Pilotul, basarabencele şi ceferiştii

Lucram la Biroul economic, pe linia de muncă CAV (contrabandă, aur, valută), împreună cu Ilie Vilău. Intr-o vreme, primeam frecvent informaţii referitoare la un bărbat în vârstă, atletic, înalt, care oferea spre vânzare bijuterii şi alte obiecte din aur personalului unităţilor comerciale de pe Calea Bucureşti. Işi căuta clientela în rândul comercianţilor pentru că aceştia dispuneau totdeauna de bani cash, băgând, la nevoie, chiar mâna în tejghea, pentru a nu pierde un chilipir. Bătrânul spunea că a fost pilot la viaţa lui şi că îl cheamă Vernescu. Investigaţiile noastre pentru identificarea lui Vernescu nu s-au soldat cu nici un rezultat. La evidenţa populaţiei nu am găsit nici un Vernescu, ale cărui date de stare civilă (sex, nume, vârstă aproximativă, etc.) să bată cu ale suspectului nostru, iar la aeroport, Centrul Militar, unităţile militare de profil ori prin blocurile de la ieşirea spre Balş, locuite preponderent de cei din aviaţie, nu auzise nimeni de un fost pilot Vernescu. Am realizat că ,,lucra sub acoperire”, folosind o falsă identitate. Cum să facem totuşi să-l identificăm? Am apelat la o persoană de sprijin dintr-o unitate comercială din zonă, care ne spusese că-l ştie din vedere pe falsul pilot, înţelegându-ne ca atunci când îl va vedea pe acesta în magazin, să-i facă un semn discret lui Ilie, amestecat printre clienţi. Ne-am gândit că Ilie Vilău, care avea o figură adolescentină, n-o să-i atragă atenţia suspectului, făcându-l să intre la bănuieli. Lui Ilie, cu figura lui imberbă, nici acum când a sărit binişor de 50, nu-i dai anii pe care-i are, dar acum vreo trei decenii? Părea doar un adolescent! După ce a petrecut câteva ore zilnic, timp de aproape o săptămână, în magazinul respectiv, Ilie a reuşit să-l vadă pe suspect şi să şi-l întipărească pe retină. Magazinul fiind frecventat de un mare număr de persoane, care afluiau în permanenţă, prezenţa lui Ilie în unitate pentru o perioadă mai mare de timp, n-a trezit suspiciunile nimănui. Am apelat apoi la serviciile grupei de filaj şi investigaţii care, de puţină vreme, funcţiona conspirat în structura Miliţiei judeţene. Acesta a fost, din câte ştiu, unul dintre primele cazuri ale proaspetei structuri, dacă nu chiar primul. Victor Sărăcin ştie mai bine! După o zi-două, Ilie a reuşit, în acelaşi magazin, dacă nu mă înşel, să-l predea filajului pe suspect, care, în scurtă vreme, a fost plasat la domiciliu, identificarea fiind apoi floare la ureche. Investigat de grupa de profil, falsul pilot s-a dovedit a fi basarabean de origine. Născut şi crescut într-o familie înstărită (tatăl său fusese, înainte de război, prefectul unui judeţ din Moldova de peste Prut) Izbiceanu, cum se numea suspectul nostru, nu fusese nicicând angajat undeva, trăind din rezerve şi diverse expediente. Informativ, stabilisem încă dinainte de identificarea traficantului suficienţi clienţi care dăduseră curs ofertelor acestuia, astfel încât am fi putut trece direct la anchetă. De amorul artei însă, precum şi pentru rodarea proaspetei structuri, s-a hotărât punerea în filaj a traficantului. Folosirea acestui mijloc a permis lărgirea cercului de clienţi identificaţi, conducându-ne totodată la concluzia că suspectul dispune la domiciliu de o cantitate de bijuterii pretabilă a fi oferită spre vânzare. Era deci momentul să trecem la realizarea materialului informativ! Cu aprobările de rigoare, am hotărât ca trecerea la realizare să fie făcută printr-o prindere în flagrant. Un flagrant reuşit ne-ar fi betonat, practic, probatoriul. In ziua stabilită, cei din echipa de prindere ne-am amplasat în zona barului Select de pe Calea Bucureşti, ţinând legătura în permanenţă cu echipa de filaj. În jurul prânzului, la semnalul şi indicaţiile şefului filajului, am pătruns în restaurantul Rotonda, unde, pe o masă amplasată strategic în dosul a două coloane masive, Izbiceanu etalase o serie de bijuterii, admirate şi probate de câteva fete din personalul unităţii. Flash-uri! ,,Miliţia! Staţi pe loc! Nu mişcă nimeni!” Şi alte amabilităţi obişnuite în ocazii de-astea! După ce ne-am legitimat, am procedat la identificarea persoanelor prezente, audierea lor sumară, redactarea procesului verbal de prindere în flagrant şi al celui de ridicare a bijuteriilor, atât cele etalate cât şi altele, ce fuseseră găsite asupra lui Izbiceanu. După care ne-am strâns jucăriile si-am plecat acasă la traficant, care nu locuia prea departe, pentru efectuarea perchezitiei domiciliare. Iniţial părea că percheziţia nu ne oferă nimic în plus. Oare Izbiceanu să fi purtat asupra sa tot aurul disponibil? Ori nu alesesem noi bine momentul acţiunii? Adevărul este că în timpul documentării informative nu reuşisem să stabilim sursa de aprovizionare a suspectului şi nici alte date legate de periodicitatea livrărilor să zicem, ceea ce ne-ar fi permis să lovim la momentul oportun! Părea că totul e gata, nu ne rămânea decât să plecăm la sediu cu suspectul şi să începem ancheta. La un moment dat însă, am observat că Izbiceanu devine agitat cănd ajungeam într-un anume loc al locuinţei. Devenea volubil, încerca să ne canalizeze atenţia spre diverse aspecte. Treceam în altă cameră, se liniştea. Ne-am întors, iarăşi agitaţie. Măi, în camera asta trebuie să fie ceva. Şi-am luat-o metodic, circular, de-a lungul pereţilor! Hopa! Frigiderul! Aici trebuie să fie! Când ajungeam lângă frigider, Izbiceanu doar că nu se isteriza. Am deschis frigiderul, era un Arctic de-ăla înalt. Nu părea să fie nimic deosebit. Nişte oale cu mâncare gătită, legume, câteva fructe. In partea de sus, frigiderul avea congelatorul, ca o cutie separată, cu capac, aşa! Cei mai în vârstă, poate vă amintiţi modelul! Deschid congelatorul, acesta tixit până sus cu pachete de unt. De-ăla de opt lei bucata, dacă v-amintiţi! Dezamăgit, îl închid la loc şi dau să plec. Uşurare vizibilă pe faţa lui Izbiceanu! Deschid iarăşi frigiderul! Deschid congelatorul! Măi ce-o face ăsta cu atâta unt? Criză, criză, dar n-o mânca doar unt? Pun mâna pe-un pachet şi-l scot afară. Izbiceanu, să leşine! Cer lui Ilie să-mi dea un cuţit. Iau cuţitul, dau ambalajul din partea de deasupra pachetului deoparte şi înfig încet cuţitul. Intră puţin şi poc, dau de ceva tare! Desfac alt pachet! Bag cuţitul! Poc! Ce mai încoace şi-ncolo, toate pachetele erau burduşite de bijuterii! Moşul cumpărase untul, îl lăsase la căldură să se înmoaie, împinsese bijuteriile în unt până nu se mai vedeau, una lângă alta, metodic, îl netezise apoi frumos pe deasupra, îl pusese la răcoare, pachetul se întărise şi nici nu se cunoştea că umblase cineva acolo! Aproape un chil de aur am scos din frigiderul moşului! Fac o paranteză pentru tinerii poliţişti! Manualele de tactică criminalistică specifică în ceea ce priveşte efectuarea percheziţiilor, necesitatea desemnării unui lucrător care să aibă drept sarcină observarea comportamentului persoanei perchezitionate. S-a vazut, în cazul prezentat, importanţa respectării acestei reguli. E adevărat, în practică e mai greu uneori, datorită lipsei de efective, dar măcar în cazurile importante se impune acest lucru. Am redactat documentele de rigoare, am ridicat obiectele ,,din metal galben ce pare a fi aur’’ (pentru că aşa le menţionam în documente, până ce expertiza Băncii Naţionale le confirma ca fiind metale nobile) precum şi pe falsul pilot şi-am plecat la sediu. Audiat cu privire la sursa sa de aprovizionare, Izbiceanu ne-a declarat că le procura de la un student străin cu care se întâlnea în cafeneaua Aroma, situată peste drum de Facultatea de Mecanică, a cărui identitate nu o cunoaşte. Gogoşi! Era greu de crezut că cineva cunoscut doar din vedere, despre care nu ştia unde locuieşte, ce telefon are, cum să-l găsească la o adică, cu care se întâlnea doar întâmplător, după spusele sale, să-l fi aprovizionat, regulat şi consistent, cu obiecte din aur. Luând însă în considerare vârsta sa, precum şi eventualitatea ca, liber fiind, să ne pună pe urmele furnizorului, nu am solicitat arestarea sa. Între timp, până la finalizarea cazului, au intervenit unele mutaţii în structura profesională. Pensionarea lt. colonelului Stan, care împreună cu căpitanul Victor Cherbel, asigura linia de muncă CAV la serviciul economic de la judeţ, precum si a lt. colonelului Poenaru de la biroul economic, care avea în responsabilitate Combinatul Chimic, au determinat comanda Militiei judeţene să hotărască desfiinţarea CAV-ului de la municipiu şi trecerea lui Vilău la combinat, iar eu, cu toată hârţogăraia liniei de muncă, să mă mut la judeţ, pentru a lucra împreună cu Cherbel. În plus, pentru creşterea eficienţei activităţii de combatere a traficului ilicit de metale preţioase, a fost întărită echipa prin desemnarea lui Ion Ion, de la cercetări penale, să lucreze împreună cu noi, pe profilul său, bineînţeles, şi afectarea unui subofiţer operativ şi conducător auto, Gigel Smarandache, cu maşina de serviciu aferentă! Altă viaţă! Analizănd împreună cu Cherbel dosarul Izbiceanu şi coroborând datele din dosar cu unele informaţii furnizate de agentura căpitanului, am formulat ipoteza că sursa de aprovizionare a falsului pilot ar putea fi o femeie, tot basarabeancă de origine, Jana, care fusese cândva depistată şi anchetată de acesta. Profitând de ascendentul moral avut astfel asupra ei, am hotărât s-o aducem la audieri . - De ce nu te potoleşti, măi, Jana? - a luat-o la sigur căpitanul. Ce mi-ai promis când ne-am întâlnit ultima oară? Nu-mi promiseseşi că te laşi de prostii? - Aşa e domnule căpitan, promisesem! Dar vedeţi, viaţa e grea pentru o femeie singură. Nu mă mai ajung cu banii şi-am zis şi eu să mai fac un leuţ în plus! - Ei ai făcut-o, ai făcut-o, gata, ce să mai vorbim! Mai bine spune-mi iute cum a fost, că mai avem şi alte treburi, nu stăm numai de tine! - Vă, spun, vă spun, că ştiu că de dumneavoastră nu scap până nu vă spun, s-a spart Jana din prima. De fapt cu infractorii primari era mai dificil de lucrat, cu cei care mai trecuseră prin anchete era mai simplu, ştiau cum stă treaba şi preferau să obţină ceva circumstanţe atenuante, ca urmare a colaborării sincere, decât să suporte stressul şi oboseala unor cercetări prelungite. Şi ne-a spus Jana destule! De unde-l cunoştea pe Izbiceanu, cum au ajuns să conlucreze, cum luau legătura, de câte ori şi cu ce cantităţi l-a aprovizionat. Dar, ce era şi mai important, ne-a divulgat sursa sa de aprovizionare. Jana era angrosistă, ca să zic aşa, nu vindea cu amănuntul. De aceea sursa sa prezenta mare interes. Pentru a prinde peştele cel mare, nu am arestat-o nici pe Jana. Ne-am înţeles cu ea să nu facă vâlvă, să nu spună nimănui scopul real al aducerii sale la poliţie, care se făcuse legendat, sub pretextul expirării buletinului de identitate, sediul unde funcţiona evidenţa populaţiei fiind şi locul abordării Janei. Când am verificat sursa Janei în evidenţele operative, am avut o mare surpriză! Nu numai eu, care aveam doar vreo cinci-şase ani vechime, dar şi Cherbel, care terminase şcoala de ofiţeri cu zece ani înaintea mea, nu mai văzuse aşa palmares! Cazierul său nu încăpea pe formularul tip ci avea ataşate încă două coli A4! Pentru a cuprinde toate cele 18 condamnări pe care instanţele i le pronunţaseră de-a lungul vremii. Pentru infracţiuni de natură judiciară! Îmbătrânind, ne-am zis noi, a trecut la cele de natură economică, mai puţin solicitante fizic! Din investigaţiile efectuate asupra sursei Janei de către grupa specializată, a rezultat că Rafira, cum se numea şi care era tot basarabeancă, fusese în tinereţe o vestită hoaţă de buzunare. Pentru a nu stârni bănuielile păgubaşilor, acţiona deghizată în călugăriţă. Mai târziu, în timp ce-o anchetam, am întrebat-o, din curiozitate, acum nemaiavând relevanţă, dacă acest episod din aventuroasa sa viaţă este real! Mi-a confirmat, mărturisindu-mi totodată că a fost nevoită să renunţe la acest deghizaj întrucât, din respect, oamenii se fereau din calea ei, pentru a-i face loc se treacă. Ori, pentru hoţii de buzunare, aglomeraţia e o condiţie sine qua non. Manifestările de respect îi stânjeneau activitatea infracţională şi a renunţat la a se pretinde călugăriţă. Dar să revenim! Odată identificată sursa Janei, ne-am dat seama că nu ştiam prea multe despre ea şi nu aveam nici posibilităţi informative în jurul ei. Investigaţiile, în afara poveştilor alea vechi, nu ne relevaseră mare lucru. Ştiam însă, că are o relaţie barosană în Timişoara, unde merge periodic şi de unde aduce aurul pe care-l dădea Janei spre valorificare. Cum în afara declaraţiei Janei alte probe nu aveam împotriva ei, nu ne rămânea decât să aflăm când v-a mai pleca la Timişoara după marfă şi să încercăm să interceptăm transportul! Uşor de zis, greu de făcut! Nu găseam pe nimeni pe care să-l infiltrăm în anturajul ei, iar chiar dacă am fi găsit ar fi durat o veşnicie până i-ar fi câştigat încrederea. Jana ne spusese că nici ei, pe care o cunoştea de ceva vreme, nu-i destăinuia Rafira momentul în care pleacă după marfă! O posibilă soluţie ar fi fost punerea telefonului traficantei sub supraveghere. Soluţie nu prea la îndemână însă, întrucât inspectorul şef rar aproba cererile de folosire a tehnicii operative formulate de ofiţerii de miliţie, pretextând că folosirea excesivă a acestui mijloc ar fi condus la deconspirarea sa. Căpitanul Cherbel a profitat însă de buna relaţie pe care o avea cu şeful serviciului de profil de la vecinii noştri, pe care l-a convins să-i pună neoficial o sârmă Rafirei, spunându-i că n-avem nevoie de note de transcriere ori alt document scris, ci doar să ne semnaleze momentul operativ propice interceptării transportului. Peste un timp, nea Ion D. l-a sunat pe Cherbel şi i-a zis ,,Victore, fiţi pe fază, că la noapte pleacă la Timişoara”. Suficient pentru noi. Nu ştiam când se întoarce, însă speram că nu va întârzia mult la furnizorul ei, pentru a nu le atrage atenţia colegilor noştri bănăţeni, în cazul în care corespondentul Rafirei era cunoscut ca traficant. În după amiaza acelei zile am făcut o recunoaştere în gară iar a doua zi dimineaţa am redactat un plan de acţiune pentru identificarea şi reţinerea Rafirei pe peronul staţiei din Craiova. Pentru a elimina posibilitatea ca aceasta să ne scape printre degete, prevăzusem echipe de poliţişti la toate ieşirile din gară, la capetele peronului, la domiciliul Rafirei precum şi la cel al fiului său, care locuia separat de ea, undeva prin Craioviţa. Am bătut planul la maşină, l-am completat şi ne-am prezentat cu el pentru aprobare, la domnul lt. colonel Paul Turturică, locţiitor al şefului Miliţiei, care coordona şi activitatea de economic. Acesta a studiat planul, s-a uitat la noi şi ne-a dat o lecţie de profesionalism pe care n-am uitat-o şi pe care-o admir şi astăzi: - Sânteţi conştienţi câţi oameni trebuiesc pentru realizarea acestei acţiuni? - Am scris în plan! Cin’sprezece ofiţeri plus conducătorul auto! - Păi şi de unde să vă dau eu atâţia oameni? Mai sunt şi alte probleme de rezolvat! N-ar fi mai bine să vă urcaţi voi doi frumuşel în tren şi să vă duceţi până la Severin? Acolo aşteptaţi trenul ce vine de la Timişoara, vă urcaţi în el şi până la Craiova aveţi tot timpul s-o căutaţi şi s-o găsiţi pe Rafira! N-am rămas chiar cu gura căscată, dar nici mult nu mai aveam! Avea dreptate şeful! Noi de ce nu ne gândisem la asta? Experienţa îşi spunea cuvântul! Ne-am dus la noi în birou si-am început să dezbatem sugestia şefului. Am întors-o şi pe-o parte şi pe alta iar în final am îmbunătăţit ideea locţiitorului. De la Severin la Craiova e ceva drum! Dacă acţionăm imediat ce dăm de ea, iar până la Craiova mai e destul drum, s-ar putea să facă scandal iar lumea, cum se-ntâmplă de obicei, i-ar ţine parte şi ne-ar scoate-o din mâini! Dacă după ce-o găsim o lăsăm în pace, supraveghind-o discret, şi-o înhăţăm doar când o intra trenul în gara Craiova, s-ar putea să se prindă şi să ne să ne fenteze cumva. În cele din urmă am hotărât să acţionăm deghizaţi. Şi cum ne puteam deghiza mai bine într-un tren? Am luat legătura cu domnul maior Popa, ori lt. colonel, ce era pe-atunci, şeful structurii de poliţie transporturi, i-am explicat despre ce era vorba şi l-am rugat să ne procure şi să ne pună la dispoziţie două uniforme de ceferist. A fost de acord şi ne-a invitat la dânsul la birou peste vreo jumătate de oră. Extrem de operativ, domnul Popa! Avea, de altfel, să ajungă general spre sfârşitul carierei! Ne-am dus la dânsul, ne-a pus la dispoziţie uniformele, le-am îmbrăcat. Era iarnă, aveam şi şube. A mea avea gaica de la guler, cu care se agaţă în cuier, ruptă. Amănunt extrem de important pentru că o să vedeţi cum o chestiune minoră

în aparenţă, poate da peste cap un plan pe care-l crezi imbatabil! Ne-am dus la tren, ne-am îmbarcat, am ajuns la Severin, am coborât şi-am aşteptat trenul care venea de la Timişoara. Domnul Popa, cunoscător în ale C.F.R-lui, ne dotase cu uniforme de ceferişti aşa, mai mari în grad, nu orice frânar! Cu petliţe verzi, îmi amintesc, şi-o stea mai mare, aşa ca de maior, la guler! Nu le-am ştiut şi nu le ştiu nici astăzi semnificaţia acelor însemne însă, în orice caz, ceferiştii de pe peron ne cam salutau. Când a sosit trenul de Timişoara ne-am prezentat la şeful de tren (cel cu geantă roşie), ne-am legitimat şi i-am explicat ce dorim. Unul cu şeful, al doilea cu celălalt controlor, să luăm trenul la picior, solicitând din nou biletele. Eu şi Cherbel fiind, chipurile, supracontrolul de la Bucureşti! O metodă practicată în anii ăia. Acum, nu mai ştiu, n-am mai mers demult cu trenul. În cazul în care o găseam pe suspectă, urma sa-i atenţionăm pe adevăraţii ceferişti, cu un semn prestabilit, iar aceştia, sub pretextul unei nereguli legată de biletul de călătorie, să o invite pe Rafira la compartimentul de serviciu pentru clarificarea situaţiei. Pentru cei care nu ştiu, în fiecare tren există un compartiment de serviciu, folosit doar de personalul trenului precum şi de echipa poliţiei transporturi care patrulează unele trenuri. Pentru a-şi ţine bagajele personale ori pentru a fi folosit la rezolvarea unor situaţii operative. De regulă, primul compartiment al primului vagon de după locomotivă. Lângă el se află compartimentul folosit de curierii militari ai poştei speciale. Eeeei, şi-a plecat un tren din gară! L-am periat de la un capăt la altul, însoţiţi de cei doi ceferişti. Nici urmă de Rafira! Începusem să ne facem probleme, nici eu nici Cherbel nu o cunoşteam, nu o văzusem niciodată. Cei de la Criminalistică ne făcuseră nişte fotografii, reproduceri ale pozei ăleia mici de pe F.A.L.-ul de la Evidenţa Populaţiei. Poză mică, de buletin, veche de-aproape zece ani. Dacă între timp fizionomia i se schimbase într-atât încât să n-o recunoaştem? Mai ales că, ne-am reamintit noi, o fi şi maestră în deghizări! Ori dacă socotelile noastre or fi fiind greşite şi s-o întoarce mâine, poimâine ori cine ştie când?

Cu inima strânsă, la Craiova am coborât din tren. Ne-am interesat când este următoarea cursă spre Drobeta Turnu Severin. Din fericire, n-aveam prea mult de asteptat. Între timp, se înserase deja. Am ajuns la Severin noaptea. Aşteaptă trenul de la Timişoara. Când vine, aceeaşi procedură! Naşul! Legitimare! Explicaţii! Instruire! Ia-o prin tren, unii de la un cap, alţii de la capul celălat! Mi-e şi însoţitorului meu ne revenise partea dinspre locomotivă. N-am avut prea mult de mers. În al treilea vagon, cam pe la mijloc, hop, Rafira! Am recunoscut-o imediat! Nu se schimbase prea mult, semăna cu cea din fotografie. O doamnă înaltă, suplă, distinsă! Ca înfăţişare, vreau să spun! Am înteles de ce se dădeau oamenii la o parte din faţa ei când făcea pe călugăriţa! L-am strâns de cot pe ceferist. Semnalul convenit! Ăsta, s-a fleşcăit tot. Mă privea năuc, cred că nici nu mai putea să vorbească. - Supracontrolul,- am spus! Vă rog să prezentaţi biletele, chiar dacă aţi mai fost controlaţi odată. Am controlat biletele celor opt pasageri din compartiment. Rafirei, i l-am mai cerut o dată. - Biletul dumneavoastră nu este în regulă, doamnă! Adică biletul este, dar suplimentul nu-i valabil pentru acest tren. - Dar l-am luat din gară, face Rafira. - Ei, se mai produc încurcături, fac eu împăciuitor. Nu-i un capăt de ţară. Mergem până colea, la compartimentul de serviciu, unde, contra unei mici taxe, o să primiti un supliment în regulă. Vi l-am da pe loc, dar noi nu avem documentele necesare. Sunt la şeful de tren . A ţinut! Fără a protesta, Rafira s-a ridicat şi ne-a însoţit la compartimentul de serviciu. Compartimentul era gol. L-am lăsat pe ceferist sa-şi vadă de treaba lui, rugându-l însă ca în prealabil să-l anunţe pe Cherbel că treaba s-a rezolvat. După ce a sosit Cherbel, eu m-am întors în compartimentul Rafirei, mi-am declinat calitatea oficială şi am cerut ca fiecare călător să-şi ia bagajele în braţe pentru a le identifica pe ale Rafirei, căreia îi spusesem că plec după şeful de tren. Le-am identificat şi asigurat, după care m-am întors în compartimentul de serviciu. I-am spus Rafirei că şeful de tren nu poate veni momentan, are încă probleme cu călătorii, dar nu-i nici un bai, trenul merge înainte, iar în compartimentul de serviciu e chiar mai comod, nefiind aşa aglomerat ca cel în care îşi avea locul. Nici o problemă, face Rafira, aşteptăm. Nu bănuia nimic. Pentru a o menţine în această stare a trebuit să improvizăm o conversaţie axată pe subiecte ceferiste, să le zic aşa. În care eram cam afoni, de ce să nu recunosc, Dar ne-am descurcat! M-am plâns de exemplu, că sunt obosit, că dimineaţa fusesem pe o rută spre Braşov-Sibiu, şi-acum ar fi trebuit să fiu liber, dar am un şef al dracului, care trage de mine precum câinele din hoit. Şi-alte de-astea! Vrăjeli! La un moment dat însă, cum în compartiment se făcuse cam cald, îmi scot şuba şi dau s-o agăţ in cuier. Gaica ruptă însă, cum vă spusei mai înainte. Şi-atunci mă întind, s-o aşez în plasa de bagaje. Ghinion, vorba preşedintelui Johannis! Pe-atunci era o modă, să porţi cheile agăţate de gaica de la curea, în dreptul buzunarului de la pantaloni, prinse de un breloc cu carabinieră. Ei, şi când m-am întins să ajung la plasa de bagaje mi s-a ridicat haina iar Rafira mi-a văzut brelocul cu chei, breloc în care aveam prins şi sigiliul. S-a fript, sigiliul ne deconspirase! Chestia aia măruntă de care vorbeam, gaica ruptă, era să dea totul peste cap! Pe moment, Rafira n-a zis nimic, A tăcut chitic, în colţul ei. Peste vreo cinci minute însă, s-a ridicat şi a spus că merge la toaletă. Nouă, care nu ştiam dacă aurul este în bagaje ori asupra ei, nu ne convenea să meargă la w.c., unde, singură fiind, putea să-l arunce pe geam ori prin gaura din podea, scăpând astfel de corpul delict, în cazul în care teatrul jucat de noi n-o convinsese şi se prinsese care este adevărata noastră identitate. Aşa că ne-am opus, rugând-o să mai aştepte puţin, şeful de tren trebuie să sosească din moment în moment, o să rezolve urgent problema, apoi o să fie liberă să meargă unde o vrea. Încercam să amânăm pe cât se poate momentul adevărului, să întârziem cât mai mult o eventuală scenă astfel încât, dacă aceasta nu putea fi evitată, să se producă totuşi cât mai aproape de Craiova.

- Ce şef de tren, dom’le, ce şef de tren?, a început să ridice tonul Rafira. Ce şef de tren? Nu întelegeţi că am nevoie la toaletă? Ce, vreţi să fac pe mine? Sunt femeie, vreţi să încep să ţip acum că v-aţi luat de mine, să se adune tot trenul aici? O credeam în stare! Se prefigura un dezastru, scandalul de care ne temeam cel mai mult. Mai impulsiv de felul meu, am trecut peste Cherbel, care era mai mare în grad, şi m-am răţoit la ea: - Ascultă, fă, potoleşte-te! Hai să lăsăm teatrul cu ceferiştii! Nu e nici un ceferist aici! Eu sunt locotenentul major Bâţă, iar dânsul e domnul căpitan Cherbel, de la Miliţia judeţeană! Spre surprinderea mea s-a potolit imediat! - Gata! Ştiu cine sunteţi! Am auzit de dumneavoastră! - Unde-i marfa? - E la mine, v-o dau când ajungem la Craiova. Sau, dacă vreţi, mergem la WC şi v-o dau! - Ei, mergem la WC! Cum să mergem noi cu tine la WC? - Câtă marfă ai, Rafira, a intervenit Cherbel pe un ton blând, de om pâinea lui Dumnezeu. - Un chil trei sute, domnule căpitan a spus Rafira. M-am bucurat! O lovitură frumuşică, mi-am zis! Rafira a stat cuminte până am ajuns la Craiova. Din gară am sunat la ofiţerul de serviciu, pe care l-am rugat să ne trimită maşina şi să o sune pe Marieta, secretara serviciului, să se îmbrace şi să coboare pentru a veni la sediu. Aveam nevoie de ea pentru a o percheziţiona pe Rafira, pe-atunci nu prea lucrau femei in Poliţie, secretarele şi câteva pe la cazier şi evidenţa populaţiei. A venit maşina de serviciu, în drum am luat-o şi pe Marieta si-am ajuns la inspectorat. La percheziţie s-a găsit aurul, cusut într-un săculeţ confecţionat dintr-un maiou, în forma unor bikini mai grosieri aşa, pe care Rafira şi-l legase între picioare. A doua zi, la percheziţia efectuată la domiciliul Rafirei, am găsit o serie de înscrisuri, evidenţe privind persoane care cumpăraseră aur de la ea, sume datorate, etc., care s-au constitut în mijloace de probă. Rafira a colaborat cu noi în anchetă, n-a facut nazuri, nu s-a ascuns după deget. A contat foarte mult renumele lui Cherbel, faima lui de poliţist versat şi integru! Am întrebat-o de unde s-a prins, la un moment dat, că nu suntem ceferişti şi mi-a spus că mi-a văzut sigiliul, când m-am întins să pun şuba în plasa de bagaje. De la ea ştiu, eu nu-mi dădusem seama! În afara aurului găsit asupra Rafirei, s-a mai strâns destul şi de la clienţii acesteia! Oameni de vază, nu ca ai lui Izbiceanu, doctori, avocaţi, profesori universitari. Plus aurul pilotului şi-al clienţilor acestuia! Una peste alta, un caz frumos, zic eu! În încheiere, aş dori să fac câteva precizări. În perioada în care am lucrat pe linie de CAV, mi-a trecut mult aur prin mână. Aurul se ridica pe baza unui proces verbal întocmit în patru exemplare. Primul exemplar mergea la dosarul cauzei, al doilea rămânea la urma dosarului, al treilea însoţea obiectele ridicate la Banca Naţională, unde ajungea în final aurul, iar al patrulea îi rămânea persoanei de la care se ridica metalul preţios. Noua putere instalată după evenimentele din decembrie 1989, a emis în 1990 un decret prin care s-a dispus restituirea întregii cantităţi de aur ridicată de fostele organe ale Miliţiei, persoanelor păgubite. Cei care lucrau la reşedinţa inspectoratului în acel an, cred că-şi amintesc sutele de persoane care asediau, practice, poarta instituţiei, pentru a-şi recupera aurul. Au venit cetăţeni care au prezentat procese verbale de ridicare întocmite şi în anii ‘50, când eu nici nu eram născut. Aceste procese verbale, evidenţele întocmite de ofiţerii care au lucrat la Dolj pe această linie, păstrarea unor documente în arhiva unităţii peste termenul legal de păstrare, precum şi, îndeosebi, faptul că Banca Naţională a depozitat toate obiectele din aur predate de Miliţie în tezaur, individual, pe persoană, fără a dispune topirea acestora, a permis ca marea majoritate a cererilor celor care au solicitat restituirea obiectelor din aur confiscate, monezi, lingouri sau bijuterii, să fie satisfăcute. La Dolj, cel puţin! Aş putea spune toate, însă nu vreau să mă hazardez, nu eu am răspuns de această problemă şi nu aş vrea să greşesc, cumva! În orice caz, în ceea ce mă priveşte, nu am avut nici o problemă din acest punct de vedere. Tot aurul ridicat de mine a fost găsit în bancă şi restituit persoanelor de la care a fost ridicat. Nu mi-a reproşat nimeni nimic, astea au fost legile iar eu am acţionat în baza actelor normative în vigoare la acea dată. Fac însă aceste precizări întrucât multe persoane, inclusiv unii colegi de-ai noştri, au crezut, şi poate încă mai cred, că noi, cei care am lucrat pe această linie, suntem plini de aur. Aceste persoane, cu suflet strâmb, cred eu, proiectează asupra noastră imaginea a ceea ce ar fi făcut ele dacă ar fi fost în locul nostru! Dacă ar fi lucrat pe aur, aceste persoane ar fi dat sigur ceva deoparte pentru sufleţelul lor, şi dacă ele ar fi fost în stare de aşa ceva, nu pot concepe că noi, cei care am avut pâinea şi cuţitul, să n-o fi făcut! Nu zic că n-ar fi fost posibil! În acei ani nimeni nu se gândea că Ceauşescu o să cadă, părea eternizat în funcţie, iar oamenii de rând nu prea îndrăzneau să cârtească, să reclame. Aşa că era posibil ca şarpele lăcomiei să-ţi muşte inima iar tu, având sentimentul impunităţii, să cedezi tentaţiei! Dar n-am făcut-o! De aceea, pentu noi, cei care-am lucrat pe acestă linie la Dolj, acel decret a fost binevenit, întrucât a fost în măsură să evidenţieze, precum hârtia de turnesol acidul, integritatea noastră. Cârcotaşi au existat, şi există încă! Ştiu sigur asta întrucât, acum câţiva ani, când mi-am construit o casă la ţară, întâlnindu-mă prin piaţă cu un coleg mai în vârstă, care are oarece funcţie pe la asociaţia rezerviştilor, mi-a zis: “Auzi, Iancule, ce se discută despre tine? Cică Bâţă de-abia acum a scos aurul pe care şi l-a tras pe când lucra pe CAV!” Deci există încă persoane care gândesc astfel. Deşi nu trebuie să mă justific în faţa nimănui, precizez că în perioada în care eram locţiitor al şefului Poliţiei municipiului Craiova, primarul Buşoi, impresionat de faptul că încă locuiam cu chirie, împreună cu soţia şi fetiţa, în garsoniera ce-mi fusese repartizată ca tânăr locotenent, mi-a dat o repartiţie pentru un apartament de 92 m.p., într-un bloc ce se construia într-o zonă centrală. Apartamentul l-am achitat integral, printr-un împrumut eşalonat pe 20 de ani, prin regia autonomă Invest. În urmă cu câţiva ani, soţia mea a moştenit casa defuncţilor săi părinţi, din Cartierul Brestei. Am vândut ambele imobile, apartamentul destul de bine datorită zonei, ne-am cumpărat un teren la ţară, şi ne-am ridicat o locuinţă. Voiam să schimbăm şi maşina, dar nu ne-au mai rămas bani. Iar terenul l-am luat tocmai la peste o sută de kilometri de Bănie, deşi l-am fi vrut aici sau pe lângă, soţia fiind craioveancă din naştere iar eu de peste 30 de ani, însă preţul acestuia ne-ar fi lăsat fără banii necesari construcţiei. Ăsta-i misterul aurului cu care, chipurile, mi-aş fi făcut casa. Oameni cu suflete strâmbe, cum am spus! Iertaţi divagaţia!