Din istoricul comunității adventiste lițene

...

Nu trebuie să uităm însă că, deși marea majoritate a locuitorilor comunei sunt creștini de rit ortodox, în Lița există și o comunitate de creștini adventiști de ziua a șaptea! Începuturile acesteia pot fi identificate cu aproape un secol în urmă, în 1925, când printre membrii consiliului parohial al părintelui Ioan Anca se numărau Marin Bocioroagă și cumnatul său Gheorghe Grecu, zis Ducu. Om cu ceva știință de carte, Marin Bocioroagă era un cititor asiduu al cărții de căpătâi a creștinilor, Biblia! Fire iscoditoare a observat că, potrivit unor paragrafe ale cărții sfinte, precum cel în care se spune că Hristos a înviat din morți în prima zi a săptămânii, duminica nu este ziua a șaptea, zi în care Domnul s-a odihnit după desăvârșirea creației și care este consfințită drept zi de odihnă, închinată Domnului, potrivit celei de-a patra din cele zece porunci. Contrariat, a mers la părintele Anca și au purtat mai multe discuții pe această temă, după cum mi-a relatat nepotul său, Daniel Bocioroagă, unul dintre liderii comunității adventiste din Lița. Fac o paranteză și spun că, după părerea mea, aceste controverse au fost iscate și de faptul că în anul 1925 a fost adoptată Legea repaosului duminical și în sărbătorile legale, lege prin care duminica a devenit zi liberă în România, fapt de natură să creeze anumite dezbateri în societatea acelor ani. Controversele erau alimentate, probabil, și de faptul că în perioada interbelică în toate calendarele ortodoxe, duminica era trecută ca prima zi a săptămânii. Părintele Ioan Anca i-a dat dreptate consilierului său și le-a spus lui Marin Bocioroagă și cumnatului său, Gheorghe Grecu, care era de aceeași părere, că “dacă vor să fie cu adevărat credincioși să țină sâmbăta ca sărbătoare. El nu poate să facă acest lucru întrucât are familie grea, are zece copii de crescut, și nu poate risca să se pună împotriva bisericii oficiale și a legii”. Marin Bocioroagă și Gheorghe Grecu au început să se intereseze prin satele vecine dacă mai sunt oameni care gândesc ca ei. La un moment dat, demersurile lor s-au intersectat cu ale unui bătrân din Putineiu, Ivâncică Ștefan, care, împreună cu soția sa, umblau prin sate, desfășurând activități de evanghelizare. Aceștia i-au inițiat în punctele fundamentale de credință ale doctrinei adventiste precum și cu privire la modul de viață al adepților acestui cult, punând împreună bazele comunității de adventiști din Lița, lucru ce se întâmpla în 1935, la un deceniu după ce Marin Bocioroagă și Gheorghe Grecu începuseră să se îndoiască și să-și pună întrebări cu privire la corectitudinea practicilor lor religioase. La început nu au fost prea mulți, familiilor inițiatorilor alăturându-se cele ale lui Ion Șchiopu, Vița Manță și alți câțiva. Primul copil născut în sânul comunității a fost Cornel Bogioroagă, cunoscutul croitor de prin anii 70 – 80, ai cărui părinți erau ambii adventiști. Comunitatea ajunsese la circa douăzeci de persoane la începutul anilor ‘40, când regimul Antonescu a declanșat represiunea asupra cultelor religioase minoritare. La începutul lui septembrie 1940, prin două decizii ministeriale, asociaţiile şi sectele religioase au fost interzise, iar patrimoniul acestora a intrat în proprietatea statului. Guvernul Antonescu a revenit asupra acestor măsuri, dar în anii 1941 şi 1942 au fost înteţite practicile represive. Punctul culminant al deciziilor orientate spre prigonirea acestor culte a fost atins la 6 mai 1942, zi în care mareșalul Ion Antonescu a hotărât deportarea în Transnistria a tuturor „sectanţilor“. Până la urmă, măsura extremă s-a limitat doar la inochentişti, o grupare minoritară din Basarabia, dar în decembrie 1942 toate asociaţiile/cultele neoprotestante au fost din nou scoase în afara legii, dispoziţie care s-a păstrat până la căderea regimului Antonescu. În acest nefericit context, unii membri ai comunității lițene au fost arestați (Gheorghe și Floarea Grecu, Marița Bocioroagă, Vița Manță) și duși de către jandarmi până la București pe jos, din post în post, deși unele dintre femei erau gravide sau aveau copii mici. Aici au fost deferiți Curții Marțiale și judecați, norocul lor purtând numele maeștrilor avocați Ștefan Demetrescu și Ion Bătrâna–Voivodeni care, în pledoariile lor, au demonstrat instanței că acuzații erau oameni pașnici, gospodari, folosind și o metaforă din care rezulta că doar în pomii care au roade se aruncă cu pietre, obținând în final achitarea lor. În august 1948 regimul comunist promulgă Legea pentru regimul general al cultelor religioase prin care Biserica Adventistă de Ziua a 7-a, care număra circa 13000 de credincioși, este recunoscută alături de alte culte neoprotestante, activitatea acestora, ca și a bisericii majoritare, urmând a fi desfășurată sub controlul Ministerului Cultelor, devenit ulterior Departamentul Cultelor: Deși acum se aflau în legalitate, adventiștii întâmpinau o serie de greutăți din cauza faptului că, date fiind cerințele doctrinare, nu puteau participa sâmbăta la activitățile desfășurate în școli, fabrici, uzine și alte unități economico-sociale, ziua liberă la nivel national fiind cea de duminică. Membrii comunității au perceput acest fapt ca o constrângere, ca o limitare a drepturilor, care a determinat orientarea profesională a tinerilor spre meserii în care își puteau organiza singuri activitatea, putând astfel să aibă liberă ziua de sâmbătă: cizmărie, croitorie și altele de acest gen, în special în sectorul meșteșugăresc! Au existat însă și cazuri în care membri ai comunității lițene au reușit, uneori cu prețul unor controverse și discuții cu părinții adventiști, să lucreze la instituții de stat, cum a fost cazul copiilor lui Oniș Armeanu, băiatul acestuia, Ionel, care mi-a fost coleg de școală generală, reușind să fie admis și să urmeze cursurile Facultății de Geologie, iar după 1990 pe cele ale Facultății de Drept, fiind în prezent un renumit avocet în Câmpina și un membru de vază al comunității adventiste din acel oraș prahovean. Cu toate impedimentele arătate mai sus, comunitatea s-a dezvoltat puternic în anii regimului comunist, astfel încât prin 1976 ajunsese să numere 120 de persoane, fapt ce a impus necesitatea unui lăcaș propriu de cult, până atunci manifestările religioase având loc în spații închiriate la diferite persoane. Liderii comunității au încercat să obțină o autorizație pentru construcția unei case de rugăciuni proprii, dar autoritățile nu au fost de acord, întrucât legislația acelei vremi, în care Ceaușescu demarase acțiunea de sistematizare a satelor, impunea un imobil cu etaj, ceea ce depășea posibilitățile financiare ale comunității. Inventivi, tinerii adventiști au găsit o soluție, cumpărând o casă cu terenul aferent pe numele unuia dintre ei, pe care au intenționat să o transforme în lăcaș de cult. În luna august a acelui an, 1976, au trecut la mărirea și amenajarea clădirii, pe bază de autorizație de extindere. Până în toamnă au ridicat noua construcție, de 19 X 6,5 metri, dimensiuni în care fusese inclusă și o parte din clădirea inițială. Autorităților locale nu le-a convenit acest lucru, probabil din cauza politicii generale de desconsiderare a bisericii, promovate de statul comunist care clama ateismul, și i-au acționat în instanță, reușind să obținâ o hotărâre judecătorească prin care se impunea demolarea construcției. Membrii comunității adventiste nu s-au împăcat cu această situație și au mers în audiență la primul-secretar al Comitetului județean de partid, cel care pe atunci conducea tot ce mișcă în județ, Teodor Roman. Inițial acesta nu le-a luat în seamă doleanțele, dar adventiștii lițeni au mers într-o nouă audiență, prezentând primului-secretar documente din care rezulta că instanța pronunțase această hotărâre pe baza unor măsurători mult exagerate, din care rezulta o lungime de 30 de metri ai clădirii, față de cei 19 din realitate. Primul-secretar l-a convocat pe inspectorul pentru culte, care a recunoscut că se exagerase. În fața acestei situații, Teodor Roman a hotărât destituirea lui Lucică Mocanu, secretarul Consiliului Popular al comunei Lița, cum se numea pe atunci Primăria, și sancționarea cu amendă a vice-primarului Tane Cojoacă. Hotărârea de demolare urma să nu se mai aplice, dar a impus adăugarea unui etaj clădirii, pentru a fi conformă legislației în curs. O comisie de la Serviciul de sistematizare al județului, condusă de inginerul Andrei din Lunca, a hotărât însă că fundația clădirii nu-I suficient de rezistentă pentru a suporta un etaj, inchizând astfel problema. Noua clădire nu era încă finalizată, când marele cutremur din 4 martie 1977 a deteriorat parțial grajdul familiei Grecu, folosit ca loc de adunare a comunității. În aceste condiții, au hotărât să se mute în noua locație la care partea de interior era deja finisată, permițând folosirea acesteia pentru ținerea slujbelor rituale. Pentru a putea fi folosită în acest scop era necesară, însă, aprobarea autorităților. Inițial, lițenilor nu li s-a acordat permisiunea de a-și folosi biserica dar, după câteva audiențe primul-secretar Teodor Roman s-a lăsat cumva înduplecat, dându-i însă dispoziție inspectorului pentru culte să le găsească un sediu unde să-și țină adunările, dar nu în Vaidei, unde locuiau majoritatea membrilor comunității, ci la celălalt capăt al satului. Această disoziție era justificată, cred, de dorința de a le pune bețe în roate și a le îngreuna credincioșilor prezența la slujbe, întrucât, pentru comuniști, religia constituia un drog care le întuneca mințile, opiul popoarelor, după cum spusese Karl Marx, unul dintre corifeii ideologiei comuniste. Auzind ce i-a cerut primul-secretar inspectorului pentru culte, Daniel Bocioroagă i-a replicat: - Dar, tovarășe prim secretar, asta ar însemna ca în fiecare sâmbătă toți cei peste o sută de adventiști ai nostri să defileze de două ori prin tot satul, pe șoseau principală, cu Bibliile în mână! Vizualizând imaginativ marșul acestora, Teodor Roman și-a dat o palmă peste frunte și a exclamat, adresându-i-se inspectorului: - Băi, știi că au dreptate? Lasă-i să-și folosească clădirea lor! Comuniștii, ca și guvernanții de astăzi, de altfel, se temeau de orice manifestare ce presupunea prezența unor grupuri numeroase de persoane, care nu era organizată de ei și pe care nu o puteau controla. Și astfel, din 10 iunie 1978, membrii comunității au putut să intre și să folosească biserica pe care și-au construit-o prin forțe proprii. În prezent lăcașul de cult al comunității adventiste din Lița este un local, bine întreținut, modernizat cu sprijinul primăriei, al membrilor comunității, precum și al donațiilor tinerilor care lucrează în străinătate, fiind dotat cu încălzire centrală, aer condiționat, instalație de sonorizare, parchet, geamuri termoizolante din termopan. Pentru acompaniamentul imnurilor religioase în dotarea lăcașului de cult există un pian clasic și unul modern, electronic. Comunitatea nu a beneficiat în trecut și nici acum de serviciile unui pastor propriu, ci de cele ale unor pastori itineranți, care se deplasează consecutiv pentru ținerea slujbelor la mai multe adunări din localități diferite,. Primul pastor care a deservit comunitatea din Lița s-a numit Trașcu, iar mai târziu slujbele au fost officiate de pastorul Paraschiv. În prezent, adunarea credincioșilor lițeni este păstorită de domnul Șerban Paul, cu studii teologice, ajutat de cei trei membri ai comitetului comunității: Marin Tudosoiu, Nelu Roată-Moale și Daniel Bocioroagă.