JEAN BĂILEȘTEANU ȘI SATUL DIN INIMA MEA

Am avut privilegiul să mă nasc într-o vreme în care satul tradiţional românesc mai supravieţuia încă, chiar dacă-şi trăia ultimele sale clipe. Beneficiez, slavă Domnului, de o memorie destul de bună, încă şi îmi amintesc că am văzut în anii dintâi ai copilăriei mele cum se secera grâul în câmp cu mâinile, îmi amintesc cum se clădeau snopii de grâu în măgari, cum erau apoi căraţi în care cu loitrele de toată ziua înlocuite de unele ca nişte scări, mult mai lungi, cale de mulţi kilometri, tocmai pe vale, în lunca Oltului, îmi amintesc aria de acolo, cu clăile care prefigurau satul în miniatură, cum magistral a descris-o Marin Preda, îmi amintesc vuietul batozelor şi praful din spatele acestora... ”Parcă aţi fi fost la curu’ batozei”, ne certa mama pe mine şi pe fratele meu când seara, obosită de munca zilei, era nevoită să pună albia să ne cureţe de praful adunat din uliţă, unde ne jucam până seara târziu. Nouă copiilor ne plăcea la curu’ batozei, unde ne băgam să privim fascinaţi trapul săltat al cailor din miezul maşinăriei care, prin mişcarea lor ritmică şi alternativă, aruncau afară paiele galbene de pe care fuseseră bătute spicele. Eram ameninţaţi cu furca ridicată şi alungaţi de acolo de mamele noastre care, cu cârpele trase pe ochi, legate peste gură şi nas, munceau în prăfăraia aia pentru a trage paiele de sub batoză şi a le trece pe după o funie legată de o pereche de boi, care apoi le duceau mai departe pentru a nu sufoca batoza. Ne plăcea să ne jucăm şi în faţa batozei, simulând înotul în jgheabul mare, destinat culesului viilor, în care acum, pe mai multe guri, curgea în şuvoaie aurul câmpiilor. După ce ne săturam de joc, plecam cu poalele pline de grâu la un chioşc din marginea ariei unde se vindeau bomboane pe grâu, nu pe bani ca în sat. Părinţii, bucuroşi de bogăţia recoltei, ne îngăduiau cu mărinimie să luăm destule poale de grâu din jheabul ăla, oprindu-ne doar atunci când se temeau că o să ne doară burţile de atâtea bomboane. Mergeam atunci să ne răcorim şi să dăm jos praful de pe noi în râul din apropiere, aria fiind întotdeauna încropită pe marginea Oltului mic, din teama ca focul să nu mistuie cumva truda grea a sătenilor. Nu ne-am bucurat prea mult de arie, peste doar câţiva ani avea să dispară, fiind gonită de colectivul care a luat pământurile oamenilor şi, în locul batozelor, a adus combine care treierau grâul pe loc, acolo sus pe gorgan, la zece-douăzeci de kilometri de malul Oltului. Odată cu adunarea pământurilor în colectiv au fost restrânse şi marginile largi ale copilăriei noastre de până atunci, împlinind anii necesari pentru a începe să mergem la şcoală. În primăvara clasei întâi, la începutul acesteia mai exact, în martie, cursurile au fost întrerupte pentru vreo două zile întrucât erau alegeri şi în şcoală se amenaja o secţie de vot. Nu ştiam noi ce sunt acelea alegeri, atunci auzeam pentru prima oară astfel de cuvinte, dar curiozitatea ne-a fost stârnită de faptul că am văzut şcoala împodobită cu scoarţe şi macate viu colorate, scoase din lăzile de zestre, cum se împodobeau birturile clădite în curţile sătenilor, precum şi trăsurile şi şaretele acestora, atunci când erau nunţi. De aceea am tot adăstat pe la şcoală, deşi nu se mai ţineau orele, ni se dăduse liber. Am văzut astfel când acolo a venit cel căruia îi citisem numele pe afişele care îndemnau lumea la vot, Zaharia Stancu, candidatul sătenilor noştri pentru Marea Adunare Naţională. Nu era singur, era însoţit de un prieten, scriitor din îndepărtata Islandă, cum le-a explicat el sătenilor adunaţi la şcoală. Şi de Islanda auzeam pentru prima oară, şi tot pentru prima oară vedeam nu unul, ci doi scriitori. Cel din Islanda ne-a arătat şi un aparat mic de radio, cât tabachera în care îşi ţinea bunicul tutunul. Mergea cu nişte baterii mici, pe care islandezul le-a scos şi ni le-a arătat, pentru că noi ştiam că radioul merge cu nişte acumulatori mari, pe care trebuia să-i duci să-i încarci la Turnu, într-un coş de sârmă agăţat de cornul bicicletei. Multe cuvinte şi lucruri am auzit şi am văzut eu atunci pentru prima oară. Consătenii mei povesteau şi se mândreau cu Zaharia Stancu, spuneau că este de-al nostru, dintr-un sat vecin, Salcia. Unii spuneau chiar că-l ştiu demult, de când scria la un ziar din Turnu, oraşul aflat la doar un ceas distanţă de satul nostru. Un ceas de mers pe jos, pentru că pe atunci încă nu începuseră să circule autobuze. Aşa că numele lui Zaharia Stancu mi-a rămas întipărit în minte iar peste vreo doi-trei ani, când am început să merg la bibliotecă şi am văzut numele său pe-o carte am luat-o s-o citesc, curios, cu atât mai mult cu cât bibliotecara mi-a spus că este despre Salcia, satul din apropierea comunei noastre. Am citit-o cu nesaţ, deşi nu prea mi-a plăcut. Am găsit în carte denumirea unor locuri dintre care unele mi-erau familiare, auzisem despre ele, chiar dacă nu le văzusem. - Ui, ui, ui, pe Călmăţui / Unde scoate barza pui / Şi bărzoiu’ n-are loc / Şi-a venit la noi, la foc / Şi-l legăm cu betele / Să nu pupe fetele! – îmi recita bunica pe când eram mititel. Iar Călmăţuiul revenea mereu în Desculţul lui Zaharia Stancu. Dar, deşi denumirile îmi erau familiare, satul descris de Zaharia Stancu, nu! Mi se părea sumbru, străin, nu era satul pe care-l cunoşteam eu. Câţiva ani mai târziu l-am descoperit pe Marin Preda. Am citit Moromeţii! O carte care mi-a plăcut nespus! Am regăsit acolo satul pe care-l ştiam eu! În amănunt chiar! Am regăsit seceratul despre care vorbeam la început, treieratul, căluşul şi multe altele. Era descris chiar şi felul în care mă lua bunicul în braţe, adormit şi mă punea în car, să mergem la câmp. Da, ăsta era satul nostru, ăsta era satul pe care-l ştiam eu! Culmea, chiar şi ţăranul neras, cu pălărie, din desenul de pe coperta cărţii, semăna leit cu bunicul meu, bâtu, cum îi plăcea să i se spună. Fascinat, am căutat şi alte cărţi ale lui Preda. Nu apăruse încă volumul al doilea al Moromeţilor. Dar am găsit şi am citit povestiri. Întâlnirea din pământuri, O adunare liniştită, Desfăşurarea... În care am regăsit iarăşi satul şi atmosfera trăită nu demult, ci doar puţin mai înainte, când satul meu era cutreierat de grupuri de oameni care veneau cu ”lămurirea”, veneau să bage oamenii la colectiv, iar tata şi bâtu fugeau şi se acundeau în lanul de porumb din spatele curţii. Mai târziu, continuarea Moromeţilor mi-a reamintit de aceeaşi ani, mi-a adus aminte de Antonise, activistul de partid de a cărui frică, împreună cu mama şi bunică-mea, ne urcasem în pod, trăgând scara după noi, daţi de gol, însă, de oala uitată fierbând pe plită... Anii au trecut, am citit multe cărţi cu şi despre ţărani, despre satul românesc, dar în niciuna nu mi l-am recunoscut pe cel natal ca în cele ale lui Preda. Până spre sfârşitul lui 1987 când, matur de-acuma, mi-a căzut în mână cartea unui autor despre care auzeam pentru prima oară. Cartea se numea Drum în tăcere, iar numele autorului, Jean Băileşteanu, nu-mi spunea încă nimic. Poate doar o asociere cu Băileştiul, oraş din apropierea Craiovei în care trăiam acum. M-am apucat de ea, trebuia s-o citesc, în acei ani a avea în mână o apariţie nouă era un privilegiu, cărţile se găseau greu, îţi trebuiau relaţii să le procuri. Aveam însă avantajul că eram ofiţer de miliţie, lucram la economic, calitate în care îl cunoscusem pe domnul Bărbuţi, şeful de la Centrul de librării. Avea mulţi de care trebuia să ţină cont iar eu eram doar un mărunt ofiţeraş, dar din când în când mă lipeam şi eu de câte-un chilipir! Am început să citesc şi n-am mai putut lăsa cartea din mână! Din păcate, însă, când ţi-era lumea mai dragă, se-ntrerupea lumina. Economii obligatorii de energie, impuse de la cel mai înalt nivel. Eram pregătit însă, nevoia te învaţă. Aveam o lanternă mare, pătrată, cu patru baterii pentru care aveam mereu rezerve. Mă culcam în pat, pe spate, îmi puneam lanterna pe piept, luam cartea în mână, iar lectura continua, îi dădeam înainte. Drum în tăcere mi-a plăcut mult. Nu pot spune dacă mai mult decât Moromeţii, n-aş vrea să comit o impietate faţă de niciunul dintre cei doi autori, dar mi-a plăcut mult. Am recitit-o de nu mai ştiu câte ori. Am regăsit satul de puţin mai târziu decât cel din vremea lui Ilie Moromete, dar mult mai familiar mie, satul din anii colectivizării, satul din anii mei de la şcoala din sat. În personajele cărţii recunoşteam pe mulţi dintre consătenii mei, inclusiv în personajul principal, care-s convins că era tatăl autorului, regăseam un unchi de-al meu, fratele mamei, care era contabil la cooperaţie. Întâmplările descrise parcă s-ar fi întâmplat la doi paşi de mine, pe uliţa copilăriei mele. Lectura acelei cărţi a fost un adevărat deliciu şi întotdeauna am recitit-o cu aceeaşi plăcere. Peste câţiva ani, în 1990, viaţa şi profesia au făcut să-l cunosc personal pe Jean Băileşteanu. Se dăduse liber la scris, nu mai era cenzură, scriitorii puteau scrie ce vor, oamenii erau dornici să citească, la chioşcurile de difuzare a presei erau cozi interminabile. În Craiova, oraş mare, cu tradiţie culturală, erau destui scriitori şi publicişti dar, din păcate, o singură tipografie. Condiţii în care au mocnit şi au izbucnit neînţelegeri între cei care mânuiau condeiul, care mai de care dintre ei pretinzând prioritate la rotativa Întreprinderii Poligrafice Oltenia. Şi atunci, în proaspăta mea calitate de şef al Poliţiei economice din Craiova, care avea în subordine un ofiţer ce avea în responsabilitate asigurarea legalităţii în acest obiectiv, am fost solicitat de domnul director al întreprinderii poligrafice să mediez o întâlnire între domnia sa şi cei care-şi disputau priorităţile la publicare. Cu ocazia acestei întâlniri, în cadrul căreia, prin consens, s-au stabilit anumite reguli care să pună stavilă conflictului latent, l-am cunoscut pe Jean Băileşteanu. Micuţ de statură (mi-l închipuiam altfel, influenţat de valoarea primului său roman, adică mare!), plăcut la înfăţişare, cu un zâmbet cald şi o voce pe măsura zâmbetului, moale, calmă, liniştitoare... Mi-a plăcut de la început, eram irezistibil atras de el, simţeam că exista între noi chimia aceea care te face să percepi că, deşi de-abia ai cunoscut pe cineva, parcă ai descoperit că este acel cineva care-ţi lipsea, parcă l-ai fi cunoscut de o viaţă şi-l regăseai după ce fuseseţi despărţiţi o vreme... Ne-am reîntâlnit apoi de multe ori, îşi deschisese mica lui afacere, avea editura şi tipografia sa proprie. De multe ori, când treceam prin centru îmi făceam drum şi pe Felix Aderca, să schimbăm câteva vorbe. Generos, mi-a dăruit întotdeauna un exemplar cu autograf din toate operele sale! Şi nu doar ale sale! Îmi plăcea să-i văd bucuria din ochi când reuşea să-şi publice un nou volum! O nouă ediţie, necenzurată, din Drum în tăcere, Geniul şi închipuirea, Sfântul Drac sau Judecata de... acum, Goana, Nunta lui Petre ... Şi, nu în ultimul rând, jurnalul său de scriitor sub dictatură, Viaţa ca o... paradă! Am fost martor la toate! Din primăvara lui 2001, anul venirii domnului general Constantin Codiţă la comanda Inspectoratului de Poliţie, relaţia noastră a căpătat noi valenţe. Personalitate multiplă, domnul general s-a implicat în viaţa culturală a Craiovei, reluând editarea revistei Meridian şi organizând, timp de câţiva ani, o serie de manifestări cultural-artistice, care s-au bucurat de aportul şi sprijinul nemijlocit al maestrului Jean Băileşteanu, eu fiind cel care am intermediat iniţial între cei doi, în virtutea mai vechii mele relaţii cu scriitorul şi în calitatea de şef de cabinet al generalului. Am făcut parte împreună din colegiul de redacţie al revistei Meridian (dacă pot spune ”împreună’’, având în vedere marea diferenţă de valoare dintre Jean Băileşteanu şi mine, un modest poliţist care zgâria şi el uneori hârtia), am editat şi tipărit la editura sa un Raport al Poliţiei doljene destinat comunităţii, după modelul structurilor poliţieneşti occidentale, precum şi o serie de Buletine informative I.P.A.(International Police Association), am colaborat la organizarea unor manifestări desfăşurate la Teatrul Naţional Marin Sorescu şi Muzeul de Artă. Relaţiile acestea de colaborare ne-au apropiat şi mai mult, dându-mi prilejul să apreciez caracterul său deosebit, lipsit de ascunzişuri, bogăţia sa sufletească, corectitudinea, comportamentul său ireproşabil, bunul simţ, precum şi modestia sa permanentă, excesivă chiar la o personalitate de talia sa. Deşi nu ne-am spus-o, niciunul dintre noi nefiind caracterizat de efuziuni sentimentale (cel puţin în ceea ce ne privea), cred că şi scriitorul a ţinut la mine, întrucât mi-a făcut onoarea să-mi menţioneze numele în ultimul volum din Viaţa ca o... paradă! În ulţimii ani ne vedeam destul de rar, nu mai locuiam în Craiova. Ne-am întâlnit la începutul primăverii anului trecut, venisem în Bănie special să-l întâlnesc. Eram pe cale de a termina o carte, îi trimisesem prin poşta electronică fragmente din ea, îi plăcuseră şi m-a îndemnat s-o public. Venisem să discutăm despre asta, am luat masa împreună, noi şi fiul său Mihăiţă, la restaurantul lui Sorin Cârţu din apropierea editurii sale. Nu ştiam că, din păcate, este ultima oară când ne vedeam! Peste câteva zile am aflat că fusese ales preşedintele filialei oltene a Uniunii Scriitorilor. M-a bucurat mult această confirmare a valorii sale, această recunoaştere unanimă a confraţilor săi! Am pus mâna pe telefon să-l felicit dar mi-a răspuns Mihăiţă, fiul său: - Vreau să vorbesc cu dom’ Profesor, Mihăiţă, i-am spus. - Domnule colonel, dom’ Profesor nu mai este! Am suferit mult! Cu atât mai mult cu cât, pe valul de durere ce m-a cuprins s-a altoit, cu acuitate chiar, sentimentul că, chiar dacă încă nu simt, am îmbătrânit şi cercul oamenilor dragi mie a început să se îngusteze! A fost un privilegiu să vă cunosc, dom’ Profesor! Domnul să vă odihnescă în pace, acolo sus, printre îngeri! Iancu B

CRISALIDA ȘI FLUTURELE

În urmă cu mai bine de un an, pe 17 iulie 2021, după ce citisem în manuscris poemul ”Dansul norilor” al consătencei și fostei mele colege de școală LUCICA DELCEA, născută MATREȘU, scriam pe pagina mea: ”… Aproape o sută treizeci de pagini dactilografiate care completează și încununează în mod fericit monografia mea, ridicându-se de la un text prozaic la unul liric de o neasemuită frumusețe, scris în maniera din liliecii sorescieni! Poate sunt lipsit de modestie alăturând monografia mea acestui poem, dar așa percep eu lucrurile, cele două lucrări vor trebui în viitor citite împreună pentru a avea o imagine completă a acestor locuri. Iar cititorii care au locuit pe aceste meleaguri să-și reamintească nu doar imaginea, ci si parfumul lor! Lucica Matreșu sublimând amintirile și trăirile pe care le pot evoca paginile mele, în fiorii calzi și îmbătători ai poeziei. Un fluture splendid care iese dintr-o nimfă nearătoasă!” Acum manuscrisul e la editură, în curs de apariție. Îl recomand cu căldură tuturor celor care încă mai iubesc satul românesc! Și iubitorilor de poezie, bineînțeles! CRISALIDA: ”... În ceea ce priveşte grâul nou, din ultima recoltă, după primul măciniş, înainte ca cei ai casei să mănânce din pâinea nouă, gospodina casei făcea „colacul fântânii”! Un colac mare, rotund, cu o gaură în mijloc. Împodobit cu flori împletite, colacul se aşeza pe capul unei fete de 12-13 ani, neprihănită, care îl plimba cu alai, însoţită de copiii din vecini, pe uliţă, până la prima fântână. Aici gospodina scotea colacul de pe capul fecioarei şi-l rupea în bucăţi, pe care le împărţea copiilor. Nu îmi mai amintesc dacă se rosteau ceva vorbe rituale. Mi-o amintesc însă pe o copilă din vecini, Gicuţa ale Paraschivan (Văleanu), ce frumoasă şi mândră era, mergând pe uliţă cu colacul ăla plin de flori încolăcite pe el. Parcă era o zână din poveşti ori Demeter, zeiţa agriculturii şi a fertilităţii din mitologia greacă!” Acesta este un fragment din monografia mea despre satul natal. Iar mai jos: FLUTURELE: "COLACUL FÂNTÂNII" "Știam că după treieratul grâului, din prima făină măcinată se făcea "Colacul fântânii". Bătrânele ne anunțau cu o zi înainte: - "Mâine să fiți p'aci, măiculiță, că fac "Colacul "fântânii!" Împleteau un colac din trei fâșii de cocă, lipeau pe el trei cruciulițe, tot din cocă. După ce-l scoteau din cuptor, îl legau din loc în loc cu flori și crenguțe de busuioc. Toată ulița mirosea a pâine coaptă. Ieșea bătrâna cu colacul pe vadră. -" Hai cu bâta, să vă dau din " Colacul fântânii!". Coboram rusca la fântâna din vale, cu bâta în frunte. Scotea apă, umplea vadra, se inchina de trei ori, stropea colacul cu apă, cu busuioc, apoi ne dădea la fiecare din el. Doamne, ce parfum avea! Și dulce, și bun, și gustos! Mama, pentru a nu se pierde tradiția, făcea același ritual pentru nepoții ei și alți copii de pe uliță, cu o singură diferență: la fântâna din curte. "Ca să știe și ei. Să nu uite ce e ăla "Colacul fântânii"!. Când 'or fi fi mari să-și aducă aminte..." Ne împarte mama la toți. Gustăm. -"Dar de ce nu mai are parfumul dinainte?!" întreb și eu, așa, în virtutea amintirii. -"Dă ce? Să vă spui eu dă ce. Dacă stropește ăștia grâu' cu toate prafurile.. Cum să mai aibă gust?! Păi era înainte grâu' bob și bob... Acu e plin dă toate ierburile după fața pământului. Când făceai pâine, mirosea toată linia dă la un cap la altu' Acu', nu mai miroase nici la noi pă bătătură! Și aerul l-au stricat ăștia cu avioanele lor! Or să otrăvească ăștia tot pamantu'! Păi când făceam cozonac, decât îl frământam și ieșea din căpistere, uite-așa să umfla și mirosea! N-aveai treabă! Acu', pui toate glogozeniile în el, și pă care auzi, că nu i-a ieșit bun! Mănâncă lumea, acu', tot felu' dă prăjituri. Dumnezeu știe din ce-or fi făcute!" Fragment din poemul "Dansul norilor", autor Eugenia-Lucica Delcea. CRISALIDA ȘI FLUTURELE (II) Pentru a înțelege pe deplin această postare, și în special titlul, vă recomand să revedeți prima parte a acestei postări, din ziua de 31 iulie curent. CRISALIDA: "Primăvăra a debutat apoi brusc, cu nişte călduri aşa de mari pentru luna martie, încât toată zăpada aia imensă s-a topit în doar două zile. Căţărat pe troianul de zăpadă mă uitam cum apa curgea năvalnic, ca un adevărat torent, pe fostele pârtii. Tot prăpădul ăla de omăt, transformat în apă, a umplut apoi Oltul şi Dunărea care n-au putut să-l cuprindă, revărsând-se şi provocând mari inundaţii. Apele Oltului mare şi ale Dunării se uniseră, înghiţind şi Oltul mic, care dispăruse. Apa ajunsese până sub mal, inundând casele din vale. Dacă priveai din mal spre Oltenia nu vedeai decât apă, de sub mal până la linia orizontului. Cât vedeai cu ochii. Parcă erai la mare, singura deosebire fiind că apele nu erau albastre ci gălbui, nămoloase. Acel potop de apă s-a retras târziu, spre vară, lăsând în urmă bălţi, care forfoteau de peşte. Într-o astfel de baltă a găsit tatăl meu o namilă de somn, pe care nu l-a putut căra singur ci a trimis vorbă să se ducă bunicul meu după el, cu căruţa. La bâlciul din toamna precedentă bâtu, cum îi ziceam bunicului, cumpărase cu două sute de lei o albie mare, mai mare decât cele obişnuite, spre nemulţumirea mamarii, care-i reproşa că cine o să se poată lupta cu a albie. Albia n-o folosisem încă, şi a fost tocmai bună să păstreze peştele, conservat în saramură, în ea. Toată vara am mâncat din peştele ăla, ca iarna din porc. Sora tatei, tanti Ghina, se măritase de puţină vreme cu nea Dumitru Băieţica, din Odaia. Nea Dumitru lucra la Fermă, era tractorist, şi în vara aia deservea o maşină de bătut porumb. Mergeam cu mamarea să-i ducem mâncare şi uneori se revolta, „Iar peşte, mamă-soacră, nu-l mai terminaţi odată?” Fragment din monografia comunei Lița, SATUL DIN INIMA MEA, Iancu Bâță, Editura MJM Craiova, 2021 FLUTURELE: " Când venea Oltul Mare, acoperea totul în cale. Apa lui ajungea până sub sat, de la cele trei fântâni numai cumpăna se vedea. Oltul Mic nu mai era. Lumea toată venea la mal, să privească prăpădul. Cine apuca "între Olturi" era un om pierdut. Animale, culturi luate de apă, nu mai era nimic de făcut. Și ploua, mereu ploua... Cerul până-n pământ, norii se ciocneau rând pe rând, tunete, fulgere... Omul privește disperat și tăcut. Natura are ultimul cuvânt. Văcarii fuseseră anunțați de cei care veneau "dintre Olturi", că Oltul Mare a dat peste răscoale și vine cu repeziciune spre sat. În disperare, văcarii au mânat animalele cât au putut, până când le-au abandonat. Vestea a ajuns la sat. Deodată se aude pe ruscă, pe linie, pe bătătură: " -Vine Oltul Mare! Vine Oltul Mare!" Vuietul lui se auzea până la sat. -"Bivolița n-a veniți acas'! Unde-o fi? Pe unde-o fi rămas?" Toți am fugit la mal. Oltul Mare ieșise din pădure, acoperise viile, se apropia de sat. Mama privește toată Valea Sâiului. Plânge. -"Doamne, Doamne, ce mai, am rămas fără ea! Nu e niciunde! Ce ne mai facem noi fără vită de lapte în casă? Și ce bivoliță bună de lapte era!" Deodată, auzim un vuiet puternic, sinistru chiar. Eu, mama și tăticu fugim la mal. Oltul Mare lovise cu putere malul. Până aici! Aici s-a oprit. Cât privești pe toată Valea Sâiului, de la Islaz și Moldoveni până la Lița, totul este acoperit de apă. Ce rău? Nici-un râu Olt! Ocean! Urma timpul de urmărire, de așteptare. Cât are de gând să poposească pe aceste meleaguri Oltul Mare? -"Opreo, a venit momentul potrivit! Ai să vezi pește ce n-ai văzut în viața ta pă pământ!" Gheorghe nu se înșela. Simțea foarte bine natura. Când apa rămânea la un metru și ceva, începea captura. Știuci, crapi, somn- monștri, nu alta! Cu sacu-i căra. Din copilărie n-am mai văzut decât în filme așa ceva. Tăia peștele tot în bucăți, îl săra " morugă" și îl atârna în pod- provizii pentru o vreme bună. Când făcea o frigare, era" "ca la mama lu' pește", cum ii plăcea lui Gheorghe să spună. În urma retragerii, rămânea un mâl fin, ca acela al fluviului Nil. Noi, copiii, ne afundam picioarele în el până la genunchi" Fragment din poemul " Dansul norilor", autor, Eugenia-Lucica Delcea 13.08.2022 Turnu Măgurele