O cursă cu peripeţii

Din spectrul infracţiunilor de domeniul liniei de muncă CAV, făcea parte şi cea de speculă. Nu o să intru acum în definirea, din punct de vedere juridic, şi prezentarea acestei infracţiuni, dezincriminată după 1990,. Specific doar că, în esenţă, consta în cumpărarea de produse în scop de revînzare, implicând realizarea unui profit. Una din formele de realizare, pentru că în codul penal din 1969 erau incriminate patru variante ale infracţiunii de speculă, plus altele în legi speciale, precum stocarea de mărfuri alimentare ( zahăr, făină, mălai, orez, cafea) în cantităţi ce depăşesc nevoile consumului familial pe o perioadă de o lună de zile, prevăzută de Decretul 306 din 9 octombrie 1981. Ei, şi la linia de muncă CAV, pe când eram încă la municipiu, eu şi Vilău primisem unele informaţii referitoare la un căruţaş, Vică Zară, care era semnalat că, având relaţii la depozitul de combustibil Cernele, cumpăra de acolo lemne de foc pe care le revindea la preţ de speculă (cu suprapreţ adică) cetăţenilor din cartierele mărginaşe, în care predominau casele încălzite cu sobe. Precizez că în acei ani ai deceniului opt infracţiunile de speculă erau determinate şi favorizate de lipsa de pe piaţă a bunurilor de strictă necesitate pentru traiul zilnic, iar factorii responsabili, în loc să acţioneze pentru înlăturarea cauzelor, adică pentru îndestularea pieţei cu mărfuri, preferau paliative pentru înlăturarea efectelor, precum adoptarea unor acte normative care să sancţioneze comerţul ilicit. Dar oamenii aveau nevoie de produse, iar specula înflorea, speculanţii asumându-şi riscurile de dragul unor câştiguri substanţiale! L-am luat în lucru pe Zară, reuşind să stabilim destule persoane care beneficiaseră de serviciile sale! Independent de noi, şeful biroului, lt. colonel Toma Marghescu, obţinuse informaţii despre presupuse acte de corupţie ale căruţaşului, în sensul că, profitând de relaţiile pe care le avea la depozit, Zară pretindea diverse sume de bani în scopul facilitării obţinerii unor cantităţi de lemne. Discutabil, întrucât Zară nu avea calitatea de funcţionar ori alt salariat, deci nu ar fi subzistat infracţiunea de luare de mită, am opinat noi cu ocazia şedinţei de analiză a lucrării informative cel avea ca obiect, prilej cu care coroborasem informaţiile noastre cu ale şefului. Oricum, am ajuns la concluzia că suspectul făcea bani frumoşi din activităţile sale ilicite, găsind suficienţi amatori care preferau să apeleze la serviciile sale, în loc să piardă zile întregi pe la depozit până obţineau aprobare pentru o căruţă - două de lemne. Cazul avea potenţial, iar şeful biroului a decis să se implice în realizarea materialului printr-o sursă a sa, care avea posibilitatea identificării şi influenţării unui posibil denunţător care să colaboreze cu noi la organizarea unei prinderi în flagrant. Pe atunci nu exista instituţia ofiţerului acoperit, iar pentru îndeplinirea misiunilor ce vor reveni peste ani acestuia trebuia să recurgi la tot felul de combinaţii, uneori dificil de realizat, îndeosebi în ceea ce privea scoaterea din cauză a persoanelor implicate în activiţi la marginea legii, dirijate de organele de miliţie, pentru înfăptuirea unor sarcini ce le reveneau! Până la găsirea persoanei dispusă la colaborare am mai aprofundat unele verificări în legătură cu suspectul. A rezultat că acesta avea, cumva, o acoperire legală pentru activităţile sale, lucrând în baza unei convenţii de prestări servicii încheiate cu Intreprinderea Comercială de Stat Metalo-Chimice (I.C.S.M. Craiova), forul tutelar al Depozitului de combustibil Cernele. Existenţa acestei convenţii îl punea într-o altă poziţie din punct de vedere juridic pe Zară, care putea fi astfel asimilat categoriei de „alt salariat”, fiind deci prezumtiv subiect al infracţiunii de luare de mită. În scurt timp şi Toma Marghescu a găsit persoana dispusă să colaboreze la realizarea prinderii în flagrant a căruţaşului, în timp ce primea o sumă de bani ca urmare a livrării unei cantităţi de lemne. Marfa a fost livrată la domiciliul denunţătorului, Zară fiind rugat, la indicaţia noastră, să vină să-şi ia banii de la un magazin din pasajul Buzeşti, unde lucra clientul căruia-i dusese lemnele şi unde existau condiţii mai bune pentru realizarea flagrantului! În ziua respectivă, cu vreo jumătate de oră înaintea celei convenită pentru întâlnirea dintre denunţător şi căruţaş, eu împreună cu Ilie Vilău şi un elev de anul trei al scolii de ofiţeri, care era în stagiu de practică la biroul economic, ne-am amplasat într-o tutungerie de pe strada Fraţii Buzeşti, prin vitrina căreia supravegheam magazinul din pasaj, unde lucra denunţătorul. În prealabil acesta primise de la noi suma de şapte mii de lei (echivalentul salariului meu pe vreo trei luni şi jumătate), în bancnote de câte o sută de lei, marcate cu creion galben fluorescent şi prăfuite cu o substanţă invizibilă la lumină naturală, dar care, sub lampa cu ultraviolete, devenea de asemenea fluorescentă. În plus, seriile bancnotelor fuseseră înregistrate într-un proces verbal încheiat după tot tipicul, în prezenţa unor martori asistenţi. Supravegherea din tutungerie era destul de dificilă, deoarece circulaţia intensă de pe strada Fraţii Buzeşti, cu sens unic ca şi acum, nu permitea o vizibilitate perfectă a unităţii comerciale. Noi eram destul de surescitaţi şi emoţionaţi, cei care aţi trecut prin astfel de momente cunoaşteţi senzaţiile. Treceam printr-o gamă de sentimente, de la speranţă la teamă. Teamă să nu înşelăm încrederea şefului, care ne lăsase pe noi, nişte puştani în fond, să punem mâna pe un individ versat şi periculos. Cazierul său, destul de stufos, abunda în infracţiuni de natură judiciară, constatate şi instrumentate de ofiţeri din Inspectoratul General al Miliţiei în cadrul vestitelor acţiuni Dunărea! Teamă că, datorită circulatiei intense, fluxului de maşini adăugându-i-se numărul mare de persoane care frecventau pasajul, precum şi vremii mohorâte de toamnă, cu niţică ceaţă şi luminozitate scăzută, n-o să-l vedem pe suspect ori nu vom sesiza semnalul stabilit cu denunţătorul şi vom rata acţiunea.... Teamă, teamă, teamă! Speranţă! „Hai, băi, că nu sântem chiar nişte novici, nu ne-ar fi lăsat şeful doar pe noi...” Iaraşi teamă apoi... Şi tot aşa! Nici n-aş putea spune cât timp a trecut, clipele având alte dimensiuni în astfel de momente, când am văzut un bărbat înalt, brunet, vânjos, intrând în magazin. - Ilie, puiule, fiţi pe fază! Cred că ăsta-i omul nostru! După vreo cinci minute brunetul a ieşit pe uşa magazinului, însoţit de denunţător. Noi, care între timp ieşisem din tutungerie, traversasem şi ne plasasem strategic în apropierea uşii, eram cu ochii cât sarmalele! În timp ce-şi lua la revedere de la căruţaş, omul nostru şi-a trecut de două ori mâna stângă prin păr! Semnalul! Ăsta e! Ne-am năpustit şi l-am prins de deasupra coatelor! - Miliţia! Nici o mişcare! Stai potolit, că avem o vorbă cu tine, doar! Nu s-a opus, nu a vociferat! Ne-a însoţit liniştit, peste stradă, în tutungeria de unde supravegheasem magazinul. Aici, în prezenţa vânzătoarei şi a doi clienţi, l-am legitimat şi i-am făcut percheziţie corporală! La percheziţie, să leşinăm nu alta! Când au început, măi fraţilor, să curgă la sute din toate buzunarele lui Vică Zară….Dar ce zic eu

sute….Maldăre de sute! Maldăre. Maldăre! Când am terminat, le-am numărat şi am făcut monetarul, a rezultat că Zară avea asupra lui peste 58 000 de lei! Cincizeci şi opt! Ca să realizaţi dimensiunea sumei, gândiţi-vă că pe atunci o maşină Dacia, că altele nu se prea găseau, costa în magazin, nou-nouţă, 65 000 de lei. Sumă pe care de-abia o încropeai după ani lungi de economii! Mă refer la oamenii corecţi, evident, şi cu salarii medii! Deci căruţaşul nostru avea asupra sa aproape întreaga sumă necesară achiziţionării unui autoturism! Şi-acuma apuca-ţi-vă Iancule, Ilie şi elevule (nu-i dau numele, o să vedeţi mai încolo de ce!) şi căutaţi şi găsiţi între cele peste 580 de bancnote din buzunarele lui Zară, pe cele 70 ale tale, cele înseriate şi marcate! Nu era chiar căutarea acului în carul cu fân, dar nici prea departe, bancnotele, identice în aparenţă, nefiind diferenţiate decât de seriile şi numerele înscrise pe ele. Şi nu nişte numere simple, ci unele din şase cifre! Nu era o treabă simplă, n-aveam cum să le găsim! Cel puţin nu acolo, la faţa locului! N-aveam decât să ne apucăm de redactarea procesului verbal de constatare, în care să menţionăm toate, dar absolut toate, seriile şi numerele bancnotelor găsite asupra lui Gică Zară! Am început să redactăm procesul verbal, în prezenţa martorilor asistenţi. Ilie Vilău scria, avea un scris frumos, citeţ, uşor lizibil, eu dictam, elevul, aşezat în dreptul uşii, având misiunea să nu-l scape din ochi pe căruţaş. A scris Ilie şi-a tot scris, numai menţionarea seriilor şi numerelor celor peste 580 de bancnote întinzându-se pe câteva pagini bune! Au fost menţionate şi diverse înscrisuri găsite în buzunarele lui Zară, hârtiuţe de tot felul, pe care erau nume de persoane, adrese, cifre…”Clienţi de-ai săi, sume datorate”, ne-am zis! Probe pentru dosar! Redactarea procesului verbal durase ceva vreme, timpul zburase! Când venisem la tutungerie era în jurul prânzului şi-acum, când ne-am aruncat ochii pe geam, era seară de-a binelea. Ne-am strâns hârtiile şi le-am pus, împreună cu banii lui Zară, în geanta lui Ilie, o gentuţă maronie, mai mult un plic din piele de fapt. Am ieşit din tutungerie, mai întâi eu, să văd care-i atmosfera, să nu ne trezim înconjuraţi de tot neamul lui Ilie, când ieşeam. Tutungeria n-avea telefon, de telefoane mobile nici n-aflasem că există pe-atunci, alte unităţi cu telefon nu erau prin jur, aşa că nu mai luasem legătura cu baza şi nici nu aveam cum s-o luăm pentru a cere să ne trimită o maşină de serviciu. Am ieşit deci afară, m-am benoclat, mi s-a părut că totul e-n regulă, şi le-am făcut celor doi semn să iasă cu suspectul. Au ieşit ţinându-l între ei, unul de-un cot, celălalt de altul. Am luat-o la stânga, spre restaurantul Craiova, având maşina lui Ilie parcatâ pe Kogălniceanu, puţin mai încolo de colţul intersecţiei, spre Minerva! N-o ţinusem în apropiere, să nu fie recunoscută cumva, să gonească pasărea din colivie! Mergeam, deci, spre locul în care aveam maşina parcată. Zară, cuminţel, cuminţel, de când începuse totul, nu s-a opus, n-a vociferat, n-a făcut nazuri! Ne cam adormise vigilenţa, ce mai! Cum s-a vazut afară însă, la întuneric, şi cum a zărit un spaţiu liber printre maşinile care curgeau şuvoi pe Fraţii Buzeşti, zbrrrrr! Ca pupăza lui Creangă! S-a smuls din braţele lui Ilie şi-ale elevului, şi-a tulit-o iepureşte, traversând printre maşini, pe trotuarul celălalt. Ilie, după el, a apucat să traverseze şi el, ţinând-o destul de aproape de fugar! Eu şi elevul fugeam pe partea cealaltă a străzii, partea cu tutungeria, cu ochii şi după fugar, şi după un loc mai liber printre maşini, să putem traversa şi noi! Norocul nostru, am gândit eu, că fuge spre locul în care aveam maşina, i-ar dacă-l prindem o să ne fie mai uşor! Dac-o lua-n parte-ailaltă, dus era! Am reuşit şi eu să traversez şi să mă apropii cumva. Elevul, l-am pierdut pe drum! La intersecţia Fraţilor Buzeşti cu Kogălniceanu, vis-a-vis de restaurantul Craiova, era pe atunci Trustul de Construcţii, care avea o curticică, în fundul căreia era o antenă din aia mare, pe un schelet din ţevi groase, cu o bază de câţiva metri pătraţi. Cred că există şi acum! Ei, şi Zară a intrat în fugă, în curtea asta, Eu cu Ilie după el! Simţindu-ne aproape , a fugit cu noi pe urmele lui, spre antena aia unde a reuşit să ne fenteze, ocolindu-i baza şi luînd-o din nou către ieşirea spre Kogălniceanu! Realizând că dacă apucă să iasă în strada, dus este, am avut o inspiraţie subită şi-am strigat, din rărunchi: - Trage, Ilie! Trage, că suntem singuri, şi nu-i putem lovi pe alţii! Foc! Foc! Auzind comanda ,,Foc!’’, Zară, care avusese de-a face cu cei de la judiciar şi ştia el ce ştia, s-a oprit şi a ridicat mâinile! Nu umblam înarmaţi, noi, cei de la economic, având de regulă de-a face cu persoane mai puţin predispuse spre violenţă, dar căruţaşul n-avea de unde să stie asta! Pe asta şi mizasem, de fapt! M-am apropiat şi, pentru a-i lua maul, i-am tras un pumn în tâmplă, năucindu-l! Gest lipsit de eleganţă, recunosc, mai ales că se predase, ridicase mâinile! Dar eram surescitat, pe de-o parte, pe de alta mă temeam să nu fie doar o stratagemă şi să ne fenteze iar! Nu aveam nici cătuşe! Aşa că am scos cureaua de la pantaloni şi i-am legat mâinile strâns la spate! După care l-am dus la maşină, parcată în apropiere. Aici şi voiam de fapt să ajungem, doar că mai încet, nu aşa repede! La maşină a apărut şi elevul. Nu l-am întrebat nimic, nici nu mă gândeam pe unde fusese, de fapt. L-am băgat pe Zară în maşină, în spate cu elevul, când observ, deodată, că Ilie are mâinile goale! - Ilieeee! Unde-i geanta? - Geanta?- face bulversat Ilie. C-C-Care geantă? - Geanta cu actele şi banii! - A-A-Am aruncat-o să alerg mai repede! Am simţit că mor! Simţeam că mă toooopesc, aşa, şi mă scuuurg în pământ! ,,Nu mai avem nici o probă, gândeam! Şi să vezi că Zară, căruia trebuie să-i dăm drumu’ acum, vine mâine şi ne cere banii! Doar are martori că i-am luat banii!” Mi se învârtea capul! Şi-mi vâjâia, vâjâiiiiaaaa! ,,De unde să scoatem noi acuma 58 000 de lei? Ne v-a crede cineva pe noi, doi ofiţeri tineri, că i-am pierdut şi că nu ni i-am însuşit? Or să creadă că n-am rezistat tentaţiei unei sume aşa de mari!”, gândeam! Băiat sărac, de altfel, era prima dată când văzusem o sumă atât de mare! - Elevul rămâne cu suspectul şi noi mergem după geantă, Ilie! Încuie- i în maşină! Şi-am plecat după bani. Şi-am avut noroc! Doamne, ce noroc am avut! Pe Fraţii Buzeşti, nu departe de locul pe unde traversaseră Zară şi Ilie, când se smulsese din mâinile lor, am găsit geanta! Pe jos, lângă peretele unei clădiri. Se înserase, v-am spus! Strada nu era prea bine luminată, doar razele ce răzbăteau prin vitrinele magazinelor! Culoarea maronie, pământie, a genţii o camuflase cumva, nu o lăsase să iasă în evidenţă! Noi am gasit-o că ne uitam după ea, cu ochii cât cepele! A fost prima oară, şi singura cred, când l-am binecuvântat pe Ceauşescu pentru economiile lui de energie electrică! Dacă ar fi funcţionat iluminatul stradal, adio geantă, adio bani! Ne-am întors la maşină, ne-am îmbarcat şi hai la prăvălie, cum ziceam noi! La miliţie, de! Aici, nici pui de maică! În afara celor din serviciul de zi! Şeful cred că se plictisese să ne-aştepte, datorită chestiei cu seriile celor peste 580 de bancnote întârziasem peste orice limită presupusă de timp. Se gândise, ne-a mărturisit a doua zi, că ratasem şi nu ne mai trăsese inima să venim la birou. Amânam praftura pe-a doua zi, când ne-ar mai fi trecut din ciudă. Aşa că plecase acasă, nelăsând pe nimeni să ne aştepte. „Şi-apoi, am gândit eu răutăcios, nici n-ar fost cine ştie ce captură impresionantă, să facă vâlvă-n oraş! Un căruţaş, acolo! Eeeeei, ia să fi fost vreun director, să fi văzut cum ne-aştepta!” Nici ofiţerul nostru de economic din echipa de cercetare nu era acolo. Era plecat la un eveniment. Aşa că a trebuit să ne organizăm noi. Trebuia să rămânem cu Zară, să-l cercetăm peste noapte, să rezolvăm cu criminaliştii, cu ultravioletele! Aveam destulă treabă! Ne-am înţeles ca Ilie să plece după mâncare, iar eu, împreună cu elevul să începem anchetarea celui în cauză. Ilie a plecat iar eu şi elevul ne apucăm de treabă. Eram la camera numărul 30, de la etajul doi, etajul miliţiei economice. Eu stăteam în spatele biroului, Zară pe scaunul din faţa biroului, iar în spatele acestuia, la celălalt birou, elevul. Pentru a-l supraveghea pe suspect şi pentru a învăţa cum decurge ascultarea făptuitorului. În sertarul biroului aveam un minicasetofon! Să nu vă inchipuiţi cine ştie ce minune a tehnicii, era aşa cam cât o carte mai groşcioară, ce cât o carte, era cam cât cele trei volume împreună ale Dreptului Penal al lui C. Bulai, dacă vi le-amintiţi. Producţie românească! Zară începuse să facă fiţe! Refuza să răspundă la întrebări şi să scrie. Întrebările alea simple de început, pentru identificare, nume, prenume, data naşterii... - Cine eşti tu, băi să mă anchetezi pe mine? Nici nu ţi s-a uscat cerneala pe legitimaţie şi vrei să mă anchetezi pe mine, băi? Păi, ştii tu cine sunt eu? Pe mine m-au anchetat oameni grei din poliţie, băi, nu de-alde tine! Colonelul Alfloarei împreună cu echipa sa de la Ighemeu! Dar tu? Tu cine eşti să ai pretenţia să-ţi răspund la întrebări? Nici măcar n-am auzit de tine! În timp ce el îşi susţinea peroraţia, gioarsa mea din sertar a început să fâşâie. Mai păţisem asta, aşa că ştiam că i s-au dus bateriile. M-am ridicat şi am ieşit din spatele biroului, cu gândul să mă duc la fişet, unde aveam baterii de rezervă. Interpretând probabil gestul meu drept o intenţie de a-i sancţiona impertinenţa, ori amintirea pumnului pe care i-l trăsesem în curtea Trustului de Construcţii, l-a făcut să-şi iasă din minţi pe Zară! S-a ridicat fulgerător şi a sărit la mine, prinzându-mă de gât cu amândouă mâinile. Am căutat să scap din strânsoare, să-i descleştez mâinile, dar nu puteam, era un tip vânjos, mai înalt ca mine, iar antrenamentul zilnic cu încărcatul şi descărcatul lemnelor în căruţă işi spunea cuvântul. Când a văzut că sare la mine şi mă apucă de gât, elevul în loc să sară în ajutorul meu, a zbughit-o pe uşă. Mi-a trecut prin cap că fuge la ofiţerul de serviciu, să-i cheme în ajutor pe cei din serviciul de zi. Ajutoarele însă întârziau să apară! Ne hâţâiam încolo şi-ncoace prin încăpere, răsturnasem scaunele, rupsesem harta de pe perete. Nu reuşeam să scap din strânsoarea lui Zară, gâfâiam, nu mai aveam aer, mi se beliseră ochii în cap, începuse să mi se întunece vederea. Dumnezeu însă ţinea cu mine în ziua aia. Cu ultima fărâmă de luciditate cred, împingându-ne încolo şi-ncoace prin birou, am observant că Zară avea picioarele desfăcute şi l-am lovit puternic cu genunchiul în testicule! S-a muiat, mi-a dat drumul din strânsoare şi s-a chircit pe jos, cu mâinile între picioare. Cu ultimele puteri am deschis sertarul biroului, am scos de acolo cătuşele şi m-am prăbuşit, la rândul meu, peste Zară, unde am reuşit să-i pun o brăţară pe o mână iar pe cealaltă să o prind de ţeava de lângă podea a caloriferului. Am stat destul prăbuşit acolo, peste ţigan, până mi-au revenit cât de cât puterile. Întrebându-mă în tot acest timp de ce nu vine ofiţerul de serviciu! M-am sculat şi, cu picioarele tremurânde, am ieşit pe hol şi-am mers până la casa scării. Nu prea departe, camera 30 fiind prima pe stânga, având perete comun cu casa scării. M-am sprijinit de balustradă si-am strigat în jos, spre ofiţerul de serviciu, Eram atât de bulversat, încât uitasem de telefon, uitasem că am telefon în birou, de unde puteam vorbi cu cei din camera de serviciu. Mi-a răspuns şi l-am rugat să-l trimită sus pe elevul de la economic! - Ce elev, care elev, nu-i nici-un elev aici! Sunt doar eu, cu ajutorul şi şoferul de serviciu! - Poate a ieşit afară, am zis. - N-a ieşit nimeni afară. Doar Ilie Vilău! M-am întors pe holul de la economic. Am deschis uşa biroului nostru. Era doar Zară, prăbuşit lângă calorifer. Uşile celorlalte birouri erau încuiate. Mai rămăsese doar WC-ul de pe etaj. Am intrat acolo şi am deschis, pe rând, uşile celor trei cabine! În ultima dintre ele l-am găsit, ghemuit, pe domnul elev. L-am privit cu dispreţ şi-am ieşit afară! A fost repartizat la Dolj, unde-a lucrat până a ieşit la pensie. A lucrat şi el pe la Poliţie, vorba domnului chestor Berechet, fost sef al Poliţiei Române, care îşi clasifica subordonaţii în oameni care lucrează în Poliţie şi oameni care lucrează şi ei pe la Poliţie! Oi greşi, influenţat de întâmplarea de-atunci. Însă n-am auzit de vreun caz răsunător rezolvat de fostul elev! De câte ori îl întâlneam, pe holuri ori pe la şedinţe, îmi aminteam cum zăcea acolo, ghemuit în WC-ul de la etajul doi. Ce gândeam, vă las să presupuneţi! Sper că va citi aceste rânduri, pentru că este aici, face parte din grupul nostru. Şi sper ca măcar acum să-i fie ruşine şi să regrete laşitatea de atunci. Măcar acum, pentru că n-a regretat-o niciodată, cred. Pentru că dac-ar fi regretat-o şi-ar fi cerut măcar o dată scuze. Prilejuri a avut, dar n-a facut-o. Ori, cine ştie? Laşitatea o face parte din structura sa intimă şi i s-o părea o chestiune absolut normală! Dar să revenim la Zară. Nu mai sunt multe de spus! A fost cercetat, toaletat, trimis în judecată în stare de arest. În rechizitoriu i s-au reţinut în sarcină şi infracţiuni de speculă şi infracţiuni de luare de mită. Instanţa a desfiinţat însă multe dintre ele, întrucât căruţaşul a beneficiat de serviciile unui apărator excelent. La banii lui îşi putea permite, nu? Găselniţa apărării a constat în aceea că, în convenţia încheiată cu ICSM Craiova, se stipula ca lemnele să fie transportate până la domicilul clientului, locul livrării, interpretat de apărător, fiind la poarta locuinţei. Nu se stipula nicăieri că lemnele trebuie duse în curte, într-un anumit loc. Ori faptul că Zară nu lăsa lemnele la poartă, ci le arunca peste gard, a fost considerată o prestaţie suplimentară, de natură să justifice sumele în plus încasate de Zară, care depăşeau preţul legal al lemnelor, datorat depozitului. Pe lângă dosarul penal întocmit lui Zară, am vrut să sesizăm şi comisia constituită pe lângă Judecătoria Craiova conform Legii 18/1968 pentru verificarea provenienţei licite bunurilor. Nu a ţinut, căruţaşul şi fiii săi având împreună opt cai, de pe urma cărora încasau lunar peste 18 000 lei, contravaloarea prestaţiilor efectuate. Legal! Ori, cel mai mare salariu dintr-un judeţ în vremurile acelea era cel al primului secretar, în cuantum de 12 000 lei. Tare Zară, nu? Sumele totale rezultate ar fi acoperit lejer contravaloarea bunurilor deţinute de familia căruţaşului! Peste ani, în vremurile democraţiei noastre originale, clientul meu avea să ajungă unul dintre liderii lumii interlope din Craiova, şeful clanului Zară, curtat de politicieni pentru voturile pe care le putea aduce! Independent de asta, mica noastră aventură mi-a adus respectul acestuia, pe care nu l-a mai interesat nicicând cerneala de pe legitimaţia mea. Mi-a arătat întotdeauna respect, în toate ocaziile în care drumurile noastre s-au intersectat, respect pe care l-a pretins şi din partea alor săi faţă de mine. După obiceiul lor, m-a rugat în mai multe rânduri să-i cunun ori să-i botez fii ori nepoţi. L-am refuzat politicos, codul meu etic neacceptând nicicând astfel de compromisuri. Acum câţiva ani am avut satisfacţia să citesc într-un articol scris de publicistul Costică Preda, cunoscut pentru incisivitatea sa faţă de poliţiştii doljeni, că aş fi fost singurul poliţist din Craiova care a reuşit vreodată să-l aresteze pe Vică Zară! Nu ştiu de unde ştia, eu nu am discutat niciodată cu ziariştii despre acest caz. Nu ştiu nici dac-o fi adevărat ce-a scris, însă, de ce să n-o recunosc, mi-a făcut plăcere!

Pilotul, basarabencele şi ceferiştii

Lucram la Biroul economic, pe linia de muncă CAV (contrabandă, aur, valută), împreună cu Ilie Vilău. Intr-o vreme, primeam frecvent informaţii referitoare la un bărbat în vârstă, atletic, înalt, care oferea spre vânzare bijuterii şi alte obiecte din aur personalului unităţilor comerciale de pe Calea Bucureşti. Işi căuta clientela în rândul comercianţilor pentru că aceştia dispuneau totdeauna de bani cash, băgând, la nevoie, chiar mâna în tejghea, pentru a nu pierde un chilipir. Bătrânul spunea că a fost pilot la viaţa lui şi că îl cheamă Vernescu. Investigaţiile noastre pentru identificarea lui Vernescu nu s-au soldat cu nici un rezultat. La evidenţa populaţiei nu am găsit nici un Vernescu, ale cărui date de stare civilă (sex, nume, vârstă aproximativă, etc.) să bată cu ale suspectului nostru, iar la aeroport, Centrul Militar, unităţile militare de profil ori prin blocurile de la ieşirea spre Balş, locuite preponderent de cei din aviaţie, nu auzise nimeni de un fost pilot Vernescu. Am realizat că ,,lucra sub acoperire”, folosind o falsă identitate. Cum să facem totuşi să-l identificăm? Am apelat la o persoană de sprijin dintr-o unitate comercială din zonă, care ne spusese că-l ştie din vedere pe falsul pilot, înţelegându-ne ca atunci când îl va vedea pe acesta în magazin, să-i facă un semn discret lui Ilie, amestecat printre clienţi. Ne-am gândit că Ilie Vilău, care avea o figură adolescentină, n-o să-i atragă atenţia suspectului, făcându-l să intre la bănuieli. Lui Ilie, cu figura lui imberbă, nici acum când a sărit binişor de 50, nu-i dai anii pe care-i are, dar acum vreo trei decenii? Părea doar un adolescent! După ce a petrecut câteva ore zilnic, timp de aproape o săptămână, în magazinul respectiv, Ilie a reuşit să-l vadă pe suspect şi să şi-l întipărească pe retină. Magazinul fiind frecventat de un mare număr de persoane, care afluiau în permanenţă, prezenţa lui Ilie în unitate pentru o perioadă mai mare de timp, n-a trezit suspiciunile nimănui. Am apelat apoi la serviciile grupei de filaj şi investigaţii care, de puţină vreme, funcţiona conspirat în structura Miliţiei judeţene. Acesta a fost, din câte ştiu, unul dintre primele cazuri ale proaspetei structuri, dacă nu chiar primul. Victor Sărăcin ştie mai bine! După o zi-două, Ilie a reuşit, în acelaşi magazin, dacă nu mă înşel, să-l predea filajului pe suspect, care, în scurtă vreme, a fost plasat la domiciliu, identificarea fiind apoi floare la ureche. Investigat de grupa de profil, falsul pilot s-a dovedit a fi basarabean de origine. Născut şi crescut într-o familie înstărită (tatăl său fusese, înainte de război, prefectul unui judeţ din Moldova de peste Prut) Izbiceanu, cum se numea suspectul nostru, nu fusese nicicând angajat undeva, trăind din rezerve şi diverse expediente. Informativ, stabilisem încă dinainte de identificarea traficantului suficienţi clienţi care dăduseră curs ofertelor acestuia, astfel încât am fi putut trece direct la anchetă. De amorul artei însă, precum şi pentru rodarea proaspetei structuri, s-a hotărât punerea în filaj a traficantului. Folosirea acestui mijloc a permis lărgirea cercului de clienţi identificaţi, conducându-ne totodată la concluzia că suspectul dispune la domiciliu de o cantitate de bijuterii pretabilă a fi oferită spre vânzare. Era deci momentul să trecem la realizarea materialului informativ! Cu aprobările de rigoare, am hotărât ca trecerea la realizare să fie făcută printr-o prindere în flagrant. Un flagrant reuşit ne-ar fi betonat, practic, probatoriul. In ziua stabilită, cei din echipa de prindere ne-am amplasat în zona barului Select de pe Calea Bucureşti, ţinând legătura în permanenţă cu echipa de filaj. În jurul prânzului, la semnalul şi indicaţiile şefului filajului, am pătruns în restaurantul Rotonda, unde, pe o masă amplasată strategic în dosul a două coloane masive, Izbiceanu etalase o serie de bijuterii, admirate şi probate de câteva fete din personalul unităţii. Flash-uri! ,,Miliţia! Staţi pe loc! Nu mişcă nimeni!” Şi alte amabilităţi obişnuite în ocazii de-astea! După ce ne-am legitimat, am procedat la identificarea persoanelor prezente, audierea lor sumară, redactarea procesului verbal de prindere în flagrant şi al celui de ridicare a bijuteriilor, atât cele etalate cât şi altele, ce fuseseră găsite asupra lui Izbiceanu. După care ne-am strâns jucăriile si-am plecat acasă la traficant, care nu locuia prea departe, pentru efectuarea perchezitiei domiciliare. Iniţial părea că percheziţia nu ne oferă nimic în plus. Oare Izbiceanu să fi purtat asupra sa tot aurul disponibil? Ori nu alesesem noi bine momentul acţiunii? Adevărul este că în timpul documentării informative nu reuşisem să stabilim sursa de aprovizionare a suspectului şi nici alte date legate de periodicitatea livrărilor să zicem, ceea ce ne-ar fi permis să lovim la momentul oportun! Părea că totul e gata, nu ne rămânea decât să plecăm la sediu cu suspectul şi să începem ancheta. La un moment dat însă, am observat că Izbiceanu devine agitat cănd ajungeam într-un anume loc al locuinţei. Devenea volubil, încerca să ne canalizeze atenţia spre diverse aspecte. Treceam în altă cameră, se liniştea. Ne-am întors, iarăşi agitaţie. Măi, în camera asta trebuie să fie ceva. Şi-am luat-o metodic, circular, de-a lungul pereţilor! Hopa! Frigiderul! Aici trebuie să fie! Când ajungeam lângă frigider, Izbiceanu doar că nu se isteriza. Am deschis frigiderul, era un Arctic de-ăla înalt. Nu părea să fie nimic deosebit. Nişte oale cu mâncare gătită, legume, câteva fructe. In partea de sus, frigiderul avea congelatorul, ca o cutie separată, cu capac, aşa! Cei mai în vârstă, poate vă amintiţi modelul! Deschid congelatorul, acesta tixit până sus cu pachete de unt. De-ăla de opt lei bucata, dacă v-amintiţi! Dezamăgit, îl închid la loc şi dau să plec. Uşurare vizibilă pe faţa lui Izbiceanu! Deschid iarăşi frigiderul! Deschid congelatorul! Măi ce-o face ăsta cu atâta unt? Criză, criză, dar n-o mânca doar unt? Pun mâna pe-un pachet şi-l scot afară. Izbiceanu, să leşine! Cer lui Ilie să-mi dea un cuţit. Iau cuţitul, dau ambalajul din partea de deasupra pachetului deoparte şi înfig încet cuţitul. Intră puţin şi poc, dau de ceva tare! Desfac alt pachet! Bag cuţitul! Poc! Ce mai încoace şi-ncolo, toate pachetele erau burduşite de bijuterii! Moşul cumpărase untul, îl lăsase la căldură să se înmoaie, împinsese bijuteriile în unt până nu se mai vedeau, una lângă alta, metodic, îl netezise apoi frumos pe deasupra, îl pusese la răcoare, pachetul se întărise şi nici nu se cunoştea că umblase cineva acolo! Aproape un chil de aur am scos din frigiderul moşului! Fac o paranteză pentru tinerii poliţişti! Manualele de tactică criminalistică specifică în ceea ce priveşte efectuarea percheziţiilor, necesitatea desemnării unui lucrător care să aibă drept sarcină observarea comportamentului persoanei perchezitionate. S-a vazut, în cazul prezentat, importanţa respectării acestei reguli. E adevărat, în practică e mai greu uneori, datorită lipsei de efective, dar măcar în cazurile importante se impune acest lucru. Am redactat documentele de rigoare, am ridicat obiectele ,,din metal galben ce pare a fi aur’’ (pentru că aşa le menţionam în documente, până ce expertiza Băncii Naţionale le confirma ca fiind metale nobile) precum şi pe falsul pilot şi-am plecat la sediu. Audiat cu privire la sursa sa de aprovizionare, Izbiceanu ne-a declarat că le procura de la un student străin cu care se întâlnea în cafeneaua Aroma, situată peste drum de Facultatea de Mecanică, a cărui identitate nu o cunoaşte. Gogoşi! Era greu de crezut că cineva cunoscut doar din vedere, despre care nu ştia unde locuieşte, ce telefon are, cum să-l găsească la o adică, cu care se întâlnea doar întâmplător, după spusele sale, să-l fi aprovizionat, regulat şi consistent, cu obiecte din aur. Luând însă în considerare vârsta sa, precum şi eventualitatea ca, liber fiind, să ne pună pe urmele furnizorului, nu am solicitat arestarea sa. Între timp, până la finalizarea cazului, au intervenit unele mutaţii în structura profesională. Pensionarea lt. colonelului Stan, care împreună cu căpitanul Victor Cherbel, asigura linia de muncă CAV la serviciul economic de la judeţ, precum si a lt. colonelului Poenaru de la biroul economic, care avea în responsabilitate Combinatul Chimic, au determinat comanda Militiei judeţene să hotărască desfiinţarea CAV-ului de la municipiu şi trecerea lui Vilău la combinat, iar eu, cu toată hârţogăraia liniei de muncă, să mă mut la judeţ, pentru a lucra împreună cu Cherbel. În plus, pentru creşterea eficienţei activităţii de combatere a traficului ilicit de metale preţioase, a fost întărită echipa prin desemnarea lui Ion Ion, de la cercetări penale, să lucreze împreună cu noi, pe profilul său, bineînţeles, şi afectarea unui subofiţer operativ şi conducător auto, Gigel Smarandache, cu maşina de serviciu aferentă! Altă viaţă! Analizănd împreună cu Cherbel dosarul Izbiceanu şi coroborând datele din dosar cu unele informaţii furnizate de agentura căpitanului, am formulat ipoteza că sursa de aprovizionare a falsului pilot ar putea fi o femeie, tot basarabeancă de origine, Jana, care fusese cândva depistată şi anchetată de acesta. Profitând de ascendentul moral avut astfel asupra ei, am hotărât s-o aducem la audieri . - De ce nu te potoleşti, măi, Jana? - a luat-o la sigur căpitanul. Ce mi-ai promis când ne-am întâlnit ultima oară? Nu-mi promiseseşi că te laşi de prostii? - Aşa e domnule căpitan, promisesem! Dar vedeţi, viaţa e grea pentru o femeie singură. Nu mă mai ajung cu banii şi-am zis şi eu să mai fac un leuţ în plus! - Ei ai făcut-o, ai făcut-o, gata, ce să mai vorbim! Mai bine spune-mi iute cum a fost, că mai avem şi alte treburi, nu stăm numai de tine! - Vă, spun, vă spun, că ştiu că de dumneavoastră nu scap până nu vă spun, s-a spart Jana din prima. De fapt cu infractorii primari era mai dificil de lucrat, cu cei care mai trecuseră prin anchete era mai simplu, ştiau cum stă treaba şi preferau să obţină ceva circumstanţe atenuante, ca urmare a colaborării sincere, decât să suporte stressul şi oboseala unor cercetări prelungite. Şi ne-a spus Jana destule! De unde-l cunoştea pe Izbiceanu, cum au ajuns să conlucreze, cum luau legătura, de câte ori şi cu ce cantităţi l-a aprovizionat. Dar, ce era şi mai important, ne-a divulgat sursa sa de aprovizionare. Jana era angrosistă, ca să zic aşa, nu vindea cu amănuntul. De aceea sursa sa prezenta mare interes. Pentru a prinde peştele cel mare, nu am arestat-o nici pe Jana. Ne-am înţeles cu ea să nu facă vâlvă, să nu spună nimănui scopul real al aducerii sale la poliţie, care se făcuse legendat, sub pretextul expirării buletinului de identitate, sediul unde funcţiona evidenţa populaţiei fiind şi locul abordării Janei. Când am verificat sursa Janei în evidenţele operative, am avut o mare surpriză! Nu numai eu, care aveam doar vreo cinci-şase ani vechime, dar şi Cherbel, care terminase şcoala de ofiţeri cu zece ani înaintea mea, nu mai văzuse aşa palmares! Cazierul său nu încăpea pe formularul tip ci avea ataşate încă două coli A4! Pentru a cuprinde toate cele 18 condamnări pe care instanţele i le pronunţaseră de-a lungul vremii. Pentru infracţiuni de natură judiciară! Îmbătrânind, ne-am zis noi, a trecut la cele de natură economică, mai puţin solicitante fizic! Din investigaţiile efectuate asupra sursei Janei de către grupa specializată, a rezultat că Rafira, cum se numea şi care era tot basarabeancă, fusese în tinereţe o vestită hoaţă de buzunare. Pentru a nu stârni bănuielile păgubaşilor, acţiona deghizată în călugăriţă. Mai târziu, în timp ce-o anchetam, am întrebat-o, din curiozitate, acum nemaiavând relevanţă, dacă acest episod din aventuroasa sa viaţă este real! Mi-a confirmat, mărturisindu-mi totodată că a fost nevoită să renunţe la acest deghizaj întrucât, din respect, oamenii se fereau din calea ei, pentru a-i face loc se treacă. Ori, pentru hoţii de buzunare, aglomeraţia e o condiţie sine qua non. Manifestările de respect îi stânjeneau activitatea infracţională şi a renunţat la a se pretinde călugăriţă. Dar să revenim! Odată identificată sursa Janei, ne-am dat seama că nu ştiam prea multe despre ea şi nu aveam nici posibilităţi informative în jurul ei. Investigaţiile, în afara poveştilor alea vechi, nu ne relevaseră mare lucru. Ştiam însă, că are o relaţie barosană în Timişoara, unde merge periodic şi de unde aduce aurul pe care-l dădea Janei spre valorificare. Cum în afara declaraţiei Janei alte probe nu aveam împotriva ei, nu ne rămânea decât să aflăm când v-a mai pleca la Timişoara după marfă şi să încercăm să interceptăm transportul! Uşor de zis, greu de făcut! Nu găseam pe nimeni pe care să-l infiltrăm în anturajul ei, iar chiar dacă am fi găsit ar fi durat o veşnicie până i-ar fi câştigat încrederea. Jana ne spusese că nici ei, pe care o cunoştea de ceva vreme, nu-i destăinuia Rafira momentul în care pleacă după marfă! O posibilă soluţie ar fi fost punerea telefonului traficantei sub supraveghere. Soluţie nu prea la îndemână însă, întrucât inspectorul şef rar aproba cererile de folosire a tehnicii operative formulate de ofiţerii de miliţie, pretextând că folosirea excesivă a acestui mijloc ar fi condus la deconspirarea sa. Căpitanul Cherbel a profitat însă de buna relaţie pe care o avea cu şeful serviciului de profil de la vecinii noştri, pe care l-a convins să-i pună neoficial o sârmă Rafirei, spunându-i că n-avem nevoie de note de transcriere ori alt document scris, ci doar să ne semnaleze momentul operativ propice interceptării transportului. Peste un timp, nea Ion D. l-a sunat pe Cherbel şi i-a zis ,,Victore, fiţi pe fază, că la noapte pleacă la Timişoara”. Suficient pentru noi. Nu ştiam când se întoarce, însă speram că nu va întârzia mult la furnizorul ei, pentru a nu le atrage atenţia colegilor noştri bănăţeni, în cazul în care corespondentul Rafirei era cunoscut ca traficant. În după amiaza acelei zile am făcut o recunoaştere în gară iar a doua zi dimineaţa am redactat un plan de acţiune pentru identificarea şi reţinerea Rafirei pe peronul staţiei din Craiova. Pentru a elimina posibilitatea ca aceasta să ne scape printre degete, prevăzusem echipe de poliţişti la toate ieşirile din gară, la capetele peronului, la domiciliul Rafirei precum şi la cel al fiului său, care locuia separat de ea, undeva prin Craioviţa. Am bătut planul la maşină, l-am completat şi ne-am prezentat cu el pentru aprobare, la domnul lt. colonel Paul Turturică, locţiitor al şefului Miliţiei, care coordona şi activitatea de economic. Acesta a studiat planul, s-a uitat la noi şi ne-a dat o lecţie de profesionalism pe care n-am uitat-o şi pe care-o admir şi astăzi: - Sânteţi conştienţi câţi oameni trebuiesc pentru realizarea acestei acţiuni? - Am scris în plan! Cin’sprezece ofiţeri plus conducătorul auto! - Păi şi de unde să vă dau eu atâţia oameni? Mai sunt şi alte probleme de rezolvat! N-ar fi mai bine să vă urcaţi voi doi frumuşel în tren şi să vă duceţi până la Severin? Acolo aşteptaţi trenul ce vine de la Timişoara, vă urcaţi în el şi până la Craiova aveţi tot timpul s-o căutaţi şi s-o găsiţi pe Rafira! N-am rămas chiar cu gura căscată, dar nici mult nu mai aveam! Avea dreptate şeful! Noi de ce nu ne gândisem la asta? Experienţa îşi spunea cuvântul! Ne-am dus la noi în birou si-am început să dezbatem sugestia şefului. Am întors-o şi pe-o parte şi pe alta iar în final am îmbunătăţit ideea locţiitorului. De la Severin la Craiova e ceva drum! Dacă acţionăm imediat ce dăm de ea, iar până la Craiova mai e destul drum, s-ar putea să facă scandal iar lumea, cum se-ntâmplă de obicei, i-ar ţine parte şi ne-ar scoate-o din mâini! Dacă după ce-o găsim o lăsăm în pace, supraveghind-o discret, şi-o înhăţăm doar când o intra trenul în gara Craiova, s-ar putea să se prindă şi să ne să ne fenteze cumva. În cele din urmă am hotărât să acţionăm deghizaţi. Şi cum ne puteam deghiza mai bine într-un tren? Am luat legătura cu domnul maior Popa, ori lt. colonel, ce era pe-atunci, şeful structurii de poliţie transporturi, i-am explicat despre ce era vorba şi l-am rugat să ne procure şi să ne pună la dispoziţie două uniforme de ceferist. A fost de acord şi ne-a invitat la dânsul la birou peste vreo jumătate de oră. Extrem de operativ, domnul Popa! Avea, de altfel, să ajungă general spre sfârşitul carierei! Ne-am dus la dânsul, ne-a pus la dispoziţie uniformele, le-am îmbrăcat. Era iarnă, aveam şi şube. A mea avea gaica de la guler, cu care se agaţă în cuier, ruptă. Amănunt extrem de important pentru că o să vedeţi cum o chestiune minoră

în aparenţă, poate da peste cap un plan pe care-l crezi imbatabil! Ne-am dus la tren, ne-am îmbarcat, am ajuns la Severin, am coborât şi-am aşteptat trenul care venea de la Timişoara. Domnul Popa, cunoscător în ale C.F.R-lui, ne dotase cu uniforme de ceferişti aşa, mai mari în grad, nu orice frânar! Cu petliţe verzi, îmi amintesc, şi-o stea mai mare, aşa ca de maior, la guler! Nu le-am ştiut şi nu le ştiu nici astăzi semnificaţia acelor însemne însă, în orice caz, ceferiştii de pe peron ne cam salutau. Când a sosit trenul de Timişoara ne-am prezentat la şeful de tren (cel cu geantă roşie), ne-am legitimat şi i-am explicat ce dorim. Unul cu şeful, al doilea cu celălalt controlor, să luăm trenul la picior, solicitând din nou biletele. Eu şi Cherbel fiind, chipurile, supracontrolul de la Bucureşti! O metodă practicată în anii ăia. Acum, nu mai ştiu, n-am mai mers demult cu trenul. În cazul în care o găseam pe suspectă, urma sa-i atenţionăm pe adevăraţii ceferişti, cu un semn prestabilit, iar aceştia, sub pretextul unei nereguli legată de biletul de călătorie, să o invite pe Rafira la compartimentul de serviciu pentru clarificarea situaţiei. Pentru cei care nu ştiu, în fiecare tren există un compartiment de serviciu, folosit doar de personalul trenului precum şi de echipa poliţiei transporturi care patrulează unele trenuri. Pentru a-şi ţine bagajele personale ori pentru a fi folosit la rezolvarea unor situaţii operative. De regulă, primul compartiment al primului vagon de după locomotivă. Lângă el se află compartimentul folosit de curierii militari ai poştei speciale. Eeeei, şi-a plecat un tren din gară! L-am periat de la un capăt la altul, însoţiţi de cei doi ceferişti. Nici urmă de Rafira! Începusem să ne facem probleme, nici eu nici Cherbel nu o cunoşteam, nu o văzusem niciodată. Cei de la Criminalistică ne făcuseră nişte fotografii, reproduceri ale pozei ăleia mici de pe F.A.L.-ul de la Evidenţa Populaţiei. Poză mică, de buletin, veche de-aproape zece ani. Dacă între timp fizionomia i se schimbase într-atât încât să n-o recunoaştem? Mai ales că, ne-am reamintit noi, o fi şi maestră în deghizări! Ori dacă socotelile noastre or fi fiind greşite şi s-o întoarce mâine, poimâine ori cine ştie când?

Cu inima strânsă, la Craiova am coborât din tren. Ne-am interesat când este următoarea cursă spre Drobeta Turnu Severin. Din fericire, n-aveam prea mult de asteptat. Între timp, se înserase deja. Am ajuns la Severin noaptea. Aşteaptă trenul de la Timişoara. Când vine, aceeaşi procedură! Naşul! Legitimare! Explicaţii! Instruire! Ia-o prin tren, unii de la un cap, alţii de la capul celălat! Mi-e şi însoţitorului meu ne revenise partea dinspre locomotivă. N-am avut prea mult de mers. În al treilea vagon, cam pe la mijloc, hop, Rafira! Am recunoscut-o imediat! Nu se schimbase prea mult, semăna cu cea din fotografie. O doamnă înaltă, suplă, distinsă! Ca înfăţişare, vreau să spun! Am înteles de ce se dădeau oamenii la o parte din faţa ei când făcea pe călugăriţa! L-am strâns de cot pe ceferist. Semnalul convenit! Ăsta, s-a fleşcăit tot. Mă privea năuc, cred că nici nu mai putea să vorbească. - Supracontrolul,- am spus! Vă rog să prezentaţi biletele, chiar dacă aţi mai fost controlaţi odată. Am controlat biletele celor opt pasageri din compartiment. Rafirei, i l-am mai cerut o dată. - Biletul dumneavoastră nu este în regulă, doamnă! Adică biletul este, dar suplimentul nu-i valabil pentru acest tren. - Dar l-am luat din gară, face Rafira. - Ei, se mai produc încurcături, fac eu împăciuitor. Nu-i un capăt de ţară. Mergem până colea, la compartimentul de serviciu, unde, contra unei mici taxe, o să primiti un supliment în regulă. Vi l-am da pe loc, dar noi nu avem documentele necesare. Sunt la şeful de tren . A ţinut! Fără a protesta, Rafira s-a ridicat şi ne-a însoţit la compartimentul de serviciu. Compartimentul era gol. L-am lăsat pe ceferist sa-şi vadă de treaba lui, rugându-l însă ca în prealabil să-l anunţe pe Cherbel că treaba s-a rezolvat. După ce a sosit Cherbel, eu m-am întors în compartimentul Rafirei, mi-am declinat calitatea oficială şi am cerut ca fiecare călător să-şi ia bagajele în braţe pentru a le identifica pe ale Rafirei, căreia îi spusesem că plec după şeful de tren. Le-am identificat şi asigurat, după care m-am întors în compartimentul de serviciu. I-am spus Rafirei că şeful de tren nu poate veni momentan, are încă probleme cu călătorii, dar nu-i nici un bai, trenul merge înainte, iar în compartimentul de serviciu e chiar mai comod, nefiind aşa aglomerat ca cel în care îşi avea locul. Nici o problemă, face Rafira, aşteptăm. Nu bănuia nimic. Pentru a o menţine în această stare a trebuit să improvizăm o conversaţie axată pe subiecte ceferiste, să le zic aşa. În care eram cam afoni, de ce să nu recunosc, Dar ne-am descurcat! M-am plâns de exemplu, că sunt obosit, că dimineaţa fusesem pe o rută spre Braşov-Sibiu, şi-acum ar fi trebuit să fiu liber, dar am un şef al dracului, care trage de mine precum câinele din hoit. Şi-alte de-astea! Vrăjeli! La un moment dat însă, cum în compartiment se făcuse cam cald, îmi scot şuba şi dau s-o agăţ in cuier. Gaica ruptă însă, cum vă spusei mai înainte. Şi-atunci mă întind, s-o aşez în plasa de bagaje. Ghinion, vorba preşedintelui Johannis! Pe-atunci era o modă, să porţi cheile agăţate de gaica de la curea, în dreptul buzunarului de la pantaloni, prinse de un breloc cu carabinieră. Ei, şi când m-am întins să ajung la plasa de bagaje mi s-a ridicat haina iar Rafira mi-a văzut brelocul cu chei, breloc în care aveam prins şi sigiliul. S-a fript, sigiliul ne deconspirase! Chestia aia măruntă de care vorbeam, gaica ruptă, era să dea totul peste cap! Pe moment, Rafira n-a zis nimic, A tăcut chitic, în colţul ei. Peste vreo cinci minute însă, s-a ridicat şi a spus că merge la toaletă. Nouă, care nu ştiam dacă aurul este în bagaje ori asupra ei, nu ne convenea să meargă la w.c., unde, singură fiind, putea să-l arunce pe geam ori prin gaura din podea, scăpând astfel de corpul delict, în cazul în care teatrul jucat de noi n-o convinsese şi se prinsese care este adevărata noastră identitate. Aşa că ne-am opus, rugând-o să mai aştepte puţin, şeful de tren trebuie să sosească din moment în moment, o să rezolve urgent problema, apoi o să fie liberă să meargă unde o vrea. Încercam să amânăm pe cât se poate momentul adevărului, să întârziem cât mai mult o eventuală scenă astfel încât, dacă aceasta nu putea fi evitată, să se producă totuşi cât mai aproape de Craiova.

- Ce şef de tren, dom’le, ce şef de tren?, a început să ridice tonul Rafira. Ce şef de tren? Nu întelegeţi că am nevoie la toaletă? Ce, vreţi să fac pe mine? Sunt femeie, vreţi să încep să ţip acum că v-aţi luat de mine, să se adune tot trenul aici? O credeam în stare! Se prefigura un dezastru, scandalul de care ne temeam cel mai mult. Mai impulsiv de felul meu, am trecut peste Cherbel, care era mai mare în grad, şi m-am răţoit la ea: - Ascultă, fă, potoleşte-te! Hai să lăsăm teatrul cu ceferiştii! Nu e nici un ceferist aici! Eu sunt locotenentul major Bâţă, iar dânsul e domnul căpitan Cherbel, de la Miliţia judeţeană! Spre surprinderea mea s-a potolit imediat! - Gata! Ştiu cine sunteţi! Am auzit de dumneavoastră! - Unde-i marfa? - E la mine, v-o dau când ajungem la Craiova. Sau, dacă vreţi, mergem la WC şi v-o dau! - Ei, mergem la WC! Cum să mergem noi cu tine la WC? - Câtă marfă ai, Rafira, a intervenit Cherbel pe un ton blând, de om pâinea lui Dumnezeu. - Un chil trei sute, domnule căpitan a spus Rafira. M-am bucurat! O lovitură frumuşică, mi-am zis! Rafira a stat cuminte până am ajuns la Craiova. Din gară am sunat la ofiţerul de serviciu, pe care l-am rugat să ne trimită maşina şi să o sune pe Marieta, secretara serviciului, să se îmbrace şi să coboare pentru a veni la sediu. Aveam nevoie de ea pentru a o percheziţiona pe Rafira, pe-atunci nu prea lucrau femei in Poliţie, secretarele şi câteva pe la cazier şi evidenţa populaţiei. A venit maşina de serviciu, în drum am luat-o şi pe Marieta si-am ajuns la inspectorat. La percheziţie s-a găsit aurul, cusut într-un săculeţ confecţionat dintr-un maiou, în forma unor bikini mai grosieri aşa, pe care Rafira şi-l legase între picioare. A doua zi, la percheziţia efectuată la domiciliul Rafirei, am găsit o serie de înscrisuri, evidenţe privind persoane care cumpăraseră aur de la ea, sume datorate, etc., care s-au constitut în mijloace de probă. Rafira a colaborat cu noi în anchetă, n-a facut nazuri, nu s-a ascuns după deget. A contat foarte mult renumele lui Cherbel, faima lui de poliţist versat şi integru! Am întrebat-o de unde s-a prins, la un moment dat, că nu suntem ceferişti şi mi-a spus că mi-a văzut sigiliul, când m-am întins să pun şuba în plasa de bagaje. De la ea ştiu, eu nu-mi dădusem seama! În afara aurului găsit asupra Rafirei, s-a mai strâns destul şi de la clienţii acesteia! Oameni de vază, nu ca ai lui Izbiceanu, doctori, avocaţi, profesori universitari. Plus aurul pilotului şi-al clienţilor acestuia! Una peste alta, un caz frumos, zic eu! În încheiere, aş dori să fac câteva precizări. În perioada în care am lucrat pe linie de CAV, mi-a trecut mult aur prin mână. Aurul se ridica pe baza unui proces verbal întocmit în patru exemplare. Primul exemplar mergea la dosarul cauzei, al doilea rămânea la urma dosarului, al treilea însoţea obiectele ridicate la Banca Naţională, unde ajungea în final aurul, iar al patrulea îi rămânea persoanei de la care se ridica metalul preţios. Noua putere instalată după evenimentele din decembrie 1989, a emis în 1990 un decret prin care s-a dispus restituirea întregii cantităţi de aur ridicată de fostele organe ale Miliţiei, persoanelor păgubite. Cei care lucrau la reşedinţa inspectoratului în acel an, cred că-şi amintesc sutele de persoane care asediau, practice, poarta instituţiei, pentru a-şi recupera aurul. Au venit cetăţeni care au prezentat procese verbale de ridicare întocmite şi în anii ‘50, când eu nici nu eram născut. Aceste procese verbale, evidenţele întocmite de ofiţerii care au lucrat la Dolj pe această linie, păstrarea unor documente în arhiva unităţii peste termenul legal de păstrare, precum şi, îndeosebi, faptul că Banca Naţională a depozitat toate obiectele din aur predate de Miliţie în tezaur, individual, pe persoană, fără a dispune topirea acestora, a permis ca marea majoritate a cererilor celor care au solicitat restituirea obiectelor din aur confiscate, monezi, lingouri sau bijuterii, să fie satisfăcute. La Dolj, cel puţin! Aş putea spune toate, însă nu vreau să mă hazardez, nu eu am răspuns de această problemă şi nu aş vrea să greşesc, cumva! În orice caz, în ceea ce mă priveşte, nu am avut nici o problemă din acest punct de vedere. Tot aurul ridicat de mine a fost găsit în bancă şi restituit persoanelor de la care a fost ridicat. Nu mi-a reproşat nimeni nimic, astea au fost legile iar eu am acţionat în baza actelor normative în vigoare la acea dată. Fac însă aceste precizări întrucât multe persoane, inclusiv unii colegi de-ai noştri, au crezut, şi poate încă mai cred, că noi, cei care am lucrat pe această linie, suntem plini de aur. Aceste persoane, cu suflet strâmb, cred eu, proiectează asupra noastră imaginea a ceea ce ar fi făcut ele dacă ar fi fost în locul nostru! Dacă ar fi lucrat pe aur, aceste persoane ar fi dat sigur ceva deoparte pentru sufleţelul lor, şi dacă ele ar fi fost în stare de aşa ceva, nu pot concepe că noi, cei care am avut pâinea şi cuţitul, să n-o fi făcut! Nu zic că n-ar fi fost posibil! În acei ani nimeni nu se gândea că Ceauşescu o să cadă, părea eternizat în funcţie, iar oamenii de rând nu prea îndrăzneau să cârtească, să reclame. Aşa că era posibil ca şarpele lăcomiei să-ţi muşte inima iar tu, având sentimentul impunităţii, să cedezi tentaţiei! Dar n-am făcut-o! De aceea, pentu noi, cei care-am lucrat pe acestă linie la Dolj, acel decret a fost binevenit, întrucât a fost în măsură să evidenţieze, precum hârtia de turnesol acidul, integritatea noastră. Cârcotaşi au existat, şi există încă! Ştiu sigur asta întrucât, acum câţiva ani, când mi-am construit o casă la ţară, întâlnindu-mă prin piaţă cu un coleg mai în vârstă, care are oarece funcţie pe la asociaţia rezerviştilor, mi-a zis: “Auzi, Iancule, ce se discută despre tine? Cică Bâţă de-abia acum a scos aurul pe care şi l-a tras pe când lucra pe CAV!” Deci există încă persoane care gândesc astfel. Deşi nu trebuie să mă justific în faţa nimănui, precizez că în perioada în care eram locţiitor al şefului Poliţiei municipiului Craiova, primarul Buşoi, impresionat de faptul că încă locuiam cu chirie, împreună cu soţia şi fetiţa, în garsoniera ce-mi fusese repartizată ca tânăr locotenent, mi-a dat o repartiţie pentru un apartament de 92 m.p., într-un bloc ce se construia într-o zonă centrală. Apartamentul l-am achitat integral, printr-un împrumut eşalonat pe 20 de ani, prin regia autonomă Invest. În urmă cu câţiva ani, soţia mea a moştenit casa defuncţilor săi părinţi, din Cartierul Brestei. Am vândut ambele imobile, apartamentul destul de bine datorită zonei, ne-am cumpărat un teren la ţară, şi ne-am ridicat o locuinţă. Voiam să schimbăm şi maşina, dar nu ne-au mai rămas bani. Iar terenul l-am luat tocmai la peste o sută de kilometri de Bănie, deşi l-am fi vrut aici sau pe lângă, soţia fiind craioveancă din naştere iar eu de peste 30 de ani, însă preţul acestuia ne-ar fi lăsat fără banii necesari construcţiei. Ăsta-i misterul aurului cu care, chipurile, mi-aş fi făcut casa. Oameni cu suflete strâmbe, cum am spus! Iertaţi divagaţia!