sâmbătă, 22 iulie 2017

Amfibia

Într-un comentariu la anunţul meu din 20 iulie privind decesul fostului plutonier adjutant de la Poliţia municipiului Craiova, CONSTANTIN CÂRTOG, expertul criminalist DORU FLORESCU a amintit microbuzul inscripţionat ''LABORATOR CRIMINALISTIC'' pe care-l conducea nea Costică şi care, pentru a fi pornit, trebuia împins. Confirm amintirile lui Doru Florescu şi le dezvolt puţin, comentariul acestuia trezindu-mi şi alte amintiri din acei ani. Pentru a uşura pornirea microbuzului hodorogit pe care lucra nea Costică, acesta avea grijă să-l parcheze întotdeauna pe strada Transilvaniei, stradă ce porneşte din faţa fostului sediu al Miliţiei municipale de pe Libertăţii, sediul Secţiei 1 Poliţie de astăzi, şi coboară în pantă spre Câmpia Izlaz, paralel cu gardul Facultăţii de Agronomie. Astfel, după ce pasagerii lui nea Costică împingeau puţin, microbuzul o lua la vale, motorul pornea, iar ofiţerii trebuiau să sară în el din mers. Pe atunci, la municipiu funcţiona o grupă de evenimente care se deplasa prima la solicitările cetăţenilor şi verifica aspectele sesizate. Dacă era cazul, se solicita prezenţa echipei de cercetare a locului faptei, dacă nu, rezolvau pe loc ceea ce era de rezolvat. Din grupa deevenimente făceau parte maiorul Duţescu, un ofiţer în vârstă, cam neşcolit, din categoria celor pe care i-am prezentat într-un alt articol, ‚,Dinozaurii’’, locotenentul major Tache Dumitrescu, un ofiţer mucalit, hazos, şi Sandu Dănănae, fost şef al Postului de miliţie Podari şi viitor şef al judiciariştilor de la municipiu, apoi al Poliţiei craiovene, care lucrau în ture, un ofiţer pe schimb. Îmi amintesc că Tache Dumitrescu numea în derâdere microbuzul lui nea Costică ''labohrateuhrul'', rotunjindu-şi buzele şi franţuzindu-i numele inscripţionat pe laterale. Într-o noapte a acelor ani de început ai deceniului ’80, în timp ce eram în echipa de cercetare, ofiţerul de serviciu a fost sesizat despre un scandal în care erau implicat un grup numeros de persoane, ce se afla în curs de desfăşurare în zona unui grup de case ce se afla pe la rampa militară. Un craiovean, muncitor pe un şantier de construcţii dintr-o altă localitate, venise acasă pe neaşteptate şi-şi găsise nevasta încârligată cu-n crai de cartier. Cei doi amanţi se baricadaseră în locuinţă, soţul înşelat îşi chemase neamurileş care locuiau în zonă, şi împreună asediau casa respectivă, pentru a pune mâna pe îndrăgostiţi şi a le aplica o sfântă corecţie, după mintea şi puterile lor. Tot aici veniseră şi rudele fantelui, care locuiau tot în cartier, şi care voiau să-l apere, să-l scape de mânia soţului încornorat. Treziţi din somn de larma asediului, vecinii sunaseră la miliţie, pentru a preîntâmpina o eventuală nenorocire. Având în vedere datele furnizate de cel care sesizase scandalul, referitoare la implicarea unui număr mare de persoane, ofiţerul de serviciu a adunat toate cadrele care se găseau în sediu la ora aceea din noapte, indiferent de compartimentul în care lucrau, şi ne-a trimis la faţa locului. Ne-am îmbarcat din mers în microbuzul lui nea Costică, în "Labohrateuhr", după ce mai întâi îl împinsesem la vale pe strada Transilvaniei, până am auzit motorul c-o luase, şi ne-am deplasat spre rampa militară. Ajuns la casa cu pricina, în faţa căreia se afla un grup de persoane care vociferau şi gesticulau, nea Costică a dat o sirenă, pentru a le atrage atenţia, iar noi am vrut să coborâm, pentru a interveni şi a-i potoli pe cei din curte, care se agitau şi strigau în faţa uşii şi ferestrelor. Numai că nu am reuşit, uşile rablei se blocaseră şi nu au vrut cu nici un preţ să se deschidă, oricât ne-am străduit, împingând şi lovind în ele. În disperare, am deschis geamurile microbuzului şi am început să strigăm pe geam la scandalagii, cerându-le să înceteze! Cred că priviţi din afară eram tare caraghioşi noi, majoritatea îmbrăcaţi în uniformă, agitându-ne în microbuz şi strigând pe geamuri, ca în manualul de tactică: "- Încetaţi! Miliţia! Încetaţi! Miliţia!' În cele din urmă scandalul a încetat de la sine, într-un mod inedit. Milindu-se de noi, scandalagii s-au oprit din agitaţie şi vociferări, unindu-şi eforturile pentru a ne scoate din microbuz. În râsete şi veselie generală!
Peste o vreme microbuzul a fost dat în cele din urmă la casat, i-ar nea Costică Cârtog a primit unul dintre cele câteva autoturisme ARO noi, albastre, repartizate Miliţiei municipale pentru a fi folosite ca patrulel auto şi pentru deplasarea la evenimente. Doru Florescu, criminalistul, mi-a povestit că într-o zi urâtă şi ploioasă de noiembrie, echipa operativă se deplasa cu noul autoturism condus de nea Costică pentru a cerceta locul faptei unei infracţiuni ce fusese comisă undeva în tancodrom, dincolo de Lacul Tanchiştilor, spre Amaradia. Din echipă făcea parte şi Rădoi Romel, tânăr locotenent din ultima promoţie, repartizat de vreo două luni la Biroul Judiciar. Ajunşi la lac, nea Costică s-a înscris pe drumul ce-l ocolea. Mucalit, dorind să glumească pe seama bobocului, Doru Florescu îi zice: - De ce-o iei pe aicea, nea Costică, sa ocolim atâta drum? Cuplează elicea şi ia-o direct peste lac, că ajungem imediat! Prinzându-se la figură, nea Costică-i răspunde: - Aş cupla-o, tovarăşe locotenent major, dar aruncă apă de-asta murdară şi murdăreşte maşina. E păcat de ea că e nouă, va trebui sa frec la ea, să o spăl pe urmă, şi nu prea am chef! Mai bine ocolesc! La care Rădoi Romel, care, de curiozitate, făcuse ochii mari când auzise de elice, zice surescitat: - Zău? E amfibie? O spăl eu, nea Costică, pe ochii mei, o spăl eu! Dar bagă elicea, te rog eu, şi ia-o peste baltă, că n-am vazut niciodată amfibie!

vineri, 14 iulie 2017

Americanu'

Începând cu promoţia 1979 (promoţia mea) absolvenţilor Şcolii de ofiţeri a Ministerului de Interne, nu li s-au mai echivalat cei trei ani de şcoală militară cu primii trei ani ai Facultăţii de Drept, avantaj de care beneficiaseră promoţiile anterioare care, după repartizarea la unităţi, se înscriau direct în anul 4 la secţia fără frecvenţă a facultăţii respective, urmând ca după promovarea examenelor din ultimii doi ani şi al celui de diplomă să fie licenţiaţi în Drept. Promoţia mea şi urmatoarele, până prin 1992 dacă nu şi mai târziu, dacă doreau să-şi continue studiile juridice trebuiau să promoveze examenul de admitere, foarte dificil în condiţiile unei concurenţe acerbe, şi să o ia de la început, din anul întâi, nefiindu-le recunoscut nici unul dintre examenele din şcoala militară, unele date chiar cu aceeaşi profesori. Chiar cu riscul de a părea lăudăros, mă mândresc a mă număra printre puţinii absolvenţi repartizaţi la Dolj care au reuşit această performanţă înainte de înfiinţarea Facultăţii de Drept din Craiova, prin 1992. Printre puţinii, mai exact printre cei trei, eu la Drept, în Bucureşti, Gheorghe Bică, din promoţia '80, la Ştiinţe economice în Craiova precum şi Grigore Tită, ceva mai tânăr, la Informatică. Anii au trecut şi conducerea ministerului a realizat că neechivalarea studiilor şi modificarea programei şcolii de la Băneasa fusese o măsură neinspirată, ce a avut drept consecinţe scăderea atractvităţii carierei de ofiţer al Ministerului de Interne pentru absolvenţii de liceu cu aptitudini intelectuale peste medie, pe de o parte, precum şi a numărului ofiţerilor cu studii superioare din unităţile centrale şi teritoriale, ceea ce, pe lângă influenţarea negativă a calităţii muncii, nu dădea prea bine nici la imagine, pe de altă parte! Atâta cât era ea, imaginea din vremea aia! Aşa că, neputând reveni asupra echivalării studiilor, întrucât măsura fusese dispusă la solicitarea personală a Elenei Ceauşescu, şefii au început să facă presiuni asupra cadrelor pentru a se înscrie şi participa la concursurile de admitere în învăţământul superior. În perioada aia, spre sfârşitul anilor '80 , îndeplineam atribuţiile funcţiei de ofiţer cu învăţământul, având responsabilităţi în asigurarea perfecţionării pregătirii cadrelor. Văzând că rezultatele obţinute la concursul de admitere din 1987 fuseseră egale cu zero, domnul colonel Langa, şeful miliţiei doljene, mi-a ordonat ca pentru concursul de admitere din anul următor să organizez pregatirea centralizată a celor ce intenţionează să candideze la admiterea în învăţământul superior. Toţi ofiţerii din promoţiile de după ’79, mai exact, plus subofiţerii care doreau! În consecinţă, am solicitat sprijin la rectoratul Universităţii craiovene, care, cu multă bunavoinţă, a desemnat câteva cadre universitare să ne ţină prelegeri din programa materiilor la care urmau să fie examinaţi candidaţii. Prelegerile se ţineau în sala mare a inspectoratului, în fiecare zi de vineri, prezenţa candidaţilor, scutiţi de alte activităţi în ziua respectivă, fiind obligatorie. Mie îmi revenea sarcina evidenţei prezenţei la cursuri, precum şi a asigurării transportului distinşilor universitari de la facultăţi la sediul inspectoratului şi înapoi, la catedre. Cursurile erau prilej de bâză şi mare distracţie, în pauze, bineînţeles, dar şi mai şi după, când majoritatea, profitând de îâlnire (veneau cadre din toate structurile unităţii) mergeau să schimbe păreri şi impresii la bere ori şpriţ, după cum era vremea afară şi după pohta inimii domniilor lor. Într-una dintre aceste zile de vineri mersesem să-l duc pe unul dintre domnii profesori la Institutul de pe Calea Bucureşti. L-am condus până la cabinetul domniei sale şi am întârziat puţin, să terminăm o discuţie începută în maşină. Când am plecat spre inspectorat, trecând prin faţa Policlinicii stomatologice, am zărit în parcarea de vis-a-vis câteva autoturisme care aparţineau unor colegi. Mi-am dat seama că respectivii erau la şpriţ, ori la restaurantul Rotonda, ori la barul Select, care se aflau de o parte şi de alta a parcării. Întrucat domnul colonel Langa era plecat în judeţ şi nu prea aveam probleme presante de rezolvat, m-am bucurat că o să-i găsesc acolo, fiind şi eu dornic de o ieşire. Eram tânăr, nu cu mult timp înainte lucrasem în operativ, unde făceam muncă de teren iar prilejuri din astea de întâlniri plăcute cu colegii erau mai dese, nu eram aşa încorsetat ca la judeţ. Funcţia pe care eram încadrat acum presupunea mai mult activităţi de birou, pe atunci nu exista serviciul Cabinet, iar multe dintre sarcinile ce revin acum acestei structuri îmi reveneau mie. Tot felul de materiale de analiză şi alte alea, ştiţi ori măcar bănuiţi ce vreau să spun. Aşa că m-a bucurat prilejul ăsta ivit de a-mi reîntâlni vechii colegi şi a mă relaxa în compania lor. Companie foarte placută, de altfel, conversaţiile erau spumoase, se ţineau adevarate competiţii de bancuri, ne făceam farse unii altora, am mai amintit de asta în povestirea cu ofiţerul de serviciu. I-am găsit în separeu la Select, erau destui, vreo şapte-opt, dacă nu chiar mai mulţi, majoritatea foşti colegi de-ai mei de la Economic. Era şi Viloiu de la Cercetări Penale, deşi el n-avea treabă cu meditaţiile, el era mai vechi şi avea studii superioare. Era acolo şi o adevarată piesă de rezistenţă, regretatul procuror Manole Ciontu, un om extraordinar,. Probabil el fusese mai întâi la bar cu Viloiu, apoi candidaţii la diplome dăduseră peste ei.
Atmosfera era super, deja se încălziseră. Beau rom cubanez, Havana Club, din ăla de şapte ani. Era una dintre băuturile mai de doamne-ajută care se mai găseau pe atunci, în vremurile alea caracterizate de austeritate. Mi-am găsit şi eu un scaun şi am început să combat alături de ei. Se comanda cu sticla, eram destui, am spus. Am mai comandat o sticlă şi apoi alta. Unii începusera să plece, venea vremea mesei iar la bar aveau doar băuturi alcoolice şi răcoritoare (Brifcor şi Cico, altele nu se prea găseau) şi cafele. Nechezol, de regulă, un amestec de ovăz prăjit cu năut, dar pentru noi, unii şefi de localuri mai descurcăreţi, mai găseau şi căte o cafea veritabilă! Nu mai reţin câte sticle s-au băut în total, oricum eu nu fusesem de la început, dar unii se cam învâlvoriseră deja. În special un coleg de-al meu de la economic, un brunet mic şi ascuţit, era foarte volubil. Aşa era el de obicei, prietenos şi volubil, dar acum era şi mai şi! Ştiam că atunci când întrecea măsura îşi cam dădea în petic, îşi cam pierdea controlul, intra în tot felul de încurcături, dar mă simţeam bine, nu mai fusesem chiar demult la un şpriţ cu colegii, aşa că nu am ţinut cont de becul de alarmă care începuse timid să pălpăie cand vocea lui Ghiluş Tiţă, se ridica tot mai des deasupra vocilor celorlalţi. După un timp au plecat majoritatea, am ramas câţiva care am început fiecare să ne dăm cu părerea unde să mergem să mâncăm! A câştigat propunera de a merge la nea Ciocea, şeful de unitate de la Terasa Băniei, care avea el o specialitate de făcea furori, ficăţei şi pipocioare, cum le spuneam noi, un amestec de ficăţei şi pipote de pasăre prăjit cu usturoi, în nişte proporţiii doar de el ştiute. Un preparat foarte gustos, picant, mergea de minune cu un Riesling de Jidvei, îmi lasă gura apă când îmi amintesc, simt şi acum în nări aroma lor. Am găsit pe cineva să ne ducă cu maşina, noi nu mai puteam conduce după romul ăla cubanez, şi am plecat la Terasa Băniei, un local discret, ascuns în liziera unei păduri din preajma unui sat din apropierea Craiovei, cum treci podul Jiului, Bucovăţ. Cum am coborăt din maşini, în parcarea localului, pe când începeam să ne deplasam spre intrare, nea Ciocea ne-a ieşit în întâmpinare, gesticuland disperat. Ne făcea semn să rămânem pe loc, încrucişând şi desfăcând repede mâinile în faţa pieptului, dând din cap la stânga şi la dreapta şi zicând întruna ''Nu! Nu!’’, cu nişte ochi beliţi a groază spre noi! - Ce-i, nea Ciocea, ce s-a întâmplat? - l-a intrebat unul dintre noi. - Nu e voie! Nu e voie! Americanii! Americanii! - bâiguia speriat nea Ciocea! Cu chiu cu vai am scos de la el motivul disperării sale. Nu puteam intra în restaurant, acesta era închis fiindcă în local servea masa o delegaţie oficială a armatei americane, venită să negocieze un contract cu cei de la Abatorul Podari. Ştiam că Abatorul Podari, un abator mare, cu o capacitate de procesare de 10 000 de porci pe zi, livra aproape întreaga producţie armatei americane. Un contract barosan pe vremea aia, aducător de valută, dupa care Dictatorului, cum îi zic unii acum, îi crăpa buza. Nu ştiu cum puseseră mâna pe el, dar era un contract important, probabil unul dintre puţinele cu occidentalii rămase în picioare. Periodic, delegaţia americanilor venea să discute cu conducerea abatorului probleme legate de derularea contractului. Vă daţi seama, date fiind şi relaţiile pe care le aveam pe atunci cu occidentalii precum şi ceea ce credeam noi despre ei, pădurea şi împrejurimile restaurantului colcăiau de colegii noştri din aripa cealaltă a clădirii de pe Amaradia. Picasem ca musca-n lapte, ce mai încoace şi-n colo, dar cum eram cam trotilaţi, unii chiar destul, n-am mai ţinut seama de nimic! - Ce americani, dom'le, ce americani? N-avem noi treabă cu nici un american! Nouă ne e foame şi avem poftă de reţeta aia specială a matale, ficăţei cu pipocioare! Dă-i dracu' de americani! Văzând ca n-are cum s-o scoată la capăt cu noi, nea Ciocea (săracu', prin ce-o fi trecut, nu era chiar sănătos, avea implantat un stimulator cardiac!) ne-a dus în biroul său, aflat într-o clădire separată, situată într-o latură a localului şi puţin mai în spate, unde ne-a improvizat o masă! Ni se alăturase şi Costică Răducanu, era şef de post la Bucovăţ şi se afla cu sarcini în zonă, să asigure ordinea publică, să nu vină cineva să facă scandal pe acolo! Văzându-ne, ce era să facă, nu ne putea goni, eram mai mari în grad, şi cu sămânţă de scandal, aşa că şi-o fi spus că e mai bine să stea cu noi, să ne supravegheze mai îndeaproape. N-avea chef de belele în parohie!
Până să vină ficăţeii, am luat ceva de poftă de mâncare. Nea Ciocea nu avea rom cubanez, dar avea nişte Barack Palinka, o pălincă ungurească cu aromă de migdale, destul de băubilă pe atunci. Am ras o sticlă de-aia, se găsea la sticle de 500 ml, apoi au venit porţiile comandate şi am trecut pe vin. Riesling de Jidvei, la trei sferturi. Nu am băut mult, în timp ce mâncam lui Ghiluş Tiţă i s-a pus pata pe Ciontu şi a început să facă scandal. Că i-a restituit nu ştiu ce dosar, că n-ar fi avut motive, chestii de-astea...Şi cum nici Ciontu nu dusese paharele alea de rom de la Select pe la ureche, i-a sărit şi ăstuia ţandăra şi s-au cam încins spiritele.Ghiluş, vă spusei, avea tendinţa să intre în belele cănd o lua pe ulei. Aşa că nu s-a mulţumit doar cu reproşurile ci s-a sculat de la masă, să sară la procuror. Fără să ţină seama că nu ştiu dacă avea 60 de kile, cu geantă cu tot, în timp ce Manole Ciontu era de categorie grea, depăşea lejer suta. Nea Costică Răducanu se băgase între ei, săracu', o bătaie îi trebuia în sector, cu americanii pe cap! - Domnu' procuror, vă rog eu, nu-i luaţi în seamă! Domnu' locotenent, vă rog eu, lăsaţi pe altădată, vă roooog! Tiţă nimic, se îngâtuia mereu la procuror, îl împingea pe Răducanu într-o parte, să sară peste masă, nu alta! Văzând asta, şi enervându-ne şi noi că ne strica cheful, ne-am ridicat şi l-am scos din birou, chemând şoferul să-l ducă în oraş, să-l ducă acasă, mai exact. Greşeala noastră a fost că doar l-am scos din birou şi am chemat şoferul, n-am urmărit dacă şi pleacă. Rămaşi fără Ghiluş Tiţă am dat uitării incidentul şi am început să discutam lucruri mai plăcute, trudind şi la cele două baterii de Riesling. Nu ştiu cât timp trecuse, o jumătate de oră, o oră, nu ne uitasem la ceas. Când, auzim uşa trântindu-se cu putere de perete şi-l vedem intrând, extrem de surescitat, pe Tiţă! - Băi! Băi! Haideţi să mergem! Haideţi să mergem! - Stai, blând, măi! - face Ilie Vilău! Unde să mergem? Ce? Ai venit cu noi? Noi credeam că eşti deja acasţ, până acum! Dă-i drumul, că noi mai stăm! - Nu mergeti? Nu mergeti? - continua Tiţă, extrem de surescitat. Treaba voastră! Voi răspundeţi! Voi răspundeţi, să ştiţi! Şi a ieşit, trântind uşa! Nu am dat atenţie spuselor sale, punându-le, ca şi surescitarea sa, pe seama stării în care se afla. Nu am mai stat nici noi mult, ne potolisem foamea şi ne cam pierise tot cheful din cauza fiţelor lui Ghiluş. A doua zi, la terminarea programului (pe atunci se lucra şi sâmbăta) am încuiat uşa biroului şi m-am dus la Cherbel, şeful Serviciului Economic. Eram pe acelaşi palier, la câteva uşi distanţă. Victor Cherbel îşi luase de curând maşină şi ne-având încă prea multă experienţă la condus, evita zona centrală, mai aglomerată, şi se ducea spre Petre Ispirescu, unde locuia, ocolind pe Rocadă, pe unde era garsoniera mea. - Mergeti acasă, ori vă duceţi în altă parte? l-am întrebat, după ce l-am salutat. -Merg acasă. De ce mă întrebi? - Mă luaţi şi pe mine, că tot sunt în drum? - Te iau, Iancule, te iau, că doar nu te duc în spate. Asteaptă doar puţin să-mi strîng hârtiile şi să le încui în fişet. În timp ce punea sigiliul pe fişet, sună telefonul de interior. Răspunde, şi după o convorbire scurtă, în timp ce punea telefonul în furcă, îmi spune: - Aţteaptă-mă încă puţin. Mă cheamă Sandu, ceistul, până la el. Zice că nu dureaza mult, doar să-mi spună ceva despre un ofiţer de-al meu! Sandu Gheorghe era ofiţerul de contrainformaţii militare care asigura supravegherea informativă a cadrelor din Miliţia doljeană. Viitorul meu şef de mai târziu, din perioada în care am lucrat la doi şi-un sfert! Peste câteva minute doar, Cherbel se întoarce în birou, cu o mină vizibil schimbată. - Hai să mergem! - îmi spune, bosumflat. Văzându-l supărat, nu l-am întrebat nimic. Nici el nu a mai zis nimic. Abia după ce am coborât cele două etaje, am ieşit din clădire şi am mers în spatele infirmeriei, unde era parcată maşina, ne-am urcat şi am părăsit curtea inspectoratului, îmi spune: - Auzi, măii, Ghiloş Tiţă ăsta, futu-l în cap să-l fut, cu cine o fi fost ieri la Terasa Băniei, c-auzi ce-a făcut! S-a dus, băut, peste delegaţia americanilor care era la masă cu directorii de la Podari, şi le-a luat ălora fripturile să le cântărească, să vadă dacă au gramajul corespunzător. Apoi a oprit orchestra, pe care-o aduseseră şefii de la Abator, pentru atmosferă, şi a dat-o afară, a luat lăutarii la goană, pe motiv că restaurantul nu are categoria necesară, pentru a fi prevăzut cu orchestră.. A făcut o întreagă halima pe acolo! Cei de la filaj l-au sunat pe şeful securităţii să-l întrebe ce fac, pentru c-au venit cei de la economic în control. Colonelul Gherghe l-a sunat pe şeful ăl mare să-l roage să-şi retragă echipa, că le strică treburile pe-acolo, iar tovarăşul colonel Langa i-a răspuns că noi n-avem pe nimeni acolo. Şi-atunci filorii l-au luat pe Tiţă pe sus şi de-abia l-au scos de-acolo! "Aha, mi-am zis în gând, şi-atunci a venit la noi şi ne-a spus să plecăm! Că altfel noi o să răspundem!" - Cu mine, a fost ieri la Terasa Baniei! – am zis eu, cu voce tare. Şi cu procurorul Ciontu şi încă vreo doi! Şi uite-uite, i-am povestit ce s-a întâmplat. Adică partea noastră, ce ştiam noi! - Bine, atunci mâine, la prima oră te rog să vii şi tu la servici, să mergem la domnul colonel Langa, că trebuie s-o lămurim, să vedem cum o scoatem la capăt! Că trebuie să merg şi cu Ghiluş la el. - O să vin, ce să fac. Dar Tiţă unde e acum, că nu l-am văzut astăzi pe etaj! - E la măsuri de ordine la Polivalentă, e un turneu de volei acolo şi mi-au cerut şi mie oameni. După ce m-a lăsat în faţa blocului, în loc să urc la mine, m-am dus la Complexul Vechi din Brazdă, unde era o staţie de taxi, şi am plecat la Polivalentă. L-am găsit pe Ghiluş, i-am spus ce s-a întâmplat şi că trebuie să ne punem de acord ce să spunem şefilor a doua zi. Era destul de morcovit, ştia că a doua zi trebuia să se prezinte la şeful cel mare, fusese deja anunţat de Mureşan, subofiţerul de la cabinetul colonelului Langa, şi bănuia ce i-or fi spus cei de la securitate! Nimic bun desigur. Se aştepta la câteva zile de repaus la garnizoană, în cel mai fericit caz! Pentru a înţelege mai bine starea de spirit a lui Tiţă şi contextul năzbâtiei lui trebuie să ştiţi că în acei ani relaţiile cu străinii, mai ales ale unui ofiţer, erau strict reglementate. Legea 23/1971 privind apărarea secretului de stat condiţiona orice contact cu un cetăţean străin de aprobarea prealabilă a comandantului unităţii. Chiar un contact întâmplător trebuia raportat de urgenţă, fiind necesară depunerea unui raport scris în care să detaliezi împrejurările contactului şi conţinutul discuţiilor. Orice încălcare a acestor prevederi constituia o abatere gravă, răspunderea putând fi nu doar disciplinară ci chiar contravenţională ori penală! Aşa că în aceste condiţii întelegeţi îngrijorarea luiGhiluş Tiţă, care acum, înţelegea pe deplin în ce se băgase! Când a auzit însă varianta mea, ce să le spunem a doua zi şefilor, parcă s-a mai înseninat puţin! Care-a fost norocul lui Ghiluş? Şi al nostru, în ultimă instanţă, pentru că ne-o luam şi noi, că nu am intervenit, că l-am lăsat să cadă în abatere? Obişnuiam, ca şi alţi colegi de-ai mei de la economic, să solicit şi să păstrez un timp notele de plată de la restaurantele unde efectuam consumaţii, înţelegeţi de ce! Paza bună trece primejdia rea, spune o vorbă din bătrâni. Aşa procedasem şi vineri, la Terasa Băniei. Consumaţia o achitasem eu şi, în consecinţă, aveam nota de plată. Pe notă erau specificate cele cinci pălinci, porţiile de ficăţei şi două sticle de vin la trei sferturi! - Iarăşi exagerează ăştia de la securitate, ca de obicei! - a zis domnul colonel Langa a doua zi, examinând nota. Cinci sute de pălinca şi doua glaje mici de vin, pentru cinci inşi. Păi, ofiţerii mei sunt oameni care să nu ducă la o pălincă şi două pahare de vin după masă? Şi-a încheiat discuţia! De-ar fi ştiut domnia sa şi de romul cubanez de la Select... Peste puţin timp, când şi alţi colegi au aflat păţania de la Terasa Bâniei, lui Ghiluş Tiţă a început să i se spună „Americanu’

miercuri, 5 iulie 2017

Nea Marius

Unul dintre ofiţerii mai vechi ai Biroului Economic pe care i-am găsit la repartizarea mea, ca tânăr locotenent, în aceasta structură, era nea Marius Stănişoară. Având peste 40 de ani, nea Marius era doar căpitan, întrucat nu avea studii superioare. Înainte de a fi ofiţer de miliţie fusese funcţionar la CEC, în anii '60 şi o buna parte din deceniul următor, posesorii diplomelor de bacalaureat putând accede la ocuparea unor funcţii destul de bune în administraţie. E drept, pe atunci se făcea carte serioasă în liceu, eu însumi, deşi mai tânăr, beneficiind de cunoştinţele, experienţa si tactul pedagogic ale unor dascăli formaţi în sistemul interbelic de învăţământ. Monştri sacri, pe seama cărora circulau diverse legende printre elevi. Căpitanul Stănişoară lucra pe linia de munca ’’diverse’’, unde se încadrau obiectivele economice mai mici, ale căror profile nu se pupau cu pricipalele sectoare economice, aflate în responsabilitatea biroului economicş la sfârşitul anilor '70: industrie grea, industrie usoară, industrie alimentară, comerţ, cooperaţie, construcţii, agricultură. La diverse intrau unităţile sanitare, învăţământul, CEC-ul şi cele câteva unităţi bancare, unităţile loto-prono....Brunet, subţirel, slăbuţ, cu o constituţie firavă chiar, căpitanul Stănişoară avea o inimă mare, era domol, bun la suflet, fapt pentru care noi, ofiţerii tineri îi spuneam cu afecţiune nea Marius, lucru pe care nu ni-l permiteam cu unii dintre ceilalţi ofiţeri mai în vârstă, din generaţia dinozaurilor, pe care i-am evocat într-o altă povestire. E drept, nea Marius era şi mai tânăr şi mai şcolit decât Ciolpanu şi alţii ca el. Era şi destul de hâtru, calitate care, adăugată celor pomenite mai sus, ni-l făcea simpatic nouă, tinerilor, şi-l acceptam cu plăcere în compania noastră. Într-o dimineaţă, pe la 9,30 - 10, plecasem de la birou, fiecare spre treburile noastre, şi ne oprisem, ca de obicei, să bem o cafea la Măria, la Izvorul Rece. Barul era plin de ofiţeri operativi, atît de la economic, cât şi de la judiciar. Beam cafele, unele îmbunătăţite, cu ţigara nelipsită, fără de care cafeaua parcă nu avea acelaşi gust, discutam, ne bârfeam şefii, spuneam bancuri, râdeam. Stăteam în picioare, grupaţi în jurul unor mese înalte. La masa noastră era şi nea Marius care, când ne-au sosit cafelele comandate, scoate un pachet neînceput de BT, şi încearcă să-şi scoată şi să-şi aprindă o ţigară. Ţigările BT, bulgăreşti, erau la modă atunci, dar nu prea se găseau, circulau pe sub mână, ca şi Kentul. Erau mai ieftine, însă, aveau un preţ omenesc, doar 8 lei pachetul faţă de 30 la cât ajunsese unul de Kent. E adevărat, se spunea că Kentul nu costă bani, mulţi dintre cei care fumau Kent le primeau, aveau locuri de muncă în care serveau publicul şi, de! Unde nu curge, pică! Ei şi scoate nea Marius pachetul de BT, îşi extrage o ţigară şi dă să-l pună la loc, în buzunar. Nu a apucat însă, pentru că toţi cei din jur, atăt de la masa noastră cât şi de la cele vecine, care fumau Snagov sau Amiral, întind mâinile spre pachet şi se servesc fără jenă, peste câteva secunde doar nea Marius privind dezamăgit pachetul bulgăresc, în care mai rămăseseră doar câteva tigări, pitite într-un colţ! - Nu-i nimic, mai întâi le fumăm pe-ale noastre, apoi fiecare şi le fumează pe-ale lui! - zice resemnat nea Marius, cu voce tare, în hohotele celorlalti. Altă dată, era o vreme caniculară de vară, si ne oprisem să ne răcorim la o bere, în grădină la Minerva. Eram patru sau cinci la masă, nea Marius fiind cel mai în varstă şi mai mare în grad. Masa era aşezată sub o unbrelă, dar frapiera era cam în soare. Ilie Vilău, ca cel mai tânăr dintre noi, aşezat lângă frapieră, făcea oficiul să umple paharele, când se goleau. Destul de des, dată fiind căldura care cotropise Craiova. Îndatoritor şi respectuos, avea grijă să umple mai întâi paharul căpitanului. - Băi, Ilie, zice nea Marius, după câteva pahare,, ia mai dă-l dracu de respect şi pune-mi şi mie bere de-aia rece! Apoi, întorcându-se spre noi: - El zice că mă respectă, şi-mi toarnă mie întâi, dar numai bere de-aia din gâtul sticlei, care-a stat deasupra apei cu gheaţă din frapieră! Iar lui, şi vouă, cârlanilor, vă toarnă doar bere de-aia de jos, pe care n-a văzut-o soarele! Când avea dreptate, avea, ce puteai să mai zici? Într-o dimineaţă, după şedinţa operativă condusă de şeful biroului economic, nea Marius îşi aprinde degajat o ţigară, îşi întinde picioarele sub măsuţa din faţa biroului domnului Marghescu şi, cu un zâmbet amuzat pe faţă, spune: - Şefu' dacă tot nu avem probleme deosebite astăzi, să vă povestesc ce-am păţit aseara! - Zi-i Marius, dar să nu mă ţii mult, că n-om avea probleme deosebite, dar eu trebuie să dau o fugă pe la judeţ. Şi trebuie să plec acum, de dimineaţă, că mai târziu risc să nu mai găsesc pe nimeni, se răspândesc pe la CUASC - uri, că începe campania agricolă! - Nuuu, şefu’, că nu durează mult! Dar e o chestie amuzantă şi ziceam să ne binedispunem de dimineată, să începem ziua într-un mod plăcut! -Hai, zi-i, intr[ în subiect! - Aseară eram cu nevastă-mea şi copii la masă când, sună soneria. Mă ridic, mă duc la uşă, o deschid, şi-l văd în faţa uşii pe locotenentul ăsta cu capul mare de la judiciar, de-i zic ăştia tineri Memo, băiatul lui Bădoi, sectoristul! "- Ce-i, măi, Dorele, cei cu tine? Ai venit să mă chemi la serviciu? - Nuuu, tovarăşe căpitan!, face el cu ochii cât cepele, la mine. Dar ce-i cu dumneavoastră aici? - Aici stau, cum adică ce-i cu mine aici! Dar tu pe cine cauţi, de fapt? - Păi, să vedeţi, începe să se bâlbâie Dorel! Caut o doamnă, pe doamna......şi-i spune numele nevesti-mi. - Păi, e nevastă--mea! Dar ce-ai cu ea? Intră înăuntru, nu mai sta în hol, să ne audă toţi vecinii ce vorbim. - Păi, să vedeţi, tovarăşe căpitan, aici am o casă de întâlnire. Şi doamna e gazda... - Păi ce băi, Dorele, eşti nebun? Cum să ai casă de întâlnire la miliţian acasă? Ce casă de întâlnire e aia, că-i compromisă din start, fac eu amuzat. Ai folosit-o vreodată? - Nu, că am luat-o în primire doar scriptic de la nea Iancu Manolescu. Şi-acum venisem s-o verific şi să fac cunoştinţă cu gazda! - Ei, ai verificat-o! Du-te acum la birou şi fă propuneri de scoatere din evidenţă, că nu mai corespunde, că s-a prăfuit, e compromisă! După ce-am râs, distrându-ne copios de situaţie, şefu’ l-întreabă pe nea Marius: - Păi, şi? Nu trecuşi pe la Manolescu să-l întrebi care-i situaţia? - Ce să mai trec, că mi-am dat singur seama care-i faza. Acum vreo doi ani eram cu Manolescu la o bere. Şi el era foarte îngrijorat că vine încheierea de trimestru şi o să-l ia şefii la rost că are planificată realizarea unei case de întâlniri şi el n-a reuşit să găsească şi să recruteze o gazdă corespunzătoare. - Păi nu o recrutezi, măi, pe nevastă-mea? - i-am zis eu, la mişto! - Este membră de partid? m-a întrebat Iancu Manolescu. - Nu este, i-am răspuns! Şi uite că nebunul s-a dus şi i-a luat datele de stare civilă de la evidenţa populaţiei, a verificat-o în evidenţele operative, a redactat un angajament fictiv şi a făcut-o gazdă de casă de întâlniri, să scape de gura şefilor." Pentru a înţelege pe deplin comicul situaţiei, trebuie să fac câteva precizări. Activitatea cu reţeaua informativă avea, ca şi alte probleme din perioada aia, un caracter planificat. În planul de muncă al structurii informativ-operative, care se întocmea trimestrial, se trecea şi necesarul de recrutări, defalcat pe categorii, informatori, colaboratori, case de întâlnire, cu termene de realizare şi responsabilităţi concrete, adică nominalizarea celor ce trebuiau să efectueze recrutarea. Cei recrutaţi nu trebuiau să fie membri de partid, recrutarea acestora putând fi efectuată doar în cauzuri deosebite, cu aprobarea primului-secretar. O casă de întâlniri trebuia, ca şi acum şi-ntotdeauna, de altfel, să îndeplinească o serie de criterii, asigurarea deplinei conspirativităţi a întâlnirilor cadrelor cu persoanele din agentură fiind primul dintre acestea. Ori, ce conspirativitate putea să asigure un apartament despre care toţi vecinii ştiau că este ocupat de un poliţist, oricine intra acolo şi nu era cunoscut de vecini ca fiind o rudă ori altă relaţie credibilă a acestuia, fiind suspectată. Bădoi Dorel, tânărul locotenent de judiciar, devenise celebru în rândul cadrelor de la miliţia municipiului datorită altei întâmplări, al cărei protagonist fusese. Era scund de statură, având însă un cap disproporţionat de mare pentru înălţimea sa. Această caracteristică, dar cred că şi întâmplarea de mai jos, îl determinase pe un ofiţer mai hâtru, Ştefan Stelică, să-l poreclească Memo, după eroul unui serial de desene animate ce se difuza pe atunci la televiziune, un robot cu un cap mare, patrat, poreclă ce a prins imediat! Ei, şi lui Dorel i se pusese în braţe, ca tânăr ofiţer de judiciar, un vraf de dosare privind fapte comise de autori necunoscuţi, multe fără nici o şansă de rezolvare, dosare care erau cu miile în zestrea miliţiei din acea vreme. E adevărat că se înregistrau toate nimicurile, dosare privind fapte pe care poliţiile unor state occidentale nici nu le luau în seamă, trimiţând cetăţenii la firmele de asigurări, după cum aveam să aflu mai târziu, după anii ’90! Dorel le-a studiat din scoarţă în scoarţă, dar nu-i prea veneau idei pentru rezolvarea lor. Atunci s-a gândit să apeleze la ajutorul unui ofiţer cu experienţă şi s-a adresat lui nea Ilie St[ncioiu, o figur[ pitorescă a biroului judiciar, ofiţer venit în Craiova de la Miliţia municipului Slatina. Nea Ilie Stăncioiu era renumit, printre altele, şi prin succesul pe care-l avea la femei. Era inalt, suplu, tot timpul cu zâmbetul pe buze şi, ceea ce era mai important, avea papagal, ştia să le vrăjească. Era căpitan, gradul cel mai frumos al acelei perioade. Un grad ce se obţinea după o vechime de minimum nouă ani de la absolvirea şcolii de ofişeri, cam pe la 30, 30 şi ceva de ani, vârstă la care eşti încă tânăr, dinamic, iar cei minim nouă ani în poliţie îţi confereau şi un grad de experienţă, care să te facă respectat. Un grad frumos, cum spuneam. - Păi ce, băi, Dorele, aici vrei tu să-ţi dau eu indicaţii cum să rezolvi A.N.- urile? În biroul ăsta îmbâcsit? Pune-le într-o geantă şi hai să mergem undeva la aer, la verdeaţă, să ne vină inspiraţia! Bem şi-o bere, pe care o dai tu, că ai soldă de locotenent iacum, nu mai eşti elev, iar consultanţa se plăteşte, ui moca! Până vine berea eu studiez dosarele şi-ţi dau indicaţii cum să le rezolvi. Zis şi făcut. Pune Dorel dosarele în geantă şi pleacă împreună cu nea Ilie la Hanul Doctorului, un loc destul de retras şi îndepărtat de sediu, pentru a nu risca să dea vreun şef peste ei.
- Ce, băi, ăsta e A.N.- u? - face nea Ilie la un moment dat, uitându-se într-un dosar ce conţinea doar câteva file. Spargere la Broscuţa de unde s-au furat 50 de mici cruzi. Ce ăsta-i furt? Cred că vreo treizeci de mici au fost mâncaţi de cei care-au făcut cercetarea la faţa locului. Broscuţa era un micuţ bufet cu doar câteva mese, o baracă din placaj vopsit verde, amplasată la coada lacului de la Hanul Doctorului, cam peste drum de unde este acum şcoala de fotbal a lui Gică Popescu. Nea Ilie l-a învăţat pe Dorel să întocmească un proces verbal de recercetare a locului faptei din care să rezulte că într-un colţ al magaziei unde se păstra marfa, a fost găsita o gaură în placajul putrezit al barăcii. Apoi să trimită dosarul la Procuratură cu propuneri de clasare, întrucăt din investigaţii a rezultat că în zonă bântuia o haită de câini care, probabil, s-au strecurat noaptea în baracă şi au mâncat micii.
Dorel a respectat întocmai indicaţiile lui nea Ilie! Peste puţină vreme, dosarul îi este restituit, având rezoluţia procurorului scrisă apăsat, de-a latul referatului cu propuneri de clasare: "Nu aprob propunerile! Am peste cincizeci de ani şi încă nu am văzut, nici nu am auzit, despre câini care să mănânce mici cu muştar!" Nici Dorel, nici nea Ilie, nu observaseră că în dosar se specifica şi dispariţia a două borcane cu muştar!