miercuri, 5 august 2020

PAPARUDELE

În verile copilăriei mele, dacă nu ploua timp de două-trei săptămâni sau chiar mai mult, rânjindu-și colții seceta, unul dintre dușmanii truditorilor ogoarelor, pe ulițele Liței își făceau apariția paparudele. Grupuri de fete tinere, adolescente și preadolescente de 12-14 ani, îmbrăcate precum Eva în rai după ce mușcase din mărul cunoașterii, adică mai mult goale, având doar câte doar două fire de ață legate pe sub buric și pe deasupra sânilor de care erau atârnate frunze de bozii, de borji, cum li se spune la noi în sat. Acestea dansau un dans rudimentar, bătând ritmul din palme și cântând: Paparudă – rudă Vino de ne udă Cu găleata plină Ploile să vină Cu găleata rasă Ploile să varsă... ........................... Să ne dai cu ciuru Să umpli pătulu’… Mai erau și alte versuri, cred, dar nu mi le mai amintesc. În timpul dansului ori la sfârșitul acestuia, gospodina casei la care se efectua ritualul, sau, când se dansa pe uliță femeile mai în vărstă din mahala, care stăteau pe lângă casă, să gospodărească și să aibe grijă de cei mici cele tinere fiind la câmp, la muncă, veneau cu vedrele pline de apă pe care le aruncau peste paparude. Nu le făceau rău, pe căldura aia, ba, dimpotrivă, gălețile de apă erau ca un duș înviorător. La terminarea dansului paparudele ori, mai degrabă, însoțitoarele lor mai în vârstă, primeau ca răsplată ciurele de mălai, făină sau alte bucate. Alaiul paparudelor era însoțit pe toată ulița de grupuri de curioși, femei și copii, îndeosebi. Noi, băieții, umblam după ele pe mai multe ulițe pentru că, mai ales când ne mai mărisem, ne înfiorau sânii abia înmuguriți ai tinerelor paparude care, în timpul dansului se mai dezgoleau din cauza balansului frunzelor, cauzat de mișcările ritmice. Ba puteam întrezări chiar mai mult din misterul femeiesc atunci când peste frunzele de boji ce încingea mijlocul paparudelor se prăvăleau zecile de litri de apă din gălețile mânuite cu putere de gospodinele mahalalei. Eheeei, fugit irreparabile tempus! Uneori, în vreme de secetă, și tinerele fete și fetițe din mahala efectuau un ritual prin care chemau ploile să se reverse asupra satului. Florina ale Mitruș, cea mai mare din grup, sora lui Oniță și Fane, Gica ale Firican (Ecaterina Lascu, acum Văleanu), Elena Chițu (Nuța, Naty) și verișoarele ei mai mici Caterina și Ficuța, Florina Mitrana, Vergina Bolborici (ale Chera), Florina și Gicuța Văleanu (ale Paraschivan) făceau o păpușă din nămol care se numea Muma Ploii apoi mergeau cu ea pe malul Oltului mic. Nu am fost niciodată cu ele acolo, era o treabă de fete, dar o să-l las pe fostul învățător Ion Sarchiz să-l descrie: „Muma Ploii se organiza de copii când vara era secetă și nu ploua. O păpușă pe o platformă, cu flori pe lângă cap, cu lumânări, grupul de copii mergea cu ea la Sâi, jelind: Scoate Doamne cheile Și deschide porțile Să înceapă ploile Ca să crească grânele După care da păpușa pe apă cu platforma cu lumânări, cu tot.” În alte părți acest obicei se numește Caloianul și este un ritual asemănător unei înmormântări la care participă tot satul. După ce i se dă drumul păpușii din lut pe apă, oamenii se întorc în sat și iau parte la o masă, ca un fel de pomană, la care se consumă bucate aduse de fiecare dintre participanții la ritual.

joi, 2 ianuarie 2020

Din istoricul comunității adventiste lițene

...
Nu trebuie să uităm însă că, deși marea majoritate a locuitorilor comunei sunt creștini de rit ortodox, în Lița există și o comunitate de creștini adventiști de ziua a șaptea! Începuturile acesteia pot fi identificate cu aproape un secol în urmă, în 1925, când printre membrii consiliului parohial al părintelui Ioan Anca se numărau Marin Bocioroagă și cumnatul său Gheorghe Grecu, zis Ducu. Om cu ceva știință de carte, Marin Bocioroagă era un cititor asiduu al cărții de căpătâi a creștinilor, Biblia! Fire iscoditoare a observat că, potrivit unor paragrafe ale cărții sfinte, precum cel în care se spune că Hristos a înviat din morți în prima zi a săptămânii, duminica nu este ziua a șaptea, zi în care Domnul s-a odihnit după desăvârșirea creației și care este consfințită drept zi de odihnă, închinată Domnului, potrivit celei de-a patra din cele zece porunci. Contrariat, a mers la părintele Anca și au purtat mai multe discuții pe această temă, după cum mi-a relatat nepotul său, Daniel Bocioroagă, unul dintre liderii comunității adventiste din Lița. Fac o paranteză și spun că, după părerea mea, aceste controverse au fost iscate și de faptul că în anul 1925 a fost adoptată Legea repaosului duminical și în sărbătorile legale, lege prin care duminica a devenit zi liberă în România, fapt de natură să creeze anumite dezbateri în societatea acelor ani. Controversele erau alimentate, probabil, și de faptul că în perioada interbelică în toate calendarele ortodoxe, duminica era trecută ca prima zi a săptămânii. Părintele Ioan Anca i-a dat dreptate consilierului său și le-a spus lui Marin Bocioroagă și cumnatului său, Gheorghe Grecu, care era de aceeași părere, că “dacă vor să fie cu adevărat credincioși să țină sâmbăta ca sărbătoare. El nu poate să facă acest lucru întrucât are familie grea, are zece copii de crescut, și nu poate risca să se pună împotriva bisericii oficiale și a legii”. Marin Bocioroagă și Gheorghe Grecu au început să se intereseze prin satele vecine dacă mai sunt oameni care gândesc ca ei. La un moment dat, demersurile lor s-au intersectat cu ale unui bătrân din Putineiu, Ivâncică Ștefan, care, împreună cu soția sa, umblau prin sate, desfășurând activități de evanghelizare. Aceștia i-au inițiat în punctele fundamentale de credință ale doctrinei adventiste precum și cu privire la modul de viață al adepților acestui cult, punând împreună bazele comunității de adventiști din Lița, lucru ce se întâmpla în 1935, la un deceniu după ce Marin Bocioroagă și Gheorghe Grecu începuseră să se îndoiască și să-și pună întrebări cu privire la corectitudinea practicilor lor religioase. La început nu au fost prea mulți, familiilor inițiatorilor alăturându-se cele ale lui Ion Șchiopu, Vița Manță și alți câțiva. Primul copil născut în sânul comunității a fost Cornel Bogioroagă, cunoscutul croitor de prin anii 70 – 80, ai cărui părinți erau ambii adventiști. Comunitatea ajunsese la circa douăzeci de persoane la începutul anilor ‘40, când regimul Antonescu a declanșat represiunea asupra cultelor religioase minoritare. La începutul lui septembrie 1940, prin două decizii ministeriale, asociaţiile şi sectele religioase au fost interzise, iar patrimoniul acestora a intrat în proprietatea statului. Guvernul Antonescu a revenit asupra acestor măsuri, dar în anii 1941 şi 1942 au fost înteţite practicile represive. Punctul culminant al deciziilor orientate spre prigonirea acestor culte a fost atins la 6 mai 1942, zi în care mareșalul Ion Antonescu a hotărât deportarea în Transnistria a tuturor „sectanţilor“. Până la urmă, măsura extremă s-a limitat doar la inochentişti, o grupare minoritară din Basarabia, dar în decembrie 1942 toate asociaţiile/cultele neoprotestante au fost din nou scoase în afara legii, dispoziţie care s-a păstrat până la căderea regimului Antonescu. În acest nefericit context, unii membri ai comunității lițene au fost arestați (Gheorghe și Floarea Grecu, Marița Bocioroagă, Vița Manță) și duși de către jandarmi până la București pe jos, din post în post, deși unele dintre femei erau gravide sau aveau copii mici. Aici au fost deferiți Curții Marțiale și judecați, norocul lor purtând numele maeștrilor avocați Ștefan Demetrescu și Ion Bătrâna–Voivodeni care, în pledoariile lor, au demonstrat instanței că acuzații erau oameni pașnici, gospodari, folosind și o metaforă din care rezulta că doar în pomii care au roade se aruncă cu pietre, obținând în final achitarea lor. În august 1948 regimul comunist promulgă Legea pentru regimul general al cultelor religioase prin care Biserica Adventistă de Ziua a 7-a, care număra circa 13000 de credincioși, este recunoscută alături de alte culte neoprotestante, activitatea acestora, ca și a bisericii majoritare, urmând a fi desfășurată sub controlul Ministerului Cultelor, devenit ulterior Departamentul Cultelor: Deși acum se aflau în legalitate, adventiștii întâmpinau o serie de greutăți din cauza faptului că, date fiind cerințele doctrinare, nu puteau participa sâmbăta la activitățile desfășurate în școli, fabrici, uzine și alte unități economico-sociale, ziua liberă la nivel national fiind cea de duminică. Membrii comunității au perceput acest fapt ca o constrângere, ca o limitare a drepturilor, care a determinat orientarea profesională a tinerilor spre meserii în care își puteau organiza singuri activitatea, putând astfel să aibă liberă ziua de sâmbătă: cizmărie, croitorie și altele de acest gen, în special în sectorul meșteșugăresc! Au existat însă și cazuri în care membri ai comunității lițene au reușit, uneori cu prețul unor controverse și discuții cu părinții adventiști, să lucreze la instituții de stat, cum a fost cazul copiilor lui Oniș Armeanu, băiatul acestuia, Ionel, care mi-a fost coleg de școală generală, reușind să fie admis și să urmeze cursurile Facultății de Geologie, iar după 1990 pe cele ale Facultății de Drept, fiind în prezent un renumit avocet în Câmpina și un membru de vază al comunității adventiste din acel oraș prahovean. Cu toate impedimentele arătate mai sus, comunitatea s-a dezvoltat puternic în anii regimului comunist, astfel încât prin 1976 ajunsese să numere 120 de persoane, fapt ce a impus necesitatea unui lăcaș propriu de cult, până atunci manifestările religioase având loc în spații închiriate la diferite persoane. Liderii comunității au încercat să obțină o autorizație pentru construcția unei case de rugăciuni proprii, dar autoritățile nu au fost de acord, întrucât legislația acelei vremi, în care Ceaușescu demarase acțiunea de sistematizare a satelor, impunea un imobil cu etaj, ceea ce depășea posibilitățile financiare ale comunității. Inventivi, tinerii adventiști au găsit o soluție, cumpărând o casă cu terenul aferent pe numele unuia dintre ei, pe care au intenționat să o transforme în lăcaș de cult. În luna august a acelui an, 1976, au trecut la mărirea și amenajarea clădirii, pe bază de autorizație de extindere. Până în toamnă au ridicat noua construcție, de 19 X 6,5 metri, dimensiuni în care fusese inclusă și o parte din clădirea inițială. Autorităților locale nu le-a convenit acest lucru, probabil din cauza politicii generale de desconsiderare a bisericii, promovate de statul comunist care clama ateismul, și i-au acționat în instanță, reușind să obținâ o hotărâre judecătorească prin care se impunea demolarea construcției. Membrii comunității adventiste nu s-au împăcat cu această situație și au mers în audiență la primul-secretar al Comitetului județean de partid, cel care pe atunci conducea tot ce mișcă în județ, Teodor Roman. Inițial acesta nu le-a luat în seamă doleanțele, dar adventiștii lițeni au mers într-o nouă audiență, prezentând primului-secretar documente din care rezulta că instanța pronunțase această hotărâre pe baza unor măsurători mult exagerate, din care rezulta o lungime de 30 de metri ai clădirii, față de cei 19 din realitate. Primul-secretar l-a convocat pe inspectorul pentru culte, care a recunoscut că se exagerase. În fața acestei situații, Teodor Roman a hotărât destituirea lui Lucică Mocanu, secretarul Consiliului Popular al comunei Lița, cum se numea pe atunci Primăria, și sancționarea cu amendă a vice-primarului Tane Cojoacă. Hotărârea de demolare urma să nu se mai aplice, dar a impus adăugarea unui etaj clădirii, pentru a fi conformă legislației în curs. O comisie de la Serviciul de sistematizare al județului, condusă de inginerul Andrei din Lunca, a hotărât însă că fundația clădirii nu-I suficient de rezistentă pentru a suporta un etaj, inchizând astfel problema. Noua clădire nu era încă finalizată, când marele cutremur din 4 martie 1977 a deteriorat parțial grajdul familiei Grecu, folosit ca loc de adunare a comunității. În aceste condiții, au hotărât să se mute în noua locație la care partea de interior era deja finisată, permițând folosirea acesteia pentru ținerea slujbelor rituale. Pentru a putea fi folosită în acest scop era necesară, însă, aprobarea autorităților. Inițial, lițenilor nu li s-a acordat permisiunea de a-și folosi biserica dar, după câteva audiențe primul-secretar Teodor Roman s-a lăsat cumva înduplecat, dându-i însă dispoziție inspectorului pentru culte să le găsească un sediu unde să-și țină adunările, dar nu în Vaidei, unde locuiau majoritatea membrilor comunității, ci la celălalt capăt al satului. Această disoziție era justificată, cred, de dorința de a le pune bețe în roate și a le îngreuna credincioșilor prezența la slujbe, întrucât, pentru comuniști, religia constituia un drog care le întuneca mințile, opiul popoarelor, după cum spusese Karl Marx, unul dintre corifeii ideologiei comuniste. Auzind ce i-a cerut primul-secretar inspectorului pentru culte, Daniel Bocioroagă i-a replicat: - Dar, tovarășe prim secretar, asta ar însemna ca în fiecare sâmbătă toți cei peste o sută de adventiști ai nostri să defileze de două ori prin tot satul, pe șoseau principală, cu Bibliile în mână! Vizualizând imaginativ marșul acestora, Teodor Roman și-a dat o palmă peste frunte și a exclamat, adresându-i-se inspectorului: - Băi, știi că au dreptate? Lasă-i să-și folosească clădirea lor! Comuniștii, ca și guvernanții de astăzi, de altfel, se temeau de orice manifestare ce presupunea prezența unor grupuri numeroase de persoane, care nu era organizată de ei și pe care nu o puteau controla. Și astfel, din 10 iunie 1978, membrii comunității au putut să intre și să folosească biserica pe care și-au construit-o prin forțe proprii. În prezent lăcașul de cult al comunității adventiste din Lița este un local, bine întreținut, modernizat cu sprijinul primăriei, al membrilor comunității, precum și al donațiilor tinerilor care lucrează în străinătate, fiind dotat cu încălzire centrală, aer condiționat, instalație de sonorizare, parchet, geamuri termoizolante din termopan. Pentru acompaniamentul imnurilor religioase în dotarea lăcașului de cult există un pian clasic și unul modern, electronic. Comunitatea nu a beneficiat în trecut și nici acum de serviciile unui pastor propriu, ci de cele ale unor pastori itineranți, care se deplasează consecutiv pentru ținerea slujbelor la mai multe adunări din localități diferite,. Primul pastor care a deservit comunitatea din Lița s-a numit Trașcu, iar mai târziu slujbele au fost officiate de pastorul Paraschiv. În prezent, adunarea credincioșilor lițeni este păstorită de domnul Șerban Paul, cu studii teologice, ajutat de cei trei membri ai comitetului comunității: Marin Tudosoiu, Nelu Roată-Moale și Daniel Bocioroagă.

luni, 11 martie 2019

Tivicul

În prima zi a Postului Mare, după Lăsata secului de brânză, flăcăii mai tomnateci rămaşi neînsuraţi erau daţi în tivic. În post nu se mai pot face nunţi şi se considera că aceştia au pierdut şansa de a fi intrat în rândul lumii în sezonul care tocmai se încheiase. Obiceiul avea un caracter umoristic, de persiflare, de luare în tărbacă, dar şi un caracter moralizator în acelaşi timp, de sancţionare a celor care nu se integrează şi nu respectă normele comunităţii. În acele vremuri în care agricultura constituia baza existenţei comunităţii, familia şi rubedeniile acesteia erau esenţiale întrucât existau activitâţi care nu se puteau desfăşura individual cum ar fi secerişul şi treieratul grâului la arie, de exemplu. Ei, şi cei care tot amânau să-şi întemeieze o familie nu prea erau văzuţi bine de ceilalţi membri ai familiei şi neamuri. - Vrea să-i mai tragă o flăcăire şi-n var’asta! – zicea mama, ironic, despre un văr al nostru care , deşi se liberase de câţiva ani din armată n-avea încă de gând să intre în rândul lumii. Prefera să-şi continue viaţa de flăcău, fără griji, să petreacă cu prietenii, în loc să –şi asume responsabilităţile unei familii proprii. Ce presupunea datul în tivic? Mai toţi flăcăii aveau câini pe care-i foloseau la păzitul oilor ori la prins iepuri în sezonul de iarnă. Cei care puneau la cale datul în tivic al unui flăcău rămas neînsurat îi prindeau câinele, îi legau o tinichea de coadă, o tarabă cum se numeau bucăţile de tablă rămase nefolosite prin gospodării, după construirea unui acoperiş, de exemplu, după care luau bietul animal la goană pe uliţele satului. Tinicheaua sărea într-o parte şi alta, stârnind un zgomot care speria şi mai tare câinele, făcându-l să alerge înebunit, în hohotele de râs ale celor aflaţi pe uliţe. - Al cui e, mă?, întrebau aceştia. - Al lui cutare!, se ducea vorba. - Ha! Ha! Ha! Nu s-a însurat nici anul ăsta! E băbar, de-acum! Pentru că cei daţi în tivic nu mai erau consideraţi flăcăi de-acum, erau numiţi băbari. Asta poate pentru că fetele din generaţia lor fiind deja la casele lor era mai greu să mai fie acceptaţi de alte fete cu mult mai tinere şi trebuiau să umble pe la babe, ori să fie însuraţi prin aranjamente, prin babele care se ocupau cu peţitul, cu intermedierea unor căsătorii. În copilăria mea am asistat o singură dată la darea în tivic a unui flăcău din vecini. În proximitatea casei noastre locuiau un grup de flăcăi mai mari cu 12-15 ani ca mine. Niculai Firican, decedat, din păcate, la doar 33 de ani, Oniță Mitruș, eroul uneia dintre povestirile mele, fratele său Fane, frații Nicu și Traian Mitruș, ziși ale Baronu, cei trei băieţi ai lui Ficu Mitrus (ale Caraută), Pascu, Marin si Ionică, frații Ionel (fotbalistul) si Marin Chiţu, nea Pascu Bâță. Născuți in preajma anului 1940, flăcăi de 16 - 20 de ani in copilăria mea, am putut să-i observ şi să învăț multe de la ei. Unul dintre ei, nu spun care, a fost dat în tivic într-un an în care crescusem destul ca să înţeleg ce se petrece. Odată cu generaţia acelor flăcăi obiceiul a început să se piardă, a venit colectivizarea, apoi industrializarea, bărbaţii satului nu mai lucrau în agricultură, plecaseră la Combinat sau aiurea, pământul nu mai era lucrat individual sau în cete, apăruseră maşini agricole care eludaseră anumite necesităţi. Înainte de a pieri cu totul, obiceiul tivicului s-a transformat mai întăi, adaptându-se noilor forme de organizare a muncii. Iată cum descrie obiceiul tivicului publicistul Tudor Matreşu, pe pagina sa, Ştiri din comuna Liţa: ,,Până acum câțiva ani, în urmă, exista tradiția Tivicului, un obicei, care îi cam speria pe cei (cele) rămași necăsătoriți. Luni dimineața, după L[satul secului, dacă în mahala exista un tânăr (tânără) mai tomnatic(ă) necăsătorit , cineva din mahala, mai vârstnic, lua o tarabă și un băț și mergea în curtea "fericitului" bătându-i ritmic taraba. În timp ce bătea taraba îi recita versurilesatirice: "Lapte-ai mâncat/ Brânză-ai mâncat/ Dar de ce nu te-ai însurat? ", repetându-i de câteva ori versurile. Cel "învinuit de catastrofica situațíe" scotea o sticlă cu vin și câteva pahare și servea pe cel care venise cu Tivicu. Existau însă situații când cu Tivicu mergeau mai mulți în curtea tânărului, și atunci acesta scotea vadra de vin și se puneau pe chefuit. Cu promisiunea că nu-l va mai prinde Tivicul viitor neînsurat. La anumite locuri de muncă, în combinat (și eu am trecut prin asta), când unul neînsurat ajungea la atelier sau fabrică, era așteptat de câțiva colegi cu un ciorap umblut cu nisip și-l loveau pe spinare până când acesta le promitea ceva de băut colegilor, după program, la cârciumă. Venisem dimineața la muncă uitând că era Tivicul și, la intrarea în atelier m-au luat în primire câțiva colegi cu ciorapul cu nisip. Și dă-i cu ciorapul, dă-i, până când unul mai în vârstă m-a atenționat să le promoit ceva, de Tivic, "nebunilor" dacă vreau să scap de bătaie. Am făcut-o, s-au oprit din bătaie iar când am ieșit din schimb, ne-am adunat la cârciumă. Norocul meu a fost că nu eram singurul neînsurat. Am pus bani mai mulți și am făcut-o lată.'' Închei cu o ipoteză personală. Probabil că de la tradiția aceasta, a tivicului, provine zicerea populară ,,a plecat cu tinicheaua de coadă "! 6

Focurile de Lăsata secului

În seara de lăsata secului în comuna mea natală exista tradiţia ,,focurilor’’. Focurile mici la lăsata secului de carne şi focurile mari la lăsata secului de brânză, ultima zi în care se mai putea mânca ,,de dulce’’, după care se intra în Postul Paştelui sau Postul Mare, numit astfel pt că este cea mai lungă şi mai restrictivă perioadă de post de peste an. În această zi, a lăsatei secului de brânză, gospodinele făceau plăcinte cu brânză din care trebuia să mânânci o felie în fundul curţii pentru ca firimiturile să cadă pe jos, nu în casă, pe masă, pentru a fi ferită casa de furnici pe timpul verii. Se găteau bucate alese, seara fiind o cină festivă, ultima masă de dulce, la care veneau şi copiii ajunşi la casele lor, fiicele şi ginerii, precum şi finii, la ,,iertăciune’’ cum se spunea! Mai exact, la sfârşitul mesei se cerea iertare părinţilor pentru greşelile de peste ani şi li se săruta mâna. Finii procedau la fel, sărutând mâna naşilor! După iertăciune se ieşea la focurile mari, care se făceau în stradă, la răspântii sau în faţa curţilor cuiva. La focuri se adunau toţi vecinii, care aduceau snopi de coceni sau de viță pentru întreţinerea focului, damigene de vin şi plăcinte! Noi, copiii, aşteptam cu mare nerăbdare focurile, strângând din timp, de pe câmp, tofologi uscați, coceni și tot felul de resturi vegetale, pentru a le avea de Lăsata secului si a întreține focul cât mai mult timp. În plus, din tiugi și dovleci uscați, în care tăiam orificii pt ochi, nas, gură, și-n care băgam câte o lumânare aprinsă, făceam niște măști asemănătoare celor folosite de copiii americani de Halloween. Focurile erau numeroase, pe o uliţă mai lungă, aşa cum era a mea, fiind cinci-şase focuri. Grupurile de săteni adunate în jurul lor îşi aruncau unele altora anumite strigături rituale, folosind drept porta-voce pâlniile mari din lemn cu care se turna toamna vinul în butoaie. Cu scuzele de rigoare pt limbajul frust, strigăturile peste sat ( așa le numesc folcloristii) aveau o rimă rudimentară: ,, -Aoleooo, Aoleooo! – se striga dintr-un grup. - Ce ti-e, măăă, ce ți-e? – se auzea răspunsul cuiva dintr-un alt grup. - Mi-a crescut o varză- n găoază! - răspundea primul. - Cine-aleargă să ți-o roază? - Aleeeargă cutare cu cutare!" . Cutare şi cutare erau nume de persoane din sat potrivite astfel încât să stârnească hohote de râs. Un flăcău frumos, bine făcut, de exemplu, era strigat cu o babă ori o fată tânără dar slută. Ori invers. Un gospodar avut era strigat cu o văduvă amărâtă, ori alte potriveli hazoase. Pe lângă rolul pur umoristic, sau mai exact de a se face haz pe seama unora, se pare că strigăturile aveau si un rol moralizator, de a dezvălui şi sancţiona anumite legături neacceptate de comunitate, amantlâcuri ascunse, de exemplu... Când o femeie căsătorită, de exemplu, era strigată cu un anumit bărbat, însemna, deobicei, că aceștia erau amanți ori se trăgea un semnal de alarmă referitor la posibila evoluție a relațiilor dintre ei. ...La strigăturile cu " mi.a crescut o varză.n g...." se mai folosea și cea cu " mi.a crescut un par in burtă / cine-aleargă să mi-l rupă?". Îmi cer încă o dată scuze pentru aceste strigături fruste, dar asta era realitatea acelor ani, erau nişte strigături care veneau de undeva din vremuri ancestrale iar ţăranii nu se ruşinau de lucrurile fireşti, pe undeva. În jurul focurilor se petrecea cu vecinii până târziu în noapte. A fost unul dintre cele mai frumoase obiceiuri din copilăria mea, poate şi unde noi, copiii, eram îngăduiţi, nefiind trimişi la culcare ca de obicei! Până încoace târziu, când mă căsătorisem și eram la casa mea, căutam să fac astfel încât să fiu la casa părintească de lăsata secului!

vineri, 28 decembrie 2018

ZILE DE CUMPĂNĂ - DECEMBRIE '89 (V)
S-ar putea crede, având în vedere faptul neprezentării colonelului Langa încă din primele momente alături de cei care încercau să constituie nucleul noii puteri, că şeful nostru a fost ostil schimbării, acţionând pentru menţinerea vechii stări de lucruri, idee pe care încercau s-o acrediteze cei care-l acuzau de coordonarea unor acţiuni teroriste. Nimic mai greşit! Domnia sa a fost din primele momente alături de cei care au acţionat pentru înlăturarea lui Ceauşescu. Este o concluzie a mea personală, bazată pe relatările unor colegi de-ai mei despre felul în care s-a comportat în zilele de 21 şi 22 decembrie, înaintea momentelor care au precedat instaurarea noii puteri, când eu încă nu mă reîntorsesem în unitate. Este de notorietate faptul că în seara zilei de 18 sau 20 decembrie (sursele sunt contradictorii) din dispoziţia celor de la partid, de pe platforma industrială a Craiovei au fost trimise la Timişoara câteva mii de muncitori înarmaţi cu bastoane, bâte din lemn şi alte obiecte contondente, care să acţioneze pentru pacificarea celor ridicaţi împotriva lui Ceauşescu. Ajunşi în oraşul de pe Bega oltenii, cărora li se spusese că oraşul e terorizat de bande de huligani, au realizat ce se întâmplă de fapt şi au fraternizat cu răsculaţii, renunţând la intenţiile belicoase şi plecând înapoi spre Bănie. După întoarcerea garniturilor de tren din Banat, şeful inspectoratului judeţean al M.I., temându-se probabil de ceea ce vor relata prin oraş cei care fuseseră acolo şi de cum se vor repercuta spusele acestora asupra craiovenilor, a convocat o şedinţă operativă la care au participat toate cadrele cu funcţii de conducere din securitatea şi miliţia doljeană, pentru a se analiza starea de spirit a populaţiei şi a se stabili măsurile necesare pentru prevenirea şi contracararea unor evenimente asemănătoare celor din Timişoara. Luând cuvântul, şeful securităţii, colonelul Gherghe, a raportat că oamenii săi nu au informaţii că în Craiova s-ar putea întâmpla ceea ce s-a întâmplat la Timişoara. Colonelul Langa a intervenit, ironizându-l: – Nici cei de la securitatea din Timişoara nu au avut astfel de informaţii şi vedeţi acum ce este acolo! Printre alte măsuri stabilite, s-a dispus ca cei de la Miliţia municipiului Craiova să dubleze efectivele care asigurau paza sediilor Comitetului judeţean şi Comitetului municipal de partid, ce fuseseră deja întărite de câteva zile, şi să instituie în zona acestora patrule mixte, compuse din miliţieni, militari din batalionul de securitate-miliţie şi gărzi patriotice. În seara zilei de 21 decembrie, mi-a povestit căpitanul Ion Rusu de la cercetări penale, care era ofiţer de serviciu pe Miliţia judeţeană, Langa i-a ordonat să transmită ordinul său de a fi retrase urgent dispozitivele constituite pentru paza sediilor comitetelor judeţean şi municipal de partid şi să se asigure că ordinul a fost executat. La puţin timp după retragerea dispozitivului a sunat unul dintre secretarii Comitetului judeţean de partid, Ciubotaru parcă se numea, cerând să vorbească cu şeful miliţiei judeţene. Colonelul Langa a refuzat să vorbească cu el. Secretarul a revenit peste câteva minute, Langa refuzând iarăşi convorbirea. Peste nici zece minute în anticamera cabinetului şefului miliţiei judeţene, situat la etajul doi al aripii dinspre est a clădirii inspectoratului judeţean al M.I., a intrat inspectorul şef, colonelul Ion Sandu, care avea biroul la etajul întâi, în cealaltă aripă. A întrebat dacă Langa-i în birou şi la răspunsul afirmativ al lui Rusu a intrat în cabinet, trăgând uşa după el. Datorită uşii duble, capitonate, a cabinetului Rusu nu a auzit ce-au discutat cei doi înăuntru, dar conversaţia nu a fost prea lungă, după doar vreo câteva minute s-a deschis uşa iar Sandu a ieşit precipitat, roşu ca racul la faţă. În timp ce uşa se deschidea, căpitanul Rusu l-a auzit pe Langa strigând în urma inspectorului şef: – Ieşi afară, băi, căcăciosule! Asiguraţi voi paza sediilor partidului, de-acum asta nu-i treaba miliţiei, e treaba securităţii. Ce se-ntâmplă acum în ţară e treabă de securitate, nu de miliţie. Probabil că Sandu venise la Langa trimis de secretarul comitetului judeţean de partid, care-l sunase să-i spună despre retragerea dispozitivului de pază. Tineţi cont că era în seara zilei de 21 decembrie, Ceauşescu era încă la butoane. Vi se pare că Langa acţiona pentru menţinerea sa la putere, sau că deja nu i se mai subordona? În prima parte a anului 1990 căpitanul Ion Rusu avea să plece din Dolj, cadru didactic la viitoarea Academie de Poliţie. După câţiva ani avea să ajungă directorul Direcţiei juridice din Ministerul de Interne iar, după plecarea sa din minister, şef de cabinet al lui Valeriu Stoica, pe vremea când politicianul liberal era ministru al justiţiei. Acum este profesor universitar la una dintre facultăţile de drept. Ne-am reîntâlnit de mai multe ori, a venit în vizită şi la noi acasă, eram prieteni, şi am rediscutat cele de mai sus, menţinându-şi mereu relatarea iniţială. A doua zi, 22 decembrie, muncitorii Fabricii de avioane din Craiova au ieşit in corpore din uzină, deplasându-se pe jos spre centrul oraşului, spre sediul Comitetului judeţean de partid. Pentru cei care nu cunoaşteti Craiova, uzina 444 cum i se spunea pe atunci fiind obiectiv militar, este situată în câmp, la câţiva kilometri buni de oraş. Dacă ar fi fost fidel regimului, colonelul Langa ar fi putut acţiona cu efectivele de care dispunea pentru dispersarea coloanei de manifestanţi înainte de a intra în oraş ori imediat după intrare, la podul de la Electro, punct obligatoriu de trecere, unde ar fi putut constitui un baraj eficient. Nu a făcut asta, ba din contră, l-a sunat pe căpitanul Luchian Mitran, adjunct al şefului miliţiei municipale, căruia i-a ordonat să se deplaseze personal pe traseul de afluire al coloanei de manifestanţi şi să retragă dispozitivul existent pe traseu, asigurându-se personal ca nici un ofiţer sau subofiţer de miliţie să nu se afle pe traiectoria marşului sau la Comitetul judeţean de partid. Ordinul a fost dat de Langa lui Mitran în jurul orei nouă dimineaţa, când Ceauşescu se afla încă în biroul său din sediul Comitetului Central. Şi atunci, ce logică ar fi avut ca după plecarea lui Ceauşescu din sediu şi arestarea acestuia să se fi pus în fruntea unor forţe ostile schimbării şi să fi iniţiat sau condus acţiuni teroriste, cum l-au acuzat unii dintre acoliţii generalului de la armată? Ziua de 25 Decembrie, ziua de Crăciun, a fost o zi destul de grea pentru noi. Fusesem izolaţi în sediu, ni se tăiaseră toate legăturile telefonice, nu mai puteam comunica cu nimeni. Deşi ne conformasem dispoziţiilor celor de la Comitetul Salvării Naţionale şi acţionasem în oraş împreună cu reprezentanţi ai noului organism de putere, oficial nu se prezentase încă nimeni la noi, nici de la Comitet nici de la Armată, să ne preia, ca să zic aşa. Abia pe 27 decembrie s-a întâmplat asta, când au venit cei de la Armată, au preluat paza unităţii şi punctul de control acces, au dublat cu ofiţeri de armată toţi ofiţerii cu funcţii de conducere din unitate, ofiţeri în uniformă de campanie care stăteau în birourile şefilor noştri, supervizând activitatea acestora. A fost efectuată inventarierea armamentului şi muniţiei din rastele şi magazii, neconstatându-se diferenţe faţă de scripte, ceea ce a confirmat faptul că efectivele unităţii noastre nu trăseseră nici un foc de armă în zilele acelea. Dar asta avea să se întâmple peste două zile, de Crăciun nu ştiam ce se va întâmpla cu noi, interpretând ca un semnal rău prevestitor tăierea legăturilor de comunicaţii de care beneficiasem până atunci. Singurul mijloc de legătură cu exteriorul rămăsese televizorul, la care ne holbam toţi pentru a afla cu o clipă mai devreme ceea ce urma să se întâmple. Un grup destul de numeros de ofiţeri am stat toată noaptea la televizorul din camera ofiţerului de serviciu, care era şi anticamera cabinetului şefului. Spre dimineaţă, după ce am vizionat filmul simulacrului de proces al lui Ceauşescu şi al execuţiei, domnul colonel Langa ne-a zis: – Gata, mergeţi în birouri şi încercaţi să vă odihniţi puţin. Nu cred că vom mai avea ce vedea! Bâţă şi Manta, voi rămâneţi, veniţi la mine în birou că vreau să discutăm ceva. Împreună cu Iulică Manta, şeful Serviciului Circulaţie, l-am urmat pe şef în birou în timp ce restul ofiţerilor plecau. Domnul colonel Langa a deschis fişetul şi a scos o sticlă de culoare verzuie, la trei sferturi. – E un vin de colecţie, a spus şeful. Păstram sticla să i-o fac cadou generalului Nuţă, de ziua lui, dar acum... Nu ştiu dacă ştia deja de moartea lui Nuţă, eu şi Manta cred că încă nu aflasem despre doborârea elicopterului în care Nuţă şi Mihalea erau transportaţi încătuşaţi la Bucureşti! A scos şi trei pahare, a desfăcut sticla şi a turnat în ele. Era un vin gros, uleios, de culoare gălbui-cărămizie. Pe sticla închisă la culoare scria cu litere în relief, realizate din turnare: Pivniţele Coroanei (sus, în semicerc), Segarcea, 1929 (jos, drept, unul sub altul). Nu mai băusem până atunci un astfel de vin, vechi de 60 de ani. Auzisem că vinul prea vechi se face marmeladă, o legendă urbană cred, dar nu era aşa. Era o esenţă de vin aş putea spune, o licoare dumnezeiască, dar tare, puternic, ne-a ajuns partea doar câte două păhărele dar simţeam deja că mă ia valul. Erau şi oboseala şi emoţiie, cred, nu doar vinul! – În dimineaţa aceea, ne-a povestit şeful, m-a sunat directorul de la Avioane. ,,Şefu', ce fac? - m-a întrebat. Nu mai pot să-i ţin! Sunt câteva mii de oameni adunaţi la poartă! Ies din uzină şi pleacă spre oraş!'' - ,, Lasă-i să plece, i-am spus. Ce poţi să le faci?" L-am sunat apoi pe prietenul meu Ciovică, şeful miliţiei judeţului Arad, şi apoi pe cel de la Cluj, unde lucrasem înainte de a veni la Dolj. Am aflat că şi la ei se ridicaseră oamenii. Gata, mi-am zis, dacă s-au ridicat şi Ardealul şi Oltenia, Ceauşescu e dus! Nu mai are nici o şansă. Şi am pus iarăşi mâna pe telefon şi l-am sunat pe Mitran, locţiitorul de la municipiu. ,,Măi, i-am spus! Vezi că s-au ridicat cei de la Avioane, vin spre centru. Probabil în drum or să-i ia şi pe cei de la Electro si care mai sunt acolo, pe patforma de est. Urcă-te-n maşină, fugi la intrarea în oraş dinspre Balş apoi vii încet înapoi şi trimiți la sedii toţi miliţienii pe care-i găseşti pe traseu. Ai grijă să nu rămână vreunul rătăcit pe acolo, prin calea manifestanţilor‟. Chestiunea aceea din 27 decembrie, cu preluarea de către armată a miliţiei judeţene, n-a durat decât o zi, pentru că în ziua următoare s-a dat decretul prin care instituţia noastră era recunoscută, devenea Poliţie, nu mai era Miliţie! Iar cei de la Armată s-au retras. Colonelul Langa a fost chemat la Bucureşti, iar la televizor s-a anunţat numirea sa în funcţia de şef al noii instituţii, Poliţia Română. Nu a durat mult, perioada aia în care la Televiziunea Liberă se perinda cine vrei şi cine nu vrei încă nu se terminase. Aşa că pe post a apărut mintenaş o delegaţie de ofiţeri ai unor unităţi militare din Craiova care au protestat împotriva numirii în funcţia de şef al Poliţiei naţionale a unui ofiţer care condusese acţiunile teroriste din Craiova. Lucrătura generalului, probabil, căruia şeful nostru refuzase să-i predea materialele privind cercetările la fata locului în zonele unde căzuseră presupusele elicoptere. Cei care-l numiseră au dat înapoi şi au revocat numirea. A fost numit doar şeful Direcţiei Poliţiei Economice, o funcţie tot la vârful instituţiei, dar de mai mică suprafaţă. Păcat! Mi-a mărturisit după un timp că, dacă nu s-ar fi revocat numirea, ar fi creat o instituţie puternică, de adevărati profesionişti. ,,Aş fi dat mai mult de jumătate afară, dacă ar fi trebuit. Pentru că cei rămaşi ar fi făcut tot atâta treabă cât toţi ceilalţi, din care mulţi doar se fac că muncesc!‟‟ Sunt convins că aşa ar fi fost, l-am cunoscut destul de bine pentru a-l fi crezut în stare de asta. M-a întrebat dacă vreau să merg împreună cu domnia sa la Bucureşti. I-am răspuns că nu, eram prea îndrăgostit de viitoarea mea soţie şi-mi venea greu să plec de lângă ea. Dar regret că n-am făcut-o, nu aş fi avut decât de câştigat lucrând în continuare lângă un astfel de profesionist. După o vreme a fost înaintat la gradul de general. A ieşit la pensie de pe funcţia de ministru-secretar de stat, pe vremea preşedintelui Constantinescu. In ceea ce mă priveşte, după verificările efectuate asupra cadrelor fostei miliţii doljene de către o comisie senatorială condusă de senatorul Voica, apoi de către una a Ministerului de Interne condusă de generalul Stoleru, care s-au soldat cu epurarea unora şi destituiri din funcţii, am fost numit şef al Poliţiei Economice din Craiova, revenind în sediul din strada Libertăţii unde îmi începusem ucenicia. Începea o altă etapă a carierei mele, cea de poliţist. Într-o nouă instituţie, total reformată, speram! Într-una din zile am fost căutat la birou de profesorul Popa, împreună cu care participasem la unele acţiuni în acele ultime zile ale lunii decembrie. Profesorul era acum liderul unei asociaţii de revoluţionari şi mi-a înmânat un set de documente pentru a-l completa şi a beneficia şi eu de certificatul acela. Setul avea deja anexate declaraţiile lui Popa şi ale altor băieţi din fostul detaşament. Trebuia doar să completez cererea şi ce mai era acolo, apoi să semnez. I-am mulţumit că s-a gândit la mine dar am refuzat, conştient că pierd o serie de privilegii (îndemnizaţii, scutiri de impozite, gratuităţi pentru medicamente,etc.) spunându-i că am acţionat în calitatea mea de ofiţer, respectându-mi jurământul depus la intrarea în şcoala militară. Mi-ar fi fost ruşine de mine, dacă n-aş fi făcut-o! Mi-am amintit de colonelul Balaci în biroul primului secretar după acţiunea de la Lugoj şi, tardiv, am recunoscut că avusese dreptate. Ne făcusem doar datoria! -SFÂRŞIT-

joi, 27 decembrie 2018

ZILE DE CUMPĂNĂ - DECEMBRIE '89 (IV)
......Noaptea zilei de 22 decembrie a trecut, am ieşit cu bine din ea, dacă pot spune asta pentru că, psihologic, eram varză. Mulţi dintre noi ne alesesem această profesie din pasiune, eram tineri, nu ne gândeam la avantaje, locuinţe de lux şi ce mai credeau unii. Eu, de exemplu, aveam zece ani vechime şi locuiam tot în garsoniera primită ca tânăr locotenent, o garsonieră ca toate celelalte, unde aveam să mai stau încă şase ani. În ceea ce priveşte salariul, chiar dacă se fabula despre câştiguri substanţiale, nu câştigam decât cu vreo două-trei sute de lei (20-30 de lei de astăzi) mai mult decât un prieten şi coleg de clasă de-al meu din copilărie, care acum era inginer. Eram idealişti, crezusem că ne apărăm concetăţenii de elementele infractoare, de hoţi, de tâlhari, de speculanţi, crezusem în cuvinte mari, patrie, popor, patriotism, sacrificiu, ne-am fi dat şi viaţa la nevoie, unii chiar ne-am pus-o la mezat în diverse acţiuni, iar acum ne trezeam dintr-o dată ostracizaţi, aruncaţi la gunoi, făcuţi răspunzători de faptele unora care practicaseră aceeaşi meserie pe vremea când unii dintre noi nici nu eram născuţi. Citisem câte ceva despre sindromul Vietnam şi acum am înţeles dintr-o dată ce simţeau tinerii ăia americani care, întorşi acasă din orezăriile Asiei, unde crezuseră ca luptă pentru ţara lor, au avut surpriza să vadă că mulţi dintre cei rămaşi în ţară îi priveau cu ură şi dispreţ. Dar trebuia să mergem mai departe, aveam să vedem pe parcurs ce-o să fie! Colonelul Langa a răspuns în cele din urmă solicitărilor şi, văzând că în oraş e oarecum linişte, iar pe străzile adiacente sediului nostru se circulă normal, nu mai erau aglomerări de persoane, a plecat la sediul fostei judeţene de partid, pentru a se alătura celorlalţi şefi. Nu însă înainte de a lăsa ordin strict ca nimeni să nu părăsească unitatea fără aprobarea sa. A rămas aproape toată ziua acolo, ţinând însă legătura cu noi prin cei doi locţiitori. În jurul prânzului a fost chemat acolo şi maiorul Negoiţă, unul dintre locţiitori, care s-a întors cu un reprezentant al noului organism de putere constituit, care ne-a înmânat un soi de legitimaţii tipărite pe un carton cu fond tricolor, purtând ştampila Comitetului de Salvare Naţională al judeţului Dolj, organism constituit încă din ziua precedentă. Prin domnul colonel Langa, aflat la acest Comitet, care transmitea ordine locţiitorilor, am început să fim trimişi în misiuni, purtând brasardă tricoloră pe braţ, împreună cu reprezentanţi ai organismului constituit la nivelul fostei judeţene. Un revolutionar, profesorul de sport Popa, îşi constituise acolo un detaşament despre care spunea că va fi nucleul noii Poliţii. Majoritatea misiunilor primite erau pentru verificarea unor sesizări şi zvonuri privind acţiunile ori prezenţa unor presupuşi terorişti, apărute pe fondul psihozei indusă populaţiei. Am fost într-o asemenea misiune în spatele restaurantului Rotonda, de unde se auzeau rafale de automat. Nu mai reţin cu cine am fost în acea misiune, cu Adi Boşoteanu, parcă, se trăgea, într-adevăr, în zonă se auzeau rafale sporadice. Ne-am apropiat cu precauţie şi am zărit câţiva bărbati între 30-40 de ani, înarmaţi cu pistoale mitralieră. Mai exact, erau îngrămădiţi în jurul unei navete de bere, pistoalele miralieră fiind rezemate de perete, Nu păreau chiar aşa de războinici, din când în cînd câte un băutor îşi vărsa aleanul luând pistolul de lângă zid şi trăgând câte o rafală în sus. I-am somat, au ridicat mâinile, i-am dezarmat şi i-am întrebat de ce trag. Erau dintre cei care primiseră arme din camionul ăla in seara precedentă şi ne-au spus că trăgeau de distracţie, că nu mai trăseseră din armată. În altă zi, împreună cu Popa însuşi, revoluţionarul, şi doi băieţi de-ai săi, am mers la blocul ăla turn din intersecţia mare din Rovine, pentru a verifica o informaţie privind un presupus terorist arab ce intrase în clădire. Am identificat apartamentul, am pătruns înauntru dar teroristul s-a dovedit a fi un simplu student străin, venit în vizită la prietena lui. Am fost şi-n alte locuri, n-ar avea rost să le enumăr pe toate, am exemplificat doar pentru a înţelege ce se întâmpla de fapt. Un incident care a avut consecinţe dramatice s-a petrecut a doua zi, în jurul prânzului. O doamnă, Văduva Elena, a sesizat militarii şi studenţii din dispozitivul care asigurau paza şi apărarea Casei de Cultură a Studenţilor că a văzut mai mulţi terorişti înarmaţi intrând într-o clădire de pe strada Oneşti, din centrul Craiovei. Patru dintre aceştia, sub comanda unui sergent major, s-au deplasat în zonă şi i-au somat pe cei interior să se predea. Întrucât nu li s-a răspuns, au deschis focul asupra clădirii. Pe acest fond, cetăţeni din zonă au sunat la Comitetul Salvării Naţionale solicitând ajutor militar. Comitetul a trimis acolo un ABI aparţinând U.M. 0654 şi două ABI-uri aparţinând plutonului de intervenţie antiteroristă al Inspectoratului judeţean al M.I., precum şi alte forţe, care au ocupat poziţii în jurul clădirii, executând foc din toate direcţiile. Un glonţ a lovit casca lui Costel Guţă care se afla în ABI, cel care peste câţiva ani va ajunge şef al structurii judeţene a SRI iar ulterior şef de direcţie în aparatul central. Dacă n-ar fi purtat casca, ăla era, acum ar fi fost erou al revoluţiei În final s-a reuşit pătrunderea în interior pentru capturarea teroriştilor, constatându-se că a fost vorba de o gravă neînţelegere. În interior se aflau câţiva membri ai Comitetului constituit în ziua de 22 decembrie, cărora li se făcuse foame şi plecaseră, înarmaţi, acasă la unul dintre ei să mănânce, fără a anunţa pe nimeni. Barba pe care o purta unul dintre ei şi armele la vedere, precum şi ceea ce tot auzea la televizor, au făcut-o pe doamna Văduva să creadă că sunt terorişti. Consecinţa? Doi morţi şi un rănit! Un alt incident, care ar fi putut avea consecinţe deosebite, a avut drept protagoniţti câţiva colegi de-ai noştri. Locotenent-colonelul Grigore Herescu, parcă, maiorul Gheorghe Boabă şi alţi câţiva, nu-i mai reţin. Ni s-a transmis de la armată, nu mai ştiu cine a transmis ordinul, nu l-am primit eu, că din Parcul Poporului, din Valea Fetei, mai exact, se trage asupra U.M. 01047, din Valea Roşie. Ni s-a cerut să trimitem o grupă de cadre, în uniformă, care să acţioneze dinspre parc, pentru a-i surprinde din spate pe atacatori. Ce mi s-a părut ciudat este că s-a insistat ca cei care vor acţiona să fie îmbrăcaţi în uniforme de miliţie, în condiţiile în care cele mai multe cadre din sediu erau îmbrăcate civil, asta fiind ţinuta de serviciu a celor din structurile informativ-operative. Au fost trimişi cei menţionaţi mai sus, în uniformă, după cum se ceruse. După vreo jumătate de oră aceştia s-au înapoiat, foarte agitaţi şi speriaţi, spunându-ne că nu era nimeni acolo, în zona învecinată unităţii militare, dar că din interiorul perimetrului s-a tras asupra lor, inclusiv cu piese de artilerie. Afirmaţiile colegilor noştri sunt astăzi susţinute de concluziile cercetărilor efectuate de Procuratura Militară Craiova în dosarul 332/P/1990, privind împrejurările în care s-a produs vătămarea corporală a fruntaşului Tatulici Gheorghe din UM 01047, procurorii stabilind că acesta a fost rănit în timp ce încerca, împreună cu alţi militari, să evacueze un tun căruia i-au dat drumul brusc, datorită arsurilor provocate de ţeava încinsă a acestuia. Deci Procuratura confirmă indirect că s-a tras cu tunul în unitatea respectivă, altfel de ce acesta ar fi avut ţeava încinsă? Norocul nostru că nu a fost nimeni ucis. Zic norocul nostru pentru că mie mi-a mirosit a diversiune, a capcană după modelul celei de la aeroportul Otopeni, în care au căzut tinerii elevi ai Şcolii trupelor de securitate de la Câmpina! Dacă ar fi căzut unul sau mai mulţi dintre ai noştri, îmbrăcaţi în uniforme de miliţie, cred că le-ar fi fost expuse cadavrele precum cele ale lui Trosca şi celorlalţi uslaşi, spunându-se: ,,Uite teroriştii! Uite cine ne atacă unităţile militare!'', iar consecinţele s-ar fi răsfrânt asupra tuturor celor din unitatea noastră. Din fericire, însă, au fost puţini cei care s-au implicat în astfel de jocuri murdare, dezonorante, marea majoritate a ofiţerilor armatei române acţionând pentru clarificarea şi dezamorsarea unor incidente ce ar fi putut împinge ţara pe o nedorită pantă a unui război civil. Bilanţul acelor zile a fost totuşi destul de trist la Craiova: 19 morţi şi aproape 100 de răniţi. După cum arată, citând un ofiţer de contraiformaţii, publicistul Laurenţiu Ungureanu în articolul menţionat mai sus, ,,În primul rând, dezinformarea practicată la sediul Televiziunii şi alimentată continuu de la Ministerul Apărării a fost principala cauză a morţilor din Craiova. Haosul a început de la telefonul lui Militaru, care încă avea sechele din trecut. El îi ordonase lui... (generalul despre care vă povesteam, n.a.) ca pe străzile Craiovei să fie debandadă, iar ... a căzut în plasa acestor ordine.'' (VA URMA...)

duminică, 23 decembrie 2018

ZILE DE CUMPĂNĂ - DECEMBRIE '89 (III)
.....La un moment dat, nu mai reţin cât se făcuse ora, şeful de post din Melineşti, o comună din nordul județului, a raportat că în curtea unui cetăţean din localitate căzuse o rachetă. Ca un profesionist de excepţie ce era, neinfluenţat de situaţia în care ne aflam, domnul colonel Langa a dispus imediat deplasarea echipei de cercetare la faţa locului, desemnându-l pe şeful Serviciului judiciar să o conducă. I-a ordonat criminalistului să-şi ia şi aparatul de filmat, pentru a înregistra activităţile de la faţa locului şi pe peliculă, în afara fotografiilor judiciar-operative de rutină care se efectuau de obicei. Până la plecarea echipei şi un timp după aceea s-au emis tot felul de ipoteze privind provenienţa rachetei, inclusiv cea a intervenţiei bunului prieten al lui Ceauşescu, Muammar al-Gaddafi, bazată pe ştirile despre presupuşii teroriştii libieni, vehiculate la televiziunea publică. Ne gândeam că o fi fost vizat Combinatul chimic de la Işalniţa şi aşteptam cu îngrijorare să urmeze şi alte rachete care, de data asta, să-şi atingă ţinta provocând o catastrofă în zonă. Şi au urmat, într-adevăr, şi altele, dar nu asupra Combinatului ci răzlete şi răspândite pe tot teritoriul judeţului. Nu mai puţine de 28, dacă ţin bine minte, plus alte două în judeţul vecin, Olt Numai că nu erau ale lui Gaddafi ci de-ale noastre, după cum ne-a relatat, stupefiat, maiorul Cojocariu când s-a întors de la faţa locului, arătându-ne fotografii ale inscripţiilor de pe corpul obiectului căzut în curtea ţăranului. Rachetele au continuat să cadă nu doar în noaptea aia ci şi în ziua următoare, colonelul Langa trimiţând echipe de cercetare la faţa locului în toate cele 28 de situaţii raportate. În timp ce ai noştri cercetau cu migală toate aceste cazuri, constatând că absolut toate rachetele erau intacte, nici una nu explodase la impactul cu vreo ţintă, cei de la armaţă anunţau la televizor şi pe posturile de radio doborârea a 28 de elicoptere cu terorişti deasupra Doljului. Cred că şi acest fapt, a fost motivul stării conflictuale apărute între general şi şeful miliţiei (între timp ieşise din tăcerea autoimpusă), care s-au contrat în mai multe rânduri pe tema existenţei şi apartenenţei teroriştilor. Mă aflam în biroul domniei sale în timpul unei astfel de discuţii. – Terorişti sunt aceia care trag în salvări, i-a replicat colonelul Langa generalului, referindu-se la un incident în care militarii unei unităţi de-a armatei din cartierul Făcăi deschiseseră focul asupra unei ambulanţe care transporta o gravidă din Dobreşti la spitalul judeţean, ucigând soţul femeii, aruncat peste ea să o protejeze cu corpul său, şi rănind-o grav pe aceasta. Aşa rănită, femeia a reuşit să nască şi să supravieţuiască, copilul însă, rănit şi el în pântecele mamei, suferă astăzi de un grav handicap locomotor. Probabil ca generalului nu-i convenea faptul că Langa deţinea dovezi certe care infirmau existenţa elicoptereler cu terorişti, despre care se tot vorbea. La faţa locului nu se găsise nici o urmă a vreunui elicopter ci doar rachete intacte, neexplodate. Cei care susţineau existenţa elicopterelor avansaseră ipoteza ca acestea erau construite dintr-un material care se volatiliza la impactul cu racheta. Bine, bine, elicopterul se volatiliza, dar piloţii? Chiar dacă aceştia ar fi ars, cei care au cercetat vreodată locul unui incendiu cu victime ştiu că acestea luau poziţia aceea specifică, de boxer, erau chircite cu braţele strânse şi pumnii adunaţi în faţă, iar dacă muşchii şi ţesuturile ar fi ars în totalitate, oasele erau foarte rezistente, datorită calciului. Şi, presupunând că s-ar fi dezvoltat o temperatură extrem de ridicată care ar fi distrus în intregime şi oasele, piloţii nu ar fi avut asupra lor vreun obiect, ceva? Un port chei, de exemplu? Chiar topit, urme din metalul acela, simplu nu special precum cel al elicopterelor volatilizate, nu s-ar fi găsit la fata locului? Concluzia era una singură, rachetele fuseseră trase pentru spectacol, ca şi rafalele alea în sus. Nu se ştia încă de războiul electronic, de ţintele false, cel puţin noi nu ştiam, nu era domeniul nostru. Aşa că, e doar o presupunere, probabil că domnul colonel Langa era convins că teroriştii sunt o diversune a armatei în timp ce generalul şi alţii credeau că teroriştii, sau unii dintre ei cel puţin, sunt de la noi. Asa se susţinea la postul de radio Craiova, redeschis atunci şi aflat sub controlul generalului. Când, după o vreme, am reuşit să ajung la părinţi, aceştia mi-au spus că fuseseră foarte îngrijoraţi, auziseră de mai multe ori la acest post de radio că teroriştii colonelului Langa fac prăpăd în Craiova. Şi, cum ştiau că eu lucrez direct sub comanda sa, vă închipuiţi ce era în mintea şi sufletul lor. În cele din urmă curgerea implacabilă a timpului a dovedit că cel care a avut dreptate a fost colonelul Langa. Prin Comunicatul din 18 decembrie 2017 Biroul de informare şi relaţii publice al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a făcut o serie de „precizări privind stadiul cercetărilor în cauza cunoscută generic sub denumirea „Dosarul Revoluţiei”. În comunicat, la litera I, se precizează: ,,I) S-a realizat edificarea parţială referitoare la declanşarea şi executarea diversiunii militare începând cu seara zilei de 22 decembrie 1989. Este cert faptul că diversiunea a existat, s-a manifestat complex pe mai multe planuri, fiind cauza principală a numeroaselor decese, vătămări corporale şi distrugeri survenite.  Probatoriul administrat a reliefat mecanismele dezinformărilor constante, având consecinţe deosebit de grave, lansate prin intermediul TVR, Radiodifuziunii şi mijloacelor militare de comunicaţii, astfel fiind instaurată la nivel naţional binecunoscuta psihoză teroristă.  De asemenea, se conturează modalitatea prin care au fost transmise o serie de ordine militare diversioniste, cu consecinţe deosebit de grave.  În legătură cu aceeaşi diversiune au fost obţinute date care demonstrează că în anul 1987 forţele armate ale României au importat două tipuri de imitatoare de foc militare, respectiv imitatoare pentru armamentul de infanterie, cu foc la gura ţevii şi imitatoare privind desantul de paraşutare.  Totodată, urmare a probatoriului administrat există o mai bună înţelegere a diversiunii radio-electronice.  Au fost realizate progrese notabile pentru înţelegerea fenomenului diversionist (unic în istoria României prin complexitate şi anvergură) atât sub aspectul mecanismelor concrete de acţiune cât şi din perspectiva persoanelor ce au dirijat acest fenomen. Este de aşteptat ca viitoarele cercetări să aducă lămuriri privind autorii diversiunii şi eventualele complicităţi în realizarea acesteia.” În ceea ce priveşte transmiterea unor ordine cu caracter diversionist îmi amintesc că încă la sfîrşitul acelei luni, după circa o săptămână de la lovitura de stat (cum a fost caracterizată nu de mine ci de autorii comunicatului susmenţionat), când se mai liniştiseră puţin lucrurile, am vizionat în sala mică de şedinţe, împreună cu toate cadrele cu funcţii de conducere din miliţie, caseta filmată de Dili Şerbănoiu în ziua de 22 decembrie şi noaptea care i-a urmat. Dili Şerbănoiu, care avea o cameră video cu care filma la nunţi, s-a aflat în mijlocul mulţimii care a asediat clădirea în care se afla sediul Comitetului judeţean de partid, pătrunzând apoi înăuntru şi filmând tot ce s-a întâmplat acolo. Datorită acestui fapt, Dili a ajuns o personalitate a celor gratificaţi ulterior cu titlul de revoluţionari, ajungând mai târziu chiar senator în Parlamentul României. Pe casetă sunt înregistrate şi discuţiile purtate în fostul cabinet al primului-secretar unde, alături de generalul erijat şi recunoscut după prânz ca lider de facto al evenimentelor, se aflau şi şefii principalelor structuri doljene ale Ministerului de Interne, cu excepţia lui Langa şi Gherghe, cum am arătat mai sus. La un moment dat, în timpul nopţii, generalul primeşte un telefon pe firul scurt. Nu ştiu cu cine a vorbit, dar în orice caz cineva mai mare în funcţie ca el deoarece repeta într-una: ,,Am înţeles! Am înţeles!", formulă binecunoscută celor care au efectuat un stagiu, fie şi minim, într-o unitate militară! Într-un articol publicat în ediţia din 9 iunie 2011 a cotidianului Adevărul, întitulat ,,Masacrul din Craiova, la ordinul lui Militaru‟, publicistul Laurenţiu Ungureanu, citându-l pe colonelul Ion Bărbulescu care se afla şi el în acea încăpere, afirmă că la celălalt capăt al firului se afla generalul Nicolae Militaru. Imediat după ce a terminat discuţia a pus mâna pe alt telefon şi a cerut să i se facă legătura cu comandantul regimentului mecanizat din Vânju Mare, După ce a primit legătura i-a cerut interlocutorului să trimită o companie de blindate la Turnu Severin ,,pentru că, uite, cei de la miliţie, de acolo, au început să facă prostii! Trag in oameni!" După câteva minute, în timp ce în cabinet se discutau alte probleme, era un dute-vino acolo, unii intrau alţii ieşeau, colonelul Ion Sandu, şeful Inspectoratului Dolj al M.I., dat mai într-o parte aşa, discuta cu cineva la telefon, întors cam cu spatele la general: „– Măi , tovarăşe Popescu, ce-i acolo la voi, la Severin? – … – Cum nimic, cum adică nimic? Vedeţi că la Craiova s-a auzit că acolo se trage! Aveţi grijă că vin nişte blindate peste voi!" Iniţial am crezut că Popescu era inspectorul şef de la Mehedinţi, dar ulterior am aflat că ar fi fost ofiţerul de contrainformaţii al securităţii. Trageţi dumneavoastră concluziile. Caseta există şi astăzi, a circulat prin multe medii. Şi eu o am, încă de atunci. Eu cred că acela a fost momentul când s-a primit ordinul de a se trece la executarea diversiunii. Sau, cine ştie? Ordinul o fi fost dat chiar mai devreme, pe înmurgite când, deşi se aflase despre capturarea lui Ceauşescu iar in Craiova se mai liniştiseră lucrurile, în Piaţa Mihai Viteazul, în faţa sediului cucerit deja de manifestanţi, s-au împărţit pistoale mitralieră dintr-un camion militar. Cui a dorit, fără nici o verificare, doar pe baza semnăturii într-un tabel unde era trecut numele şi prenumele pe care-l declara solicitantul. Poliţiştii au alergat apoi mult pentru recuperarea armelor alea, nici nu ştiu dacă până acum s-or fi recuperat în totalitate sau nu, căci la vreo doi ani după, încă mai erau câteva de recuperat. Noaptea zilei de 22 decembrie a trecut....... (Va urma...)