Zilei de astăzi, joia de dinaintea Paştelui, Joia Mare, i se spunea la Liţa Joimari. Sau aşa percepeam eu, copil fiind, pronunţia denumirii acestei zile.
Încă de miercuri seara suratele (aşa se numeau fetele tinere, adolescente, care aveau legături de prietenie) se adunau la casa uneia dintre ele pentru a dormi împreună, pentru că în ultima parte a nopţii trebuiau să plece la Oltul mic, Sâiul, cale de aproape doi kilometri, pentru ,,a vărsa apele’’.
Se culcau una lângă alta, de-a curmezişul patului, să aibă toate loc. Până să adoarmă era tot un un râs şi-o chicoteală! Mama fetei-gazdă se trezea apoi cu mult înaintea zorilor şi făcea un foc din coceni bătuţi (ciucălăi de porumb) să aibă fetele pentru tâmâiat, apoi trezea suratele. Acestea se spălau pe faţă, îşi umpleau oalele cu tăciuni aprinşi de la focul făcut de gazdă şi plecau spre Olt, coborând rusca cu oala cu cărbuni într-o mână şi ciobul de tămâiat şi lumânările în cealaltă mână.
Începând cam de pe la orele două din noapte drumul spre Olt era plin de grupuri de fete de 14-15 ani care mergeau să verse apele. Acest ritual era săvârşit doar de fete tinere, neprihănite, precum şi de văduve ori femei mai în vârstă curate, care nu mai aveau relaţii cu bărbaţi.
Ajunse pe malul Oltului fetele aprindeau lumânări pentru fiecare dintre morţii familiei, precum şi pentru ai unor megieşi. Sătenii care nu aveau fete mari în familie rugau o fată din vecini să le facă acest serviciu, contra unui mic dar, de regulă o sumă modică de bani. Tanti Geta Bujoreanu mi-a povestit că într-un an, cu banii strânşi din vărsatul apelor şi-a cumpărat o pereche de tenişi din ăia albi, de care a fost foarte mândră!
Lumânările erau apoi tâmâiate cu ciobul cu cărbuni şi tâmâie, după care, cu o găletuşă ce fusese adusă de una dintre ele, luau apă din Olt şi o vărsau alături de lumânări, numind fiecare răposat pentru care vărsau apa. Câte o găletuşă pentru fiecare. Tanti Geta mi-a povestit că malul Oltului mic era plin de şiruri de lumânări aprinse, fiind o frumuseţe să priveşti.
Ritualul vărsării apei se practică şi în cazul decesului unei persoane, dar e un ritual izolat, nu unul colectiv, nu are amploarea celui de Joimari. În acest caz, după tămâiere şi vărsatul apei, lumânările aprinse sânt fixate pe o tiugă retezată pe jumătare căreia i se dă drumul pe apă, pe Olt.
După împlinirea ritualului fetele se întorceau în sat.
În după amiaza zilei de Joimari gospodinele vopseau ouăle. Cu foi de ceapă, mai demult, cu vopsea Gallus, mai apoi. Soţia mea le face şi acum cu foi de ceapă. Chiar dacă nu ies aşa de frumoase ca cele vopsite cu coloranţi din comerţ, nu pătrund chimicale prin coajă şi sunt mai sănătoase.
Bunicul meu mi-a povestit că mai demult se făceau şi în Liţa ouă încondeiate, din acelea frumoase cum vedeţi că se fac prin Bucovina. Pentru încondeiere era nevoie însă de lumânări din ceară curată, de albine. Cum în vremea copilăriei mele nu se mai găseau astfel de lumânări, ci doar din cele din parafină, nu am prins obiceiul încondeierii ouălor în satul nostru. Soţia mea foloseşte un substitut, o frunză de pătrunjel prinsă de ou cu o bucată de ciorap de damă. Ies frumoase, dar sunt departe de cele încondeiate!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu