Moravuri şi năravuri

Pentru că astăzi corupţia este un subiect la modă, combaterea acesteia devenind subiect de maxim interes, chiar parte a strategiei privind asigurarea siguranţei naţionale, a securităţii statului, cum se spunea cândva, o să încerc să abordez şi eu acest subiect, dintr-o perspectivă mai îngustă, însă, din perspectiva existenţei acesteia în structurile în care am lucrat pe vremea miliţiei comuniste. Existau şi atunci acte de corupţie dar nu la nivel de fenomen şi nu de amploarea celor de astăzi cînd prin arestări sunt decimate uneori efectivele unor întregi structuri, iar cu puţină vreme în urmă am citit despre un ofiţer superior de poliţie, ce ocupa şi o funcţie de nivel înalt, locţiitor al şefului poliţiei capitalei, cel mai important organ de poliţie din ţară, structură subordonată cândva direct ministrului de interne, care a fost priponit pentru o şpagă de o sută de mii de euro. O sută de mii de euro! Sumă astronomică pentru un poliţist obişnuit, sumă enormă chiar şi în Statele Unite, unde poţi iniţia afaceri de succes chiar şi cu o zecime din această sumă. Nu am auzit de astfel de acte de corupţie pe vremea în care am lucrat în miliţie, când, deşi presa avea căluş la gură, în aparat se afla totul destul de repede, radio-şanţul funcţionând ireproşabil! Nu am aflat despre cazuri grave de corupţie în acei ani, cu o singură excepţie, cea a unui ofiţer de paşapoarte din Timişoara, care condiţiona eliberarea acestor acte de plata unor importante sume de bani. Dar, pe atunci, paşapoartele se aflau în structurile Departamentului Securităţii Statului, deci putem spune că exemplul nu se pune în cârca miliţiei! Corupţie exista însă destulă, dar acte minore, ca să le zic aşa, mici ciupeli. Mă refer la corupţia în rândul ofiţerilor şi subofiţerilor de miliţie, cu excepţia celor de la circulaţie, care erau stat în stat, nu la cea a altor clase de persoane, să fiu bine înţeles! În categoria micilor ciupeli intrau o friptură şi-un şpriţ ori pachetele de ţigări Kent, de cafea sau sticla de whisky, ce deveniseră un fel de monedă universală a întregii societăţi din acea vreme, prin care se rezolvau tot felul de probleme. Ăsta da, era un fenomen! Atât de răspândit încât Tribunalul Suprem emisese o decizie de îndrumare prin care Kentul şi sticla de whisky nu mai făceau obiectul material al înfracţiunilor de dare şi luare de mită sau primire de foloase necuvenite, ci erau considerate cadouri de protocol. Dar nu toţi miliţienii primeau Kentane, ci doar privilegiaţii care lucrau în structurile ce deserveau publicul, precum şi cei de la circulaţie. Cei de la economic, cei vechi, din generaţia dinozaurilor despre care am vorbit în alt articol, obişnuiau să poarte nişte genţi din alea burduhănoase, precum perceptorii de pe timpuri. E drept, aveau nevoie de ele pentru documentele ridicate pentru verificări, dar le mai foloseau uneori pentru a căra şi alceva. O pungă de fructe, un cotlet, o sticloanţă... Judiciariştii le numeau, la mişto, p.p.c.-uri (pepeceuri), adică „poate pică ceva!” Noi, cei tineri, care nu ne nărăvisem încă la rele, purtam nişte mape din alea gen plic, prilej pentru Tudor Jean de a mă ironiza, lovind indirect în ceilalţi, cînd veneam de pe teren, strigând tare în holul de la intrare: “Băi, Iancule, tu de ce nu-ţi cumperi, băi, pepeceu?” Nu c-aş fi fost mai breaz, mai beam şi eu un şpriţ ori mâncam o friptură pe spezele altora, dar nevoile mele erau mai mici, n- aveam familie şi nu-mi cerea nimeni socoteală că vin cu mâna goală acasă! Un coleg din Miliţia judeţeană, promovat şef de serviciu la Dolj de la un alt judeţ, povestea cu mult haz nişte întâmplări din primul său an de activitate, după terminarea şcolii de ofiţeri. Fusese repartizat la Biroul economic din oraşul reşedinţă de judeţ şi dat pe lângă un maior care să-l iniţieze în activitatea practică, pe lângă un mentor, cum se numeşte astăzi cel căruia i se dă în grijă un proaspăt absolvent. De câte ori lua salariul, maiorul alegea din teancul de bancnote o hârtie de o sută, mai nouă, mai puţin uzată, şi-i spunea locotenentului, înainte să o pună în portofel: - Vezi suta asta, puiule? Din ea o să mâncăm şi o să bem până la salariul următor! Pe atunci hârtia de o sută de lei era cea mai mare bancnotă în uz şi avea o putere de cumpărare destul de mare. O masă la Sala Maură din complexul Minerva, cel mai luxos restaurant din Craiova acelor ani, în care consumai o tărie la început, adică o sută de votcă, coniac, rom ori alte asemenea, o cremă de legume ori o ciorbă, o friptură cu garnitură şi salată, o cafea şi o sticlă de vin la trei sferturi, cu apa minerală aferentă, te costa sub o sută de lei. Bineînţeles, dacă băuturile erau din cele obişnuite şi nu un coniac Napoleon sau Hennessy ori alte mărci de top! - Păi cum, tovarăşe maior? a întrebat locotenentul. - Las’ c-o să vezi tu! Cu prima ocazie când au ajuns să servească masa la un restaurant, la sfârşit, când să achite nota de plată, maiorul a scos imaculata hârtie de o sută şi a vrut s-o înmâneze ospătarului. Acesta, care-l cunoştea pe maior şi ştia cine este, văzând hârtia de o sută, reacţiona cam aşa: - Aaa, dar n-avem să vă dăm restul, tovarăşe maior! Lăsaţi că mai treceţi dumneavoastră pe aici, şi achitaţi atunci! Şi maiorul o lăsa pe altădată! La paştele cailor, mai exact! Şi azi aşa, mâine aşa, într-o zi tânărul locotenent pleacă pe teren cu un alt coleg, mai tânăr decât maiorul dar avînd totuşi câţiva ani vechime, un locotenent major cu nume de pasăre, să-i zicem Ciocârlan! Înainte de a se duce ei la treaba la care plecaseră, Ciocârlan îi zice: - Băi, Ioane, ia să trecem noi pe la Gorjul să mâncăm ceva, că cine ştie când terminăm acolo şi n-o să mai avem timp de masă! Zis şi făcut! Ajung ei la Gorjul, se duc în biroul şefului de unitate, şi Ciocârlan comandă: - Pompilică, ia să ne faci tată o gustare, că plecăm la o treabă şi nu ştiu dacă o să avem timp să mai mâncăm. Ai grijă ce pui acolo şi cum tai salamul ăla de Sibiu, taie-l mai cu milă, nu cum aveţi voi obiceiul de tăiaţi feliile alea aşa de subţiri de vezi Craiova prin ele! Şi până faci gustarea, trimite-ne şi două sute de whisky, să nu ne plictisim! Pompilică se execută, ofiţerii servesc gustărica, băuturica, după care Ciocârlan îşi ia mapa, şi-i zice locotenentului: - Hai, Ioane, ia-ţi mapa şi hai să mergem! - Păi cum, face locotenentul, plecăm aşa? - Dar cum? - Păi nu-l aşteptăm pe Pompilică să-i dăm o sută şi pe urmă....... explică locotenentul schema maiorului! - Ce vorbeşti, bă!, face Ciocârlan. Să-i dăm o sută? Şi dac-o ia? Răspunzi tu? Eu, ca tânăr locotenent, n-am cunoscut schema maiorului pomenit de şeful serviciului amintit. Mentorul meu, tot un maior, la nota de plată îi spunea direct şefului de local: - Negustorule, am mâncat şi-am băut din perisabilităţile localului, să fie clar! Să profităm şi noi, nu doar voi! Dar fii atent, negustorule! Azi te beau, mâine te iau!, preciza el, atrăgându-i atenţia să nu se întindă, să nu creadă că dacă a băut un şpriţ la el în unitate, o să-l ierte dacă va constata încălcări ale legii! Pentru a înţelege mai bine, o să explic cum era cu perisabilităţile. În vremurile acelea, în care tot fondul de marfă aparţinea statului şi era dat doar spre administrare unităţilor comerciale, la anumite produse se acordau scăzâminte, calculate la o anumită perioadă de timp. De exemplu, un baton de salam de un kilogram, păstrat o lună în magazie, dacă-l cântăreai la sfârşitul perioadei nu mai avea un kilogram ci doar 800 de grame, să zicem, pentru că se usca, pierdea apa. Produsele respective şi scăzămintele lor erau stabilite în mod unitar, prin anumite normative şi se numeau perisabilităţi. În realitate, de multe ori produsele stăteau în magazii perioade mai mici decât cele prevăzute în normative, rezultând astfel anumite plusuri. Gestionarii pricepuţi îşi calculau aceste diferenţe şi le retrăgeau din timp, realizând câştiguri, fără ca la inventare să iasă lipsă în gestiune. La asta făcea referire maiorul, când spunea că mănâncă şi bea din perisabilităţi! El nu-şi reprezenta acest fapt ca un act de corupţie, nu mânca şi nu bea din buzunarul negustorului, şi de aceea avea tăria morală să fie obiectiv şi imparţial în cazul în care, la un eventual control, ar fi constatat încălcări ale legii. O întâmplare amuzantă în legătură cu maiorul meu, deşi e puţin pe lângă subiect. La un control economic, efectuat la unitatea 48 a ICS Alimentara, de pe Calea Bucureşti, de peste drum de fosta Fabrică de pâine, unde constatasem nişte abateri de natură contravenţională, nu ştiu cu ce l-a supărat gestionarul, unul Ghiţă, poreclit Porcul! Dar l-a supărat rău! Enervat, maiorul, i-a ordonat să scoată tot ce are în buzunare şi să le pună pe birou. Printre mărunţişuri, şi o serie de bancnote. - Numără banii, mi-a ordonat mie! M-am executat, după care i-am raportat; - Opt sute de lei! - Taie-i chitanţe de opt sute de lei! Am scos chitanţierelel şi am ales chitanţe care, însumate, să acopere suma de opt sute de lei. Înainte să le rup însă, trebuia să trec pe verso-ul chitanţelor actul normativ încălcat, articolele şi literele în care erau prevăzute contravenţiile. Am calculat: dosire de mărfuri, face atât, vânzare preferenţială atât, şi ce încălcări ale Legii comerţului mai constatasem noi pe acolo. Amenzile prevăzute nu însumau însă decât vreo cinci sute de lei. Dar maiorul îmi ordonase să-i tai chitanţe pentru toţi cei opt sute de lei! - Păi, la ce să-l încadrez, tovarăşe maior, i-am cerut eu să mă lumineze, că amenzile pentru faptele constatate nu fac decât cinci sute de lei? - Încadrează-l la „lipsă de noroc”, dă-l în pizda mă-sii!

Câinele generalului

Într-o povestire scrisă pe la 1884, Cameleonul, marele prozator şi dramaturg rus Anton Pavlovici Cehov ironizează dilemele unui comisar din Poliţia ţaristă care oscilează între a dispune sau nu măsuri aspre, după identificare, împotriva stăpânului unui pui de ogar ce muşcase un bijutier de deget, ori a-l mustra şi sancţiona pe cel cu degetul rănit, pentru provocarea câinelui, după cum cei care asistaseră la incident susţineau că patrupedul buclucaş ar aparţine fie unui om de rând, fie generalului Jigalov, om de vază în urbe. Povestirea în cauză mi-a reamintit o păţanie din vremea în care, împreună cu prietenul şi colegul meu Ilie Vilău, asiguram supravegherea informativă pe linia muncii de miliţie economică a Combinatului Chimic de la Işalniţa.

Unitate economică reprezentativă a industriei din acea vreme, în combinat şi şantierele aferente, ce asigurau dezvoltarea şi întreţinerea acestui colos, îşi desfăşurau activitatea în jur de 12 000 de persoane. Pe platforma din faţă, pe laturi şi în spate funcţionau câteva unităţi comerciale, două mari cantine-restaurant, o unitate poştală, o unitate CEC, o policlinică, ba chiar şi un ştrand, la câteva sute de metri. Un mini orăşel, ce mai încoace şi-ncolo! Printre atribuţiile de serviciu un rol important îl ocupa prevenirea stărilor de pericol ce ar fi putut avea drept consecinţă producerea unor evenimente deosebite, soldate cu victime omeneşti şi importante pagube materiale. Incendii, explozii, avarii şi alte nenorociri de acest gen. Bineînţeles că principalul rol în acest domeniu îl jucau cei patru ofiţeri de securitate afectaţi obiectivului, dar nouă, ofiţerilor de miliţie, ne revenea, prin lege, asigurarea respectării prevederilor Decretului 400 din 29 decembrie 1981 pentru instituirea unor reguli privind exploatarea şi întreţinerea instalaţiilor, utilajelor şi maşinilor, întărirea ordinei şi disciplinei în muncă în unităţile cu foc continuu sau care au instalaţii cu grad ridicat de pericol în exploatare. Asta era titulatura completă a actului normativ, ce să facem! Printre alte fapte, cum ar fi părăsirea fără aprobare a unui astfel de loc de muncă, decretul sancţiona cu închisoare de la 3 luni la doi ani fumatul sau introducerea de ţigări, chibrituri, brichete, materiale ori produse ce ar putea provoca incendii ori explozii precum şi introducerea sau consumarea de băuturi alcoolice ori prezenţa sub influenţa băuturilor alcoolice. Infracţiunile aveau şi agravante ţinând de consecinţele acestor fapte în cazul în care se produceau evenimente generate de nerespectarea acestor interdicţii, caz în care pedeapsa putea ajunge până la un maxim de 20 de ani de închisoare. Locurile în care se aplicau aceste prevederi erau strict determinate şi enumerate într-o hotărâre de guvern. În cazul Combinatului Chimic însă, datorită specificului acestuia, interdicţiile erau aplicabile pe întreaga sa suprafaţă. În consecinţă executam frecvent acţiuni pentru depistarea persoanelor care încalcă prevederile decretului iar reţeaua informativă era instruită să semnaleze şi astfel de fapte. În zilele ce urmau unor sărbători religioase, de exemplu, în care românul nostru obişnuieşte să închine mai des decât de obicei în sănătatea lui Vasile, Ion, Florea, Gheorghe şi a celorlalţi botezaţi după sfinţii pomeniţi în calendar, la intrarea muncitorilor în schimb, eram prezenţi la porţile combinatului, interzicând accesul în unitate celor ce păreau mai „obosiţi”. În cazul în care aceştia ridicau obiecţii, îi testam cu fiole din cele folosite de agenţii de circulaţie, cu care eram dotaţi din belşug. Într-o zi de 23 aprilie, când este sărbătorit Sfântul Gheorghe, primeşte Ilie o informaţie despre unul Şerbu, care îşi sărbătoreşte ziua onomastică la locul de muncă, având deja introduse în combinat alimentele necesare, garnisite cu băutură din belşug. Sincer să fiu, nu prea am acordat credit sursei, mă gândeam, băi chiar aşa, atâta tupeu să aibă? E adevărat, mai veneau unii ciupiţi la serviciu, dar chiar aşa, să organizezi o masă festivă în interior, într-un spaţiu supus interdicţiilor stipulate de decret? E adevărat, să introduci băutură înăuntru nu era chiar aşa de greu, combinatul se întindea pe o suprafaţă destul de întinsă, 630 de hectare, adică 6 300 000 de metri pătraţi, iar împrejmuirea lăsa în multe locuri de dorit.

Când am aflat însă şi locul unde urma să aibă loc masa festivă, o magazie aflată în latura cea mai îndepărtată a unităţii, spre satul Troaca, unde rar ajungeam, ne-am zis că, totuşi, e posibil! „Bine, Ilie, mergem să verificăm”, am zis! „Stai aşa, zice Ilie, că ne sună când e masa întinsă”! Aveam un birou la poarta doi a combinatului, spre Termocentrală, lângă Policlinica nr. 5 Işalniţa, cum se numea oficial. De fapt un apartament, puteam spune, aveam trei încăperi folosite drept birouri, plus un dormitor mobilat şi o baie, cu duş şi tot tacâmul. Ne lăfăiam, ce mai! Legături telefonice cu oraşul, cu centrala inspectoratului, mai multe numere afectate din centrala combinatului, un post de dispecerat de unde puteam participa la teleconferinţele conducerii... Eram bine organizaţi, ce mai încoace şi - ncolo! Cu maşina nu puteam merge prin combinat, dar pe aleile acestuia circulau frecvent electrocare, fiecare secţie având unul sau două astfel de vehicule. Aveam şi noi doi băieţi, care nu stăteau la noi la birou, dar veneau imediat ce-i chemam şi ne stăteau la dispoziţie! În jurul prânzului Ilie Vilău a primit semnalul stabilit cu sursa, am chemat unul din băieţii cu electrocarul, ne-am îmbarcat şi am plecat să realizăm flagrantul. Identificasem locul în prealabil pe planul combinatului, aveam un plan la scară, dar, cum am spus, nu prea mai fusesem pe teren până acolo! Am ajuns, nu am avut probleme, am identificat magazia, planul era bun, corespundea situaţiei din teren. Era un loc izolat, la mare distanţă de posibili şefi din combinat, de aceea şi tupeul organizatorului, nu credea că o să-i calce cineva! Nu luase în considerare însă, factorul uman, posilitatea existenţei unui turnător căruia nu-i plăceau ochii lui. În sfârşit, ce să ne mai învârtim în jurul cozii, am intrat, am făcut flagrantul, cu martori asistenţi, cu tot tacâmul! I-am identificat pe cei şase participanţi, că şase am găsit la ospăţ, în jurul mesei cu paharele în faţă, am întocmit procesul verbal cu situaţia de fapt, am efectuat fotografii cu ce era pe masă, am ridicat probe din băuturi, le-am pus fiola apoi i-am condus şi la Policlinică, unde le-am recoltat probe biologice! Ne-am îngrădit de tot materialul probator posibil! După ce am constituit dosarul şi am fost gata cu totul, am început urmărirea penală şi am dat dosarul la cercetări penale, de unde a plecat la Procuratură, cu propuneri de trimitere în judecată a organizatorului (sărbătoritul, de!) precum şi a celorlalţi cinci participanţi! După un timp, dosarul ne-a fost restituit pentru completarea cercetărilor, pe motiv că nu rezulta clar că locul respectiv cade sub incidenţa prevederilor decretului, că ar fi în afara combinatului. L-am completat cu copii vizate de conducere ale planului combinatului, cu marcarea locului faptei, cu planşe fotografice, cu alte declaraţii şi l-am trimis înapoi la Procuratură! Iarăşi ne-a fost restituit, din acelaşi motiv. Am mers şi am discutat cu procurorul, nu era un necunoscut, mai lucrasem cu el. Nu şi nu! Nu emitea nici rechizitoriu şi nici nu dădea ordonanţă de scoatere de sub urmărire, să terminăm odată, probabil că nu putea nici s-o cocoloşească în halul ăsta!. Nu era convins că-i pe teritoriul combinatului, o ţinea una şi bună! L-am dus şi la faţa locului să se convingă, am făcut măsurători cadastrale... Până la urmă, cu chiu cu vai, după ce trecuse mai bine de-un an, a emis rechizitoriu şi i-a trimis în judecată. Pe cinci dintre ei. Al şaselea, care era de fapt primus inter pares, organizatorul, a fost făcut scăpat! Nu ştiu cum, n-am mai studiat dosarul, aşa de scârbit am fost! Nu m-am lăsat însă, indignat de tratamentul vădit discriminatoriu al participanţilor, prin şeful miliţiei am făcut informare la Comitetul judeţean de partid, în care am prezentat situaţia de fapt şi nedreptatea flagrantă prin care cinci dintre participanţi au fost trimişi în judecată şi unul, cel care, după părerea mea, era iniţiatorul grupului şi al infracţiunii, a beneficiat de clemenţa procurorului. Rezultatul? Zero barat! N-am primit nici un fel de răspuns, am fost ignoraţi cu nonşalanţă! Mai mult, peste puţină vreme procurorul a fost scos din aparatul parchetului şi promovat pe o funcţie importantă în secretariatul Comitetului judeţean de partid! Asta da, sancţiune! Făcut şef al tuturor organelor speciale din judeţ! Iar eu, abia după evenimentele din decembrie ’89 aveam să aflu al cui fusese câinele! În ianuarie ‘90, cel care aveam să aflu că era fratele lui Şerbu a fost numit într-una din funcţiile cele mai importante din magistratura României, promovat din Procuratura Generală, unde lucra atunci când eu şi Ilie ne dădeam de ceasul morţii să demonstrăm că Gheorghe îşi sărbătorise onomastica în Combinatul chimic. În concluzie, ogarul era, de fapt, câinele generalului!!

NOTĂ! Nu aş vrea să înţelegeţi greşit înverşunarea mea împotriva celor implicaţi în acest caz. Nu aveam nimic personal cu ei, nu doream să le fac rău, pentru că din punctul lor de vedere li se întâmpla ceva rău (şi aşa şi era), să le produc necazuri, doar dintr-o pornire sadică a mea! Din contră, am fost întotdeauna de părere că poliţistul nu trebuie să se implice emoţional în cazurile pe care le rezolvă, considerând că doar aşa îşi poate păstra obiectivitatea, pe de o parte, şi doar aşa îşi poate păstra echilibrul emoţional şi, de ce nu, sănătatea mentală şi psihică, pe de altă parte. Dar, o ştiţi şi voi, cei care practicaţi aceeaşi meserie, de poliţist, odată înregistrat un dosar trebuie rezolvat. Şi faci şi înregistrezi dosare pentru că există acei indicatori de activitate prin care poliţistul trebuie să demonstreze că munceşte, că a muncit într-o anumită perioadă supusă evaluării, că nu a tras chiulul. Am fost şi sunt de părere că, în anumite domenii cel puţin, activitatea poliţistului nu trebuie cântărită prin acei indicatori ci evaluată pe alte criterii. Dacă în postul unui agent de circulaţie, de exemplu, nu s-au produs evenimente în timpul schimbului său, înseamnă că acel poliţist şi-a făcut treaba, cred eu. De aceea, în perioada în care am coordonat, ca locţiitor al şefului poliţiei craiovene, activitatea biroului circulaţie, nu am judecat niciodată agenţii după numărul amenzilor aplicate, al permiselor ridicate, etc. Din păcate, nu toţi gândeau aşa, nici şeful de birou, nici cel de serviciu, nici locţiitorul de la judeţ, care mă considerau un tip mai original, ieşit din canoane, dacă nu chiar extravagant de-a dreptul. Aşa că, după şedinţele cu agenţii de circulaţie, aveau grijă să mai rămână puţin, sub un pretext oarecare şi să-i avertizeze pe agenţi să nu mă asculte pentru că bat câmpii, sunt utopic şi alte asemenea... În sfârşit....Şi la Combinatul chimic s-ar fi putut aplica acelaşi principiu, credeam eu, atâta timp cât nu se întâmplă nimic, însemna că ne facem treaba şi acţiunile preventive au efect. Numai că realitatea avea să mă contrazică, din păcate! O explozie soldată cu victime omeneşti produsă în acei ani la o rafinărie din Prahova, parcă, a avut victime colaterale, să le zic aşa! Ofiţerii care aveau responsabilităţi în obiectiv au fost arestaţi şi trimişi în judecată pentru neglijenţă în serviciu, considerând-se că au avut activitate necorespunzătoare profesional nereuşind să prevină evenimentul! Şi de aici necesitatea de a acţiona ferm pe linia aplicării Decretului 400/1981! Pentru că frica păzeşte bostănăria, nu-i aşa?

Lucrarea cu termen

La puţină vreme după ce fusesem promovat la Miliţia judeţeană, în subordinea directă a şefului acestei înstituţii, colonelul Nicolae Langa, acesta mi-a repartizat spre rezolvare o lucrare pe linie de cadre, sosită de la Ministerul de Interne, ce avea termen de rezolvare pe 31 decembrie 1987. În ultima zi a anului! Nu era o lucrare deosebită, era pe linie de cunoaştere, referitoare la un ofiţer ce trebuia să urmeze un curs de formare pentru o funcţie ce necesita avizul unor factori responsabili din minister. Activităţile de verificare nu au ridicat probleme deosebite, le-am efectuat destul de repede, şi am pus totul pe hârtie, redactând ciorna referatului privind rezultatul verificărilor şi propunerea de aprobare a trimiterii ofiţerului în cauză la cursul respectiv. După care am mers cu ciorna la dactilografa care deservea comanda unităţii, o doamnă bine pregătită profesional, dar cu nasul cam pe sus. Avea şi oarece motive, nu zic nu, spre deosebire de alte dactilografe era absolventă a Şcolii posticeale de stenodactilografie, ceea ce, în vremurile în care liceul nu era obligatoriu, presupunea totuşi un anumit nivel de pregătire, superior studiilor medii. În plus, participa la şedinţele de comandă, stenografiind lucrările acestora, fiind astfel iniţiată în multe dintre tainele zeilor, ca să zic aşa! Era şi o femeie dichisită, elegantă, ce mai, motive suficiente, în concepţia sa, pentru a se crede dacă nu chiar buricul pământului, măcar la o distanţă nu prea mare de acesta! Aşa că atunci când am apărut eu, un tânăr locotenet major venit de la munca de jos, de care nici nu auzise până atunci, doamna, obişunuită să lucreze cu grade doar de la maior în sus, m-a ţintuit cu o privire să mă strivească nu alta, aruncându-mi din vârful buzelor că este foarte ocupată şi că nu are timp de lucrarea mea. I-am replicat, spunându-i că e o lucrare care trebuie să ajungă la minister şi că poartă rezoluţia şefului miliţiei, deci nu e o lucrare iniţiată de mine. A catadicsit să-mi spună s-o las acolo, la care eu m-am executat şi am plecat. Peste vreo două zile, mai exact în dimineaţa zilei de .29 decembrie, şeful miliţiei, care acorda în fiecare dimineaţă câteva minute fiecărui şef de serviciu pentru discutarea problemelor curente, atribuindu-mi acelaşi statut, deşi mai aveam destul până să acced ori măcar să sper la o astfel de funcţie, m-a întrebat care este stadiul lucrării ce trebuia să plece la minister. I-am răspuns că este la dactilografiat şi m-a lăsat să plec la treburile mele. Am mers direct în biroul dactilografei şi am întrebat dacă a dactilografiat-o, spunându-i că şeful s-a interesat de ea. - N-am timp, domnule Bâţă, lucrez la planul de muncă al unităţii care, pe lângă faptul că este o lucrare compleză e şi lucrarea personală a şefului ăl mare şi nu o pot lăsa să mă ocup de altceva! - Bine, dar şeful mi-a atras atenţia că astăzi, cel târziu, lucrarea trebuie să plece la Bucureşti! - Lăsaţi-mă, nu mai mă bateţi la cap, lăsaţi-mă să lucrez! Am plecat şi am revenit la sfârşitul programului. Lucrarea, tot în stadiul de ciornă! Nu am luat-o să merg la altă dactilografă, şeful îmi specificase s-o dactilografieze ea, având în vedere că o să ajungă la ministru. Pentru că, ce era al ei era al ei, cunoştea gramatica la perfecţie şi avea o acurateţe deosebită la maşina de scris! Lucrările ei erau oglindă, nu altceva! A doua zi, 30 decembrie, la prima oră, eram pe capul ei. Mi-a cerut iarăşi s-o las în pace, lucrarea ce-o avea în maşină era prea importantă s-o întrerupă şi să se apuce de altceva! I-am replicat că dacă o să-mi reproşeze şeful ceva o să dau vina pe ea, şi am plecat. M-am gîndit că, fiind mai veche la judeţ, o şti ea mai bine cum stau treburile. Şi-apoi, chiar dacă o să întârzie puţin lucrarea n-o fi asta prima lucrare întârziată! Fie ce-o fi! După masă, era o zi lungă, la ora cinci, sună telefonul în biroul meu. - Langa sunt, vino la mine! M-am executat urgent, putea să pună secretarul de la cabinet, pe nea Mureşan, să mă cheme, dar dacă m-a sunat personal, e groasă, mi-am zis eu! - Să trăiţi, am zis de lângă uşă! - Băi, ce faci, nu-mi amintesc să fi semnat lucrarea care trebuia să plece la ministru! Avea o memorie de elefant, o să exemplific cu altă ocazie. - Încă n-a fost dactilografiată, secretara a spus că n-are timp, că are de bătut lucrarea dumneavoastră, planul de muncă pe trimestrul viitor! - Băi, voi sunteţi tâmpiţi? Planul de muncă e o lucrare care rămâne în unitate, poate să mai aştepte, în timp ce lucrarea aia măine, la prima oră, trebuie să fie pe biroul ministrului! Iar dumneata, domnule ofiţer, cum îţi permiţi să nu respecţi termenul? Crezi că aici eşti la municipiu, să întârzii lucrările? Ia maşina de serviciu şi mergi urgent la domiciliul secretarei, o aduci aici şi terminaţi lucrarea. Nu plec de la birou până nu o semnez! Apoi o să pleci la Bucureşti, să duci personal lucrarea la minister! Secretarele nu erau la serviciu în acea după amiază, şeful le dăduse liber să se pregătească de revelion! Sarmale, salată boeuf şi alte bunătăţi, gospodinele aveau o grămadă de treburi zilele alea! Am ieşit, am luat adresa secretarei de la ofiţerul de serviciu şi am mers în biroul meu să sun la garaj să-mi trimită maşina de serviciu în faţă, la intrarea în inspectorat! Formez numărul, telefonul ocupat. Zic să mai aştept puţin, apoi să sun iarăşi! Când, ţârrr, ţârrrr, telefonul meu. Ridic receptorul: - N-ai plecaaat? - îl aud ţipând în cască pe şeful miliţiei judeţene! Am zvârlit cât colo telefonul şi-am ieşit val vârtej din birou, luând-o la goană pe scări şi ţinând-o tot aşa până la garaj unde am sărit în maşina de serviciu, i-am dat adresa şoferului şi-am plecat acasă la secretară. Am găsit-o cu mîinile până la coate în coca de cozonaci, nu prea i-a convenit când a auzit că trebuie să meargă urgent la serviciu, a strâmbat din nas, am văzut-o eu, dar n-a zis nimc, se simţea cu musca pe căciulă. Exagerase puţin cred, nu că n-ar fi putut întrerupe lucrarea şefului, dar voise să stabilească de la început un anumit cadru al relaţiilor dintre noi, să-şi afirme o anumită independenţă, un ascendent asupra mea! Am ajuns la inspectorat, am urcat la etajul doi unde aveam amândoi birourile, în proximitatea cabinetului şefului miliţiei, când o aud că trebuie să ne întoarcem, că a uitat să-şi ia cheile de la birou. Enervat şi terorizat de scurgerea implacabilă a timpului, acuşi se făcea ora nouă seara şi nu voiam ca şeful să rămână mai mult ]n unitate din cauza mea, m-am dat puţin înapoi şi am tras cu putere un picior în uşă, în dreptul yalei, de-a sărit uşa din ţâţâni! - O s-o reparăm mâine, doamnă, acum haideţi să terminăm lucrarea, dacă n-am fost în stare s-o facem la timp! Am rămas lângă ea şi i-am dictat cuvânt cu cuvânt, să meargă mai repede, a terminat de bătut, ne+am uitat apoi peste ea, am corectat ce era de corectat, şi-am plecat la cabinetul şefului. - Nea Mury, i-am zis subofiţerului de la cabinet înainte de a intra, fă-mi ordinul de serviciu că trebuie să plec la Bucureşti să duc lucrarea! - Lăsaţi că vă învăţ eu ce să faceţi, sunt mai bătrân şi-am văzut multe de când păzesc uşile şefilor. Sunaţi jos la Poşta specială şi spune-ţi-le să nu plece încă cu corespondenţa, să aştepte puţin după ora nouă, şi după ce semnează şeful, ieşiţi, o punem în plic şi-o duceţi la cei de la specială! Pe-atunci cei de la Poşta specială aveau biroul la parter, în drumul nostru spre ieşire, unde este acum asociaţia cadrelor în rezervă! Am sunat la cei de la special, am vorbit cu ei, m-au înţeles şi-au promis că mă aşteaptă. Am intrat apoi la şef, i-am dat lucrarea, a citit-o a luat stiloul şi-a semnat-o. - Şi ordinul de serviciu unde este? Sau vrei să mă mai deranjezi odată, să-ţi semnez şi ordinul de serviciu? - Raportez că nu l-am făcut. Am vorbit cu cei de la Poşta specială şi nu pleacă încă, mă aşteaptă să le duc lucrarea! - Ce vorbeşti? I-ai întrebat şi cu ce tren pleacă gropul corespondenţei de Bucureşti? - Păăăi, nu! - Îţi spun eu! Pleacă cu trenul de trei jumate! La şapte dimineaţa ajunge la Gara de Nord. Până o triază, până pleacă curierii, până ajung.... De-abia pe la unşpe-doişpe, lucrarea e pe masa ministrului! Şi dacă sună să întrebe de ea, mâine la prima oră? Vorbeşti tu cu ministrul? - Păăăăiiii, am bâiguit eu! - Păi vezi? Aşa că vino cu ordinul de serviciu, te urci frumos cu lucrarea în trenul de trei jumate, la şapte eşti în Bucureşti şi până la opt ai timp să ajungi şi să laşi lucrarea, personal, la cabinetul ministrului. Apoi te întorci la gară, vezi că ai un tren spre Craiova la zece şi douăzeci, ajungi în Craiova la două după amiază iar la două jumate te prezinţi la mine şi îmi raportezi de executarea ordinului! - Am înţeles! Şi aşa am făcut! Am ajuns la şapte în Bucureşti, am luat un taxi, am ajuns la minister care era pe splai atunci, unde este acum IGPR-ul, şi am predat lucrarea. Am mers apoi am băut o cafea, am mâncat ceva pe la un lacto din centru iar pe la zece fără ceva am ajuns în gară! Măiculiţăăăă, ce era acolo! 31 decembrie 1987! Cred că jumate din Bucureşti voia să plece din urbe, să facă revelionul unde-o vedea cu ochii numai în capitală nu! De-abia am putut să intru în gară, să mă apropii de casele de bilete nici atât! Ce-i fac doamneeeeeiiiîî, ce-i fac? La ora două jumate trebuia să fiu la şeful! Nu era unul dintre cei cu care îţi puteai permite ceva! Mă şi vedeam izgonit cu tam-tam şi coada între picioare înapoi la municipiu, Dacă nu şi mai rău, cumva! Să urc în trenul de Craiova, nici gând! Pe peron şi la uşile vagoanelor se dădeau bătălii crâncene! Îmbrânceli, chiote, ţipete, înjurături! Damf de băutură, bagaje răsturnate, călcate în picioare, huiduieli! Paşti şi Dumnezei! Ce-i fac, Doamne, cum urc în tren? Ar fi trebuit să fi venit mult mai devreme în gară, pentru a mă fi putut plasa destul de aproape de vreun vagon, de unde, zbătându-mâ, aş fi putut spera să mă caţăr măcar pe scară! Ce să fac, ce să fac? De disperare, m-a străfulgerat însă gândul ăl bun! Am mers pe peronul liniei unu, unde era biroul celor de la Miliţia TF din Gara de Nord, m-am legitimate şi le-am explicat că trebuie să ajung neapărat în Craiova până la ora două! Am dat de nişte oameni de înţeles, a mers un ofiţer cu mine la locomotiva acceleratului ce urma să treacă prin Craiova. Trenul mergea până la Timişoara, de-aia şi puhoiul ăla de lume! Ofiţerul de la TF a vorbit cu mecanicul şi acesta a acceptat să mă ia pe locomotivă! La ora !4,30 eram în cabinetul colonelului Langa şi-i raportam scurt executarea ordinului. A fost o lecţie primită de la un mare profesionist al Poliţiei Române! De atunci, n-am mai întârziat niciodată executarea unei lucrări cu termen