joi, 26 aprilie 2018

Colonelul LANGA (II)

Am insistat în prima parte asupra sobrietăţii comandantului Langa, asupra rigidităţii fizionomiei sale. Rigiditate în sensul că rar vedeai un zâmbet pe faţa sa, puţini erau cei care-l văzuseră zâmbind! La serviciu mă refer, pentru că nu l-am cunoscut în familie ori în cercul său de prieteni. Nici la mese nu prea am fost împreună, decât de două ori, odată la un prieten bun de-al său, directorul unui IAS pe care-l cunoştea din tinereţe şi altă dată la socrul lui Bică, şeful Miliţiei Calafat, când am avut nişte probleme în zonă. Bică ne invitase la restaurant, dar şeful nu a vrut să meargă într-un local public şi atunci calafeteanul ne-a zis să mergem acasă la socrul său, invitaţie acceptată. Am bătut mult drumurile judeţului împreună cu domnia sa, obişnuia să mă ia la toate controalele şi analizele pe care le efectua, dar nu accepta invitaţii la protocoale. Când îl răzbea foamea, că de multe ori stăteam plecaţi toată ziua, îi zicea lui Remus Căldare, şoferul autoturismului care-l deservea, să tragă pe dreapta, să coboare şi să ne aducă câteva fructe din pomii ce mărgineau şoseaua. Ba odată chiar l-a certat că a luat prea multe prune, că nu circulăm doar noi pe drumul ăla! Nu cred că erau nici patru prune de fiecare! Cu toata atitudinea sa sobră, distantă, avea un dezvoltat simţ al umorului şi făcea glume destul de des, chiar. Contrastul dintre atitudinea sa obişnuită şi vorbele de duh mărea încărcătura umoristică a poantelor sale, care circulau apoi mult timp printre subordonaţi. Prin 1988 dezertase un tânăr recrut dintr-o unitate militară din Craiova. Mai exact, fusese învoit, îşi vizitase familia apoi, în loc să se întoarcă la unitate, furase o maşină şi se pierduse în ceaţă. La puțină vreme după eveniment avea să se petreacă un fapt care dădea o importanţă aparte cazului aparent banal la început, punând întreaga miliţie pe urmele fugarului. Pe atunci benzina era pe cartelă, fiecare autoturism beneficiind de o cotă lunară de doar douăzeci de litri de carburant. Pentru cazuri speciale cota se suplimenta pe baza unor bonuri cu valoare prestabilită emise de directorii întreprinderilor judeţene de distribuire a produselor petroliere şi înmânate unor persoane cu funcţii de răspundere, şefului miliţiei judetene, de exemplu, care la dădea celor ce plecau în misiuni speciale. Autoturismul furat de soldat nu avea prea multă benzină în rezervor şi după nici trei ore, la intrarea în Sibiu, motorul a început să tuşească. Extrem de tupeist şi beneficiind de oarece informaţii, fugarul s-a prezentat direct la Comitetul Judetean de Partid şi a întrebat de Nicu Ceauşescu, primul secretar. Nu era acolo, situaţie pe care scontase şi fugarul nostru. Exprimându-şi regretul, soldatul dezertor a spus că el este Emil Bărbulescu, vărul lui Nicu de la Scorniceşti, merge undeva in Ardeal şi a neglijat să-şi facă plinul la maşină, de acest lucru ocupându-se, de regulă, şoferul său. Emil avea o funcţie de conducere în Miliţia judeţuli Olt! Deplasându-se în interes personal de această dată, a rămas în pană de carburant la intrarea în oraş. Cel de la cabinet stia cine este Emil, probabil le făcuse legătura telefonică vreodată, dar nu-l cunoştea personal. A dat imediat dispoziţiile necesare, cineva l-a condus pe fugar la maşină şi s-a ocupat de umplerea rezervorului. Când a venit Nicuşor din teren şi i s-a raportat că fusese căutat de vărul său Emil, a sunat la Miliţia din Olt să se intereseze de el şi a dat de cel adevărat, care era bine mersi la locul său de muncă, nicidecum hălăduind prin Ardeal. Apoi s-a declanşat nebunia, fugarul având de-acum pe urmele sale nu doar miliţia din Dolj şi judeţele învecinate, ca urmărit local, ci pe cea din întreaga ţară. Inteligent şi abil, fugarul a reuşit să înşele vigilenţa celor aflaţi pe urmele sale timp de aproape trei săptămâni, schimbând des autoturismele cu care se deplasa. Prin furt, bineînţeles! Prins şi adus la Craiova, a fost audiat personal de şeful miliţiei judeţene, care a ţinut să cunoască toate amănuntele periplului său. A doua zi, înarmat cu o declaraţie de vreo douăzeci de pagini, a venit în sala mică de sedinţe, unde ofiţerii cu funcţii de conducere din Dolj se aflau la convocarea de pregătire profesională. - Să vă citesc declaraţia militarului dezertor, să vedeţi şi voi cum un puştan de nici douăzeci de ani şi-a bătut joc de toată miliţia română! Şi-a inceput să citească. La puţină vreme după episodul de la Sibiu, fugarul cunoscuse două prostituate cu care se întovărăşise şi colindaseră împreună o mare parte din ţară. Pentru a face rost de bani se opreau în parcările unde staţionau TIR-uri iar prostituatele ofereau servicii sexuale şoferilor acestora, plecaţi de zile întregi de acasă. - ,,Apoi am mers în parcarea de lângă pădurea Cutare, citea cu voce tare şeful. Acolo erau trei turci. Fetele au mers la ei, i-au rezolvat şi au făcut rost de ....zeci de mărci cu care ne-am cazat şi am mâncat la motelul de lângă oraşul.... A doua zi am mers spre oraşul ... în apropierea căruia, într-o parcare erau patru turci....’’ Şi tot aşa citea în continuare, declaraţia conţinând frecvent referiri la parcări în care se aflau TIR-uri străine, majoritatea turceşti. La un moment dat colonelul Langa se opreşte, lasă declaraţia pe masă, îşi scoate ochelarii, se uită spre noi şi, cu o mină serioasă, zice: - Băi, cred că nici pe vremea lui Ştefan cel Mare nu erau atâţia turci în Ţările Române! Remarca sa, venită într-o atmosferă destul de încordată, pentru că, citind declaraţia, colonelul sublinia greşelile celor din filtrele penetrate de fugar ori care acţionaseră în alte ochiuri ale plasei întinse pentru reţinerea acestuia, a stârnit un hohot de râs, destinzând brusc atmosfera. Altădată, colonelul le prezenta cadrelor de conducere rezultatele slabe obţinute de cei care participaseră la concursul de admitere în învăţământul superior. Deşi organizasem activităţi de pregătire cu aceştia, prelegeri şi consultaţii la sediul unităţii oferite de profesori universitari, cum am arătat în povestirea cu americanii de la Terasa Băniei, majoritatea candidaţilor noştri obţinuseră note sub aşteptări, unii chiar ridicol de mici. Comandantul le citea numele, apoi notele obţinute la cele două probe scrise ale concursului. - Cutare, economie doi, geografie doi! Cutare, economie trei, geografie, trei! Cutare, trei, trei! Cutare, doi, doi! Apoi, oprindu-se şi adresându-se maiorului Costel Nedeianu, şeful Biroului Platformă Industrială, unde lucrau cei care obţinuseră notele alea mici, zice: - Măi, Nedeianule! Ai tăi parcă ar fi jucat table, măi! Au dat numai duble mici! Într-un comentariu la prima parte a amintirilor mele despre comandant, nea Costică Udrescu povesteşte că, aflat la Cabinetul Medical, unde şeful venise pentru o şedinţă de fizoterapie, l-a auzit spunându-i asistentei medicale, în timp ce se ridica de pe pat: - Măi, Istrăteasco, atâta curent ai băgat în mine încât dacă-mi pui un bec în fund, se aprinde! Replica sa, a stârnit, de asemenea, hohotele celor prezenţi contrastând cu sobrietatea ce-l caracteriza de obicei. În timpul unei manifestări ce adunase o mare mulţime pe străzile Craiovei, nu îmi mai amintesc însă cu ce ocazie, mă aflam cu dânsul în autoturismul de serviciu, condus de Remus Căldare, autoturism dotat, bineînţeles, cu staţie radio. Pentru a conspira identitatea celor care se produceau în eter, pe frecvenţele radio, se foloseau indicative. Unitatea noastră avea în acea perioadă indicativul Diligenţa. Primul-secretar al comitetului judeţean de partid, omul cel mai important din judeţ, era ,,100 (o sută) de la Diligenţa’’ inspectorul şef - 101, locţiitorul politic al inspectoratului – 102, şeful securităţii judeţene - 103, iar şeful miliţiei – 104. La un moment dat, şeful ia microfonul staţiei şi întreabă: - Diligenţa, sunt 104! E vreo problemă pentru mine? Voia să ştie dacă s-a produs vreun eveniment ori l-a căutat cineva de la Bucureşti! - Nimic deosebit, 104! îi răspunde cel de la Dispecerat. După care auzim în staţie vocea răguşită a locţiitorului politic, care, probabil, voia şi el să se bage în seamă. - Diligenţa, sunt 102! Dar pentru mine e vreo problemă? Înainte de a apuca să răspundă cel de la Dispecerat, colonelul Langa ia microfonul şi-i răspunde el: - Da, măi, este! Vezi că ţi-a trântit vântul vreo două steaguri!

duminică, 22 aprilie 2018

Colonelul NICOLAE LANGA

Dintre toţi poliţiştii pe care i-am cunoscut şi cu care am lucrat, cea mai mare consideraţie o am pentru domnul general NICOLAE LANGA. Îl consider cel mai mare poliţist dintre cei cu care m-am intersectat de-a lungul carierei mele. Mare poliţist nu atât prin cazurile rezolvate, l-am cunoscut doar ca şef nu ca lucrător, ci prin calităţile pe care i le-am cunoscut, prin atitudine, prin comportament, prin tot ceea ce aşteptam eu de la un poliţist şi comandant. Modelul de comandant pe care mi-l creasem eu în imaginaţia mea, bazat pe lecturile din copilărie şi adolescenţă, etalonul la care m-am raportat şi am încercat să-l ating şi eu în anii în care am îndeplinit funcţii de conducere. Nu ştiu în ce măsură am reuşit, nu eu sunt cel care poate aprecia asta, dar m-am străduit! Cred că mulţi dintre foştii mei colegi nu vor achiesa la părerea mea pentru că domnul colonel Langa (era colonel când am lucrat direct sub comanda domniei sale de aceea o să folosesc acest grad) era un tip aspru şi dur. Nu suporta şi nu tolera lenea, prostia, incompetenţa sancţionându-le, uneori drastic, de câte ori se lovea de ele. Era aspru, întradevăr, o spuneau toţi, dar era drept, adaug eu, iar duritatea sa era o percepţie a faptului că spunea întotdeauna lucrurilor pe nume, în faţă, nu se ascundea după cuvinte sau formulări diplomatice! Avea şi o memorie de elefant. Pentru a exemplifica afirmaţiile de mai sus o să amintesc două întâmplări la care am fost martor sau protagonist. La miliţia craioveană lucra un ofiţer, Florescu Tânase, fost cadru didactic la şcoala de subofiţeri din Slatina. Ceruse transferul la Craiova, i se aprobase şi fusese repartizat la judiciar, structura cu cea mai mare încărcătură, care se confrunta, pot spune, cu sarcinile cele mai dificile din toată poliţia doljeană şi nu doar doljeană. Obişnuit cu viaţa din şcoală Tănase nu a reuşit să se adapteze realităţilor dure din teren, fiind mereu ciuca bătăilor, criticat şi sancţionat pentru nerealizarea sarcinilor profesionale. După mai multe sancţiuni, şeful miliţiei municipale şi adjunctul său, care coordona judiciarul, au venit la şeful miliţiei judeţene cu propunerea ca ofiţerul să fie trecut în rezervă, dat afară cu alte cuvinte. Mă aflam în biroul său, lucram împreună la un material. După ce a studiat raportul şi anexele, care cuprindeau date statistice referitoare la activitatea lui Florecu raportate la cele ale altor ofiţeri şi la cea a biroului, colonelul Langa a spus: - Băi, dar cu o primă aţi încercat? Văd că sancţiuni i-aţi dat cu ghiotura, dar vreo recompensă i-aţi dat ? Măcar una, că o fi făcut şi el ceva bun vreodată, în anii ăştia de când lucrează la municipiu! - Nu i-am dat, a răspuns colonelul de la municipiu. - Păi vedeţi? Cu omul nu se lucrează doar cu zbirul! Nu vă aprob raportul! Ci îi dau eu, personal, o primă de o mie de lei. Şi a sunat, chemându-l pe Mureşan, adjutantul de la cabinet, căruia i-a ordonat să întocmească un ştat de premiere, să-l aducă la semnat şi să-l dea apoi celor de la financiar pentru recompensarea ofiţerului. Pe la jumătatea lui ’89 îmi dăduse să redactez un raport pentru cei de la Direcţia Cadre din minister. La începutul anului şefii ierarhici redactau notări de serviciu pentru fiecare subordonat, notări care reflectau activitatea şi comportamentul acestora în anul precedent. Situaţia statistică a calificativelor se raporta la Bucureşti, cu exemplificarea celor notaţi cu calificative de nesatisfăcător. Acestor cadre li se efectua control de fond peste şase luni, în urma căruia se stabilea dacă şi-au remediat neajunsurile ori acestea persistă, menţinându-se calificativul iniţial. Ordinele de linie prevedeau că două astfel de calificative anuale consecutive atrăgeau trecerea în rezervă a celui în cauză. Ei, şi mie îmi dăduse să redactez raportul ăsta cu rezultatul centralizat al controalelor de fond efectuate celor notaţi cu nesatisfăcător. Am luat de la serviciul cadre datele necesare şi rapoartele privind constatările controalelor de fond, am redactat raportul şi am mers cu el la semnat. În timp ce-l citea, mi-a spus: - Măi, vezi c-ai greşit! Busu de la Botoşeşti-Paia (a spus alt nume, dar nu mi-l mai amintesc) nu a avut nesatisfăcător! - Ba a avut, uitaţi, mi l-au dat cei de la cadre. - A avut iniţial, dar i l-am schimbat eu astă-iarnă, când au venit cu foile la aprobat. Berbecii ăştia de la cadre n-au observat? Am verificat şi aşa era! M-a impresionat atât memoria cât şi acurateţea lui. Să ţii minte, după şase luni, calificativul unui lucrător dintre cei aproape nouă sute de subordonaţi, efectivul de atunci al unităţii, un subofiţer insignifiant, care nu se remarcase prin ceva deosebit, de la un post neînsemnat de miliţie, asta da memorie! Şi corectitudine, în acelaşi timp, pentru mulţi dintre cei plasaţi pe acea treaptă a ierarhiei nu ar fi contat încondeierea într-un raport chiar a altora mai mari, dar’mite a unui obscur subofiţer. Colonelul Langa era originar din Mediaş şi lucrase în judeţul Cluj, înainte de a veni la Craiova. Fusese şef al miliţiilor din Câmpia Turzii şi Turda, apoi locţiitor al şefului Miliţiei judeţului Cluj, dacă îmi amintesc bine. Şeful anterior al miliţiei doljene, colonelul Digulescu, fusese un ofiţer nu prea exigent, destul de îngăduitor cu subordonaţii. Cel puţin aşa l-am perceput eu, nu lucrasem direct cu el sau într-o structură apropiată comenzii unităţii, eram un simplu locotenent la municipiu, în primul an al carierei. Îl judec după atmosfera destul de laxă, din unitate, aşa cum o simţeam eu, raportată la cea din vremea în care la comanda unităţii doljene de miliţie a fost colonelul Langa. Ardelean serios, sobru, puţini i-au văzut zâmbetul, intransigent, harnic, riguros şi exigent cu el însuşi, nu după mult timp prezenţa sa în fruntea treburilor a shimbat în bine unitatea. Chiar dacă rezultatele nu s-au văzut chiar imediat, măsurile dispuse de noul comandant au dat roade în timp. În primii ani ai carierei mele, de exemplu, ofiţerii aduceau şi anchetau suspecţi ori învinuiţi chiar şi pe timpul nopţii, în funcţie de cazurile pe care la aveau în lucru, fără un control riguros al şefilor ierarhici. Colonelul Langa a dat ordin ca, pentru fiecare persoană cercetată în afara orelor de program să se întocmească buletin de evenimente care să se raporteze, prin dispecerat, comenzii unităţii. Măsură menită să reducă, dacă nu chiar să elimine, posibilitatea unor cercetări abuzive. În acelaşi mod a ordonat raportarea fiecărei lucrări penale care nu era rezolvată în treizeci de zile de la înregistrare, ordin care nu în multă vreme a scurtat semnificativ listele de lucrări nerezolvate prezentate în şedinţele de analiză. Mă opresc aici cu exemplele, în orice caz în unitate atmosfera era alta. Holurile milţiei judeţene erau pustii aproape, din când în când vedeai câte un ofiţer grăbit mergând cu treabă undeva, nu mai vedeai grupuri stând la taclale decât înaintea unor şedinţe, până soseau şefii. Nu suferea linguşitorii şi nici turnătorii. La început, când cineva i-a băgat limba-n ureche, cum se spune, raportându-i ceva cu caracter de bărfă despre un ofiţer, a pus mâna pe telefon şi a format numărul acestuia: - Tâmburescule, ia vino până la mine! Celălalt s-a ridicat şi a dat să plece. - Ce faci? Stai aici, ţi-am spus eu să pleci? - Tâmburescule, i-auzi, măi, ce zice Cutărescu despre tine! E adevărat? – l-a întrebat în faţa turnătorului pe cel bârfit, când ofiţerul s-a prezentat. Vestea s-a dus, atitudinea comandantului potolindu-i pe cei care ar mai fi avut astfel de veleităţi! După ce a început să-şi cunoască subordonaţii i-a schimbat din funcţii pe unii dintre vechii dinozauri, numind în locul lor ofiţeri tineri, criteriul principal de promovare constituidu-l competenţa profesională: Mişu Tâmburescu la şefia Serviciului Cercetări Penale, Iulică Manta la cel al Circulaţiei, Nicu Văduva locţiitor al şefului Miliţiei municipale, Gică Cojocariu la Serviciul judiciar, toţi ofiţerii numiţi de el confirmând şi ajungând ulterior pe poziţii mai înalte. Nu-i suferea pe cei de la partid, nu era slugarnic ca alţii, limitând contactele doar la cele strict necesare. Fiind chemat odată la Comitetul judeţean de partid, l-a găsit în faţa intrării pe căpitanul Popa Vişinel, cu una dintre maşinile cu însemne ale Serviciului circulaţie. - Ce cauţi, măi, aici? l-a întrebat. - M-a chemat tovarărăşul Zezeanu să mergem în teren! - Păi ei merg în teren cu maşinile noastre? La partid n-au maşini? Dă-i drumul imediat la unitate iar dacă te mai cheamă cineva d-aici să-i spui să mă sune pe mine, că eu sunt comandantul şi eu dispun folosirea mijloacelor unităţii, nu un ofiţer de circulaţie. A doua zi, în şedinţă cu cadrele de la reşedinţă, a ordonat ca nimeni să nu mai meargă cu maşinile unităţii când îi cheamă cei de la partid pentru că aceştia au suficiente mijloace la dispoziţie. Bineînţeles că activiştii partidului nu l-au mai sunat, îl cunoşteau de la şedinţe, îi ştiau felul direct de a pune problemele şi nu voiau să se ia în beţe cu el, ştiind că atunci când are dreptate nu ezită să-i sune şi pe cei mai de sus pentru a se plânge de comportamentul unora. Îşi apăra subordonaţii, le insufla sentimentul că, în caz de nevoie, puteau aplica legea chiar şi faţă de cei suspuşi pentru că le va ţine spatele. Prin 1989, în special, dar şi ceva mai înainte, când criza alimentară devenise greu de suportat, prin judeţele mai apropiate de Bucureşti începuseră să vină în control, pe tot felul de probleme, unele chiar inventate ori insignifiante, ofiţeri de la IGM sau MI care, în timpul controlului, ştiind că în provincie e mai uşor decât în capitală pentru că oamenii se cunosc între ei iar noi mai aveam câte o relaţie, ne dădeau adevărate liste de cumpărături, pentru a le procura produsele din timp, astfel încât ei să plece încărcaţi spre domiciliu. Nu-şi puneau problema cum ne descurcăm, ba unii chiar se făceau că uită să ne dea contravaloarea cumpărăturilor. Bineânţeles că trebuia să-i ducem şi la masă cât timp stăteau la noi. Cu asta ne mai descurcam, pentru că aveam grijă, când reuşeam să procurăm ceva carne ori peşte, să le ducem la câte un restaurant unde aveam relaţii. În acest fel ne venea mai uşor la nota de plată, plăteam fripturile şi ce mai mâncam la preţ de alimentară nu la preţ de restaurant. Partea mai nasoală era că unii dintre cei veniţi în control ne şi frecau de ne mergeau fulgii, probabil pentru ca atunci când îşi luau tainul, vorba lui Băsescu, să fim mulţumiţi că am scăpat doar cu atât. De regulă, pentru achitarea cheltuielilor legate de astfel de protocoale contribuiau toţi ofiţerii structurii controlate. Doar doi ofiţeri dintre cei veniţi în control în acea perioadă s-au abătut de la tipic, câştigându-mi respectul, ambii de la IGM. Unul, al cărui nume nu mi-l mai amintesc, din păcate, mi-a spus franc, din prima, în timp ce voiam să-mi scot documentele din fişet. - Lasă, nu mai scoate nici un document. Să fiu sincer, controlul e doar un pretext , am venit să văd dacă pot să fac şi eu rost de ceva alimente de pe aici. Poţi să mă ajuţi? Pentru sinceritatea lui şi pentru că nu m-a stresat făcând pe exigentul, am mers cu el pe la toate relaţiile mele şi i-am făcut cel mai frumos şi consistent pachet pe care l-am putut face eu, neavând prea multe posibilităţi, produse pe care le-a achitat până la ultimul leu. Al doilea ofiţer a fost domnul Nicolae Bucur, de la Statul Major. Ne cunoşteam dinainte, fusesem detaşat de vreo două ori acolo. Nu doar că a fost extrem de corect în efectuarea controlului, control pe bune, nu doar pretext pentru altceva, dar nici nu a acceptat invitaţia la restaurantul unde aranjasem să luăm masa. Văzând asta l-am invitat să servim masa la mine acasă, în garsoniera din Brazdă. Din păcate, soţia mea nici nu gătise ceva mai acătării, nu ştia că o să avem musafiri, aşa că am mâncat o fasole bătută şi am băut un vin de buturugă, de-al lui taică-meu, de la ţară. Într-una din zilele lunii noiembrie 1989 colonelul Langa, care era şeful meu direct atunci, m-a chemat dimineaţa la el şi mi-a dat indicaţii referitoare la redactarea unui material. - Materialul e urgent, trebuie să-l termini până la terminarea programului. Pentru a lucra liniştit şi a-l termina la timp, te încui în birou ca să nu te deranjeze nimeni. Eu merg acum cu tine şi după ce încui uşa, trag şi grilajul să creadă ceilalţi că eşti plecat în judeţ. - Am înţeles! Aşa am făcut! Din motive de siguranţă uşa biroului meu, pe lângă yală, se asigura şi cu un grilaj metalic ce culisa acoperind-o, încuiat cu un lacăt. Am intrat, am închis uşa iar şeful a tras grilajul şi a încuiat lacătul, după care eu m-am apucat de lucru. Nu trece mult şi ţârrr, ţărrr, telefonul. Crezând că şeful a uitat să-mi spună ceva, ridic receptorul. Pe-atunci nu erau telefoane de-astea deştepte care să-ţi afişeze cine sună! - Coane, aud de la celălalt capăt vocea maiorului Sandu, şeful cadrelor, structură ce ţinea de securitate şi avea birourile în celălalt capăt al clădirii de pe Amaradia, în partea rezervată securităţii doljene. Eu eram ofiţer cu învăţământul, aveam responsabilităţi legate de pregătirea efectivelor de miliţie şi în această calitate aveam dublă subordonare, mă subordonam şi structurii conduse de Sandu, care se numea Serviciul Cadre şi Învăţământ. Coane, face Sandu, vezi să nu pleci, că am la mine trei ofiţeri veniţi de la minister să controleze modul în care s-au efectuat tragerile de sfârşit de an. Bem o cafea şi peste vreo jumătate de oră urcăm la tine. Anunţă-l şi pe tovarăşul colonel Langa! A căzut cerul pe mine, dar ce era să fac? Am pus mâna pe telefon şi l-am sunat pe şef, raportându-I situaţia. - De ce-ai răspuns la telefon, măi Bâţă? Nu trebuia să răspunzi şi atunci mă sunau pe mine iar eu le spuneam că eşti în judeţ. - De unde să ştiu cine era la telefon, tovarăşe colonel? Am crezut că sunteţi dumneavoastră! - Da, bine! a zis dezarmat. Hai că vin să deschid grilajul. Peste vreo jumătate de oră a venit maiorul Sandu, însoţit de trei colonei îmbrăcaţi în uniforme de securitate, cred că că erau de la trupe, cu bolovani din ăia grei pe umeri. M-am ridicat, i-am salutat şi am plecat împreună la şeful miliţiei. Am intrat, coloneii s-au prezentat pe rând, spunându-şi fiecare gradul şi numele, apoi unul dintre ei a zis: - Suntem de la minister şi am venit să controlăm modul în care se desfăşoară verificările anuale la pregătirea militară a efectivelor. Şi să participăm şi la o şedinţă - două de tragere cu armamentul din dotarea cadrelor. - Da? face calm şeful miliţiei. Şi cât v-aţi propus pentru asta? - Trei zile, zice colonelul de la Bucureşti. Credem că trei zile ne ajung! - Cuuuum? izbucneşte dintr-o dată colonelul. Trei zile? Nu vă e ruşine, măi, nesimţiţilor? Trei zile? De unde să vă dea băiatul asta să beţi şi să mâncaţi trei zile, mă? Că e singur, nu are nici subordonaţi să facă chetă pentru mâncarea voastră! Cât ai mă salariul? Şi se întoarce spre mine. - Trei mii o sută de lei. (Eram specialist unu, aveam funcţie de colonel plin, deşi eram doar căpitan.) - Trei mii o sută de lei! De unde să vă ţină, mă, din trei mii de lei pe mâncare şi băutură trei inşi? Că unu n-aţi putut veni! Şi-o să vreţi apoi să plecaţi şi cu sarsanalele pline! Că nu vă săturaţi, veniţi grămadă, azi unul, mâine altul! Nu pleacă bine unul, că a şi venit altul! De la Bâţă doar ce-a plecat alaltăieri unul, nici nu mai ştiu ce venise să controleze! De unde să aibă bani să vă sature pe toţi? Nu mai aveţi ce mânca în Bucureşti şi veniţi pe capul nostru, de parcă noi am avea abatoare prin curte şi turme de porci pe la ţară! Sandu şi cei trei colonei încremeniseră., nu erau obişnuiţi, probabil, să fie trataţi astfel! - Lăsaţi, bâiguie, unul, lăsaţi, râmânem doar o zi! - Ce o zi măi, ce o zi! Tragerile s-au efectuat déjà! Două ore cred că sunt suficiente să verificaţi documentele, ordinele de tragere şi situaţiile privind rezultatele obţinute. Dacă vă grăbiţi, puteţi prinde rapidul de unu spre Bucureşti! - Dar două ore sunt totuşi prea…. încearcă timid să protesteze unul dintre coloneii în kaki. - Sunt suficiente pentru câteva tabele. Dar ia staţi să verific, tovarăşul ministru ştie că sunteţi aici? Şi pune mâna pe telefonul TO de pe măsuţa din stânga biroului, ridicândul spre ureche. - Lasaţi, lăsaţi, nu-l sunaţi pe tovarăşul ministru! Plecăm, plecăm, nu sunaţi!, se repede colonelul de la Bucureşti smulgându-i telefonul şi aşezându-l în furcă! Nu sunaţi, vă rugăm! - Bine, nu mai sun, face împăciuitor colonelul Langa. Dar spuneţi-le şi celorlalţi să se gândească bine când vin la Dolj, să vină cu probleme serioase. Musafirii au salutat şi s-au retras, eu ieşind ultimul din cabinet. Când am ajuns în faţa biroului meu, am deschis larg uşa, poftindu-I să intre. - Poftiţi să vă prezint documentele! - Ce documente, tinere? Nu mai vedem nici un document! Şi-au continuat plouaţi drumul pe hol, însoţiţi de maiorul Sandu, care mi-a făcut cu ochiul, încercând, cu efort, să-şi păstreze mina serioasă. Tot spre sfârşitul anului 1989, nu mai reţin data exactă, am fost la meciul dintre Universitatea Craiova şi Dinamo. Meci greu, fiind ştiută rivalitatea dintre cele două echipe şi faptul că cei de la Universitatea nu acceptau compromisuri şi aranjamente. Nu mai ştiu care era scorul şi cu cât s-a terminat meciul, dar ştiu că Dinamo dorea cu orice preţ să câştige şi făcea presiuni pentru asta. Meciul era pe sfârşite şi jucătorii lui Dinamo, nemulţumiţi de rezultat, parcă înnebuniseră, disperaţi că nu le venea golul. Spre sfârşitul partidei mingea a fost scoasă în aut de un oltean din apărare, în apropierea porţii Universităţii. Mingea a trecut pe lângă maiorul Laurenţiu Manolescu, care purta o mustaţă pe oală, ca a lui Ţiriac. Ar fi putut-o opri cu piciorul, dar, impasibil, a lăsat-o să treacă pe lângă el. Vaişcovici, care venise să repună mingea în joc din aut, a văzut asta şi s-a infuriat. Cred că s-ar fi aşteptat ca ofiţerul de miliţie să oprească mingea. I-a cerut apoi maiorului pe un ton imperios să-i aducă mingea, dar Manolescu nu s-a executat, spunându-i că el nu-i băiat de mingi. Văzând că nu-i dă mingea şi auzind şi răspunsul ofiţerului, Vaişcovici l-a înjurat. Erau aproape de colţul terenului, spre tunel, unde erau mulţi spectatori adunaţi, să vadă jucătorii de aproape când ies spre vestiare, moment ce trebuia să se întâmple în câteva minute. Auzind înjurătura adresată ofiţerului, spectatorii de deasupra tunelului au vrut să sară în teren, să-i aplice o corecţie dinamovistului. Cei din dispozitivul de ordine de-abia au reuşit să-i împiedice! În tribuna oficială se afla şi generalul Marcu, parcă aşa-l chema, şeful Consiliului Politic Superior al celor de la securitate, şeful politrucilor din sistem, cum ar veni, aflat în Craiova pentru a participa la depunerea jurământului militar de către noul contingent încorporat în brigada de trupe ce-şi avea reşedinţa în centrul Băniei. După depunerea jurământului generalul participase la masa festivă, prelungită până târziu după amiază, puţin înainte de începerea meciului. Ori, se ştie, la masa festivă de după jurâmânt până şi proaspeţii soldaţi primesc de băut, dar ditamai generalul. La terminarea meciurilor Universităţii o parte dintre spectatori obişnuiau să se adune în spatele stadionului, la ieşirea de la vestiare, pentru a-şi admira idolii. Tot acolo se adunau şi cei din dispozitivul de ordine, care rămâneau acolo până plecau autocarele echipelor şi ultimii curioşi din zonă. Era deci adunat acolo un grup numeros de spectatori şi poliţişti, aşteptând ieşirea jucătorilor şi urcarea acestora în autocare. Tot acolo a venit şi generalul Marcu, însoţit de cei din comanda brigăzii de trupe de securitate. În grupul de miliţieni şe afla şi maiorul Costel Nedeianu, brunet şi cu mustaţă pe oală, doar că ceva mai subţire decât Manolescu, Abţiguit bine, când l-a văzut pe Nedeianu, generalul de securitate, îmbrăcat în uniforma sa impunătoare, a început să-l injure, reproşându-i că de ce nu i-a dat mingea lui Vaişcovici, că l-a făcut să piardă timp preţios. Nedeianu, care se aflase în altă parte şi nu ştia faza cu Manolescu, a rămas interzis, neştiind ce are generalul cu el. Generalul, văzând lipsa de reacţie a maiorului, s-a considerat probabil jignit şi a început să-l injure şi mai urât. Atunci a apărut colonelul Langa, în civil, îmbrăcat neprotocolar în nişte pantaloni reiaţi cenuşii şi o geacă. - De ce îmi înjuraţi ofiţerul, domnule general, cum vă permiteţi să faceţi asta? - Tu cine mai eşti, bă! s-a’ntors generalul spre el, privindul dispreţuitor. - Sunt colonelul Langa, şeful miliţiei judeţene. - Eşti, pe dracu’, şeful miliţiei judeţene! Ai fost, pentru că de mâine nu o să mai fii! Ştiu că de multe ori şefii cei mari de la Bucureşti îi cereau şefului nostru să intervină la conducerea clubului s-o lase mai moale când jucau cu Dinamo dar nu cred că s-a pretat vreodată la asta. Cred că asta avusese în vedere generalul Marcu când îi spusese că de a doua zi nu va mai fi în funcţie. - Ei şi dacă n-o să mai fiu, n-o să mai fiu şi gata, i-a răspuns şeful. Uitaţi-vă la el cât e de beat, s-a întors apoi şeful spre spectatorii care asistau înmărmuriţi la dispută. Se făcuse o linişte de se auzea şi musca! - Uitaţi-vă cât e de beat! Hal de general de securitate! Înjură ca un birjar de pe vremuri! Hal de general! Marcu şi-a luat seama, tras de mânecă de ofiţerii de la trupe, s-a urcat în maşină şi a plecat. Tot oraşul a vorbit mai apoi despre curajul colonelului Langa, care a înfruntat un temut general de securitate pentru a-şi apăra un subordonat! Pentru că, trebuie să recunoaşteţi, să înfrunţi un înalt activist de partid era un act de mare curaj în vremurile acelea! NOTĂ - Fotografia e realizată după portretul din Galeria comandanților IPJ Dolj de la reședința acestui inspectorat. Sub portret e specificată perioada in care s-a aflat la comanda acestei unități de poliție (1980 - 1990). Portretele au fost realizate de Aurelian Șuță- Șai. În fotografia de jos sunt câţiva dintre colaboratorii domniei sale - Mr. GRECU IOAN, şef serviciu Cercetări Penale, mr. MANTA IULIAN, şef serviciu Circulaţia, cpt. BÂŢĂ IANCU, ofiţer cu învăţământul, mr. CODIŢĂ CONSTANTIN, şef serviciu Pază, Ordine şi Miliţie Rurală.

marți, 17 aprilie 2018

Nunta lui Vilău

Aurul care se trafica în Craiova pe vremea în care mă ocupam de combaterea acestui gen de operaţiuni provenea, de regulă, din zona de vest a ţării, fiind introdus în ţară de romii bănăţeni care aveau legături în afară graniţelor. Întrucât interesul acelor vremuri era să fie introdus în tezaurul băncii naţionale cât mai mult aur, aceştia erau toleraţi de structurile de miliţie din zonă, cu voie de sus, neluându-se măsuri de sancţionare drastică a lor, recte de arestare, pentru a nu fi închise canalele respective şi a permite aurului să curgă, urmând ca ulterior să fie depistat şi confiscat. Până în 1978 exista şi o prevedere legală care-l exonera de răspundere penală pe cel care dădea subiect, adică dădea în primire, denunţa, o altă persoană care se ocupa cu astfel de fapte, furnizând informaţii care să permită documentarea activităţilor ilicite ale acesteia. Odată prins, aurul era confiscat iar celui în cauză i se solicita alt subiect şi tot aşa, morişca se învârtea făcând să curgă în tezaurul băncii preţiosul mălai. Grosul aurului introdus în ţară de bănăţeni era confiscat de cei din miliţia timişoreană, unde lucra fostul meu coleg din şcoala militară Viorel Bucur, pe care traficanţii îl porecliseră Benga (Dracul), dar mai rămânea destul, să ciugulim şi noi, cei din alte judeţe, câte ceva. Pentru a vă face o idee, din câte se vorbea în mediul ofiţerilor care lucram în problemă, miliţia anilor ’80 vărsa anual în tezaurul Băncii Naţionale în jur de o sută de kilograme de aur. Niciodată sub! Într-un singur an al acelui deceniu statistica evidenţelor operative din ultimele luni a prefigurat posibilitatea ca suta de kilograme să nu fie atinsă şi, din înalt ordin, în decembrie toate efectivele miliţiei economice au acţionat doar pe linie de aur şi valută, indiferent de obiectivele şi liniile de muncă ce le aveau în responsabilitate. Activitatea asta susţinută s-a desfăşurat sub directa coordonare a ofiţerilor Direcţiei Economice din Inspectoratul General al Miliţiei, deplasaţi în acest scop în teritoriu, care analizau zilnic informaţiile aflate în portofoliul celor care lucrau în judeţ pe acest profil, cât şi pe cele obţinute în cadrul acţiunii, stabilind care şi cum vor fi valorificate. Acţiunea IGM–ului a obţinut efectul scontat, ofiţerii de la centru retrăgându-se cam după trei săptămâni, înainte de perioada sărbătorilor de iarnă. După ce trecuse o vreme de când lucram pe această linie, când deja căpătasem ceva experienţă şi mă frecasem destul de cei din mediul interlop, profitând de un complex de împrejurări favorabile, am reuşit să infiltrez o sursă în anturajul unui traficant bănăţean. Era mai dificil de contactat, nu erau telefoane mobile şi internet ca astăzi care să-ţi permită legătura în timp real, dar am primit totuşi câteva ponturi în timp util, care mi-au permis obţinerea unor rezultate palpabile. În câteva rânduri mi-a semnalat tranzitarea Doljului de traficanţi din alte judeţe, comunicându-mi numărul de înmatriculare al autoturismelor cu care se deplasau aceştia. Informaţiile au fost valorificate prin organizarea unor filtre pe drumul european, cei de la circulaţie reuşind interceptarea traficanţilor. Nu au fost însă cantităţi mari, automobiliştii fiind mai degrabă mici bişniţari, decât traficanţi serioşi. Într-un filtru organizat la Filiaşi, de exemplu, agenţii de circulaţie au descoperit opt ducaţi mari austrieci, ceea ce însemna cam 120 de grame de aur fin de 24 de carate. Nu pare mult, dar aşa se aduna aurul, cu gramul, loviturile răsunătoare fiind destul de rare şi rod al unor activităţi laborioase derulate în timp, cum aţi văzut în alte povestiri de-ale mele. Dar gram cu gram, reuşeam şi noi, cei de la Dolj, să contribuim cu două-trei kilograme, măcar, la chintalul anual al Miliţiei. Prin luna aprilie a anului 1986 sursa infiltrată în anturajul bănăţeanului m-a informat despre doi indivizi care arvuniseră traficantului o cantitate mai mare, o cantitate de peste un kilogram de aur, şi care în drumul lor spre casă urmau să tranziteze Craiova. Treabă serioasă de data asta! Împreună cu Ilie Vilău, partenerul cu care lucram pe problemă, ne-am deplasat de câteva ori în zona Banatului pentru a ne întâlni direct cu sursa şi pentru a stabili detaliile. Cam pe la jumătatea lunii iunie sursa ne-a dat semnalul. Traficantul pe care-l supraveghea fusese în ţara vecină şi venise cu marfa, după care-i sunase pe olteni comunicându-le să vină cu restul de bani. Întrucât nu ştiam când or să vină aceştia cu lovelele şi când o să se realizeze tranzacţia, conform planului întocmit în prealabil şi aprobat de şefi, am şi plecat în zonă, pentru a fi pe fază la momentul oportun. Ilie Vilău se căsătorise în acel an cu Mirela, colega de facultate a Evelinei, care făcuse subiectul unui alt caz prezentat într-o povestire anterioară. Fiind în toiul pregătirilor de nuntă, care se apropia, nu am putut merge împreună, aşa cum ar fi trebuit. Am fost însoţit de Bebe Ene, de Marin Enea şi de un alt ofiţer al cărui nume nu mi-l mai amintesc, toţi colegi de-ai mei de la biroul economic, ofiţeri tineri, săriţi puţin de 30 de ani. Eram mai mulţi întrucât traficanţii urmau să se deplaseze cu trenul nu cu autoturismul şi, în consecinţă, nu mai puteam apela la schema deja clasică, cu filtrul de circulaţie. Conform planului de acţiune, după identificarea vizuală a acestora şi obţinerea confirmării tranzacţiei, urma să realizăm supravegherea acestora pe timpul călătoriei lor spre casă şi să acţionăm puţin înainte de sosirea garniturii în staţia Craiova. În acest scop aveam în bagaje uniforme de ceferişti, cu care urma să ne deghizăm pentru a nu atrage atenţia, costumele de haine purtate, de regulă, ca ţinută civilă în acele vremuri şi tunsoarea specifică, scurtă, sportivă într-o vreme în care erau la modă pletele, făcându-ne un fel de ciori între porumbei. Am ajuns în zonă unde, după cum stabilisem în prealabil cu sursa, ne-am cazat la un motel, Ana Lugojana, situat într-o pădure la câţiva kilometri de oraş. Am explicat într-o altă povestire motivele pentru care noi, cei care lucram pe aur şi valută, acţionam clandestin, într-un fel, atunci când nu eram în zona noastră de competenţă. În mod normal ar fi trebuit să colaborăm şi să acţionăm împreună cu organele locale. Dar asta ar fi însemnat să le punem la dispoziţie informaţiile şi, în cel mai bun caz, să împărţim aurul, adică să-l confiscăm împreună. Şi cum eficienţa activităţii în domeniu nu se cuantifica pe baza numărului infracţiunilor constatate şi a infractorilor dovediţi ci a cantităţilor de metale preţioase confiscate, cantităţi care se adunau gram cu gram, ne era greu să renunţăm la lauri în favoarea altora, cum ar veni! Concurenţă care s-a purtat şi am văzut că se mai poartă încă în lumea tuturor celor care au ca materie primă informaţia, indiferent asupra a ceea ce poartă aceasta. Politic, militar, la cei mai stilaţi, care-şi spun ,,intelligence’’, ori mai prozaic, trafic de substanţe ori materiale interzise, lume interlopă, la cei care au responsabilităţi în straturile mai de jos ale societăţii. Am aşteptat aproape o săptâmână în motelul ăla. Plecam dimineaţa, simulând o ocupaţie, pentru a nu trezi suspiciunile celor de la recepţie, şi pierdeam timpul prin pădure ori alte locuri neumblate pentru a nu risca să întâlnim foşti colegi de şcoală militară care să se întrebe ce căutăm pe acolo. A trecut greu timpul, dimineţile în special, căci după amiezile şi serile mai făceam o foiţă sau o tablă în cele două camere ocupate, mai povesteam, era altceva. Mă întâlneam zilnic cu sursa, care mă ţinea la curent cu evoluţia situaţiei şi ne asigura şi supravieţuirea, aducându-ne alimentele necesare, noi neputând umbla prin magazine şi restaurante. În sfârşit, în ziua de sâmbătă, 21 iunie cred că era, chiar în ziua nunţii lui Vilău, informatorul mi-a dat semnalul mult aşteptat. Ne-am întâlnit în locul prestabilit unde sursa, extrem de bine plasată în anturajul traficantului, mi-a confirmat nu doar efectuarea tranzacţiei ci mi-a indicat chiar şi locurile ce vor fi ocupate de cei doi olteni în acceleratul cu care urmau să plece spre domiciliu. Le ştia bine, din moment ce fusese însărcinată să le procure biletele. Ocazie cu care, bineînţeles, ne cumpărase şi nouă bilete, cu locuri plasate strategic, după cum îi indicasem la întâlnirea precedentă. Şi am plecat la gară şi ne-am urcat în tren. Marin Enea chiar în compartimentul unde se aflau cei doi, ocupând locul de lângă geam, pentru a contracara eventuala aruncare a materialului pe fereastră, în momentul acţiunii, dacă cei doi doreau să scape de corpul delict. Merita să-l vezi! Neras de câteva zile, îmbrăcat cu un costum jerpelit de ceferist, având într-un buzunar al hainei o sticlă cu ţuică puturoasă din care trăgea câte un gât din când în când, îmbiindu-i şi pe ceilalţi călători din compartiment. Eu cu Bebe Ene şi celălalt aveam locuri în compartimentele vecine celui cu pricina şi stăteam cu rândul pe hol, la fereastra opusă celei a lui Enea, trăgând cu coada ochiului la ce se întâmplă înăuntru. Planul era să-i supraveghem până la intrarea în staţia Craiova, când urma să ne legitimăm şi să-i săltăm, dacă totul mergea bine. Nu voiam să riscăm o deconspirare prematură, nu ştiam dacă nu au cumva cunoscuţi în tren, nu ştiam care va fi reacţia opiniei publice care, de multe ori, ia apărarea celor interpelaţi de organele de ordine, mai ales în acel deceniu în care nemulţumirile populaţiei se tot acumulau. De aceea voiam să acţionăm cât mai aproape de casă. În plus, în plan prevăzusem şi o echipă de ofiţeri din cei rămaşi în Craiova, care să ne sprijine în caz de nevoie şi să-i preia în anchetă pe cei reţinuţi deoarece noi, cei tineri, voiam s-o’ntindem direct la Crama Minerva, la nunta lui Ilie Vilău! Dar socoteala de acasă nu se potriveşte întotdeauna cu cea din târg. Nici nu ajunsesem la Herculane când, aflat pe hol, de rând la supraveghere, am văzut intrând în vagon, la un capăt, o echipă de poliţişti de la TF, îmbrăcaţi în uniforme, însoţiţi de militari de la trupele de securitate-miliţie, cu pistoalele mitralieră agăţate de gât. ,,- Hait! am gândit. Patrula feroviară sau, şi mai râu, acţiune a celor de la TF. Ce mă fac dacă se apucă şi-i legitimează, speriindu-i? Oare ce reacţie vor avea, ştiind ce au la ei, când se vor pomeni cu patrula în compartiment? Ce să fac?’’ Am privit în jur, m-am hotărât instantaneu şi m-am precipitat spre capătul vagonului, unde m-am adresat subofiţerului mai mare în grad. - Sunt locotenentul major Bâţă de la Miliţia din Craiova, i-am spus arătându-i legitimaţia. Sunt împreună cu alţi trei colegi. Din necesităţi operative suntem deghizaţi, întrucât urmărim doi indivizi suspecţi de comiterea unor spargeri şi tâlhării. Întrucât sunteţi în uniformă, vă rugăm să-i legitimaţi apoi să ne ajutaţi să-i reţinem şi să le asigurăm paza până ajungem în gara din Craiova, unde deja aşteaptă o echipă operativă care o să-i preia! Impresionaţi, cei din patrulă au fost de acord. Cu ei după mine, m-am deplasat pe culoar, spre compartimentul respectiv. Am deschis uşa şi m-am adresat lui Enea: - Vreţi să închideţi geamul, vă rog, că se face curent pe hol! Era parola convenită, semnalul că trecem la acţiune. Marin Enea s-a ridicat şi a tras geamul în sus, cu ochii la cei doi. Îi priveam şi eu şi am văzut că unul dintre ei dormea cu capul pe spate, rezemat de banchetă, având mâinile pe genunchi. Celălalt, cu capul întors spre uşă, mă privea, având de asemenea mâinile pe genunchi. Sesizând aspectul favorabil, nu am mai aşteptat să intre în compartiment subofiţerul de la patrulă şi să-i legitimeze, ci am scos fulgerător cătuşele de la spate, unde le aveam petrecute după curea, sub haină, le-am desfăcut, şi le-am aplicat cu un gest scurt pe incheieturile mâinilor celor doi, aşezate cuminţi pe genunchii lor aproape lipiţi, prinzându-i unul de altul. Au fost atât de surprinşi încât , pe moment, nici nu au realizat ce li se întâmplă. Mai ales cel trezit din somn. Au rămas liniştiţi, văzându-i afară, în faţa compartimentului, pe cei patru băieţi în uniformă. Le-am spus celor din compartiment cine suntem şi i-am rugat să nu se agite, pentru că cei doi sunt autorii unor spargeri. Pentru a-i convinge am luat din plasa de bagaje sacoşele traficanţilor în care se aflau şapte-opt pâini din alea intermediare, unde ştiam că este ascunsă marfa. Am desfăcut măsuţa din faţa ferestrei şi am început să rup pâinile una câte una şi să le răstorn conţinutul pe tăblie. În scurt timp, în faţa privirilor uluite ale celor din compartiment, pe măsuţă a apărut o grămăjoară (dacă-i pot spune grămăjoară) considerabilă de bijuterii strălucitoare şi de monezi. La rugâmintea mea, Bebe Ene a scos din bagajul aflat în compartimentul de alături aparatul de fotografiat Exakta Varex şi a fotografiat amănunţit obiectele din aur, pâinile scobite pe dinăuntru al căror miez fusese înlocuit cu bijuterii şi monede, pe cei doi, pe cei din compartiment, apoi pe toţi împreună. Între timp eu le notam tuturor datele de stare civilă. Impresionaţi de ce văzuseră niciunul nu a ridicat vreo obiecţie şi toţi s-au arătat dispuşi să coopereze. Relaxaţi şi bucuroşi în acelaşi timp, i-am lăsat pe cei doi în grija băieţilor de la TF şi am aşteptat să ajungem la Craiova. Când trenul a intrat în staţie, agăţat cu o mână de bară, am deschis uşa şi am coborât pe scară, de unde l-am văzut pe nea Costică Lătăreţu alergând pe peron, împreună cu alţi colegi, spre vagonul nostru, al cărui număr îl comunicasem din timp la birou şi care era mai spre coada garniturii. I-am fâcut semn să se liniştească să nu mai alerge, strigându-i că treaba e rezolvată. Când trenul a oprit am mers împreună la compartiment unde le-am mulţumit băieţilor de la transporturi. Le luasem şi lor numele iar a doua zi l-am rugat pe şef să le transmită o scrisoare de mulţumire. I-am predat pe cei în cauză împreună cu captura domnului colonel Lătăreţu, care i-a preluat în anchetă. Aranjase şi cu şeful gării să reţină trenul în staţie zece minute în plus pentru audierea sumară a martorilor din compartiment. Ne-a Costică şi echipa sa au râmas la Miliţia TF să-şi vadă de treabă iar pe mine şi pe ceilalţi maşina de serviciu ne-a dus acasă, pe rând, unde ne-am duşuit rapid şi ne-am îmbrăcat frumos, după care ne-a debarcat în faţă la Minerva. Jos, în cramă, petrecerea era în toi. Colonelul Toma Marghescu, şeful nostru, ne aştepta cu inima la gât, nu ştia ce făcusem, dacă ne ieşise pasienţa sau nu. Când ne-a văzut feţele radioase, a înţeles. A ţipat de bucurie, şi-a aruncat braţele în sus, apoi ne-a îmbrăţişat şi ne-a pupat! Ilie Vilău era bucuros, că doar era nunta lui, dar pe de o parte parcă-i părea şi rău că nu fusese şi el cu noi! Am petrecut apoi până în zori, bucurându-ne atât de fericirea colegului nostru cât şi de succesul acţiunii!

luni, 9 aprilie 2018

Jurământul de credinţă

,,Am jurat cu mâna strânsă pe drapel, Bravi ostaşi cu pieptul de oţel, Am jurat că ţara când ne va chema, Inima şi viaţa ne vom da!’’ Aşa sunau versurile unui cântec ostăşesc din anii ’70! În urmă cu 45 de ani (1973) am depus jurământul de credinţă faţă de patrie. Reînnoit apoi în primul an de şcoală militară (1976) precum şi după un timp de la schimbarea regimului politic din 1989. Dar primul a fost cel care m-a emoţionat şi m-a impresionat cel mai mult! Pentru că versurile acelui cântec nu minţeau, jurământul tinerilor ostaşi se efectua cu mâna pe drapelul patriei iar noi asta simţeam, aşa eram educaţi, ca la nevoie să facem sacrificiul suprem! Se dădea comanda ,,Pentru onor înainte, prezentaaaaţi arm’!’’ noi mânuiam armele pentru onor, după care, în sunetele Marşului de întâmpinare (Onorul la general) cântat cu însufleţire de fanfară, din flancul drept apăreau militarii din garda de onoare purtând Drapelul, impresionantul drapel militar din mătase grea, cu ciucuri, franjuri şi broderii din fir de aur, purtând inscripţia ,,Pentru patria noastră Republica Socialistă România’’ pe o parte iar pe cealaltă denumirea unităţii, ,,Brigada 4 Grăniceri’’, în cazul meu! Garda drapelului, în pas de defilare, purta drapelul prin faţa frontului până în flancul stâng, pentru a-l onora fiecare dintre noi, după care traversa platoul în diagonală, până ajungea în faţa mijlocului formaţiei. Aici se întorceau cu faţa spre formaţie, se opreau şi luau poziţia de drepţi, cu drapelul înălţat în plan vertical, iar fanfara intona imnul României! După ultima notă a imnului ni se dădea comanda ,, Pe umăr arm’!’’ şi începea depunerea jurământului. În pas de defilare şi cu pistolul mitralieră la piept, ne prezentam la drapel, în grupe de câte zece, şi ne postam câte cinci de o parte şi de alta a acestui simbol sfânt al patriei. La o scurtă comandă întindeam toţi mâna dreaptă şi apucam lancea drapelului, în timp ce comandantul unităţii, aflat cam la un metru în faţă, ne ordona: Rostiţi după mine: "Pentru îndeplinirea datoriei sacre de apărare a patriei înscrisă în Constituţie, eu ........(şi aici ne spuneam fiecare, pe rând, numele şi prenumele)... cetăţean al Republicii Socialiste România, intrând în rândurile forţelor armate, jur credinţă nestrămutată poporului român şi patriei mele socialiste. Jur să respect legile ţării, să execut întocmai ordinele comandantului suprem, cerinţele regulamentelor militare şi ordinele comandanţilor şi şefilor mei, atât în timp de pace cît şi în timp de război. Jur să nu-mi precupeţesc sângele şi viaţa pentru a apăra pământul strămoşesc, independenţa şi suveranitatea patriei, cauza socialismului. Dacă voi călca jurământul meu, să suport pedeapsa aspră a legilor Republicii Socialiste România". Iar noi, cu sufletele vibrând de emoţie, repetam cu vocile noastre tinere şi puternice frazările comandantului. Acele cuvinte mi-au râmas întipărite în suflet, le pot repeta oricând, chiar trezit din somn! Fotografia reprezintă un astfel de emoţionant moment!

sâmbătă, 7 aprilie 2018

Liţa de altădată - Paştile copilăriei mele

Gândul la sărbătoarea Învierii Domnului înflorea în mintea noastră de copii cu ceva vreme înainte, încă de când primăvara făcea să răsară în grădinile noastre primele sale semne. În grădinile tuturor se găsea o plantă cu flori albastre, de regulă, dar făcea şi flori albe şi de multe alte culori, dar cele albastre şi albe erau cele mai răspândite, căreia în Liţa i se spunea crin. Nu era crin, am văzut mai târziu când m-am mărit şi am umblat prin lume, era altceva, era iris sau stânjenel. La crin noi îi spuneam, şi i se spune şi acum, zambac! Influenţe turceşti, de pe vremea raialei. Crinul nostru are nişte frunze lungi, groase, rezistente, ascuţite spre capăt, asemănătoare cu lama unei săbii. Aceste frunze le foloseam noi, copiii, pentru un rămăşag, ca să-I zic aşa, ce avea scadenţa în ziua de Paşte. Ne legam între noi, cu unul sau mai mulţi copii, ,,faci cu mine pe verde?’’, întreba unul, ,,fac’’, răspundea celălalt. Din acest accept izvora obligaţia reciprocă de a avea în permanenţă în buzunar o frunză de crin pentru că puteai fi somat oricând de cei cu care te legasei, ,,-Verdele!’’, şi atunci trebuia să scoţi şi să arăţi frunza respectivă. Cine nu avea, trebuia să-I dea celuilalt, care-l somase, un ou roşu la Paşti. Unul sau mai multe, de câte ori fusesei prins descoperit. Aşa că înainte de a pleca la şcoală ori la copii, la joacă, aveam grijă să trecem prin grădină să ne împrospătăm rezerva de ,,verde’’. Pentru că frunza trebuia să fie proaspătă, culoarea vie, să nu fie contestată, cum s-ar fi putut întâmpla dacă frunza era purtată de mai mult timp prin buzunare şi s-ar fi veştejit, căpătând o culoare gălbuie. Pentru a ne putea plăti datoriile în ziua de Paşti, umblam cât mai mult cu câţu-mâţu în miercurea numărătorii ouălor, pentru a le avea pe ale noastre, să nu ne milogim de mame să ne dea din cele roşite pentru socotelile ei. Aveam mândria noastră! Interesul pentru sărbătoare ne era menţinut apoi de marele eveniment al drumului la oraş, pentru a ne fi cumpărate ţoale şi încălţări noi, de Paşti. Hainele erau obişnuite, nu mi-au râmas amintiri deosebite, cu excepţia unui tergal din care mi-a făcut Stan ale Vulpe o pereche de pantaloni, când mă mai mărisem, băteam spre 14 ani cred. Dar de încălţări îmi amintesc mai bine, tenişi chinezeşti albi, cu o talpă verde, extreme de rezistentă. Pentru că feţele se duceau, se rupeau, dar tălpile rămâneau, ţineau la tăvăleală. Când se murdăreau li se împrospăta culoarea cu ţimvais sau cu cretă, se frecau cu cretă şi erau ca noi. Ni se mai cumpăra sandale, romane cum li se zicea, sandale e un termen mai nou, mai de oraş. Prima pereche de pantofi mi-a fost cumpărată abia când am mers la liceu. Ei, şi spuneam că mersul la oraş era un eveniment care ne menţinea treaz interesul pentru Paşti. Îmi amintesc şi acum ziua când am mers cu mama pentru prima oară la oraş, la Turnu Măgurele. Trebuia să te măreşti puţin pentru asta că am mers pe jos, cinci kilometri pentru că încă nu erau autobuze, iar ca să fii dus în braţe atâta distanţă era greu. Pe atunci piaţa era în zona centrală, în zona complexului comercial, unde sunt Penny şi Profi acum. Era rotundă, cu mese din ciment pe mijloc, iar pe margini, pe circumferinţă, cu prăvălii vopsite în verde. Pe stâlpi erau difuzoare care transmiteau muzică şi ştiri. Oamenii nu le spuneau difuzoare, poate nici nu ştiau că le spune aşa, le spuneau ,,pâlnii’’ datorită formei lor. ,,- Am auzit la pâlniile-alea’’ îi spunea un vecin ce fusese la oraş lui taică-meu povestindu-I ce mai e prin târg. Din piaţă am ieşit pe centru printr-o străduţă ce avea în stânga un restaurant, un birt cum se spunea, numit Ciocârlia sau Caraiman, nu mai reţin exact. După ce am trecut de el am ieşit în Strada Mare, aşa se numea bulevardul de astăzi. Am privit uimit la vitrinele multicolore ale magazinelor, mă opream în faţa fiecăreia şi nu m-aş mai fi dat dus. Dar cel mai mult m-a impresionat vulturul cu aripile larg desfăcute de pe statuia lui Tudorică Dorobanţul. Pe atunci statuia închidea Strada Mare la un capăt, fiind aşezată în faţa intrării în Grădina Domnească, denumirea de atunci a parcului. Spre dezamăgirea mea nu am luat-o spre vultur, doream mult să-l văd de aproape, ci în direcţia opusă. ,,- N-avem timp acum să ne plimbăm prin Grădina Domnească, a curmat mama scurt solicitarea mea, am venit pentru altceva astăzi.’’ Şi m-a târât spre prăvăliile unde se vindeau haine şi sandale, pentru că eu mergeam tot privind înapoi, cu ochii şi inima râmase la vulturul ăla! Aşa că înnoiţi de sus până jos de-abia aşteptam să vină Învierea să vadă tovarăşii de joacă ce ţoale ne-am luat! Am povestit că în Vinerea Mare mergeam la biserică să trecem pe sub masă. Sâmbătă dimineaţa, eram duşi iarăşi la biserică, să ne împărtăşim cu trupul şi sângele Domnului! Să ne ‘grijim, să luam grijanie, cum spuneau liţenii! Mergeam devreme că trebuia luată pe nemâncate. Am fost foarte dezamăgit într-un an când ajuns la biserică singur, lucru de care eram foarte mândru, mă mărisem, de! şi părinţii avuseseră încredere să mă lase neînsoţit, grijania mi-a fost refuzată de popa Ghici care mi-a spus că-s mare de-acum, ar fi trebuit să vin mai întâi să mă spovedesc. Aveam vreo 7-8 ani cred! Întorşi de la biserică îl găseam pe tata jupuind mielul, care era atârnat de cârlige într-un pom. Nu-mi plăcea să văd cum îl taie, mi-era milă, îmi este şi acum, de fapt nici nu mănânc astfel de carne, dar mi se părea interesant când, făcând o mică incizie la un picior, umfla mielul cu o ţeavă de trestie introdusă pe acolo pentru a putea fi jupuit uşor. Ziua aia trecea greu, erau pregătite déjà tot felul de bunătăţi la care nu aveam acces. În noaptea aia bătrânele mergeau la biserică să păzescă paştiu’, aşa s spunea despre cei care participau la slujba de Înviere de la miezul nopţii şi la liturghia de mai târziu. Tata mergea mai spre ziuă, pe la trei-patru şi se întorcea aducând vestea Învierii precum şi paştele într-o cană de porţelan purtată într-o batistă cu colţurile legate sus. Dimineaţa ne trezeam , ne spălam pe faţă apoi mergeam la tata să ne dea paşti. Ne închinam şi ne aşezam cu picioarele pe o brazdă de iarbă ce fusese adusă încă decuseară de tata, tăiată cu cazmaua de pe tabon. Brazdele de gazon se aşezau pe pragul casei, cu un fier de plug pe una dintre ele. Pentru că după ce luam paşte trebuia să punem mâinile pe un fier, pentru a nu ne transpira palmele vara, în timpul muncii. Aşa se spunea! Îmi plăceau paştele, bucăţi de pâine înmuiate în vin. Era şi vin acolo în cană, roşu cum fusese sângele vărsat de Isus spre mântuirea noastră! La oraş paştele era doar pâine stropită cu puţin vin, de-abia i se vedeau urmele pe bucăţica de pâine, aşa că îl luam acasă şi-l făceam eu să semene cu cel din copilărie. După ce luam paşte toţi ai casei, tata agăţa cana de colţurile batistei într-un măr ce-l aveam îm bătătură, pentru a nu ajunge şoarecii la el. Paștele se păstra afară, nu putea fi dus înăuntru. Exista credinţa că şoarecii care gustă din paşte se transformă în lilieci. După ce luam paşte gustam toţi dintr-o turtişoară ce fusese coaptă împreună cu colacii, având înfiptă în vârf un ou. Acelei turtişoare cu ou îi spunea bunică-mea pască, nu celei din cocă ca de cozonac de se face pe la oraş. După ce gustam toţi o bucăţică de turtişoară cu o fărâmă de ou, bunica împărţea bucatele pregătite de sufletul morţilor, apoi ciocneam ouă roşii şi mâncam de dimineaţă. De-abia aşteptam să plec să mă întâlnesc cu ceilalţi copii. După ce ne întâlneam și ne plăteam şi încasam datoriile de la verde începeam să jucăm ouăle. Pe un tăpşan cu pantă lină de pe tabon, ori pe şanţul de la marginea uliţei, dădeam fiecare, pe rând drumul unui ou. Apoi ceilalţi, astfel încât să le lovim pe cele de jos. Oul lovit era luat de cel al cărui ou îl lovise. Jocuri copilăreşti. După masa de prânz, pe la chindie, lumea începea să se adune la colţ ori la şosea, depinde de distanţă. Bărbaţii erau cinstiţi de cei care-şi serbau ziua onomastică, nea Pascu Bâţă şi nea Pascu Mocanu (Muţulică), în colţul nostru, care aduceau mereu borcanele cu vin. Uneori direct cu vadra, să nu se încurce şi să umble mereu pe drum. Femeile aduceau cozonac și ouă roşii. Se ciocneau şi ouă roşii şi pahare cu vin, până erau alungaţi de întuneric şi chemaţi de vitele şi păsările care trebuiau hrănite şi adăpate. În anii de mai încoace, când mai crescusem iar Păscuţu şi Gelu Bâţă (ale Lican) îşi făcuseră fanfară cu ale Ticălan, cântau goarnele la colţ până târziu în noapte, ca la nuntă. Când ne mai mărisem puţin gaşca noastră din colţul ăla (Fane Chiţu, Petre Firican, Viorel Trupşor, Gheorghe, Nicu şi Nicuşor Croitoru, zişi tot ale Lican şi alţii) coboram pe vale, la terenul de fotbal. Aici se strângea nunta, nu nuntă în sensul propriu-zis ci în cel de hora satului. Cluburile de azi. În unii ani pe terenul de fotbal erau instalate tiribombe (lanţuri, vârtejuri), ca la bâlci, şi un cicric. În loc de bani puteai plăti cu ouă. Băieţii şi fetele mai mari se plimbau de braţ ori în grupuri, pe marginea terenului. Noi, cei mai mici, alergam printre ei, aruncând scaieţi din ăia care se prind de oi, în părul fetelor. Dacă eram prinşi mai apoi de iubiţii acestora , doar pielea noastră poate povesti ce păţeam. Când începea să se însereze, perechile se retrăgeau ,,în vii’’! Erau nişte vii acolo, pe vale, în spate caselor ale Tetin şi ale Gâscă. Încercam şi noi, cei mici, să mergem acolo, să vedem ce fac, dar eram alungaţi cu bulgări de cei mari, ori chiar cu câte un şut în dos, dacă reuşeau să ne ajungă! NOTĂ – Fotografiile reprezină o floare de crin (iris, stânjenei) şi un grup de liţeni adunaţi la colţ (intersecţia dintre strada Florilor, sau linia ale Vătrai cum era cunoscută odată, şi strada Moldovenilor – colţul copilăriei mele) într-o zi de Paști din anii '80 !!

vineri, 6 aprilie 2018

Liţa de altădată - Vinerea Patimilor

Vinerea dinaintea sărbătorilor pascale, Vinerea Patimilor, ziua răstignirii Domnului, era dedicată, în principal, pregătirilor gospodăreşti. Se mai curăţa ce mai era de curăţat dar, ce era mai important, se făceau cozonacii. Zi de patimi şi pentru noi, copiii, care, deşi înnebuniţi de aroma cozonacilor calzi, proaspăt scoşi din cuptor, nu aveam voie să ne atingem de ei până în ziua Învierii, după ce gustam din Paştele adus în zori de la biserică de tata. În zilele de astăzi poate părea un gest de cruzime faţă de copii, dar generaţia bunicilor mei, poate ultima generaţie de ţărani autentici, umblau încă îmbrăcaţi în straie populare, făcute în casă, erau credincioşi cu adevărat şi respectau toate interdicţiile impuse de biserică. În special bunica, mamarea, cum îi spuneam noi, copii, Floarea Bâţă, născută în 1905, era habotnică în privinţa asta. În Vinerea Patimilor ţinea post negru, nu gusta nimic până după apusul soarelui. Exista credinţa că dacă ţii post negru în acea zi erai sănătos tot anul. Şi era adevărat, poate, nu mi-o amintesc pe bunica bolnavă, a muncit până în ultima zi a vieţii, o zi de octombrie a anului 1982 când, seara, după ce terminase de clădit o căpiţă de lucernă s-a aşezat în pat şi a murit! Celorlalţi membri ai familiei nu ne impunea să ţinem post negru, dar nici nu ne răsfăţa cu cine ştie ce mâncăruri în această zi. Saramură de usturoi verde, de regulă, care se făcea tocmai bun de mâncat în perioada respectivă, începea să îngroaşe tulpina. Usturoi verde tăiat mărunt, cu apă şi sare, în care întingeam cu pâine. Unicul fel servit la masă. La pâine nu aveam restricţii, pe care de multe ori o mâncam goală, mai ales când era caldă. Rupeam câte un colcovan din margine, călcâi, cum i se spunea, şi fugeam înfulecând din el la colţ, la copii. Dar, dacă nu mă înşel, că am o vârstă şi chiar dacă am o memorie încă bună, slavă Domnului, unele amănunte s-au mai estompat, în acea zi nu mâncam pâine obişnuită ci azimă, pâine nedospită coaptă în vatră, în spuza focului, nu în cuptor. Da, asta mâncam în Vinerea Mare, saramură de usturoi verde cu azimă. Pătimeam într-un fel şi noi, pentru că mâncam saramură în aroma cozonacilor răsfiraţi pe pat, acoperiţi cu o faţă de masă să se răcească pe îndelete, să nu se încrudeze. Nu doar saramură am mâncat în copilărie în vinerea paştelui ci în unii ani, mai ales dacă plouase în acele zile, ciorbă de melci, care împânzeau iarba după ploaie. Tot pe bază de usturoi, întrucât întingeam cu melcii scoşi din strachină într-o lingură în care se afla usturoi verde pisat, pentru a-i condimenta. Am auzit că la francezi l’escargots, melcii, sunt o delicatesă, o mâncare de mare rafinament. La noi însă era o mâncare de sărăcie, eram la câţiva ani după război, cine mai mănâncă astăzi melci? Poate doar în localurile de fiţe din capitală! Uneori ciorba de melci era înlocuită cu cea de scoici, o zeamă albăstrie în care înotau fie scoici mai micuţe, de trei-patru centimetri lungime, pescuite din nisipul Oltului mic, fie scoicane, nişte scoici mari cât palma, aduse cu căruţa tocmai de la Dăbuleni. Venea în special o femeie sărmană, cu loitrarul căruţei plin, care striga pe uliţă: ,,Ia scoicele, scoicanele! Ia scoicele de Dăbuleni!’’ De pepeni s-au apucat mai târziu! Dar scoicanele nu prea mergeau în ciorbă, erau prea mari. Se frigeau pe grătar. Melcii şi scoicile nu erau socotite de dulce, ci puteau fi mâncate şi în post. Meniu îmbunătăţit în Vinerea Mare, când le aveam. Delicatese, erau fructele noastre de mare, nu? În după amiaza acelei zile, spre seară chiar, mamele ne spălau şi ne îmbrăcau frumos, cu hainele cumpărate special de Paşti. Erau două ocazii pe an când ne înnoiam. De Paşte şi de Bâlci, bâlciul anual ce se ţinea la Turnu Măgurele în august, până la Tăierea capului Sfântului Ioan Botezătorul, când era temeiul. Îmbrăcaţi frumos, ţinând în batistă ouă roşii, mergean cu mama de mână la biserică unde aşezam cu sfială ofranda nostră, ouă roşii şi flori, pe masa mare acoperită cu o pânză pe care era pictat chipul lui Hristos, ne închinam, apoi treceam pe sub masă! Trecerea pe sub masă, pentru cei care nu ştiţi, simbolizează coborârea în mormânt iar ieşirea Învierea, Învierea tuturor credincioşilor în Hristos atunci când Domnul va veni a doua oară. Iar pânza de deasupra mesei, Sfântul Epitaf, simbolizează trupul lui Isus pe catafalc. Scoatea sa din altar reprezintă coborârea Domnului de pe cruce! În seara acelei zile la Denie se ţinea slujba Prohodului, în timpul căreia se cântă una dintre cele mai frumoase şi emoţionante cântări bisericeşti. Are două părţi diferite, una mai frumoasă ca alta. După terminarea Prohodului popa Ghici lua Sfântul Epitaf de pe masă cu florile din el, trupul Domnului acoperit de flori, de un capăt, şi-l punea pe cap, ca şi când s-ar fi îmbrobodit, şi pornea spre uşă, urmat de cei doi ţârcovnici, Ghină Bujoreanu şi Tudor Matreşu, zis Coliviţă, care ţineau pânza de la celălalt capăt. În sunetul grav la clopotului mare, urmaţi de credincioşi, înconjurau biserica de trei ori, oprindu-se din când în când şi prohodind. Cred că acest drum simboliza îngropăciunea Domnului, s-ar putea să greşesc, nu am studii teologice, dar aşa îmi închipui. Era emoţionantă şi înălţătoare în acelaşi timp acea procesiune nocturnă, însoţită de cântări religioase, de dangătul grav al clopotului şi de mirosul îmbătător al tufelor de liliac din gardul bisericii, ce înfloreau tocmai în acel timp!

Liţa de altădată - Joimari

Zilei de astăzi, joia de dinaintea Paştelui, Joia Mare, i se spunea la Liţa Joimari. Sau aşa percepeam eu, copil fiind, pronunţia denumirii acestei zile. Încă de miercuri seara suratele (aşa se numeau fetele tinere, adolescente, care aveau legături de prietenie) se adunau la casa uneia dintre ele pentru a dormi împreună, pentru că în ultima parte a nopţii trebuiau să plece la Oltul mic, Sâiul, cale de aproape doi kilometri, pentru ,,a vărsa apele’’. Se culcau una lângă alta, de-a curmezişul patului, să aibă toate loc. Până să adoarmă era tot un un râs şi-o chicoteală! Mama fetei-gazdă se trezea apoi cu mult înaintea zorilor şi făcea un foc din coceni bătuţi (ciucălăi de porumb) să aibă fetele pentru tâmâiat, apoi trezea suratele. Acestea se spălau pe faţă, îşi umpleau oalele cu tăciuni aprinşi de la focul făcut de gazdă şi plecau spre Olt, coborând rusca cu oala cu cărbuni într-o mână şi ciobul de tămâiat şi lumânările în cealaltă mână. Începând cam de pe la orele două din noapte drumul spre Olt era plin de grupuri de fete de 14-15 ani care mergeau să verse apele. Acest ritual era săvârşit doar de fete tinere, neprihănite, precum şi de văduve ori femei mai în vârstă curate, care nu mai aveau relaţii cu bărbaţi. Ajunse pe malul Oltului fetele aprindeau lumânări pentru fiecare dintre morţii familiei, precum şi pentru ai unor megieşi. Sătenii care nu aveau fete mari în familie rugau o fată din vecini să le facă acest serviciu, contra unui mic dar, de regulă o sumă modică de bani. Tanti Geta Bujoreanu mi-a povestit că într-un an, cu banii strânşi din vărsatul apelor şi-a cumpărat o pereche de tenişi din ăia albi, de care a fost foarte mândră! Lumânările erau apoi tâmâiate cu ciobul cu cărbuni şi tâmâie, după care, cu o găletuşă ce fusese adusă de una dintre ele, luau apă din Olt şi o vărsau alături de lumânări, numind fiecare răposat pentru care vărsau apa. Câte o găletuşă pentru fiecare. Tanti Geta mi-a povestit că malul Oltului mic era plin de şiruri de lumânări aprinse, fiind o frumuseţe să priveşti. Ritualul vărsării apei se practică şi în cazul decesului unei persoane, dar e un ritual izolat, nu unul colectiv, nu are amploarea celui de Joimari. În acest caz, după tămâiere şi vărsatul apei, lumânările aprinse sânt fixate pe o tiugă retezată pe jumătare căreia i se dă drumul pe apă, pe Olt. După împlinirea ritualului fetele se întorceau în sat. În după amiaza zilei de Joimari gospodinele vopseau ouăle. Cu foi de ceapă, mai demult, cu vopsea Gallus, mai apoi. Soţia mea le face şi acum cu foi de ceapă. Chiar dacă nu ies aşa de frumoase ca cele vopsite cu coloranţi din comerţ, nu pătrund chimicale prin coajă şi sunt mai sănătoase. Bunicul meu mi-a povestit că mai demult se făceau şi în Liţa ouă încondeiate, din acelea frumoase cum vedeţi că se fac prin Bucovina. Pentru încondeiere era nevoie însă de lumânări din ceară curată, de albine. Cum în vremea copilăriei mele nu se mai găseau astfel de lumânări, ci doar din cele din parafină, nu am prins obiceiul încondeierii ouălor în satul nostru. Soţia mea foloseşte un substitut, o frunză de pătrunjel prinsă de ou cu o bucată de ciorap de damă. Ies frumoase, dar sunt departe de cele încondeiate!

miercuri, 4 aprilie 2018

Liţa de altădată - Câţu Mâţu

Ziua de astăzi, miercurea dinaintea Paștelui, se numea cândva Numărătoarea ouălor! Femeile își numărau ouăle strânse până la această dată, socotindu-le pe cele care trebuiesc roşite pentru sărbătoarea Învierii Domnului şi pe cele care le vor trebui pentru punerea cloștilor. După prânz copii plecau prin sat cu Câțu Mâțu, un colind de Paști la care, în loc de colaci, primeau ouă. Câțu Mâțu / Toarce câlțu'!/ Două ouă-ncondeiete,/ Puse bine pe perete!/ Unu' mie,/ Unu' ție,/ Şi-unu de tovărășie!

Micul comandant

Şcoala de ofiţeri fiind o structură militară elevii erau organizaţi milităreşte cum era şi firesc, de altfel. O clasă, sau o grupă cum era denumită în instituţiile civile de învăţământ, constituia un pluton, trei plutoane o companie, trei companii un batalion. În sediul din Băneasa erau batalioane de miliţie, securitate – operativ, securitate – trupe şi o companie cu profil penitenciare. Aceste structuri erau comandate, începând de la nivelul de companie, de ofiţeri care ne asigurau şi pregătirea militară, teoretică şi practică,. Mai jos, precum şi în afara orelor de program ale ofiţerilor, existau cei numiţi micii comandanţi, întitulaţi oficial încheietori, încheietor de pluton, încheietor de companie, încheietor de batalion. Selecţionaţi din rândul elevilor, probabil pe baza profilului psihologic. Nu am date certe dar mai mult ca sigur aveam fiecare dintre noi la dosarul personal un astfel de profil, având în vedere atât testările psihologice la care fusesem supuşi în perioada constituirii dosarelor de candidat, cât şi lungile discuţii individuale la care eram chemaţi de diverşi ofiţeri superiori în zilele petrecute în şcoală pentru examenul de admitere, perioadă care nu s-a limitat doar la timpul necesar susţinerii probelor propriu – zise. Contau, bineînţeles, şi cei care în timpul stagiului militar absolviseră şcoli de gradaţi ori şcoala regimentară, foştii sergenţi cu diagonală, dar cred că profilul psihologic conta mai mult, având în vedere modul în care se purtau unii dintre ei cu noi ceilalţi, elevi ca şi ei, în fond. Aceştia aveau putere reală asupra elevilor din subordine, puteau aplica ori propune sancţiuni care să fie aplicate de ofiţerii comandanţi în cazul în care acestea excedau competenţei lor. Pentru a li se menţine autoritatea propunerile erau aprobate, de regulă. Beneficiau şi de avantaje, un punct sau două în plus acordate din oficiu de către profesori faţă de notele pe care le meritau, o soldă mai mare, învoiri şi permisii. Ştiindu-se că modul lor de comportare genera adversităţi, li se dădea drumul cu o zi mai devreme în vacanţă, în scopul evitării unor incidente cu ceilalţi elevi pe timpul deplasării spre localităţile în care domiciliam. Am prezentat într-o altă povestire modul în care încheietorul nostru de companie, Costică Stanciu, a făcut program cu noi ,,la paletă’’ până în ultimele zile ale şcolii militare, spre distracţia celor din anul întâi ai căror mici comandanţi le îngăduiau un program mai lejer. Pentru exigenţa sa de pomină fusese poreclit Somoza, după un dictator din America Centrală, din Nicaragua mai exact, celebru în acei ani. Încheietorul de batalion pe care l-am avut în primii doi ani, un moldovean numit Vieru, era poreclit Yoga, pentru că obişnuia să efectueze astfel de exerciţii. Stătea minute în şir în cap pentru a-şi oxigena creierul şi alte asemenea. Împreună cu Bercuci, alt moldovean, ne alerga la înviorare până scotea sufletul din noi. Deoarece, în special în timpul sezonului rece, alergările în jurul şcolii se efectuau pe întuneric, fiind încă destulă vreme până se lumina de ziuă, din grupul compact de elevi ce fugea în spatele celor doi se auzeau frecvent strigăte de ,,Yogaaaa’’ ce alternau cu ,,Brutaaa’’, porecla celuilalt, cântate pe diverse tonalităţi şi triluri, fapt ce-i înfuria pe cei doi şi-i determina să ne alerge şi mai tare. Pentru că m-a auzit odată spunându-i Yoga într-o discuţie cu un coleg, neştiind că este în spatele nostru, Vieru m-a tăiat sistematic de la învoirile de sâmbătă şi duminică timp de o lună de zile, deşi nu am avut niciodată note sub opt. După terminarea şcolii, când am dat admitere la Facultatea de Drept din Bucureşti, promoţia noastră fiind prima căreia nu i s-au mai echivalat cei trei ani de studii, niciunul dintre foştii absolvenţi de la Băneasa, şi eram destui, de ordinul zecilor, nu-i vorbea, marginalizându-l total. Dar un altul a păţit-o şi mai râu. O să-i spun Bernevic, un sinonim al numelui său real, prenumele fiindu-i dat de părinţi după un cunoscut personaj biblic contemporan cu Isus. Îl puteţi identifica uşor după aceste indicii. Fusese încheietor de companie în primii doi ani şi fusese destituit. Nu cunosc motivul, era în celălalt batalion de miliţie din anul nostru, l-am avut coleg de clasă doar în anul trei, când am fost reorganizaţi pe profile. A nimerit împreună cu o parte dintre foştii subordonaţi la una dintre clasele de economic. Aceştia, şi în special Viorel Bucur, nu au uitat cum se comportase cu ei când era şef şi l-au persiflat continuu până la absolvire, făcându-i şi tot felul de farse. Datorită staturii sale impozante şi a firii sale sociabile Bucur Viorel era foarte cunoscut în şcoală. I se spunea Piedone după eroul unei serii de filme din acei ani (Piedone, comisarul fără armă, Piedone în Egipt, Piedone Africanul) jucat de masivul actor italian Bud Spencer, fost înotător olimpic. I se mai spunea şi Stavros, după unul dintre partenerii poliţişti ai lui Kojac, eroul unui serial de televiziune american, cu o statură la fel de impunătoare. Extrem de sociabil, Bucur avea o mulţime de prieteni şi era iubit de doamnele de la bucătăria şcolii. Aproape în fiecare seară Bucur trecea pe la bucătărie de unde venea având în buzunare un ou – două. Crude! Profitând de faptul că îşi avea patul în acelaşi dormitor cu Bernevic ( eram opt inşi acolo, printre care şi eu), după ce acesta adormea îi băga ouăle în cizme, împingându-le uşor spre vârf, până se înţepeneau puţin. Dimineaţa, după deşteptare, ne îmbrăcam sumar, adică trăgeam pantalonii pe noi şi cizmele în picioare, apoi ieşeam afară la înviorare. Somnoroşi, în timp ce stăteam pe pat şi ne trăgeam cizmele, auzeam mai în fiecare dimineaţă strigătul de revoltă al lui Bernevic, ale cărui degete de la picioare tocmai striviseră oul din cizmă. Strigătul era urmat de înjurături la adresa lui Bucur, pentru că victima ştia cine i-o copsese, care nu se supăra ci se distra, râzând sardonic. În fiecare dormitor, deasupra uşii, era un difuzor iar după masa de seară cei de la staţia de radioamplificare a şcolii transmiteau muzică. Disco, rock şi ce mai era în vogă în acei ani. Bineînţeles, Viorel Bucur era prieten şi cu cei de la staţie. Bernevic avea o pilozitate accentuată, era mai păros de felul lui. Avea păr nu doar pe piept şi pe antebraţe ci şi mai sus pe braţe precum şi ceva pe partea dorsală Pretext pentru Bucur să aranjeze ca una dintre ultimele melodii transmise înainte de stingere să fie Hello, Hello the Monkey (Bună, maimuţico!)! În timp ce se transmitea melodia, Bucur venea sub difuzor, se lăsa puţin pe vine, imitând mersul maimuţei, ţopăia şi se lovea cu pumnii în piept, scoţând în acelaşi timp serii de ţipete guturale: Hu! Hu! Hu! Hu!, privind şi făcând cu capul spre Bernevic. Ziceai că e chiar o gorilă din aia mare! Fostul încheietor, în loc să-l ignore, cădea în capcana lui Piedone şi începea să-l înjure, spre satisfacţia acestuia care hohotea batjocoritor. Bernevic era căsătorit şi era tare îndrăgostit de soţia sa. Sentimentele erau reciproce îşi scriau zilnic! Într-o colectivitate de bărbaţi nu este chiar recomandat să-ţi etalezi slăbiciunile, sentimentele faţă de soţie ori iubită fiind considerate o vulnerabilitate, întrucât rişti să fii ironizat şi să se povestească în prezenţa ta tot felul de istorii despre reale ori presupuse infidelităţi! Dar fostului încheietor iar fi fost greu să-şi ascundă sentimentele din moment ce în orele de studiu era văzut scriind zilnic scrisori şi era mereu interpelat de poştaş pentru a-i înmâna răvaşul cotidian. Ştiind asta, Bucur a pus la cale o răzbunare diabolică! A aranjat cu elevul care mergea zilnic după corespondenţă să-i reţină scrisorile lui Bernevic. Două săptămâni poştaşul nu i-a adus nici o scrisoare! Extrem de îngrijorat, pentru că se temea să nu i se fi întâmplat ceva soţiei, la orele de studiu amorezul scria scrisori după scrisori. În timp ce Bucur, împreună cu vreo trei complici, povesteau cu voce tare istorii despre neveste infidele şi soţi încornoraţi. Nemaiputând suporta, Bernevic intervenea în discuţie: - Terminaţi, măi Bucure, cu chestii de-astea, că nu sunt toate femeile la fel! - Pe dracu, nu-s la fel! Crezi, cumva, că a ta e mai bună? Ia spune, de când nu ţi-a mai scris? Parcă îţi scria cândva în fiecare zi! Acum de când nu ţi-a mai scris? Precis şi-a găsit pe altul şi tu stai ca fraierul pe aici! Femeie tânără, frumoasă, că doar ne-ai arătat pozele, n-o fi fraieră să doarmă singură...Ori crezi că doarme cu scrisorile tale? Bernevic suferea vizibil, se frământa, se trăsese la faţă, avea cearcăne, nu mai dormea noaptea de gânduri şi grijă! Seara, în dormitor, Bucur perora iarâşi pe tema femeilor cu inimă zburdalnică, poale lungi şi minte scurtă. Până la urmă i-am cerut toţi cei din clasă lui Bucur s-o termine cu gluma, durase destul, risca ca fostul şef ori să se îmbolnăvească, ori să facă vreo prostie. A înţeles şi după amiază, la studiu, i-a pus lui Benevic în faţă toate cele 14 scrisori spunându-i: - Ia, măi fraiere, scrisorile, că nu s-a întâmplat nimic! Te iubeşte mereu, deşi nu ar trebui să te mai iubească după cum te-ai purtat cu noi când erai şef! Bernevic era un tip pedant şi foarte ordonat de felul său. Îşi lustruia exagerat cizmele, îşi aranja lucrurile cu meticulozitate. Majoritatea dintre noi ne făceam bagajele în dimineaţa zilei în care plecam în vacanţă, Bernevic şi le făcea în seara precedentă, urmând ca a doua zi să fie dedicată îngrijirii personale. Nu voia să se prezinte oricum în faţa soţiei sale! Cunoscându-i acest obicei, în seara de dinaintea plecării în vacanţa de primăvară, Bucur a adus de undeva un capac de gură de canal. Nu din ăla mare, rotund, ci din acelea mai mici, de formă ovală. Destul de greu şi ăla! După ce Bernevic a adormit, Piedone i-a desfăcut geamantanul şi i l-a strecurat înăuntru. A doua zi ni s-a dat drumul să plecăm din şcoală spre orele prânzului. Era o zi destul de călduroasă pentru vremea aceea iar ardeleanul nostru, că fostul închietor era din mijlocul Ardealului, bănănăia prin Gara de Nord luptându-se cu ditamai geamantanul, care-l trăgea într-o parte de greu ce era. Cu o mână trăgea cufărul, cu cealaltă se tot ştergea de transpiraţie cu o batistă mare, albastră. Toţi elevii din gară se distrau, ştiau ce cară fostul încheietor în valiza aia aşa grea, avusese Bucur grijă să se afle! Compătimitori şi plini de grijă îl întrebau: - Ce-ai băgat băi, ....,(spunându-i pe numele mic)...acolo de-i aşa greu? Ţi-e cald? Uite, ai transpirat tot! Nu vrei un Pepsi? Şi în sinea lor se amuzau teribil, închipuindu-şi ce mutră o să facă soţia ardeleanului când o deschide valiza şi o să vadă ce cadou i-a adus soţul său iubit tocmai de la Bucureşti! NOTĂ După terminarea şcolii Bernevic a fost repartizat în oraşul său din centrul ţării, unde a profesat ca poliţist, avansând până în funcţia de şef al poliţiei judiciare din judeţul respectiv. A rămas acelaşi tip îngrijit şi pedant, cu mai mulţi ani în urmă citind într-un ziar că era renumit în zonă pentru colecţia sa de cravate. Bucur Viorel a fost repartizat la Miliţia din Timişoara, lucrând pe linia combaterii traficului de aur şi valută. Era foarte temut de infractori, care l-au poreclit Benga (Diavolul). Având în proprietate un autoturism ARO, în ziua de 22 decembrie 1989 a primit ordin să-i scoată din oraş şi să-i transporte până la Arad pe generalii Nuţă şi Mihalea, şeful Miliţiei Române şi adjunctul său, aflaţi acolo pentru a pune capăt revoltei populare, A executat ordinul, fapt pentru care ulterior a fost învinuit de favorizarea infractorului, fiind cercetat şi judecat în stare de arest, împreună cu alţi 24 de ofiţeri de miliţie şi securitate, consideraţi vinovaţi de reprimarea mişcării din oraşul de pe Bega (Lotul Timişoara, judecat în procesul cunoscut sub acelaşi nume, început în martie 1990 şi finalizat în decembrie 1991). A fost achitat şi pus în libertate de Curtea Supremă de Justiţie.

Parcare reuşită

Am învăţat să conduc în şcoala militară după absolvirea căreia plecam în buzunar şi cu permisul de conducere pentru autovehicule din categoria B. Majoritatea, pentru că cei de la profilul circulaţie plecau cu permis pentru toate categoriile. Dar nici noi, cei mulţi, nici cei de la circulaţie, nu am fost învăţaţi ,,parcarea verticală''! Doar cea laterală şi cele cu faţa şi spatele! Probabil că asta e o chestie mai nouă, o adaptare la criza locurilor de parcare din marile oraşe! 😀