curs, în bubuitul alămurilor. În afara celor 20 de minute, uneori înghiţeam şi câte o porţie suplimentară, comandantul nostru de companie, locotenentul major Florin Manole, obişnuind ca, atunci când îl nemulţumeam cu ceva, în pauza de 90 de minute de după masa de prânz să ne scoată pe platou, echipaţi în ţinută de instrucţie completă, inclusiv pistolul mitralieră şi raniţa în spate, unde executam cu osârdie pasul de defilare, fără fanfară de această dată. Ba de câteva ori şi după ora stingerii, atunci când unii dintre noi l-au supărat mai tare. După ultima sesiune de examene din anul trei, deci de pe la sfârşitul lui iulie şi până în ajunul datei de 21 august 1979, data înălţării în grad a promoţiei noastre, timp de şapte ore pe zi, de la 8 la 13 şi de la 17 la 19, zilnic, cu excepţia după amiezelor de sâmbătă şi a duminicilor, când eram învoiţi, am executat pas de defilare, cu pauze de 10 minute la două ore, după tipicul orelor de curs. Întrucât fanfara nu putea cânta continuu, le-ar fi ieşit ochii din cap suflând atâta în alămurile alea, se oprea din când în când. Cu excepţia celui de la toba mare, care continua să bată ritmul ăla! Bum! Bum! Bum, bum, bum! Stângul pe tobă! Stâng! Stâng! Stâng, drept, stângul! Stâng! Stâng! Stâng, drept, stângul! Şi tot aşa! Bubuiturile ni se înfigeau în creier, sudoarea ne curgea de sub bonetă pe frunte şi de acolo în ochi, piciorele ne fierbeau în cizme! Singurul avantaj, dacă-l puteam numi avantaj, era că ne bronzasem mai ceva ca pe litoral căci, dată fiind vremea caniculară de august, ni se permitea să ne scoatem bluzele, bătând infernalul pas de defilare dezbrăcaţi până la brâu, doar în pantalon bufant şi cizmă! Parcă eram în filmul ăla, Colina, dacă vi-l mai amintiţi! Datorită folosirii intense a acestui element de echipament, în şcoală funcţiona un atelier de cizmărie destul de generos încadrat cu personal. Tot timpul atelierul era aglomerat cu elevi, veniţi să-şi înlocuiască blacheurile, tocite de frecarea intensă a tocurilor de asfaltul platoului. Era musai, pentru că la inspecţia de dimineaţă comandanţii de companie, ba uneori şi cei de batalion, Gafiţa îndeosebi, ne verificau călcâiele şi vai de cel care avea blacheurile tocite, ori, şi mai rău, tocul cizmei! Ei, dar şcoala a trecut şi acum eram ofiţer la Poliţia municipiului Craiova. Cum am mai amintit, în ultima zi de vineri, de regulă, aveam convocarea de pregătire militară, la care participau tot personalul militar al subunităţii şi, bineînţeles, cei cu funcţii de comandă. Conform normativelor, funcţia de şef al Poliţiei municipiului Craiova, municipiu de grad unu, era asimilată funcţiei de comandant de regiment. Asta ca o paranteză, pentru cei din armată care, eventual, citesc aceste amintiri! Convocarea începea de regulă, cu expunerea unei teme cu specific militar, în sala de şedinţe, după care ne deplasam în poligonul de la Podari, din spatele Abatorului, cel mai adesea, ori în poligonul de la Balta Verde, în funcţie de şedinţele de tragere ce urmau a fi executate. Deşi ni se punea la dispoziţie autobuzul inspectoratului, majoritatea preferam să ne deplasăm pe cont propriu la poligon, o să vedeţi mai încolo de ce. Pe cont propriu, adică înghesuiţi în maşinile colegilor care aveau autoturisme proprietate prsonală! În poligon, după ce ajungeam toţi, ne adunam pe formaţiuni, în ordinea de bătaie, şi avea loc revista de front. Dacă uniforma e în regulă, dacă suntem tunşi, aranjaţi, etcetera! După revista de front începea şedinţa de tragere, pe linia de aşteptare aliniindu-se mai întâi cei care fuseseră în serviciul de zi ori în turele de noapte, după care urmau cei ce aveau probleme presante la serviciu, apoi grosul. Era o activitate relaxantă, întrucât până ne venea rândul sâ mergem pe linia de aşteptare, stăteam grupuri, grupuri la poveşti şi bancuri. După ce ne venea rândul şi executam şedinţa de tragere plecam din poligon, la serviciu chipurile, dar, ştiind că şefii nu puteau părăsi locaţia până nu se epuizau seriile, ne înfundam la Paul, unul din fraţii Piorescu, sau la Aurel, responsabilii unor restaurante mai dichisite din Podari, ori la unităţile de alimentaţie publică din Parcul Poporului, cum se numea pe atunci, la Debarcader, Ciobănaşul, Castelul Fermecat, Romantica, la mici şi bere. Nu stăteam mult, trebuia să le facem loc şi celor care veneau din urmă, dar era foarte plăcut, în special primăvara, când, sătui de peisajul hibernal urban, vedeam, la marginea oraşului, natura trezindu-se iarăşi la viaţă. Aşa cum am amintit la începutul articolului, la pregătirea militară şi şedinţele de tragere trebuia să participăm în ţinută militară, cu pantalon bufant, cizmă şi centură cu diagonală. Zilele din şcoală fiind rămase departe în urmă, ne dezobişnuisem de portul cizmelor şi al uniformei, în general, mai ales noi, cei de la formaţiunile informativ-operative, a căror ţinută de serviciu erau hainele civile. Dar ne conformam, ce era să facem. Cu excepţia lui Daniel Viloiu, un ofiţer mai vechi ca noi, cei din ultimele promoţii. Era deja căpitan, avusese funcţie de conducere, şef la evidenţa populaţiei. Dar nu-i plăceau constrângerile, nu-i plăcea s-o ia-n bot pentru alţii, aşa că, deşi era un foarte bun profesionist, renunţase la funcţii şi era simplu lucrător de cercetare penală Ei, şi Viloiu nu venea niciodată la astfel de activităţi încălţat în cizme. Venea în uniformă, dar cu pantalon larg şi încălţat în pantofi, Aşa că, invariabil, revistele de front dinaintea începerii şedinţei de tragere aveau incluse momentul Viloiu. Momentul în care Viloiu era scos în faţa formaţiei şi bălăcărit de şeful Poliţiei pentru că nu avea ţinuta regulamentară! Viloiu suporta cu stoicism critica, privind absent în zare, pe deasupra capetelor noastre, a celor aliniaţi în formaţie! După una din şedinţe, nimerindu-ne împreună la trataţia tradiţională cu mici şi bere pe terasa Debarcaderului, l-am întrebat: - Daniele, nu te supăra că te întreb! Iar ai venit fără cizme, nu te-ai săturat să fii mereu scos în faţa formaţiei şi să te facă şeful în fel şi chip? La care Daniel Viloiu, surâzând pişicher, aşa, îmi răspunde: - E mai uşor să suport cinci minute de critică decât cinci ore de cizmă!

Furtul de la Prefabricate

O caracteristică a situaţiei operative din perioada în care am lucrat pe CAV (combarea traficului cu metale preţioase şi valută, precum şi a speculei) a constituit-o traficul cu pastile de argint industrial ori traficul cu contactori. Pastilele erau nişte discuri din argint de diferite dimensiuni, cele cu diametrul de circa doi centimetri fiind cele mai întâlnite, uşor bombate la mijloc, cu grosimi variind între unul şi câţiva milimetri. Se găseau fie individual, ca atare, fie montate în nişte carcase de ebonită (contactori), fiind folosite pentru cuplarea-decuplarea contactelor releelor electrice ce se găseau în componenţa diverselor aparate şi utilaje, ce funcţionau pe baza curentului electric. Destul de răspândite, deci, găsindu-se atât în componenţa macaralelor ce străjuiau şantierele de locuinţe aflate în toate cartierele Craiovei căt şi în cea a utilajelor şi agregatelor din majoritatea unităţilor industriale de pe platformele de est şi de vest. Pastilele de argint se traficau la preţuri considerabile pentru acea vreme, între 18 000 şi 20 000 de lei kilogramul, cu banii câştigaţi pe trei-patru kilograme putând astfel să-ţi procuri un autoturism, bunul cel mai de preţ de care puteai beneficia în epocă. În urmă cu câţiva ani l-am văzut la televizor pe Sorin Ovidiu Vântu, cel care a nenorocit peste un milion de persoane punând pe roate excrocheria numitâ Fondul Naţional de Investiţii (FNI), lăudându-se că bazele fabuloasei sale averi a constituit-o traficul cu pastile de argint, pe care l-ar fi organizat şi dirijat la nivel naţional în vremea defunctului regim. Aşa o fi fost, cine ştie, dar dacă aşa a fost, Miliţia nu a reuşit să ajungă până la el, fiind arestat şi condamnat pentru infracţiuni economice săvârşite prin metode şi mijloace de natură contabilă. Ca şi Al Capone, de altfel! Principala problemă, în domeniu, a organelor de miliţie era însă, nu atât traficul, care şi el trebuia combătut fiind incriminat de lege, cât prevenirea şi combaterea furturilor de componente ce conţineau pastile din argint, care constituiau principala cale de procurare a bunurilor ce făceau obiectul traficului. Date fiind câştigurile ce se puteau realiza, numărul furturilor crescuse îngrijorător, ridicând infracţiunile de acest gen la rang de fenomen, pot spune. Pentru identificarea autorilor acestui gen de fapte se efectuau nenumărate pânde, îndeosebi la macaralele de pe şantierele de construcţii civile din oraş, care nu erau asigurate cu pază. Pot zice chiar că mi-am început cariera cu asfel de activităţi, primele misiuni primite la prezentarea mea ca tânăr locotenent la Miliţia municipiului Craiova, fiind efectuarea de pânde pe timp de noapte la macaralele dintre blocurile de locuinţe ce se înălţau în cartierul Craioviţa Nouă. Era o vreme căinoasă de noiembrie iar eu, nefiind craiovean de origine ci de undeva din Teleorman, încă nu reuşisem să-mi aduc îmbrăcămintea necesară anotimpului friguros. Venisem doar cu ce era pe mine şi cu ce încăpuse într-un mic geamantan, nu cel mare cu care ne înzestrase şcoala la absolvire. Pe atunci, la absolvirea şcolii de ofiţeri, comuniştii ăia răi îţi dădeau, pe lângă uniformele complete de vară şi iarnă şi un geamantan enorm, în care găseai de toate, de la rufărie de corp până la cearşafuri de pat, pernă şi o pătură groasă de lână. Plus zece mii de lei, primă de instalare. Cam patru salarii şi ceva! Ei, dar să lăsăm asta! Spuneam că incă nu îmi adusesem haine de iarnă, nu că nu m-aş fi putut repezi până acasă, dar nici nu aş fi avut unde să le pun, locuinţă încă nu-mi fusese repartizată, gazdă nu-mi găsisem, dormeam la inspectorat, erau nişte camere la etajul trei, dotate însă doar cu minimum necesar de mobilier. Două paturi şi o masă! Dormeam în cameră cu un pacepist, adică un ofiţer retras de la post după defectarea lui Pacepa, şi el mai dezbrăcat ca mine. Lucra la staţia radio! Cred că scăpase după unde fusese doar cu ce era pe el! Ei, şi fiind aşa sărăcuţ îmbrăcat, confirmam pe deplin zicerea aia cu cel îmbrăcat subţire care le tremură din gros. Într-o seară făceam echipă în pândă cu un sectorist mai în vârstă, nea Ghicioiu. Văzându-mă că tremur ca un câine la vaccin, vorba aia, nea Ghicioiu, care ca poliţist bătrân îl durea undeva de ce pot zice unii şefi, a strâns nişte scânduri de prin şantier şi-a făcut un foc, să ne încălzim, fără a mai ţine cont că astfel ne deconspirăm poziţia şi ratăm orice şansă de a pune mâna pe hoţi! - „Lasă, măi, copile, mi-a zis, şefii stau la căldură, nu pătimesc ca noi! Iar dacă hoţii se duc mai încolo, ce? Mai bine ducă-se, decât să stai prin spitale! Iar dacă stai în frig şi-i prinzi, crezi c-o să-ti facă cineva statuie? Nu-ţi face, băi băiatule, n-ai grijă! Alţii o să ia caimacul! Ascultă la mine, că-s poliţist bătrân, şi ţine minte! În poliţie boii trag şi caii mănâncă!” Văzând focul, dintre blocuri au început să apară încet-încet, şi alte fantome. Erau alţi colegi, în pândă ca şi noi! Vă spusei, era o vreme cîinoasă! Printre ei şi Stoica Marian, colegul meu de promoţie, care văzându-mă aşa dezbrăcat, m-a întrebat cei cu mine. I-am explicat iar a doua zi m-am pomenit cu el cu un pulovăr gros din lână, împletit manual, pe care mi l-a dat să-l folosesc până imi voi aduce haine. Marian fiind mai înalt ca mine, pulovărul îmi venea mai pînă aproape de genunchi, dar ce bine mi-a prins....Deşi au trecut patruzeci de ani de atunci, n-am uitat gestul tău, Mariane! Îţi mulţumesc încă o dată, eşti aici, printre membrii grupului nostru şi sper că vei citi aceste rânduri. Îţi mulţumesc şi sper că Domnul ţi-a trecut gestul tău prietenesc în catastiful faptelor tale bune şi ţi-l va răsplăti pe măsură! Ei, după această lungă paranteză, să revin la subiectul povestirii. O altă măsură dispusă pentru facilitarea prinderii autorilor şi a probării faptelor acestora, a fost aplicarea de capcane chimice în locurile în care se aflau contactori şi pastlle din argint industrial. Eficientă în prima fază, măsura a devenit ineficace în scurt timp. Aplicată fără discernământ, la ordin, în toate locurile în care se aflau astfel de componente, s-a umplut oraşul de substanţe invizibil-fluorescente, astfel încât, dacă puneai lampa cu ultraviolete pe orice şantierist, era practic imposibil să nu găseşti urme de substanţă. Unii şi-au tras-o chiar nevinovaţi din această cauză. Am să povestesc, poate, cu altă ocazie, un caz soldat cu trecerea în rezervă şi arestarea a doi ofiţeri de la biroul Platformă industrială! În acest context, într-una din zile, este sesizată Poliţiei municipiului Craiova spargerea magaziei de materiale electrice a Întreprinderii de Prefabricate din Beton, situată aproape de ieşirea din oraş, spre Severin. Menţionez că trecuseră deja câţiva ani de la pândele mele la macarele. Cazul a fost repartizat spre soluţionare Biroului Economic, furturile săvârşite de autori necunoscuţi în incinta unităţilor economice asigurate cu pază fiind de competenţa acestei formaţiuni.. Întrucât la cercetarea locului faptei, gestionarul a sesizat că lipsesc pastile de argint, prin compararea fişelor de magazie cu stocul, s-a stabilit lipsa unei cantităţi de circa douăzeci de kilograme. Cantitate apreciabilă, cel mai mare prejudiciu de acest gen înregistrat până atunci la Craiova! Se ridicau însă nişte întrebări! Autorul ori autorii spargerii sustrăseseră toată această cantitate? Exista cumva o

lipsă anterioară în gestiune iar cantitatea sustrasă este mai mică? Spargerea este reală ori este simulată pentru a acoperi o lipsă în gestiune? Pentru a gasi răspuns acestor întrebări după cercetarea locului faptei şi investigaţiile preliminare s-a dispus inventarierea gestiunii magaziei, operaţiune care avea să permită şi cuantificarea exactă a prejudiciului. Cu ocazia cercetării locului faptei, fuseseră relevate mai multe impresiuni digitale care, după eliminarea gestionarului şi a celor a căror prezenţă în magazie era justificată, s-a presupus a fi ale autorului infracţiunii. Din păcate însă, aceste impresiuni nu figurau în cartotecile criminalistice, deci nu se cunoştea cui aparţin. A fost întocmit un plan de măsuri informativ-operative, au fost formulate ipoteze, au fost stabilite cercuri de suspecţi, s-a procedat la verificarea acestora...Nici un rezultat, beznă totală! Activităţile în cauză se desfăşurau sub o mare presiune! Interpelat într-o şedinţă a comitetului judeţean de partid pentru că era în urmă cu realizarea indicatorilor de plan, directorul de la Prefabricate a dat vina pe organele de miliţie. Nu poate realiza planul de producţie întrucât utilajele nu funcţionează la capacitate datorită lipsei contactorilor de schimb, care i-au fost furaţi iar miliţia nu-i în stare să-i recupereze...Primul secretar i-a chemat la ordin pe inspectorul şef şi pe şeful miliţiei, iar aceştia ne călăreau şi ne dădeau pinteni, interesându-se zilnic de mersul cercetărilor. Nici verificările efectuate în legătură cu gestionarul magaziei nu s-au soldat cu vreun rezultat. Valorificarea inventaruluii a confirmat cuantumul iniţial al prejudiciului şi nu a furnizat indicii referitoare la o eventuală delapidare. În disperare de cauză, şefii au dispus amprentarea tuturor angajaţilor Întreprinderii de Prefabricate din Beton, sperând astfel să fie identificat cel ale cărui impresiuni digitale fuseseră relevate şi ridicate la cercetarea locului faptei. Totodată s-au gândit, pe bună dreptate, că pastilele trebuie să apară pe undeva, prin mediul traficanţilor de metale preţioase şi au dispus cooptarea în colectivul de anchetă a ofiţerului care avea ca sarcină de serviciu supravegherea informativă a acestui mediu, respectiv a subsemnatului. Sigur, exista riscul ca autorul sau autorii să aibe legături în vestul ţării, spre care se scurgeau astfel de produse, ceea ce ar fi însemnat ca pastilele să fie valorificate direct acolo, făcând inutile eforturile noastre în acest sens, Dar, încercarea moarte n-are! Amprentarea angajaţilor de la Prefabricate mergea greoi, datorită numărului considerabil al acestora. Nu îmi mai amintesc câţi angajaţi aveau Prefabricatele, ar putea şti Doru Florescu, unul dintre cei care se deplasau zilnic acolo pentru a colecta şi compara impresiunile digitale ale acestora. Între timp, eu am procedat la instruirea agenturii cu datele cazului şi caracteristicile pastilelor furate. O călăream la maxim, intensificând numărul întâlnirilor şi solicitând continuu date despre traficanţii cunoscuţi, sperând ca de undeva, cumva, să apară un fir călăuzitor.

Şi speranţa nu a fost, din fericire, zadarnică, într-una din zile o sursă aducând la întâlnire o pastilă de argint, o singură pastilă, despre care a spus că a gasit-o pe scara unui bloc în care a mers să-şi viziteze un prieten. Norocul, dar şi calităţile deosebite ale informatorului, care nu a trecut peste un fapt mărunt căruia altul, poate, nu i-ar fi dat importanţă. De altfel, acest om la care astăzi mă gândesc cu respect şi recunoştinţă, a mai avut contribuţii substanţiale la clarificarea unor cazuri deosebite, printre care furtul unor plăci masive din argint, de peste un kilogram bucata, de la o fabrică din Băileşti (autorii fiind condamnaţi la câte nouă ani de închisoare) şi furtul sitelor de platină din magazia Combinatului chimic. Peste douasprezece kilograme de platină. După identificarea blocului de locuinţe şi a scării pe care fusese găsită pastila, am procedat la identificarea şi verificarea tuturor celor care locuiau pe scara respectivă. Identificarea a mers repede, pe atunci toţi locatarii fiind înscrişi în cartea de imobil, aflată la responsabilul de scară. La formaţiunea de evidenţă a populaţiei de la miliţiile municipale şi orăşeneşti se găseau dublurile tuturor cărţilor de imobil, evidenţă introdusă după cutremurul din 1977, când miliţia a întâmpinat dificultăţi în identificarea cadavrelor descoperite sub ruinele blocurilor prăbuşite în Bucureşti. Aceasţă evidenţă ne era extrem de utilă nouă, ofiţerilor operativi, întrucât ne permitea să aflăm rapid identitatea unor persoane despre care aveam doar date sumare, fără a risca deconspirarea interesului manifestat faţă de acestea, cum s-ar fi putut întâmpla dacă am fi investigat în blocul de locuinţe. Din pâcate, domnul Ciocea, şeful de la evidenţa populaţiei, din considerene doar de dânsul ştiute, nu prea ne permitea accesul la această evidenţă. Mi-a spus că această evidenţă are alt scop, referindu-se probabil, la ceea ce-am spus înainte, la victimele unui eventual cutremur. Eu eram însă de părere că evidenţele muncii de miliţie fuseseră create pentru a uşura această muncă... În sfârşit! Din fericire, subordonaţii domnului Ciocea, care ţineau în ordine această evidenţă, Scrieciu Casian, căruia-i spuneam Ciocel, cu referire la faptul că era, cumva, favoritul şefului, Şişu, Unianu şi un domn mai în vârstă, Petrescu, căruia, având o figură mai specifică, aşa, îi spuneam Kunta Kinte, după eroul unui serial tv din acea perioadă, erau nişte oameni de înţeles şi ne permiteau, pe şest, să facem verificări în această evidenţă. Ca un element de amuzament, reamintesc celor care au trăit acele vremuri că domnul Ciocea blocase accesul pe coridorul în care dădeau uşile birourilor de la evidenţa populaţiei cu un lanţ, legat dintr-un perete în altul. Era însă foarte uşor să te apleci şi să treci pe sub lanţ, mai ales că atunci eram tineri, supli, fără burţile cu care ne-am pricopsit unii dintre noi mai târziu. E adevărat, avea şi domnul Ciocea motivele sale, mergând tot timpul la fetele de la evidenţa populaţiei le ţineam, poate, din lucru. Voia să şi evite tot felul de intervenţii, cred, atunci, ca şi acum de altfel, era tot timpul coadă la ghişee iar cei care aveau cunoştinţe printre poliţişti încercau să eludeze cozile. E adevărat şi faptul că dacă mergeam la dînsul şi-i ceream aprobare, domnul Ciocea nu ne refuza! Pe mine, cel puţin! Cred şi că mă simpatiza, mi-a făcut odată cunoştinţă cu o tânără profesoară de ziceai că e actriţă, nu alta! După identificarea tuturor celor care locuiau pe acea scară, am mers cu datele de stare civilă la judeţ şi le-am verificat la evidenţa operativă. Bingo! Unul care locuia la ultimul etaj mai fusese cercetat şi condamnat, în urmă cu mai mulţi ani, pentru trafic de metale preţioase. Cuminţindu-se după executarea pedepsei, după un timp fusese scos din baza activă de date. A doua zi dimineaţa, ora şase ne-a gasit la uşa celui în cauză. Imediat ce ora ne-a permis, l-am şi luat din scutece. Percheziţionându-i apartamentul am găsit circa un kilogram de pastile. Zorii apăruseră şi pe strada noastră, ce mai! Deoarece mai avusese de-a face cu miliţia, cel în cauză a colaborat şi ne-a dezvăluit sursa pastilelor. Cumnatul său, Smarandache S., care lucra ca strungar la Prefabricate. L-am ridicat de la serviciu şi am avut surpriza să observăm că strungul la care lucra era la câţiva paşi, doar, de uşa magaziei devalizate. Poziţia în care lucra, îi permitea să aibă în permanenţă uşa magaziei sub ochi! Era şi mai brunet aşa, de etnie! Cei care lucraseră de la început la caz, se ofticau acum că nu se gândiseră de loc să-l includă în cercul de suspecţi. E adevărat, nu avea antecedente şi nici nu fusese semnalat vreodată cu preocupări de natură infracţională. De la Prefabricate, ne-am dus direct la el acasă, intr-un apartament din Craioviţa, de pe actualul bulevard al Tineretului, între Poştă şi Severinului. La percheziţie am găsit trei kilograme de argint industrial şi nişte monezi de aur ascunse în saltea. Era omul nostru, ce mai. Ajunşi la miliţie convingerea noastră s-a întărit! Comparând impresiunile fişate la sediu de criminalişti cu cele ridicate de la faţa locului, acestea au coincis. El era autorul, fără nici un dubiu! Veselie mare, cazul era ca şi rezolvat. Mai rămâneau câteva formalităţi, credeam noi. Criminaliştii să ne dea raportul de expertiză cât mai repede, audierea învinuitului, ne spune unde sunt pastilele le ridicăm, şi gata. Pac cu dosarul la cercetări penale! E adevărat, ne gândeam că s-ar putea să alergăm ceva să recuperăm pastilele, aveam doar patru kilograme din douăzeci, dar credeam că asta ţine de rutină, de-acum. Depinde unde le-a vândut şi pe unde trebuie să mergem după ele, dar asta ţinea de rutină, de-acum, ce fusese greu trecuse! După toaletarea strungarului (fotografii faţă-profil, amprentare, fişare, pentru cei care nu ştiu), împreună cu locotenent-colonelul Lătăreţu, cel care coordona ancheta, unul dintre ofiţerii specialist unu ai Biroului Economic, am trecut la audierea sa. - Ia zi-i, măi Smarandache, începe nea Costică Lătăreţu (parcă-l aud, vorbea puţin peltic) cum a fost cu pastilele-astea de le găsirăm la tine? - Păi, să vă zic, dom’le colonel! Sâmbătă seara eram cu nevasta şi copii la masă. Când, ţârrr, ţârrr, soneria. Mă ridic, mă duc la uşă... Când colo, cumnată-mio! „Bă, zice, ia repede astea de-aici şi-ascunde-le că pe mine m-a căutat poliţia p-acas’! Nu m-a găsit, da’ nu mai pot să le ţin la mine! Mi-e că mă caută iar, tu ştii că eu am făcut suferinţă pentru d-ale d-astea!” Şi le-am luat, ce era să fac, e fratele nevestei, de! - Păi, măi, Smarandache, cumnatul tău zice că tu i le-ai dat lui, nu el ţie! - Minte, domnule colonel, asta mi-e crucea! - Şi începe să-i tragă nişte cruci mari, mânăstireşti! - Cum o să fie aşa? - Măi, Smarandache, unde lucrează cumnatu-tău, măi? - La Abator, la Podari! - Păi vezi? La Abator nu sunt pastile! În timp ce la Prefabricate, unde lucrezi tu, la doar trei metri de strungul tău, este o magazie plină de pastile! Hai, lasă vrăjeala şi spune unde sunt restul de pastile! Am gasit un kil la cumnatul tău, trei la tine, unde-s restul de şaişpe kile? - Păi de unde să ştiu eu, dom’le colonel? - face Smarandache cu o mutră aşa nevinovată şi mirată, în acelaşi timp. - Întrebaţi-l pe cumnată-mio! - Băi Smarandache, eşti nebun la cap? Ştii să citeşti? - Ştiu! - Ia şi citeşte aici. Nu tot ce scrie, doar aici, la sfârşit! – şi-i dă să citească din raportul de expertiză pe care doar ce-l aduseseră cei de la criminalistică! - Vezi ce scrie acolo? Că din compararea urmelor ridicate din magazie cu impresiunile din fişa dactiloscopică a lui Smarandache S., întocmită în ziua de....la sediul Miliţiei municipiului Craiova rezultă că acestea îi aparţin? Nu înţelegi? Ţi-am găsit amprentele în magazie! Ce căutau acolo? Ştii ce-s alea amprente? - Ştiu, domnule colonel! Am auzit şi eu! - Şi-atunci? Ce caută amprentele tale în magazie? - Nu se poate, E greşit raportu’ ăla! Nu-s amprete mele! - Smarandache, fii atent la mine! Te-am găsit cu corp delict, ti-am găsit amprentele, avem şi alte elemente, sunt probe suficiente să te băgăm la arest şi să înfunzi puşcăria! Dacă însă colaborezi cu noi şi ne dai pastilele, o să ai o situaţie mai uşoară! Hai, spune-ne cum a fost! O luăm de la început, şi ne spui cum ai făcut! E-n regulă? - E+n regulă, dom’le colonel! - Hai, spune, atunci... - Păi, să vedeţi! Sâmbătă seara eram cu nevasta şi copii la masă! Când, ţârrr, ţârrr, soneria!... Şi-i dă iarăşi înainte cu aceeaşi poveste.! N.am reuşit să-l convingem cu argumente logice! Era opac la orice argument! Aveam tot ce trebuie, îl puteam introduce în arest şi să predăm dosarul pentru a-şi urma calea! Aveam tot ce trebuie din punct de vedere procedural, dar nu aveam pastilele şi astea interesau mai mult decât arestarea auorului! Dar nu voia să colaboreze şi pace! Şefii nu au fost de acord cu arestarea ci au ordonat cercetarea sa în ture! Adică, preluarea pe timpul nopţii şi cercetarea de către o altă echipă de ofiţeri. Apoi, dimineaţa, reveneam noi! Şi tot aşa...Procedeu permis pe vremea aceea, deşi punea presiune psihologică pe cei cercetaţi, prin privarea de unele condiţii minime de confort şi reducerea timpului de somn. Adică de dormit dormea, dar nu în pat, cum ar fi dormit la arest, chiar, şi nici un somn odihnitor de şapte-opt ore, neîntrerupt. Nici un rezultat. Cel mai rezistent infractor cu care am avut de-a face! Cinci zile şi cinci nopţi l-am ţinut în anchetă, şi nimic! Noi ne schimbam, dar el nu.vă daţi seama? Îi aduceam cafele, mâncare de la Izvorul Rece, un local din apropierea sediului asemănător cu ceea ce ar fi azi o pizzărie, îi argumentam, îi explicam cum e cu circumstanţele atenuante şi cooperarea cu organele de anchetă...Şi când credeam bine-bine că l-am convins şi va mărturisi, Smarandache începea: - Sâmbătă seara stăteam cu nevasta şi copii la masă! Când, ţârrr, ţârrr, soneria... Şefii cei mari de la judeţ sunau şi de câte două trei ori pe zi şi ne întrebau de restul de pastille! Şefii noştri de la municipiu făceau ce făceau şi hop, la noi în birou! Ajunsesem noi mai stresaţi decât Smarandache! Smarandache

râdea! Ne venea să ne urcăm pe pereţi! Cred că mai aveam puţin şi-o luam razna! În cele din urmă am cedat! Noi, nu Smarandache! Noi şi şefii! Joi seara, era într-o joi, am renunţat, i-am făcut formele lui Smarandache, l-am introdus în arest şi-am plecat acasă! A doua zi, vineri, era vinerea aia, ultima din lună când aveam zi de pregătire militară, că de-aia şi reţin că am capitulat joi seara în faţa lui Smarandache. Activităţile de pregătire militară, la care participau toţi ofiţerii şi subofiţerii miliţiei municipale, în frunte cu şefii, tragerile şi ce mai executam noi, se desfăşurau în poligon la Podari, în spatele abatorului. Pe atunci ne-având mijloacele de comunicatie de astăzi, şefii ţineau legătura cu cei din personalul de serviciu de la sediu, în caz că se ivea vreun eveniment, ceva, prin staţia radio de pe maşina comandantului. În jurul orei unsprezece, Tincu, şoferul, se apropie de colonelul Balaci, şeful nostru ăl mare, care conducea şedinţa de tragere, şi-i spune ceva! Balaci se uită după noi, şi ne cheamă la el pe mine şi pe nea Costică Lătăreţu! - Auziţi măi băieţi, luaţi repede o maşină şi mergeţi la sediu! Vă solicită Smarandache din arest, vrea să iasă la raport! Am plecat repede la municipiu, pe atunci şi la municipiu era un spaţiu de detenţie, şi am coborât în arest! Am solicitat celor care erau în tură să-l scoată pe Smarandache din cameră şi să ni-l aducă. - Ce- i Smarandache, ţi s-a făcut dor de noi? - l-a întrebat Lătăreţu cînd ne-a fost adus. – Te-ai învăţat cu noi şi-acum ne simţi lipsa? - Nu domnule colonel, v-am chemat să să mergem să luăm pastilele! Nu ne venea să credem! - Băi, băga-te-aş în pizda mă-tii, de Smarandache! – a izbucnit nea Costică. - Îţi baţi joc de noi? Nu puteai, mă, să ne spui de la început, în loc să ne fierbi cinci zile şi cinci nopţi? - Am crezut că n-aveţi probe, dom’le colonel! Am crezut că n-aveţi probe şi d’aia mă ţineţi în birou, în loc să mă duceţi în arest! Avea şi el logica lui, trebuie să recunosc! Ne-a spus unde sunt pastilele, toate, nu înstrăinase nimic din ele, în afara celor pe care i le dăduse cumnatului, Sincer, mă gândisem că monezile alea din aur de le găsisem la percheziţie erau preţul a niscaiva pastile! N-o nimerisem, din fericire! L-am scos pe Smarandache din arest, am luat o cazma şi o lopată de la pichetul de incendiu şi am plecat să recuperăm pastilele. Erau îngropate într-un crâng de salcâmi ce se găsea pe atunci la intersecţia Bulevardului Tineretului cu Calea Severinului, cam prin spatele bisericii Sfântul Nicodim de astăzi, pe unde începe strada Toporaşi. Cam în spatele caselor alea de lângă Penny Market! Am ajuns în acel crâng, Smarandache ne-a indicat un loc la rădăcina unui salcâm, i-am scos cătuşele şi l-am pus să sape! Fiind veniţi direct din poligon, nemaitrecând pe acasă să ne schimbăm, atât eu cât şi nea Costică, criminalistul şi şoferul, eram în uniforme! Veston, pantalon bufant, cizme, caschetă şi centură cu diagonală! Văzând patru miliţieni în uniforme care coboară un om încătuşat din maşină, spectacol destul de inedit pe atunci, trecătorii neobişnuiţi cu astfel de spectacol precum admiratorii de azi ai DNA-lui, au renunţat la treburile lor şi au început să se adune în jurul nostru! S-au strâns destui, până la sfârşit! Smarandache săpa, iar spectatorii se îmbulzeau pe marginea gropii, împingându-se unii în alţii, să vadă mai bine! Drăcos, Smarandache îi incita: - E un mort aici, să vedeţi! Din când în când în când, se oprea din săpat, îşî rânjea dinţii, şi se făcea cu cazmaua spre cei ce se inghesuiau, făcând totodată “Hîrrrrr’, din gură! Cei din faţa lui se speriau, şi dădeau să fugă, împingându-i şi călcându-i în picioare pe cei din spate! Smarandache se punea pe râs! Săpa ce săpa şi iarăşi, “Hîrrrrr,” repeta figura! - Potoleşte-te, Smarandache, făcea nea Costică, dar Smarandache, neam! Se distra teribil, ştia că n-avem ce-i face! În cele din urmă, groapa s-a adâncit iar cazmaua a lovit pachetul cu pastile. Criminalistul a venit pe marginea gropii şi l-a fotografiat. A scos apoi pachetul, l-a desfăcut şi a tras căteva flash-ri. Văzând însă pastilele, unii dintre spectatori, care lucrau la Prefabricate, aflată în cartier, ştiau de furt şi auziseră zvonul că n-o să-şi ia salariile întregi pentru că nu s-a făcut planul, au început să huiduie şi să se apropie ameninţători de Smarandache! Unii au aruncat chiar cu bulgări de pământ! Temându-ne de un linşaj, ne depăşeau cu mult ca număr, se adunaseră peste douăzeci de oameni, dacă nu chiar mai mulţi, am scos pistoalele din toc şi le-am armat demonstrativ. Gestul nostru hotărât i-a potolit pe turbulenţi şi aceştia au dat înapoi. Am luat pastilele şi autorul, ne-am urcat în maşină şi am demarat spre poliţie, în huiduielile mulţimii, la care Smarandache se strâmba, pe geam, şi căreia-i făcea semne obscene cu măinile încătuşate! Nu mai reţin la câţi ani de închisoare a fost condamnat Smarandache! Sub cinci, în orice caz, nu avea antecedente, era încadrat în producţie, element de care se ţinea seama pe atunci, şi avea familie numeroasă. În orice caz, peste vreo doi ani a dat Ceauşescu un decret de graţiere, era un act de clemenţă frecvent uzitat, iar eu am fost numit în comisia de stabilire a beneficiarilor, formată la penitenciar. Aşa era practica, se constituiau astfel de comisii la locurile de detenţie, din care făceau parte reprezentanţi ai instanţelor, procuraturilor, organelor de miliţie, penitenciarelor precum şi ai oficiilor forţelor de muncă. La punerea în libertate, foştii deţinuţi primeau şi repartiţia pentru un loc de muncă, în speranţa că, având un venit asigurat, vor renunţa la eventuale intenţii infracţionale. Ei, şi participând eu la lucrările comisiei, când se deschide uşa să intre ori să iasă unul dintre cei prezentaţi în faţa noastră văd că cineva, dintre cei care-şi aşteptau rândul pe hol, îmi făcea semne disperate, încercând să-mi capteze atenţia. M-am scuzat şi am ieşit pe hol. Când colo, Smarandache! - Ce-i, Smarandache, te bucuri că ieşi? - Ei, cum să nu mă bucur, mânca-ţi-aş, da’ am şi eu o rugăminte, că d-aia-ţi tot făceam semne! - Ce rugăminte Smarandache? - Păi să-mi dai şi mie repartiţie la Abator, să pot să vin şi eu de la servici cu o bucată-două de carne, pentru copii! - Măi, Smarandache, nici nu te văzuşi ieşit bine şi deja te gândeşti cum să ajungi înapoi? Dar pe la Salubritate, nu ti-ar sta ţie bine? Nu imi mai amintesc unde a fost repartizat. La Abator, în nici un caz! Şi acum mă gândesc uneori, dacă opacitatea lui Smarandache la argumente logice precum şi labilitatea sa, uşurinţa cu care trecea de la o stare de spirit la alta, nepăsarea faţa de soarta sa, se datorau unui deficit de intelect, unei inteligenţe precare, ori ascundeau o formă mai uşoară şi greu detectabilă a unei afecţiuni psihice. Ori dacă noi, cei care am insistat cinci zile şi cinci nopţi să obţinem o informaţie, când acelaşi rezultat l-am fi obţinut , poate, dacă l-am fi încarcerat in momentul în care am avut certitudinea că amprentele din magazie îi aparţin, aveam doagele întregi la mansardă? Poate ne dă un răspuns domnul George Vîlceleanu, master în psihologie, care ne face onoarea să fie membru al grupului nostrum. În cazul în care această povestire îi reţine atenţia, bineînţeles, şi o parcurge până la capăt!

VIS FRÂNT

În povestirile întitulate Febra lui Doru şi Generalul Şosetă v-am prezentat unele dintre aberaţiile actului de comandă din Miliţia ceauşistă. Vă mai prezint una, într-un text substanţial mai scurt de această dată! Nu doar ofiţerul sau subofiţerul de poliţie trebuia să aibă un comportament ireproşabil, conform normelor acelei epoci, ci întreaga sa familie! Familie în sens larg, adică toţi cei incluşi în tabelul de rude apropiate pe care-l depuneau la cadre în momentul în care li se constituia dosarul necesar accederii în instituţie şi care erau drastic verificaţi: părinţi, fraţi şi surori, cumnaţi şi cumnate, fraţii şi surorile părinţilor, cumnaţii şi cumnatele părinţilor. Simplificând, părinţi, fraţi şi surori, unchi şi mătuşi plus soţii şi soţiile acestora! Nu doar rude ci şi afini! Un bagaj cam greu de dus în spate nu? Cum ar fi putut controla şi influenţa poliţistul toată această încrengătură de rude şi afini? În primii doi ani de şcoală militară am avut un coleg de promoţie, Nelu Vlad, din Brăila. Băiat simpatic, nedespărţit de chitară, cu care ne delecta în momentele de repaos. Bun şi la învăţătură, fusese numit încheietor de pluton, şef de clasă adică, pe înţelesul celor care n-au urmat cursurile unei şcoli militare! Comandantul şcolii de ofiţeri era generalul Vlad Iulian. În timp ce eram în anul doi, nu mai reţin data exactă, generalul a fost promovat în minister iar la comanda şcolii, până la numirea noului comandant, care avea să fie generalul Pleşiţă, a fost împuternicit şeful de stat major, colonelul Burghelea! Într-una din zile colonelul Burghelea îl convoacă în cabinetul său, prin comantantul de batalion, pe elevul caporal Nelu Vlad! Unde îi comunică faptul că a fost exmatriculat din şcoală, întrucât sora soţiei sale şi-a provocat un avort! Pentru cei mai tineri, pe atunci avortul era interzis şi era incriminat ca infracţiune! Cu ochii în lacrimi, Nelu Vlad a părăsit şcoala de la Băneasa! A luat-o de la capăt, şi-a fructificat pasiunea, a pus bazele formaţiei Azur şi a devenit celebru printre iubitorii unui anumit gen de muzică! În ultimii ani ai regimului Ceauşescu, casetele cu inregistrările căntecelor sale aveau o largă circulaţie! Totuşi un vis frânt din tinereţe lasă urme! Într-o emisiune TV, difuzată anul trecut, l-am văzut pe Nelu Vlad exprimându-şi regretul că nu a reuşit să ajungă ofiţer de poliţie! „Aş fi fost şi eu un membru de vază al comunităţii”, a spus cu regret artistul! Ceea ce înseamnă, cred eu, că deşi a atins celebritatea şi e mai mult decât realizat din punct de vedere material, visul său din tinereţe a însemnat mai mult, pentru el!

Generalul ŞOSETĂ

Motto “Ioan Ciocea - Am trait si eu teroarea acestor conducatori Nuta si Mihalea. In plus va reamintesc ca alaturi de ei mai era si col.Campeanu al doilea loctiitor al lui Nuta. D-l. Bata nu stiu daca va mai aduceti aminte dar am avut o Sedinta de bilant la municipiu la care a participat col. Campeanu si col. Langa.. Fiecare sef de formatiune am raportat modul de realizare a unor indicatori. Pe fiecare col. Campeanu ne verifica pe loc daca datele pe care le raportam corespundeau realitatii. A fost prima data si ultima cand am transpirat in palma.”

Am ales ca motto pentru această amintire comentariul domnului Ioan Ciocea la articolul Febra lui Doru, postat zilele trecute. Fost şef al birourilor circulaţie, mai întâi, evidenţa populaţiei, mai apoi, pe vremea când eu eram tânăr ofiţer la Miliţia municipiului Craiova, domnul Ciocea este astăzi un prosper om de afaceri . Domnul să se îndure de noi, astfel încât să avem nevoie cât mai târziu de serviciile firmelor sale! Într+adevăr, în afara generalului Mihalea, generalul Nuţă, şeful Inspectoratului General al Miliţiei, deci al Miliţiei din întreaga ţară, mai avea alţi doi locţiitori, generalul Câmpeanu şi colonelul Moraru. Am vorbit doar despre Mihalea întrucât el era mai pregnant, mai cunoscut, şi extrem de dur. Ceilalţi doi erau mai şterşi, ca să zic aşa. În sensul că nu se vorbea aşa mult despre ei prin unităţi, în comparaţie cu ceilalţi doi. Dacă aveai însă de-a face cu ei, nu se ştie cum picai nici cu aceştia. Nu contest calităţile şi valoarea profesională a celor cauză care, indubitabil, au existat, alfel nu ar fi accedat la astfel de înalte funcţii. Înainte de a fi şeful Miliţiei, de exemplu, genaralul Nuţă fusese şeful Contrainformaţiilor militare. După revoluţie am citit că, în această calitate, acorda consiliere unui şef de stat din America Latină, oficial care îl remunera în aur pentru această activitate. Nu ştiu dacă-i adevărat ori doar o legendă, însă, presupunând că aşa a fost, nu de fraier îl alesese acel preşedinte consilier. Spuneam deci, că au avut şi calităţi indubitabile şi au făcut şi lucruri bune la viaţa lor. Eu prezint însă aici modul în care erau percepute la nivelul de jos anumite trăsături negative ale lor. Îngroşate probabil, fiind cunoscut fenomenul de distorsiune a zvonurilor. Nu am lucrat direct cu domniile lor, nu i-am cunoscut direct, aşa cum l-am cunoscut pe domnul Langa, de exemplu. Iar în ocaziile, rare ce-i drept, în care am avut ocazia să-i întâlnesc, percepţia era deformată inevitabil de poveştile care circulau despre ei. Trei dintre cei patru corifei ai Miliţiei au avut un sfârşit tragic. Elicopterul, care se deplasa pe un traseu prestabilit şi în care se aflau încătuşaţi de scaune generalii Nuţă şi Mihalea, arestaţi în trenul în care se întorceau de la Timişoara în capitală după căderea lui Ceauşescu, a fost doborît deasupra unei unităţi militare din judeţul Alba, toţi cei aflaţi la bord pierind în flăcări. Colonelul Moraru, arestat, s-a sinucis în celulă, zice-se. Cred însă că îţi trebuie multă determinare să te spânzuri de calorifer, picioarele aflându-se pe podea. Să stai pe podea şi să tragi atât de puternic, încât să-ţi învingi instinctul de conservare... determinare, nu glumă! Cine ştie ce s-o fi întâmplat acolo! În sfârşit! Judiciariştii şi criminaliştii ştiu mai bine dacă e posibil aşa ceva! Spuneam că chiar dacă nu erau aşa cunoscuţi ca Nuţă şi Mihalea, nu ştiai cum iese nici dacă te intersectai cu ceilalţi doi! În toamna lui 84 am fost trimis la un curs de reciclare, la şcoala de pe Olteniţei. Pe linie economică. Din Dolj a mai mers Tudor Jean, pe linie judiciară şi Ţacu Ionel, care era şeful miliţiei din Filiaşi, în seria respectivă fiind şi un curs la care participau şefi de organe municipale şi orăşeneşti de miliţie. Cursul avea o durată de 45 de zile, deci cam şase săptămâni. Ne aşteptam la o viaţă dulce, după cum spuneau cei care mai fuseseră pe acolo. De sâmbătă de la prânz până luni dimineaţa eram liberi, putând veni deci acasă! În condiţiile în care, la serviciu fiind, abia dacă aveam o jumătate de zi liberă, duminica după amiaza! Ori, la reciclare fiind, ce însemna un drum de trei ore cu trenul, până la Craiova. De-abia aveai timp să mănânci o friptură la vagonul restaurant! Până îţi aducea comanda, până mâncai, până tăinuiai ceva cu colegii din judeţele de pe traseul acceleratului la şpriţul de după, odată auzeai pe geam „M-a făcut mama oltean” în difuzoarele de pe peron! Numai că doar o singură dată am apucat să venim acasă. Pe la mijlocul celei de-a doua săptămâni, în şcoală a descins un numeros colectiv de ofiţeri de la I.G.M., condus de generalul Câmpeanu! Percheziţii în clase, în dormitoare, în birourile cadrelor şcolii, apelul cadrelor aflate la reciclare... Din câte aveam să aflăm ulterior, la urechile înaltei comenzi a miliţiei ajunseseră ceva zvonuri despre viaţa dulce din şcoală. Se spunea că cei din judeţele mai binecuvântate în podgorii, peşte şi alte bunătăţi gastronomice veneau cu portbagajele pline, în schimbul cărora erau scutiţi cu săptămânile de prezenţa la cursuri. C- o fi fost aşa, că n-o fi fost, nu ştiu, cert este că după masa de seară prin dormitoare ardelenii scoteau slana şi sticla de pălincă, moldovenii sticlele de Odobeşti, Panciu, Cotnari, care de pe unde era, cei de pe la Tulcea tot felul de peşte afumat, batog şi alte specialităţi din Deltă, apoi pune-te, neică, pe poveşti până spre dimineaţă! Trai nineacă! După percheziţii s-au confiscat toate alimentele, sticlele şi bidoanele ce s-au găsit pe la dormitoare. Unii dintre cei care s-au prins ce se întâmplă, au reuşit să salveze câte ceva, transferând bunătăţile în portbagajele autoturismelor parcate pe străzile din preajma şcolii! A doua zi, la prima oră, am fost adunaţi pe platou iar generalul Câmpeanu ne-a comunicat concluziile controlului şi măsurile dispuse. S-au suspendat toate învoirile şi permisiile, cu excepţia unei învoiri lunare, duminica între orele 14 - 19. Pentru a nu ne plictisi în şcoală pe timpul weekend-ului, urma să fim duşi la munci agricole. În şcoală, program strict, ca în primul an de şcoală militară! Nasol, ce mai! Ce a fost mai nasol, şi nu ne-a fost comunicat atunci, dar aveam să aflăm peste doar câteva zile, a fost măsura contactării, instruirii şi dirijării reţelei informative a celor de la contrainformaţii, ce funcţiona în rândul nostru, după buna practică a acelor vremuri. Negândindu-ne la asta, mulţi au călcat pe bec! Peste câteva zile generalul a apărut din nou, şi după efectuarea unor verificări sumare a informaţiilor ce-i fuseseră puse la dispoziţie, ne-a adunat pe platou şi a comunicat măsuri disciplinare. Şeful formaţiunii de evidenţa populaţiei de la Giurgiu a fost mutat disciplinar la Suceava pentru că într-o seară, după stingere, a ieşit din şcoală în stradă şi a mers la autoturism să mănânce ceva din portbagaj deoarece macaroanele şi ceaiul servite la sala de mese nu-i potoliseră foamea! Exmatriculat de la curs, a doua zi trebuia deja să se prezinte la noua unitate. La fel şi ajutorul ofiţerului de serviciu, un şef de circă din Bucureşti aflat la curs care, răspunzând de punctul de control, permisese giurgiuveanului ieşirea pe poartă! Mutat şi el la dracu’ cu cărţi! Câţiva ardeleni, care salvaseră o şuncă şi o rudă de cârnaţi, ascunzându-le pe undeva şi care, văzând că zilnic se fac controale prin dulapuri şi prin pupitrele băncilor, au mers în pauza mare la dormitor, le-au scos din ascunziş şi le-au mâncat pentru a nu fi confiscate. Fiind văzuţi şi daţi în primire de o sursă, ardelenii au fost exmatriculaţi şi trimişi la unităţile de care aparţineau, unde urmau să execute câte 10 zile de arest la garnizoană. Generalul venea aproape zilnic în şcoală, participând uneori şi la inspecţia de dimineaţă. Pentru că la o astfel de inspecţie i-a pus pe unii să se descalţe pentru a se asigura că aveau ciorapi curaţi, asemenea unui căprar din armată, unul dintre cursanţi l-a potcovit cu porecla de „generalul Şosetă!” În prima duminică de după descinderea colectivului de control, am fost duşi la munci agricole, pe terenul unei C.A.P. din jurul capitalei. Terenul era cultivat cu sfeclă furajeră. Am fost repartizaţi pe rânduri, şi am primit ordin să recoltăm sfecla, fără a ni se pune la dispoziţie vreun hârleţ (aşa i se spune în zona mea furcii ăleia mici, cu doi colţi îndoiţi, destinată special dezgropării sfeclei) ori vreo altă unealtă! Eram în uniformă de-aia de şcoală, ca de militar în termen, încălţaţi cu bocanci militari. Loveam sfecla cu bocancii până se dezgrădina din pământ, apoi o trăgeam cu mâinile! Mergea extrem de greu! La un moment dat, Tudor Jean, care se căznea pe rândul alăturat, îmi zice: - Băi, Iancule, norocoşi mai sântem! - De ce, Jane, unde vezi tu noroc? - Sântem norocoşi, face Jean, că nu este şi domnul colonel Balaci la cursul ăsta de şefi de miliţie! Că, dacă era, trebuia să-i scoatem şi lui rândul la capăt! Colonelul Balaci era şeful miliţiei craiovene, şeful nostru comun! Am râs mânzeşte şi am acceptat că aşa este, dacă privim problema aşa. Suntem norocoşi! Următoarele două duminici le-am petrecut tot pe câmpul ăla de sfeclă. Pe atunci, fiind doar o zi liberă pe săptămână, sâmbăta aveam cursuri! A venit apoi duminica destinată învoirii generale! Ne-am ferchezuit şi, după masa de prânz, îmbrăcaţi civil, am plecat în oraş! Unde să te duci când, cu mijloacele de transport de atunci, până în centru făceai o oră? O oră dus, o oră întors, îţi mai rămâneau trei ore mari şi late! Puteai urmări un film dacă aveai noroc să găseşti bilet şi dacă orele spectacolului băteau cu orele rămase la dispoziţie. Aşa că cei mai mulţi s-au înfundat La Geamuri, cum i se spunea unui restaurant aflat pe Şoseaua Olteniţei, la doar o staţie de tramvai de şcoală, ori prin bodegile din preajma Pieţei Sudului, vechea Mandravelă din romanele lui Eugen Barbu! Norocul meu a fost că nu ieşisem bine din şcoală când am văzut doi copii frumoşi, un băieţel şi o fetiţă, care îmi zîmbeau cu toată lumina sufletului lor frumos de prunci nevinovaţi întipărită pe chip! Erau copii unui prieten din copilărie care mă cunoşteau de la ţară şi despre care nici nu ştiam că locuiesc în apropiere. M-au luat pe sus şi m-au dus ca pe un trofeu acasă, la părinţii lor! Am petrecut o după amiază plăcută, încălzită de flacăra amintirilor comune. La ora apelului am fost pe platou! Nimic deosebit, unii doar păreau mai guralivi, mai veseli. A doua zi, însă, aveam să aflăm cu stupoare că, într-un alt pavilion decât cel în care dormeam noi, a fost ceva agitaţie, unii s-au luat la harţă, ba vreo doi îşi împărţiseră chiar şi niscaiva pumni! Principiale, conştiincioase şi, mai ales, dornice de a parveni, sursele şi-au făcut mintenaş datoria. Până în prânz generalul Şosetă şi-a făcut apariţia însoţit de cei de la cadre! Anchetă la cataramă! A doua zi, adunaţi în sala de festivităţi a şcolii, aveam să aflăm din surse autorizate ce se întâmplase! Sub influenţa unor pahare în plus, între unii cursanţi se încinsese o dispută. Nefiind clarificată până la ora întoarcerii, disputa a continuat după apel, în dormitor, soldăndu-se, după cum am spus, şi cu doi-trei pumni! Ar fi rămas doar o ceartă între prieteni, cred, dacă nu i s-ar fi dat atâta importanţă! După ce a prezentat starea de fapt şi a înfierat faptele celor în cauză cu mânie proletară, generalul a dat citire măsurilor dispuse! Extrem de dure! Nu le reţin exact, au trecut atâţia ani! În orice caz, protagoniştii scandalului şi cei care au stat cu ei la masă, în restaurant, au fost trecuţi în rezervă! Imediat după şedinţă şi-au făcut bagajul, supravegheaţi, apoi au fost duşi la gară sub escortă, care a rămas în gară până trenurile celor în cauză s-au îndepărtat, probabil pentru ca şefii să fie siguri că foştii ofiţeri nu se vor duce la conducerea ministerului ori pe la Comitetul Central, Doamne fereşte! Zic şi eu că doar nu ştiu ce-o fi fost în capul lor! Revin în sala de festivităţi! Aşa se numea, că doar numai festivitate nu putea fi măcelul de acolo! În afara celor trecuţi în rezervă, s-au mai pronunţar şi alte sancţiuni! Printre care, am auzit: - Locotenent major Ţacu Ionel, de la Miliţia judeţului Dolj, exmatriculat de la curs şi zece zile de arest pe care-l va executa la prezentarea în unitate! După ce a prezentat toate măsurile disciplinare dispuse, generalul Câmpeanu a întrebat dacă are cineva ceva de raportat! Se ridică Ţacu, se prezintă regulamentar: - Tovarăşe general maior, sunt locotenentul major Ţacu Ionel de la Miliţia judeţului Dolj, vă rog să-mi permiteţi să raportez! Aş dori să ştiu de ce am fost pedepsit, eu sunt cazat în alt dormitor decât cel în care a fost scandalul, dormeam la acea oră, nici măcar nu am auzit nimic, sunt şi în altă clasă, iar în oraş am fost singur, m-am înapoiat la timp, nu am avut nici o implicare în eveniment! - E adevărat, raspunde generalul, dar s-a stabilit informativ că aţi servit masa în acelaşi restaurant în care s-au aflat cei implicaţi în eveniment! E adevărat, nu la aceeaşi masă cu ei, dar aţi fi avut posibilitatea să observaţi că aceştia consumă băuturi alcoolice în cantităţi mai mari decât se cuvine şi să interveniţi pentru a-i opri! - În ce calitate, tovarăşe general maior? - În calitate de coleg, tovarăşe ofiţer! Staţi jos! Pedeapsa rămâne! “Şi - mi-a povestit după un timp Ţacu, cu care fusesem coleg de promoţie, la un şpriţ, la Negraia - am plecat din şcoală cu o săptămână înainte de a termina cursul, cu o inimă aşa de grea... Cu cât se apropia trenul de Craiova, cu atât mi se făcea inima şi mai grea... Cum să mă prezint eu acuma la tovarăşul colonel Langa să-i spun că am fost pedepsit? – îmi spuneam; mai ales când ştiam cât este de aspru, de sever! Îmi venea să intru în pământ! Am ajuns în Craiova şi m+am prezentat la inspectorat, la cabinetul domniei sale! - Ce-i măi! Ai terminat, gata? Te-ai prezentat la serviciu? - Nu am terminat, tovarăşe colonel! Am venit mai repede că am intrat într-o belea! I-am raportat totul şi i-am întins nota de arest, întocmită de cei din şcoală! A luat nota de arrest, s-a uitat la ea, şi a zis apăsat, cu accentual ăla al lui de ardelean: - Dă-i, măi, în pizdă la mumă-sa! Ce voiau să facă ofiţerii în doar patru oare de învoire, după o lună de cazarmă? Să se ducă la teatru? Aveau timp? Şi pentru ce aveau timp? Şi-atunci, unde puteau să se ducă, decât la cârciumă? A pus apoi mâna pe telefon şi a cerut comenduirea garnizoanei. (Pedepsele cu arest se executau la comenduirea garnizoanei, pe strada Frunze, General Dragalina astăzi, sub paza celor de la armată!) - Tovarăşe maior Ionele, i-a spus apoi şefului comenduirii, vezi că vine un băiat de-al meu la dumneata, cu o notă de arest! Îi faci formele, te rog, apoi îi dai drumul să vină la mine, la serviciu! Am nevoie de el aici, să rezolve AN-uri, să-mi prindă infractori, nu să stea la dumneata să citească regulamente militare. Pe-astea le ştie el, exact atât cât este nevoie!” Şi aşa am făcut! N-am executat o zi de arest! Parcă zburam, când am plecat de la tovarăşul colonel Langa, aşa uşurat mă simţeam!”- şi-a încheiat Ţacu povestirea!

Febra lui Doru

În ultimii ani ai regimului lui Ceauşescu conducerea Miliţiei emitea în serie tot mai multe ordine şi dispunea tot mai multe măsuri care reglementau strict diversele aspecte ale activităţii, îngrădind la maximum libera iniţiativă şi creativitatea cadrelor. Unele dintre acestea frizau chiar absurdul. Generalii Nuţă, şeful suprem al Miliţiei şi Mihalea, adjunctul său, poreclit Omul Negru, deveniseră spaima ofiţerilor şi subofiţerilor de miliţie, orice contact cu aceştia putându-se solda cu măsuri disciplinare, de la zile de arest, în cele mai fericite cazuri, la mutarea într-un judeţ îndepărtat de locul de domiciliu (foarte frecventă) ori trecerea în rezervă. Nu era exclusă nici arestarea şi trimiterea în judecată cum a fost cazul unor ofiţeri de economic de la Prahova pentru că într-unul dintre obiectivele aflate în responsabilitate se produsese o explozie soldată cu victime. Ofiţerilor li s-a imputat neglijenţa în serviciu deoarece nu luaseră măsurile necesare pentru prevenirea acelui eveniment. Sau cazul lui Fănică Băcănoiu de la Serviciul Economic din Dolj care nu s-a prezentat la Şcoala de subofiţeri Slatina unde fusese mutat fără acordul său. Cu toate că acesta făcuse raport în care explica motivele de ordin familial care impuneau prezenţa sa în Craiova, datorită cărora nu se putea prezenta la noua unitate, raportul nu a fost luat în considerare iar ofiţerul a fost trecut în rezervă, trimis în judecată şi condamnat la închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de insubordonare. Popa Vişinel de la Serviciul Circulaţie al miliţiei doljene, căpitan sau maior pe atunci, în timp ce era ofiţer de serviciu pe unitate a fost sunat de generalul Nuţă şi întrebat unde este colonelul Langa, şeful Miliţiei judeţene, deoarece l-a sunat în birou şi nu răspunde. Popa Vişinel a răspuns că este plecat în teren, cu probleme de agricultură. Pe atunci, camera ofiţerului de serviciu era şi anticameră a cabinetului şefului miliţiei. Cabinetul mai avea însă o intrare, din hol, printr-o cameră de odihnă, amplasată în spatele acestuia, prevăzută cu toaletă proprie. Uşa spre hol era de regulă incuiată, cheia fiind la şeful miliţiei. Când Popa Vişinel a vorbit cu generalul Nuţă, spunându-i că şeful miliţiei e în teren, Langa era în cabinet, unde intrase prin spate, fără a trece prin camera ofiţerului de serviciu, aşa că Vişinel nu ştia că se întorsese. La câteva minute de la convorbire, colonelul Langa a ieşit din cabinet şi l-a întrebat ce s-a întâmplat în lipsa lui. Popa Vişinel a răspuns că l-a căutat generalul Nuţă, omiţând să-i raporteze unde i-a spus că se află. Şeful a intrat în cabinet şi l-a sunat pe general care l-a întrebat unde a fost în urmă cu câteva minute. - Am fost până la popotă, i-a răspuns colonelul Langa. - Cum? - a izbucnit Nuţă. Un simplu căpitan îşi bate joc de mine? Îşi permite să mă mintă? Până seara, un colectiv de ofiţeri de la IGM a sosit în unitate, l-au scos pe Vişinel din serviciu şi i-au efectuat control de fond. Verificând la cadre, au constatat că în urmă cu vreo zece ani, pe când era prospăt ofiţer, Popa Vişinel fusese sancţionat cu mustrare. Element necorespunzător, au concluzionat bucureştenii, iar a doua zi ofiţerul a primit ordinul de mutare la Miliţia judeţului Botoşani! Ofiţerii cu funcţii de conducere (comandanţi, locţiitori, şefi de servicii) care participau la convocări de analiză ori de pregătire profesională la Bucureşti nu erau siguri la plecare, că se vor mai întoarce la unităţile de care aparţineau. Pentru neajunsuri relevate în materialele de analiză şi bilanţ, ori chiar pentru motive minore uneori, Mihalea dispunea de la prezidiu, unde era flancat de şeful cadrelor, mutarea celui considerat vinovat la o unitate din cealaltă parte a ţării. A doua zi, cel nominalizat trebuia să se prezinte mai întâi la noul loc de muncă, de unde trebuia să se învoiască pentru a se întoarce în localitatea de domiciliu, să-şi predea lucrările şi cazarmamentul şi să-şi rezolve problemele legate de mutarea familiei. Vă daţi seama ce complicaţii se iveau. Altă locuinţă, mutat mobile, gîseşte alt serviciu pentru soţie, alte şcoli, alţi colegi, alţi prieteni pentru copii. O neasemuită distracţie. Aflat la o convocare, maiorul Gheorghe Boabă, şeful Serviciului Cazier şi evidenţă operativă a fost chemat cu agenda la prezidiu, pentru că generalul Mihalea a avut impresia că nu este atent la ce spunea el. Întrucât în agendă nu era consemnată ultima sa frază, generalul a ordonat mutarea ofiţerului într-un alt judeţ. Tot din nordul ţării! Maiorul Mihai Tâmburescu, şeful Serviciului Cercetări Penale, un excelent profesionist, a fost promovat în funcţia de adjunct al şefului Miliţiei judeţului Alba. Pentru că a refuzat numirea, dorind să rămână în Craiova unde doar ce-şi renovase cu eforturi financiare apartamentul, pe care, plecând, ar fi fost nevoit să-l predea altcuiva, a fost trecut imediat în rezervă. Pe stadionul 23 August, cel mai mare stadion al tării (80 000 de locuri), unde se desfăşurau cele mai importante competiţii, precum şi manifestările finale ale Daciadei (competiţie ce reunea tineri sportivi din toate localităţile patriei) şi Cântării României (competiţie artistică asemănătoare, ca amploare) la care participau conducerea de partid şi de stat, în frunte cu nepreţuita familie, generalul Mihalea ordonase să i se amenajeze o cabină asemănătoare cu turnul de control al unui aeroport. De aici urmărea şi conducea personal măsurile de ordine la cele mai importante manifestări cultural sportive. Cadrele din dispozitivul de pe gazon aveau ordin să stea cu spatele la teren, pentru a supraveghea publicul. Din turnul său de control, dotat cu o puternică lunetă, Omul Negru işi supraveghea dispozitivele. Când sesiza o neregulă, un nasture descheiat la veston, o cravată strâmbă, o caschetă mai pe ceafă ori o atitudine necorespunzătoare, recte unul care trăgea cu ochiul şi la ce se întâmpla pe teren, Omul Negru îi ordona lucrătorului de criminalistică ce-l însoţea, să-l filmeze şi fotografieze prin teleobiectiv pe cel în cauză. A doua zi, la analiza măsurilor de ordine la care participau cadrele cu funcţii de conducere din capitală, pe un ecran erau proiectate imaginile respective. Şefii lucrătorilor imortalizaţi se ridicau şi raportau cine sunt aceştia, gradul, numele, prenumele şi locul lor de muncă, iar Mihalea ordona măsuri disciplinare. Cei de la cadre le notau conştiincios şi le puneau în aplicare. Vremuri de teroare, pur şi simplu. Multitudinea de ordine şi dispoziţii emise, de care vorbeam la începutul articolului, îţi lăsau extrem de puţină libertate de mişcare întrucât, încorsetat practic, puteai greşi frecvent, încălcând vreun articol dintre numeroasele şi atotprezentele reglementări. Întrucât comanda I.G.M.- lui constatase că unele cadre fuseseră implicate în accidente de circulaţie conducând autoturisme care nu le aparţineau, a fost emis un ordin potrivit căruia personalul Miliţiei nu avea voie să conducă alte autoturisme în afara celor proprietate personală, înmatriculate pe numele lor. Cu excepţia celor încadraţi pe funcţii de conducător auto, bineînteles, care conduceau autoturisme de serviciu. De menţionat că ofiţerii şi subofiţerii de miliţie aveau toţi permis de conducere auto, obţinut în şcoala militară, a cărei curriculă prevedea acest lucru. Întrucât, pe atunci, încadrările din sursă externă erau extrem de rare, limitându-se practic la specialişti a căror pregătire nu era asigurată de şcolile MAI (doctori, economişti, ingineri mecanici, etc.) putem spune că toţi miliţienii erau şi conducători auto. Problema însă erau procurarea autoturismelor care, pe lângă faptul că erau extrem de scumpe pentru buzunarul unora ca noi (peste 70 000 lei la un salariu de circa 2 000 lei tinerii ofiţeri) erau şi foarte rare, achiziţionarea unuia presupunând plata unui avans substanţial, urmată de înscrierea pe o lungă listă de aşteptare, aşteptare care putea dura ani de zile. Se vindeau doar autoturisme româneşti, puţine faţă de cerere, prioritatea producătorilor fiind exportul! Ei, şi în aceste condiţii, cei care aveau posibilitatea, mai conduceau autoturismul socrilor, părinţilor, iubitei, ori al vreunui prieten. Bine ales şi verificat, să nu aibă cumva probleme cu organele ori să se afle în evidenţele operative ale acestora. În bazele de date referitoare la persoanele pretabile ori suspecte de comiterea unor fapte de competenţa organelor, mai exact. Văzând generalii de la Bucureşti că şi după emiterea acestui ordin încă se produc evenimente în care sunt implicaţi ofiţeri şi subofiţeri de miliţie aflaţi la volanul unor autoturisme împrumutate, au strâns şi mai mult şurubul, emiţând un alt ordin care impunea ridicarea permiselor de conducere ale cadrelor care nu au autoturisme proprietate personală, până la un anumit termen, urmând ca acestea să fie păstrate în fişetele şefilor ierarhici de un anumit nivel. Să nu aibă împricinaţii ce prezenta la un eventual control. Într-una din zilele premergătoare termenului de finalizare a acestei măsuri, ofiţer cu învăţământul fiind, deci om bun la toate, un fel de moaşă comunală a comenzii unităţii, mă aflam în biroul locţiitorului şefului milţiei, care avea în coordonare şi problematica siguranţei rutiere. Cel despre care am mai vorbit în articolele precedente, venit de la alt judeţ. Lucram împreună la un material de analiză, când intră în birou maiorul Fulger, şeful Serviciului Criminalistic. - Ce-i, George, care este problema? – îl întreabă locţiitorul. - Am venit să vă aduc permisele de conducere ale cadrelor serviciului care n-au maşină personală. - Aha! Şi sunt toate, le-ai adus pe toate? - Lipseşte doar al lui Florescu Dumitru, care este în concediu medical. - Cheamă-l la servici, şi spune-i să-ţi aducă permisul. Trebuie să executăm ordinul în termen! - Dar este bolnav, tovarăşe locotenent colonel, e în concediu medical! - Şi ce dacă! Suntem militari! Cheamă-l la servici! Apoi, pe un ton părintesc: - Băi, George, nu trebuie să ai încredere în subordonaţi! Ţi-o spun ca un frate mai mare, că eşti mai nou în funcţii de conducere. Subordonatul e parşiiiv, e în stare de orice pentru a trage chiulul şi a nu executa ordinul. Revenind apoi la tonul de dinainte: - Spune-i că are o jumătate de oră să se prezinte cu permisul! - Am înţeles, spune Fulger şi iese din birou. După un timp se deschide iarăşi uşa şi intră George Fulger cu Doru Florescu. Acesta din urmă nu arăta deloc bine, era răvăşit, transpirat, cu ochii injectaţi, nasul roşu, sufla greu, sacadat … Absorbiţi de lucru, nu observasem dacă se încadraseră în jumătatea aia de oră! - Ei, tinere, ai adus permisul? - îl întreabă locţiitorul. - Nu l-am adus, tovarăşe comandant! Permisul nu este la mine, este în torpedoul maşinii socrului meu. Doru era unul dintre indisciplinaţii vizaţi de ordin, conducea frecvent maşina socrului său, cu care locuia practic împreună, având apartamente învecinate, cu un perete comun, pe acelaşi palier. - Păi şi de ce-ai venit fără el? Trebuia să te duci la el la servici şi să-ţi iei permisul. Să vii cu el aici! Apoi, către Fulger: - Vezi, George, se confirmă, conduce maşina altuia! Altfel, ce-ar căuta permisul lui în torpedoul lui socru-său? Ehei, nu de fraieri dau cei de la Bucureşti ordinele astea! Apoi, din nou, către Florescu: - Mergi imediat la socru-tău la servici sau, dă-i mai bine telefon să vină aici cu permisul! - Nu poate să vină, domnule colonel. Socru-meu nu este în oraş! Este în staţiune, la Herculane! - Vezi, George, ce ţi-am spus eu? Subordonatul e parşiv, încearcă să ne ducă cu preşul! Apoi, către Florescu: - Şi la ce hotel stă în Herculane? Că verific, să ştii, nu ne duci tu pe noi! - Nu ştiu, că abia azi dimineaţă a plecat! - A-ha-haaaaa, vezi, George? Lasă, puiule (către Florescu), că aflăm noi! Acuşi aflăm, ce crezi tu? Şi pune mâna pe telefonul scurt iar când răspunde operatoarea cere să-i facă legătura cu şeful miliţiei din Herculane. Şeful din Herculane era un băiat tânăr, de treabă, căpitanul Călina, îl cunoşteam de când eram ofiţer operativ, colaborasem la soluţionarea unui caz. După ce îi răspunde Călina, locţiitorul, care în prealabil îl întrebase pe Doru Florescu cum îl cheamă pe socru-său apoi îi ceruse datele de stare civilă de la evidenţa populaţiei, îi spune: - Tovarăşe comandant, sunt cutare şi cutare, locţiitorul şefului Miliţiei judeţului Dolj. Avem şi noi o rugăminte la dumneavoastră. Să verificaţi dacă pe raza de competenţă se află ...., şi-i dă datele de stare civilă ale domnului Buzatu, socrul lui Florescu. Iar dacă se află, să ne spuneţi şi nouă la ce hotel este cazat. După care închide. În timpul ăsta, George Fulger şi Doru Florescu stăteau în picioare, lângă uşă, nu fuseseră invitaţi să ia loc, deşi în faţa biroului, lângă perete erau câteva scaune ori nişte fotolii de pluş albastre, nu mai reţin exact. Locţiitorul era la biroul său, iar eu în faţa biroului, la o măsuţă rotundă. Nu mai ştiu dacă fotoliile de pluş erau la măsuţă iar scaunele lângă perete, ori invers, scaunele la măsuţă şi fotoliile la perete. În sfârşit, n-are importanţă, esenţial este că ar fi avut unde să stea, dacă ar fi fost invitaţi. După vreo zece minute, sună scurtul. Era Călina, care a confirmat că cel în cauză este pe raza staţiunii, comunicând şi hotelul la care este cazat. La care locţiitorul: - În cazul ăsta uitaţi care este rugămintea noastră, domnule comandant! Trimiteţi un băiat de-al dumneavoastră la hotel, să ia legătura cu omul nostru şi să vadă dacă are în torpedoul maşinii un permis de conducere pe numele Florescu Dumitru. În caz afirmativ să i-l ridice şi vă rog să-l puneţi într-un plic şi să mi-l trimiteţi urgent, mie personal, prin poşta specială! - În regulă, aşa o să facem, i-a răspuns Călina. S-ar putea însă să mai dureze. Prima treabă a mers repede, că am verificat telefonic la biroul de cazare al staţiunii, dar ceea ce-mi cereţi acum s-ar putea să dureze, poate nu-l găsim la hotel, poate e la proceduri, poate în baie, ori la plimbare, prin staţiune. - Nu-i nimic, aşteptăm oricât, numai să se rezolve astăzi. Vă rog însă să-mi confirmaţi şi să-mi comunicaţi imediat ce permisul ajunge în mâna dumneavoastră. După care închide şi se întoarce către Fulger şi Florescu: - Puilor, puilor, o să mai dureze ceva, dar o lămurim noi, nici o grijă! - Domnule colonel, îi spune Florescu care era epuizat, se vedea pe el, se clătina pe picioare. Acum dacă v-aţi convins că socrul meu e în Herculane, vă rog să-mi permiteţi să plec. Permisul e în torpedou, o să-l găsească, vă asigur. Eu sunt însă bolnav, am febră, de-abia mă ţin pe picioare! - Nu pleci nicăieri până ce permisul nu e-n mâna şefului miliţiei din Herculane, să fie clar! - Dar am 40 de grade, domnule colonel, insistă Florescu! - Ce 40 de grade, băi? Care 40 de grade? Obraznicule! N-ai nici un grad, înţelegi? Nici un grad! Stai acolo!