Perla Lugojului (V)

6. Deznodământul Peste puţin timp am ajuns la locul de întâlnire cu ceilalţi, unde l-am preluat pe inginer în maşina noastră iar femeia a rămas în maşina lui Viloiu, împreună cu Ilie şi Bebe Ene, care-i cedase locul său Inginerului. Ilie era zgâriat adânc pe faţă, unul dintre obraji era brăzdat de trei dungi sângerii, paralele, care se întindeau de la colţul ochiului până spre mijlocul bărbiei. Prilej de tot felul de glume din partea colegilor şi de bârfe din partea celor neavizaţi, mult timp după ce-am ajuns în Craiova. Ne-a povestit sumar ce se întâmplase, în părculeţ când săriseră pe ei nu-i strânsese suficient cătuşele, era femeie, îi fusese milă de ea. Pe drum, având mâna mică, îşi strânsese degetele puică şi încet-încet îşi smulsese mâna dreaptă din cătuşe şi încercase să deschidă uşa. Ilie a vrut să o împiedice, la care femeia i-a infipt ghearele în ochi, ori asta a intenţionat, nimerind însă doar colţul ochiului şi trăgând apoi cu furie în jos. De durere Ilie şi-a dus mâinile la faţă iar ea s-a întins, reuşind să deschidă uşa maşinii şi să arunce aurul ce-l avea asupra ei! Corpul delict! Fără acesta, acţiunea noastră nu ar mai fi avut obiect, nu am mai fi avut ce-i reproşa! Au oprit maşina, au coborât şi au reuşit să-l găsească în iarba de pe marginea drumului. Norocul lor a fost că aurul era bine meşterit într-un ciorap lung de damă, astfel încât să poată fi introdus în rezervorul Mercedesului fără ca obiectele să se risipească şi să poată fi tras apoi afară dintr-o singură mişcare. Ciorapul nu s-a desfăcut la izbitura de pământ, iar bijuteriile şi monezile nu s-au răspândit prin iarbă putând fi recuperate cu uşurinţă! Am plecat apoi spre Craiova, unde am ajuns fără alte peripeţii. Baia, cum se numea lugojanca, a fost percheziţionată de secretara biroului economic apoi dusă la camera 30, încăperea în care lucram eu şi Ilie Vilău, unde a rămas pe timpul nopţii în compania altor ofiţeri ai biroului, iar aurul, după ce a fost inventariat şi fotografiat, a poposit în casa de bani a subunităţii. Apoi, toţi cei care participasem la acţiune am mers să ne odihnim. A doua zi, pe la ora zece, am fost anunţat de ofiţerul de serviciu că mă caută Romică Zătreanu din Faţa Luncii. Îl ştiam din hârtii cum se spune, nu avusesem încă de-a face cu el, era un client al celor de la judiciar mai mult, altfel reprezentant de vază al etniei rrome, crisinitor, adică judecător al staborului, cu o reputaţie ce se întindea pe raza mai multor judeţe. L-am primit, l-am invitat să ia loc şi l-am întrebat care-i problema, de ce mă caută? Nu mai reţin ce mi-a spus, era un motiv insignifiant, nu l-am crezut si i-am spus-o: - Nu te cred, nu vine la miliţie cineva cu reputaţia ta pentru o problemă atât de neînsemnată! Dă-o pe bune, spune motivul real, de ce ai venit, ce vrei? - Aşa este, nu am venit de asta! M-a sunat aseară un prieten de-al meu de la Timişoara şi m-a rugat să mă interesez dacă nu este reţinută aici, la Craiova, o ţigancă din Lugoj, Peticar Baia! - Aici este, poţi să-l suni şi să-i spui că este aici, la noi. Poţi să-i spui, de asemenea, să transmită membrilor familiei că pot să vină să discutăm personal situaţia celei reţinute, că-i aşteptăm! Nu li se va întâmpla nimic! - Aş putea să o văd, că o să mă întrebe dacă am văzut-o, dacă-s sigur că este aici.? - Sigur, poţi s-o vezi şi chiar să discuţi cu ea. Cu condiţia să vorbiţi doar româneşte, să nu o daţi pe limba voastră! Am ieşit şi am adus-o pe Baia. A intrat, a salutat politicos şi s-a asezat cuminte pe scaunul pe care i l-am arătat. - Sunt Romică Zătreanu, i s-a adresat vizitatorul meu. Sunt un prieten al unchiului tău, Poteraş, am făcut suferinţă împreună. M-a rugat să mă interesez de tine, aici la Miliţia din Craiova. - Mulţumesc, mă bucur să vă cunosc. L-am auzit pe unchiu vorbind despre dumneavoastră. - Eşti bine? E posibil ca ei să vină să te vadă. Ce să le spun, ai nevoie să-ţi aducă ceva? - Da! Spune-le să-mi aducă obiecte de toaletă şi cârpa aia albă, de-mi place mie, ştie soţul meu, Pătru, care. - Bine, aşa o să le spun! Am descifrat cu uşurinţă mesajul codificat pe care Baia voia să-l transmită familiei sale. Încă de cu seară, de cum venisem, noi o verificasem pe Baia în evidenţe şi văzusem că are ,,coadă", adică un rest de pedeapsă cu închisoarea rămasă neexecutată. Fusese eliberată condiţionat ori beneficiase de prevederile unui decret de graţiere, nu mai reţin. Ori, acum fiind prinsă în flagrant de operaţiuni interzise cu metale preţioase, risca să fie trimisă în judecată în stare de arest şi să execute şi restul de pedeapsă pe lângă ce va primi pentru noua faptă. Situaţia ei este grea, este în pericol de a face puşcărie, asta voia să le transmită Baia alor săi prin faptul de a cere să-i trimită o cârpă albă! Deţinutele purtau pe cap în închisoare un tulpan alb, făcea parte din uniforma impusă de regulamentul închisorii. Nouă ne convenea mesajul transmis, de-aia îi şi permisesem să ia legătura cu Zătreanu. Discutasem dimineaţa situaţia ei la şedinţa operativă şi hotarîsem, cu acordul şefilor de la judeţ, să nu-i întocmim dosar penal şi s-o trimitem în judecată. Având în vedere că nu reuşisem să pătrundem în locuinţă şi să verificăm ascunzătoarea, era posibil ca acolo să fie într-adevăr aurul de care se vorbea în informaţie. Pe jumătate pusesem mâna, însemna că acolo era posibil să se afle cealaltă jumătate. Prin negocieri, puteam obţine măcar o parte din el, în schimbul eliberării făptaşei. Zătreanu venise deci în întîmpinarea doriţei noastre de a contacta familia lugojenilor. A doua zi au sosit doi bărbaţi în vârstă din familia Băiţei, cum începusem să-i spunem toţi lugojencei, care ne cucerise cu felul său de a fi, precum şi soacra acesteia..Aduseseră cu ei, aşa cum le cerusem prin Zătreanu, drept condiţie pentru începerea negocierilor, momeala folosită de noi, adică geanta cu banii aranjaţi şi cele două kilograme de pastile din argint ce rămăseseră în casă în momentul flagrantului. Geanta fusese sfâşiată pentru a ajunge la bani, Inginerul o lasase încuiată iar ei nu cunoşteau cifrul. Îmi închipui mutra lor în momentul în care au descoperit că fuseseră păcăliţi, că pachetele cu bancnote erau de fapt hîrtie albă, fără valoare, paguba suprapunându-se prinderii în flagrant al unui membru al familiei. Băieţi fini însă, alături de geanta sfâşiată bănăţenii aduseseră şi o geantă diplomat nou- nouţă. Împreună cu şefii de la municipiu, am început negocierile cu familia Băiţei, începând prin a le prezenta situaţia acesteia şi ce riscă pentru noua faptă. S-au arătat disponibili pentru a ne preda o cantitate de aur în schimbul eliberării acesteia, rămânând de negociat cuantumul acesteia, făcând însă greşeala de a ne spune că întreaga comunitate ţine foarte mult la Baia, este o valoare pentru ei, este afectuoasă, pricepută şi descurcăreaţă, fapt pentru care membrii etniei au supranumit-o Perla Lugojului! - Ei, dacă Băiţa are aşa o valoare pentru lugojeni vă daţi seama că o să vă cam coste eliberarea ei! O perlă e mult mai scumpă decât un ştras, o piatră obişnuită! - a spus râzând colonelul Marghescu. Au râs şi lugojenii, dar cam mânzeşte! Văzuseră că Baia ne cucerise şi pe noi, auziseră că-i spunem deja Băiţa şi au crezut că ne impresionează supralicitând calităţile acesteia! Greşeala lor nu am putut însă s-o fructificăm, la puţină vreme după demararea discuţiilor noi, cei de la municipiu, am fost exclusi de la negocieri, lugojenii fiind preluaţi de cei de la Miliţia judeţeană. A doua zi, spre sfârşitul programului, am fost anunţaţi de la judeţ că s-a căzut la pace cu lugojenii şi că aceştia urmau să se prezinte la municipiu cu cantitatea de aur convenită de aşii miliţiei din Dolj, în schimbul căreia urma să o punem în libertate pe Băiţa. Nu mai reţin cantitatea exactă, era însă destul de mică faţă de cea pe care o pretinsesem noi şi de ceea ce sperasem să obţinem. În ziua urrmătoare, a cincea zi de captivitate a Băiţei, bănăţenii s-au prezentat cu aurul iar lugojanca a fost pusă în libertate. Întrucât îi promisesem că nu o să suporte nici o consecinţă a operaţiunilor interzise, am redactat documente din care rezulta că întreaga cantitate de aur, atât cea capturată cât şi cea predată ulterior, fusese găsită întâmplător de Zătreanu pe când săpa la o fundaţie a unei anexe gospodăreşti. Animat de un înalt spirit civic, acesta nu se gândise nici o clipă să-şi însuşească comoara, ci venise fuga-fuguţa s-o predea statului. Vestea despre aventura noastră lugojeană şi captura impresionantă de aur a circulat în anumite medii din Craiova ajungând, după o vreme, chiar şi la primul secretar, care şi-a exprimat dorinţa să ne cunoască. Împreună cu şeful Miliţiei municipale, colonelul Balaci Paulin, ne-am prezentat la dânsul, etalând pe postavul verde al somtuosului său birou întreaga cantitate de aur confiscată. Din birou a lipsit însă principalul artizan al reuşitei noastre, Inginerul! După ce a admirat multitudinea de monezi si bijuterii, ne-a cerul detalii despre acţiune. Fiind mai bun de gură şi cunoscând toate iţele cazului, mi-a revenit onoarea să-i povestesc totul. Impresionat, primul secretar ne-a felicitat, strângând mâna fiecăruia dintre noi, iar în final a spus: - Extrem de interesantă poveste! Sincer, nu credeam că lucraţi chiar aşa! Ca-n filme, cum se spune! Realmente, parcă mi-aţi fi prezentat scenariul unui film de acţiune! Apoi, adresându-se colonelui Balaci: - În curând vom sărbători Întâi Mai, ziua muncii . Vă rog să-mi trimiteţi în câteva zile o scurtă sinteză, să le dăm câte o decoraţie băieţilor! La care nea Paulin, umflându-se în pene, zice cu emfază: - Pentru ce? Băieţii şi-au făcut doar datoria! Peste vreo două săptămâni, în dimineaţa zilei de 30 aprilie, am citit în cotidianul Înainte, organul de presă al Comitetului Judeţean de Partid, lista celor care fuseseră decoraţi în cinstea marii sărbători. Printre ei şi Micky, responsabila magazinului BIG din Brazdă, de unde îmi făceam cumpărăturile. Se evidenţiase în vânzarea mărfurilor alimentare, produse de care toată lumea avea nevoie! Noi, băieţii lui Balaci de la municipiu? Ne făcusem doar datoria! 7. Epilog Peste ani, după căderea regimului comunist, i-am reîntâlnit pe Baia şi pe Pătru. Preşedintele Iliescu emisese decretul privind restituirea aurului confiscat în perioada fostului regim şi veniseră să-şi recupereze proprietatea. Întrucât aurul nu fusese depus la bancă pe numele lor, întâmpinau dificultăţi în recuperarea lui. I-am sprijinit în demersurile necesare iar drept mulţumire m-au invitat să servim masa la un restaurant. În timpul mesei i-am spus lui Pătru că l-am admirat pentru modul în care şi-a apărat, cu arma în mînă, casa şi familia! Pătru mi-a spus că a făcut asta întrucât nu a crezut că suntem poliţişti, deoarece eu aveam la gât o cravată cu motive roşii, în loc de cravata regulamentară, de uniformă. Din acest motiv a crezut că suntem ,,partizani", deghizaţi în miliţieni! Partizani e termenul folosit de el pentru briganzi, tâlhari ori terorişti, probabil! I Mi-am amintit că plecasem cu uniforma în bagaj şi uitasem să-mi iau şi cravata. Observând asta de-abia dimineaţa, când îmi îmbrăcam uniforma, am fost nevoit să-mi pun cravata de la costumul civil purtat în ziua precedentă. Un alt amănunt insignifiant la prima vedere, dar de natură să dea peste cap o acţiune îndelung pregătită! I-am spus lui Pătru că asta nu schimbă nimic din ceea ce am simţit pentru el, adică sentimentul de admiraţie! Nu i-am purtat nici un moment pică. L-am admirat şi-l admir şi acum! Impresionată, probabil, de ceea ce credeam despre soţul său, Baia mi-a destăinuit misterul cantităţii reduse de bijuterii predate în schimbul eliberării sale. În timpul negocierilor unul dintre cei cu putere de decizie de la judeţ ne trădase. Nu m-a mirat! Peste doar câţiva ani de la aventura noastră bănăţeană, ofiţerul respectiv, dornic de înavuţire cu orice preţ, făcuse obiectul unui mare scandal, în urma căruia fusese nevoit să plece din unitatea noastră!

Perla Lugojului (IV)

5. A treia combinaţie - Flagrantul O lungă aşteptare... Iniţial speram că treaba se va rezolva în zorii zilei, înainte de a începe forfota premergatoare orei în care oamenii se deplasează spre locurile de muncă, şcolile unde învaţă copii ori spre pieţe şi magazine, pentru cumpărăturile necesare. Era doar puţin trecut de ora cinci, credeam că într-o oră, o oră jumătate cel târziu, să fim deja în drum spre Craiova. Totul depindea, gândeam noi, de priceperea Inginerului de a-i scoate afară cu marfa şi de a amâna numărarea banilor până după acel moment. În planul nostru, pritocit îndelung împreună cu sursa, stabilisem să-i convingă pe vânzători să meargă împreună până la Mercedesul inginerului, unde, sub pretextul că se teme de un eventual control al miliţiei pe traseul spre domiciliul său, să ascundă aurul în rezervorul de benzină de unde o să-l scoată el mai târziu. În timpul manevrei de la rezervor urma să intervenim noi, mai exact cei din maşina lui Daniel Viloiu care urmau să pună mâna pe sursă şi pe cel care-l însoţea la maşină. Şi pe aur, bineînţeles. După care să plece spre Craiova, fără a mai aştepta cealaltă echipă, care urma să-i reîntâlnească mai târziu la motelul Tibiscum. Unul din acestă echipă urma să recupereze şi maşina sursei, care ne dăduse în seara precedentă o dublură a cheilor. Concomitent, cealaltă maşină, ocolind vârful unghiului ce delimita părculeţul, făcut de cele două străzi, urma să oprească în faţa locuinţei traficanţilor, în care trebuia să pătrund eu impreună cu şeful şi conducătorul auto, iar Bebe Ene, cel mai înalt şi solid dintre noi, să rămână afară, în faţa porţii, pe care trebuia să o asigure pentru a împiedica pătrunderea altor persoane. Cei care intrasem înăuntru urma să efectuam o percheziţie domiciliară, pentru a identifica ascunzătoarea despre amplasamentul căreia aveam date şi pentru a recupera şmenul, adică geanta cu banii aranjaţi, precum şi pastilele de argint. Recuperarea era o problema majoră, Miliţia nu avea bani prevăzuti pentru organizarea unor prinderi în flagrant, trebuia să ne descurcăm cu banii noştri ori ai denunţătorilor. În acest caz, fiind vorba de o sumă importantă pentru acei ani, 20 000 de lei, şeful îi luase pe bază de proces verbal de la un responsabil de restaurant, din încasările unităţii, iar apoi îi preschimbase în bancnote noi la sucursala Băncii Naţionale. Pastilele din argint le aveam eu şi Vilău pe inventar, cum se spune, erau dintr-un alt caz pe care-l aveam in lucru, menţionate în actele de la dosar. Treaba nu era aşa simplă, riscam destul şi noi şi şeful în cazul unui eşec. Dar asta era munca, riscul făcea parte din meseria noastră. A celor care o făceau cu pasiune, care erau poliţişti adevăraţi, poliţişti şi în suflet nu doar pe legitimaţie, oameni care lucrau în Poliţie, nu doar pe la Poliţie! Erau şi din aştia, destui chiar, cum sunt destui şi astăzi! Ăsta era planul şi speram să reuşească! Speram doar, pentru că în acel moment totul depindea mai puţin de noi cât de calmul şi stăpânirea de sine a informatorului, de priceperea şi talentul său de a-i manipula pe cei dinăuntru! Totul depindea de el, ce mai încoace şi-ncolo! Doamne, nici nu îndrăzneam să ne gândim la ce s-ar fi întâmplat dacă cei din casă ar fi insistat să se încredinţeze că Inginerul are în geantă întreaga sumă pusă în joc, descoperind ce pusesem la cale. Nici nu îndrăzneam, sperând doar că imaginea pachetelor de bancnote aranjate frumos, care se vedea când ridicai capacul genţii diplomat, să le fi luat minţile, făcându-i să-şi piardă luciditatea. Dar dacă....? Timpul trecea şi nu se intampla nimic! Nimic din punctul nostru de vedere, pentru că în jurul nostru se întâmplau destule! Trecuse o oră, trecuse şi jumătatea pe care ne-o stabilisem noi în plan drept limită, strada se animase, oamenii forfoteau, mergând într-o parte şi alta la treburile lor. Venise apoi şi ora şapte, apoi opt, la întreprinderea din apropierea locului în care se afla maşina noastră parcată începuse lucrul, prin jurul maşinii în care ne aflam circulau oameni într-o parte şi-n alta.... Nu ne interesau, ochii noştri erau aţintiţi într-o singură direcţie, spre poarta casei care ne interesa. Dar zadarnic, nu se vedea nimic, nici o mişcare... Începusem să ne îngrijorăm, să ne frământe gânduri sumbre, dacă înăuntru se întâmpla ceva rău? O vreme le ţinusem în noi, nu voiam să le exprimăm, pentru a nu ne contamina unul pe altul, dar cineva a răbufnit în cele din urmă: - Vedeţi şefu' ce bine ar fi fost dacă inginerul ar fi avut tehnică pe el, nu ne-ar fi durut capul acum! Dacă discuţiile din casă degenerau cumva, eram pe fază, am fi intervenit imediat. Dar aşa.... - Taci, băi din gură, nu mai fi prăpăstios! Am fi intervenit, pe dracu'! Cât crezi că le-ar lua să-i ia beregata? Până intram noi, era gata! Nu vezi ce porţi au? Ce făceam dacă nu deschideau când sunam noi? Avem berbec să le spargem? Aşa că, şi dac-avea tehnică, tot aia era... - Da, dar cel puţin ştiam ce se întâmplă, nu stăteam aşa... Câte binecuvântări şi-a luat în orele alea de aşteptare inspectorul şef , care nu ne aprobase varianta planului în care prevăzusem montarea unui microfon pe corpul sursei şi un aparat de recepţie în maşină, cred că nu luase tot neamul lui de ardeleni de-a lungul ultimului deceniu... La un moment dat am văzut că se deschide poarta mare a locuinţei şi din curte a iesit break-ul alb pe care-l ştiam de la Severin! Deşi făcusem ochii cât sarmalele, nu am reuşit să vedem cine era înăuntru. Doi bărbaţi, în orice caz, dar nu am reuşit să distingem dacă nu cumva unul era inginerul. Peste vreo jumătate de oră autoturismul s-a întors, poarta s-a deschis, break-ul a intrat, şi noi am rămas tot ca înainte. Mai liniştiţi, parcă, pentru că şeful a spus; - S-or fi dus să ia aurul, o fi adevărat că nu-l au acasă! Caz în care e posibil ca informaţia cu ascunzătoarea să nu fie reală! - Să nu fie, şefu'! - am zis. Numai să se termine odată, să nu mai stăm în tensiunea asta! Se făcuse aproape zece, stăteam de cinci ore cu ochii zgâiţi la poarta aia. Depăşisem cu mai bine de trei ore timpul estimat al flagrantului. Trei ore lungi, grele... Când aştepţi, timpul se dilată, îţi pare din ce în ce mai lung, trece din ce în ce mai greu! Acum însă ne agăţasem de speranţa aia cu aducerea aurului şi parcă timpul curgea iarăşi ca la început, aşteptam din moment în moment să se deschidă uşa şi să apară inginerul. Aşteptare zadarnică, însă! Uşa s-a deschis, dar tot cea mare şi-a ieşit tot break-ul. Care peste puţin timp s-a întors iarăşi! În următoarea oră, manevra cu break-ul s-a mai repetat de două ori, spre nedumerirea şi îngrijorarea noastră! - Noi stăm aici, - zice Bebe Ene după ultima ieşire - iar ţiganii l-or duce pe inginer la groapa de gunoi, pe bucăţi! Ce i-or duce acum, mâinile ori picioarele? - Băi, tăceţi din gură, că vă ia mama dracului! - izbucneşte şeful din faţă! Terminaţi cu prostiile! Care mai scoate o vorbă proastă, jur că-l pedepsesc cu arest la garnizoană când ajungem la Craiova! Tensiunea îşi spunea cuvântul! Ajunsesem într-un hal fără hal cu nervii! Ba, mai mult, auzisem de filori care erau nevoiţi să facă pipi la borcan, dar nu trecusem prin aşa ceva până atunci. Am trecut acum. Locul în care eram parcaţi fiind în proximitatea unei unităţi economice, era animat, iar noi nu puteam coborî din maşină din cauza pantalonilor de uniformă care s-ar fi văzut de sub pardesie. Şi chiar dacă am fi putut coborî, în părculeţ nu puteam merge, nu ne puteam permite luxul să ne îndepărtăm de maşină, nu ştiam când vine momentul acţiunii. Iar din cauza tensiunii cred, vezica ne tot dădea semnale. Noroc cu Tincu, şoferul, că avusese nişte sticle prin ARO! Eram încordaţi la maximum, ne încercau tot felul de stări! Nu ştiu ce gândeau ceilalţi, dar eu parcă mă vedeam deja în faţa Tribunalului Militar! Tribunalul ca Tribunalul, mă gândeam, dar cum voi putea trăi cu gândul că am contribuit la planificarea unei execuţii? Pentru că, mă gândeam descurajat, asta făcusem, imaginasem şi planificasem o acţiune care se putea solda cu un rezultat dezastruos, cu o execuţie! Mai avea vreo relevanţă că victima îşi asumase de bunăvoie riscul? - Gata, intrăm! - zice în sfârşit şeful. E doişpe fără cinci, mai aşteptăm cinci minute şi la fix intrăm peste ei! Fie ce-o fi! Pregăţi-vă! Le-a făcut semnalul să fie pregătiţi şi celor din maşina lui Viloiu, care stăteau cu ochii pe noi, trecând probabil şi ei prin aceleaşi stări! În acel moment, ca şi când l-ar fi auzit pe şeful, s-a deschis poarta mică de la locuinţa traficanţilor şi l-am văzut ieşind pe inginer care s-a îndreptat spre părculeţ! Oftatul de uşurare ieşit din piepturile noastre, cred c-ar fi putut mişca maşina din loc! Inginerul, care era însoţit de o femeie slăbuţă, mărunţică, se îndrepta cu paşi mari spre maşina din parc, trecându-şi la fiecare pas mâna dreapta prin păr! Semnalul că aveau marfa la ei! Era atât de încordat încât semnalul devenise aproape un tic. Era frecvent repetat, aproape la fiecare pas! Inginerul făcea un pas, şi-şi trecea mâna prin păr, făcea un pas, şi-şi trecea mâna prin păr! - Dă-i bice! - a strigat şeful spre Tincu, fluturând în acelaşi timp mâna pe geam, spre cealaltă maşină. Dă-i bice, Ilie! Tincu a demarat şi a pornit val-vârtej, ocolind pe două roţi vârful unghiului format de cele două străzi, apoi frânând puternic în fata porţii la care ne belisem ochii timp de şapte ore! Când îl văzusem pe inginer îndreptându-se spre maşina sa din părculeţ, observasem că se deschisese fereastra de pe faţada casei, iar în cadrul acesteia apăruse un bărbat care supraveghea zona. În timp ce Ilie Tincu frâna puternic, am apucat să observ în dreapta, în părculeţ, maşina bej a lui Viloiu oprind lîngă Merţan iar pe Ilie şi pe Mărin Enea coborând şi sărind spre cei doi. Concomitent, l- am văzut pe bărbatul de la geam sărind în stradă, şi luând-o la fugă spre părculeţ. Auzind scrâşnetul puternic al frânelor în spatele său, s-a întors şi văzând maşina oprind în faţa casei, s-a răsucit şi a fugit înapoi, spre poartă. Tincu şi şefu', care coborâseră deja, s-au repezit să-l prindă! Şi iaraşi şi-a spus cuvântul unul dintre amănuntele alea care, neluate în seamă ori neprevăzute, îţi pot da peste cap rodul unor activităţi pe care le-ai planificat îndelung, întorcându-le pe toate feţele posibile! Amănuntul care ne-a încurcat de astă dată era faptul că ARO 10 nu avea decăt două uşi, cei din spate neputând coborî fără a rabata scaunele din faţă. Nu mare lucru în condiţii normale, dar enorm atunci când fracţiunile de secundă contează. Acest amănunt a făcut ca eu şi Bebe Ene, care eram pe bancheta din spate, să nu coborâm din maşină odată cu Tincu si colonelul Marghescu ci să întârziem puţin! Puţin dar suficient pentru ca cel care sărise pe ferestră, un tip înalt şi vânjos, să se smulgă din mâinile lui Tincu şi ale şefului, care erau mai mărunţei de felul lor, şi să apuce să treacă de poarta masivă de cetate, dispărînd înăuntru. Dacă am fi sărit toţi pe el, nu ne-ar fi putut răzbi! M-am aruncat după el şi am reuşit să intru înăuntru, urmat de Tincu şi de şef, Ene rămînând afară să asigure poarta, cum era stabilit! Am avut surpriza ca, trecând dincolo de poartă, să văd o curticică în spatele căreia, la doar câtiva metri de poartă, zece cel mult, se afla uşa de intrare în casă, până la care trebuia să urci cîteva trepte. În faţa acelor trepte se afla deja ţiganul care se smulsese din mâinile noastre, urlând şi învârtind deasupra capului un topor cu coada lungă. Am înaintat spre el, scoţând şi armând pistolul. L-am somat să înceteze, dar acesta continua să urle, învârtind ameninţător toporul. În câteva clipe doar, curticica s-a umplut de oameni, nu ştiu de unde apăruseră, din spatele nostru nu, că poarta era păzită de Ene! Se pare, din ceea ce am aflat ulterior, că locuinţele rromilor din zonă comunicau între ele printr-un coridor secret, iar cei din interior fie veniseră pe aici atraşi de urletele lui Pătru, cum aveam să aflu că se numeşte halebardierul, fie se aflaseră în locuinţă din timpul nopţii ori aduşi de cursele repetate ale break-ului. Cu pistolul armat, întins în faţă, am înaintat spre trepte, continuînd să-l somez pe Pătru să înceteze. Eram în uniformă, după cum stabilisem, parpalacele fiind aruncate de pe noi încă înainte de a coborî din maşină, dar nici uniformele, nici pistolul, nici somaţiile nu l-au intimidat pe Pătru, care nu a dat înapoi nici un pas, continuând să învârtă furios toporul deaspra capului. Nu ştiu câţi oameni erau înăuntru, în curte, nu am putut să-i număr, aveam ochii aţintiţi în ochii lui Pătru! Dar şeful, din spate, a evaluat situaţia şi a realizat că sunt prea mulţi şi nu avem şanse! - Retragerea! Retragerea! – i-am auzit vocea din spate, de undeva din dreapta! Auzind ordinul, Pătru a căpătat şi mai mult curaj şi s-a aruncat în faţă, spre noi. Eu am făcut un pas în spate, apoi altul, retrăgându-mă încet, cu ochii în ochii celui care înainta ameninţător spre mine. Simţeam deja pe faţă curentul de aer iscat de toporul care vâjâia prin faţa ochilor mei, iar părul, de pe capul neacoperit de caschetă, mi se ridica ritmic, mişcat de acelaşi curent de aer. Socoteam că mai am un pas-doi şi voi ieşi în stradă, cînd am simţit că lovesc ceva cu călcâiul şi apoi am dat cu spatele de un zid. Nu mă retrăsesem în direcţia bună şi nu nimerisem poarta cu spatele! Nu puteam întoarce capul să văd unde este poarta, mi-era teamă că ţiganul ar fi profitat şi m-ar fi şi trăznit cu toporul. Ajunsese destul de aproape de mine şi cred că singurul lucru care-l mai ţinea era privirea mea afundată în ochii lui. Îl mai stăpâneam încă cu privirea, simţeam eu! În acel moment, am auzit motorul maşinii pornind! - ,,Aici mor!”- m-am gândit. Mi se înălbise degetul pe trăgaci, cred, eram gata-gata să trag, parcursesem jumătate din cursa trăgaciului! Ştiam că trăgând l-aş fi oprit pe cel cu toporul, dar erau mulţi, ar fi sărit pe mine, nu-i puteam anihila pe toţi. Nu ştiam exact câţi erau, îi vedeam ca nişte umbre, pentru că privirea mea era adâncită în ochii lui Pătru, înainte de a rupe piedica trăgaciului voiam să percep decizia lui de a ataca, voiam să-i văd pleopele strângându-se, să-i văd licărirea aia din pupilă dinaintea clipei când se hotăra să mă trăznească cu tăişul în cap, putea să o facă oricând, ajunsese destul de aproape. În subconstient cred că mă împăcasem deja cu gândul morţii, oricum nu mai credeam că o să mai ies viu de acolo! Mult nu mai aveam, fracţiuni de secundă poate, nu ştiu, timpul avea altă măsură, parcă eram de-o veşnicie pironit de zidul ăla! - Poc! Poc, poc! Poc! Înapoi! Înapoi! - am auzit deodată troznete, însoţite de un strigăt neomenesc, parcă! Era colonelul Marghescu care îşi dăduse seama că nu apucasem să ies şi intrase iarăşi în curte după mine, strigând şi trăgând focuri de pistol în aer! Pătru a ezitat şi a făcut un pas în spate, suficient să întorc capul, să văd unde e poarta, şi să o zbughesc într-acolo, apoi spre maşină. Tincu a demarat în trombă, cu noi agăţaţi de portiere, şi am pornit spre Caransebeş, urmăriti de diverse obiecte auncate spre maşină şi urletele minoritarilor!

Perla Lugojului (III)

4. A treia combinaţie - Pregătirea A doua zi ne-am întâlnit cu Inginerul în casa conspirativă şi am analizat în amănunt cele întâmplate. Situaţia nu era fără ieşire, Inginerul avea certe calităţi pentru acest gen de operaţii. Îşi lăsase porţi deschise în urmă, negociase la maxim şi nu se arătase de acord cu preţul cerut de furnizorii căldărarilor. Spusese că o să se mai gândească, o să-ţi facă nişte calcule, ba chiar, dacă aceştia-i vor accepta condiţiile o să cumpere o cantitate şi mai mare. Se arătase chiar neîncrezător în posibilităţile acestora de a-i satisface cererile. Manevrase în aşa fel încât îi zăpăcise pe traficanţi, îi adusese în postura de a-i solicita, cumva, favorurile. Pentru a-i câştiga încrederea, unul dintre ei l-a urcat în maşina lor şi l-a dus vreo 18 km mai încolo, în Lugoj, la locuinţa sa. Mişcare genială a Inginerului, neinspirată însă pentru traficanţi, care s-au deconspirat astfel, adresa locuinţei furnizată de sursă permiţându-ne apoi să-i identificăm cu uşurinţă. În final, întorşi în parcare, unde rămăseseră ceilalţi, au încheiat discuţiile, abandonând momentan afacerea, rămânând însă să se reîntâlnească şi să reia negocierile. Cele relatate de inginer ne-au mulţumit, acţiunea informativă putea merge mai departe, existau încă speranţe pentru o finalizare reuşită. Deoarece Inginerul ne-a asigurat că stabilise o relaţie viabilă cu lugojenii, sub un pretext oarecare Marius Stănescu a fost scos din cauză, contribuţia sa nemaifiind utilă acestei acţiuni. Îşi încheiase misiunea, ajutase la identificarea sursei traficanţilor doljeni. Colaborarea cu el a continuat însă, fiind folosit ca sursă de informaţii primare precum şi în alte cauze. Pe baza datelor furnizate de inginer privind locuinţa vizitată în Lugoj, am stabilit identitatea proprietarilor şi i-am verificat în evidenţe. Nu erau chiar necunoscuţi organelor, se mai aflaseră în preocupările acestora. Începând să strângem date despre ei a rezultat că făceau parte din două vestite clanuri infracţionale (ca să folosesc un termen la modă astăzi, pe atunci le spuneam grupări) din vestul ţării cu legături transfrontaliere chiar, în Banatul sârbesc. Am obţinut însă doar date cu caracter general, deocamdată, nimic exploatabil concret. Era explicabil, erau destul de departe de tarlaua noastră, de zona noastră de competenţă, nu aveam prea multe posibilităţi informative în preajma acestora. Am solicitat însă în continuare date despre ei mai multor structuri operative cu care aveam relaţii de colaborare. Între timp Inginerul s-a deplasat de mai multe ori în Banat, în interes de serviciu. Prilej pentru a contacta şi lugojenii, cărora le-a explicat cu ce se ocupă şi motivaţia prezentei repetate în zonă, aspect de natură să le consolideze acestora încrederea. Pentru a-şi consolida legenda, la întâlniri epata etalând un comportament de om cu resurse financiare, fumând ţigări scumpe şi comandând chelnerilor băuturi fine! La revenirea în Craiova îl contacta pe şef, ţinându-l la curent cu evoluţia relaţiilor cu cei care ne interesau. La un moment dat solicitarea cooperării şi a altor structuri la întinderea plasei în jurul lugojenilor a dat roade. Maiorul Şuto, şeful Biroului Pază şi Ordine al Miliţiei municipale, ne-a trimis o informaţie destul de concretă, cu valoare operativă, am crezut noi, din care rezulta că în subsolul unei case din Lugoj a fost amenajată o ascunzătoare în care se află circa patru kilograme de aur. Informaţia conţinea chiar precizări utile identificării locului tăinuit iar prin anumite elemente ale sale ne-a creat convingerea că este vorba chiar de locuinţa celor care ne interesau, deşi nu preciza identitatea proprietarilor. Maiorul Şuto era de etnie maghiară, bănăţean de origine, iar de curând fusese în concediu, fapt ce ne-a făcut să credem că informaţia îi fusese furnizată de vreo relaţie mai veche din zona natală. Putea fi deci credibilă, se lega perfect de ceea ce mai ştiam noi, aşa că am hotărât să acţionăm, să nu mai pierdem timpul, că alt moment mai favorabil nu ştiam când şi dacă se va mai ivi. Şeful l-a chemat pe inginer la întâlnire şi timp de câteva zile, în care am petrecut ore îndelungate în casa conspirativă, am pus la punct toate detaliile. În final, după mai multe discuţii telefonice ale sursei cu relaţia sa creată în Lugoj, am stabilit şi data acţiunii. În dimineaţa zilei dinaintea acesteia i-am înmânat Inginerului o geantă diplomat cu cifru, plină ochi cu pachete de bancnote nou-nouţe de o sută de lei, fiecare pachet sigilat cu banderola cu însemnele Băncii Naţionale. Cei de-atunci cred că aţi văzut la casierie astfel de pachete când se plăteau salariile. Un pachet sigilat de bancă, cu numele şi semnătura funcţionarului bancar pe banderolă, conţinea 10 000 de lei, respectiv o sută de bancnote a 100 lei. Pachetele noastre nu conţineau însă această sumă, bancnote reale erau doar cea de deasupra şi cea de dedesubtul pachetului iar între ele erau coli de hârtie albă, tăiate la dimensiunea bancnotelor la ghilotina de aranjat fotografiile a Biroului Criminalistic. Banderolele ce legau bancnotele în pachete le procurasem prin bunăvoinţa directorului Sucursalei craiovene a Băncii Naţionale, iar noi le aranjasem în modul arătat mai sus. Pregăteam un şmen cu alte cuvinte, după tipicul în care procedează în prezent excrocii care folosesc metoda numită Maradona! Scopul era însă complet diferit! În afara genţii diplomat aranjaţă astfel încât să pară puşculiţa unui milionar, Inginerului îi înmânasem şi două kilograme de pastile de argint industrial ce le aveam în casa de bani din biroul meu, recuperate de la traficanţi, şi pe care le foloseam pentru astfel de combinaţii, dosarul în cauză urmând a fi finalizat mai târziu. Astfel dotat, Inginerul a plecat spre vestul ţării, urmând să ne întâlnim în Lugoj în cursul acelei nopţi, într-un loc prestabilit. După amiază a plecat şi echipa noastră spre acel oraş, în două autoturisme proprietate personală. O Dacie 1300 aparţinând lui Daniel Viloiu de la Cercetări Penale, ce mergea iarăşi cu noi, şi un ARO 10 nou-nouţ ce abia fusese cumpărat de plutonierul Ilie Tincu, ce era încadrat la Biroul Economic în calitate de conducător auto. Acţiunea era condusă de locotenent - colonelul Toma Marghescu, şeful Biroului Economic, iar din echipă, în afara proprietarilor celor două maşini, mai făceam parte eu, Ilie Vilău, Constantin (Bebe) Ene şi Marin Enea, ofiţeri ai Biroului Economic. Eram toţi în ţinută civilă dar în bagaje aveam şi uniformele de cadre ale Miliţiei, în care urma să acţionăm pe timpul realizării flagrantului şi al percheziţiei domiciliare ce avea drept scop găsirea ascunzătorii în care se afla aurul traficanţilor. Ajunşi la Lugoj ne-am cazat la un hotel şi am servit masa în camere, cu ce ne adusesem la pachet. Nu voiam să ne fâţâim prin oraş de teamă să nu ne întâlnim cu vreun coleg din şcoala militară care să ne întrebe ori să-şi pună întrebări despre motivul prezentei noastre pe-acolo. Am explicat mai sus de ce, cum era cu cooperarea pe linie de aur. Apoi, eu cu şeful am mers la întâlnirea cu înginerul, ceilalţi rămânând să-şi piardă timpul la hotel, la un remi ori la televizor. Ne-am întâlnit cu sursa la locul stabilit unde ne-a dat amănunte utile identificării locuinţei ţintelor şi ne-a comunicat că trebuie să mai meargă odată acasă la traficanţi pentru a stabili ultimele amănunte legate de tranzacţie. Aceştia motivau că nu au aurul acasă, că urma să li-l aducă cineva la momentul oportun. După ce am mai stabilit o întâlnire la miezul nopţii, sursa a plecat acasă la suspecţi iar noi l-am filat de la distanţă pentru a ne asigura că nu are coadă, pe de o parte, şi pentru a găsi mai uşor casa vizată. Eram într-un oraş străin, totuşi! Am găsit casa, am efectuat o recunoaştere a împrejurimilor, am stabilit în mare amplasamentul fiecăruia dintre noi şi al maşinilor, apoi am plecat, aşteptând să se facă miezul nopţii. Apoi au cântat cocoşii, vorba aia, şi iarăşi ne-am întâlnit cu domnul inginer. Ne-a comunicat că totul merge bine şi că tranzacţia va avea loc în zori, la ora cinci dimineaţa trebuia să fie la ei cu banii şi pastilele iar omul traficanţilor va aduce două kile de aur. Am stabilit modul de acţiune şi semnalele ce ne vor fi transmise dacă are aurul la el, moment în care trebuia să intervenim pentru realizarea flagrantului. Era dificil, tranzacţia urma să se efectueze în interior şi nu aveam posibilitatea să cunoaştem care-i momentul favorabil pentru intervenţie. Trebuiau scoşi cumva afară! În planul de acţiune propusesem să montăm tehnică pe informator, care să ne permită monitorizarea discuţiilor purtate cu traficanţii, dar inspectorul şef, un fost ofiţer de trupe de securitate, nu a fost de acord, motivând că astfel ,,s-ar fi deconspirat metodele folosite de organe’’! De parcă lumea n-ar fi ştiut că se asculta la greu! Dar ce să-i faci, trupetele nu prea ştia cu ce se mănâncă munca operativă, mai ales că la Brigada de trupe de securitate din Cluj, de unde venise la olteni, se ocupase de activitatea cultural-educativă în rândul militarilor în termen. Era mai priceput la Cântarea României decât la munca operativă! După ce am stabilit ultimele detalii, ne-am despărţit şi am plecat la hotel. Aici şeful ne-a adunat pe toţi şi a expus în amănunţime planul de acţiune, stabilind locul şi rolul fiecăruia. Când a fost convins că ştie fiecare ce are de făcut, ne-a dat liber să mai prindem măcar două ore de somn. Cam puţin, dar cel târziu la patru trebuia să fim în picioare. Ora cinci dimineaţa ne-a prins în dispozitiv. Eram îmbrăcaţi în uniforme, fără caschete, iar pe deasupra uniformelor aveam fiecare câte un pardesiu civil, un fâş ori balonsaid, fiecare ce avea, pe care în momentul acţiunii trebuia să le azvârlim, rămânâd în ţinută militară. Că nu prea aveam timp să scoatem legitimaţii, nu ? Până atunci nu trebuia să coborâm din maşini pentru a nu risca să ni se vadă pantalonii gri-bleu cu vipuşcă roşie! Casa suspecţilor era amplasată în faţa unui părculeţ triunghiular, cam pe la jumătatea unei laturi a triunghiului, al cărui vârf era spre dreapta locuinţei. În faţa casei, de cealată parte a parcului, pornea o stradă, aproximativ perpendiculară pe cealată latură a triunghiului. În capătul acestei străzi, conform planului din noaptea precedentă, am parcat ARO-ul lui Tincu, în care se aflau şeful, în faţă, alături de şofer, iar eu cu Bebe Ene, pe bancheta din spate. Dacia căpitanului Viloiu, în care se afla acesta împreună cu Ilie Vilău şi Mărin Enea, era parcată în dreapta noastră, pe strada ce continua latura triunghiului ce delimita parculeţul. Din maşina în care ne aflam cu şeful, aveam vizibilitate perfectă atât asupra faţadei imobilui ţintă, cât şi asupra maşinii lui Viloiu. Ilie şi Viloiu ne vedeau doar pe noi, nu aveau vizibilitate asupra imobilui si nici autoturismul lor nu putea fi văzut dinspre casă. Puţin după ora cinci a apărut şi Mercedesul informatorului care a intrat în părculeţ, pe aleea care constituia baza triunghiului, parcând la jumătatea acesteia, după cum era stabilit. Inginerul a coborât, s-a uitat în jur, ne-a văzut cred în Aro, apoi a mers spre locuinţă. O casă din aia tipic ardelenească, cu o poartă mare într-o arcadă, în care era tăiată o poartă mai mică, ce constituia intrarea propru-zisă. Nu se vedea nimic înăuntru, pe întreaga faţadă a locuinţei era doar o fereastră şi poarta aia masivă, de cetate, ce închidea toată arcada. Alături de locuinţa ce ne interesa erau altele câteva, toate lipite una de alta şi construite după acelaşi tipic. Strada era practic un zid continuu, străpuns pe alocuri de ferestre cu obloane din lemn şi de porţile acelea ferecate! Inginerul purta geanta diplomat cu cifru, pe care i-o înmânasem cu o zi înainte, şi o pungă de plastic, ce părea destul de grea, în care se aflau, cred, pastilele de argint. Ajuns la uşă a sunat ori a bătut, nu vedeam bine de la distanţa aia. Poarta mică s-a întredeschis puţin, cât să se strecoare un om doar, apoi s-a închis. Nu era nimeni pe stradă la ora aia, de-aia îl şi sfătuisem pe inginer să stabilească o oră cât mai matinală, pentru a evita adunarea unor curioşi: Şi a început aşteptarea.... (Va urma......)

Perla Lugojului (II)

3. A doua combinaţie – Flagrant ratat Inginerul, la rândul său, îi raporta şefului de birou, aşa că ştiam tot timpul cum evoluează lucrurile. Nu după multă vreme, Inginerul s-a arătat dispus să cumpere o cantitate mare de aur, pe care căldărarii nu o aveau la dispoziţie dar s-au oferit, în cazul în care le asigura un mijloc de transport, să-l conducă la furnizorul lor, care-i putea procura orice cantitate dorea. În cursul mai multor întâlniri s-au pus la punct detaliile tranzacţiei, totul sub controlul nostru informaiv, vă daţi seama. S-a stabilit data, ora şi locul întâlnirii cu sursa căldărarilor, la un local din Drobeta Turnu Severin. La întâlnirea cu furnizorul urmau să participe cei doi căldărari, Inginerul în calitate de client, precum şi Marius Stănescu care, ca intermediar, trebuia să-şi încaseze şi el comisionul. Întâlnirea urma a fi supravegheată de către noi care, la un semnal prestabilit cu fiecare dintre cele două surse, urma să intervenim şi să realizăm flagrantul. Dacă oamenii noştri şi cei doi căldărari urmau să se deplaseze la Severin cu Mercedesul inginerului, pentru noi se punea problema asigurării unui mijloc de transport, întrucât în acei ani maşinile noastre de serviciu nu puteau părăsi limitele judeţului, fără aprobare de la Ministerul de Interne. Care era foarte greu de obţinut, pe de o parte, iar pe de alta nu avea sens să o cerem întrucât cei de la Bucureşti ne-ar fi impus să colaboram la realizarea flagrantului cu cei de la Mehedinţi. Lucru perfect normal, în fond, am fi fost pe teritoriul lor de competenţă, dar pe linie de aur funcţionau alte criterii decât cele prevăzute în instrucţiuni şi regulamente. În activitatea practică exista o concurenţă generată de faptul că pe aceasta linie de muncă eficienţa se măsura nu în traficanţi trimişi în judecată ci în cantităţile de metale preţioase confiscate. Dacă am fi fost sprijiniţi de cei de la Mehedinţi, noi ne-am fi dus cu informaţiile şi combinaţia, munca noastră de luni de zile uneori, iar ei ar fi raportat cantitatea confiscată în contul miliţiei mehedinţene. Noi cu efortul, ei cu rezultatele! Aşa că pe teritoriul altor judeţe, acţionam clandestin, bizuindu-ne doar pe noi. De maşină a făcut rost şeful, apelând la sprijinul directorului de la IUG. Amabil, acesta ne-a pus la dispoziţie maşina întreprinderii pe care o folosea personal, cu şofer cu tot, din care, împreună cu şeful, cu Ilie Vilău şi Daniel Viloiu de la Cercetări Penale, am asigurat supravegherea pe drumul european şi în Drobeta Turnu Severin a Mercedesului în care se aflau traficanţii. Inginerul stia că are coadă o Dacie şi a condus Merţanul în aşa fel încât să nu ne piardă pe drum. În Severin am mers la restaurantul în care era stabilită întalnirea, nu îmi mai amintesc numele lui, au trecut atâţia ani de atunci. În timp ce-i supravegheam discret pe clienţii noştri am servit şi noi prânzul. La masa acestora apăruseră două persoane necunoscute, bănuiam că aceştia sunt furnizorii, dar nu aveam nici un indiciu, se discuta aprins dar nu recepţionam semnalul stabilit de la niciuna dintre cele două surse, deşi vremea trecea, eram de destulă vreme în restaurant. La un moment dat, m-am ridicat şi m-am îndreptat spre toaleta restaurantului, după ce în prealabil prinsesem privirea lui Marius Stănescu şi-i făcusem un semn discret cu ochiul. Am stat o vreme în toaletă simulând că mă spăl pe măini, după care a apărut şi sursa mea şi a început să-şi spele mâinile, alături de mine. - Care-i treaba, ce se întâmplă? - l-am întrebat. - Le e teamă de o capcană! Spun că au marfa, e afară la cineva într-o maşină, o pot livra dar le e teamă să nu fie ceva aranjat aici. Vor să mergem tocmai la Caransebeş, să ne întîlnim acolo, la motelul Tibiscum! - Nu ştiu ce să zic! Încercaţi, totuşi, să realizaţi tranzacţia aici, în Severin, în alt loc, dacă nu aici în restaurant. Dacă nu vor, mergeţi şi la Tibiscum, ce să facem! Ne-am despărţit, stabilind ce semne să îmi facă în ambele variante. Dacă merg la alt local în Severin adică, ori dacă merg tocmai la Caransebeş! Înainte de a mă înapoia la ai mei, am ieşit afară şi am dat o tură prin parcare unde am reuşit să identific o Dacie cu număr de Timiş, un break, în care dormita un individ. I-am reţinut numărul de înmatriculare, precum şi pe cele ale altor două maşini cu numere de Caraş. Mă gândeam că dacă nu cel de Timiş, unul dintre celelalte două autoturisme sigur e cel cu care venise legătura căldărarilor doljeni, restul turismelor din parcare fiind înmatriculate în Oltenia. Ajuns la masă, i-am raportat şefului ce se petrece şi ce văzusem afară! - Dacă trebuie, mergem şi la Caransebes, ce să facem, a hotarât şeful! Am intrat în horă, trebuie să jucăm! Şoferul de la IUG însă, a început să facă zâmbre! Că lui i-a spus directorul să meargă la Severin, nu i-a spus de nici un Caransebeş, că până acolo e drum lung, că nu o să-i ajungă benzina, că o să se facă târziu, c-o fi, c-o păţi... Civil, obişnuit cu program fix şi masă la aceleaşi ore, ce să-i faci! L-am liniştit, că o să-i băgăm noi benzină, ca o să vorbim cu directorul să-i dea o zi liberă, de mâncat mâncase pe banii noştri, ce mai voia? S-a potolit în final, deşi făcuse bot, se vedea că nu-i convine! Într-un final oamenii noştri s-au ridicat şi s-au îndreptat spre ieşire. Înainte de a ieşi, Marius s-a întors, făcându-se că se uită după ceva, şi mi-a făcut semnul stabilit: Caransebeş! Am ieşit şi noi şi am plecat pe drumul Caransebeşului. De data asta am lăsat ceva distanţă între maşini, era drum lung şi ne era teamă că suspecţii să nu sesizeze Dacia noastră, care se ţinea de la Craiova după ei. Între Craiova şi Severin drumul fusese aglomerat, nu exista acest risc, sau era mai redus, oricum, dar dupa Orşova şi mai ales după intersecţia spre Herculane circulaţia se rărise, abia dacă mai vedeai una, două maşini pe kilometru. Pentru un filaj profesionist ne-ar fi trebuit trei maşini cel putin, ori măcar numere de înmatriculare interschimbabile, de filaj. Ne gândeam însă că, oricum, o să găsim maşina în parcare, la motel Tibiscum! Aşa credeam noi! Ajunşi la Tibiscum însă, un motel de la ieşirea spre Lugoj, după ce traversai tot Caransebeşul, nici un Mercedes în parcare iar în local nici urmă de oamenii noştri! - Băi, să vezi că aştia au mers mai departe! - face şeful. - Păi şi ce sefu’? - îi zic. De-aici mai este puţin pînă la Lugoj şi de-acolo încă puţin pînă la Timişoara! Mai departe nu au unde să se ducă! Haideţi să mergem înainte, după ei! - Păi şi dacă intră în Timişoara, ori în Lugoj, unde mergi după ei? Ştii tu unde se duc? Eşti baba Vanga? - Nu ştiu într-adevăr, dar să ne bazăm pe experienţa Inginerului.Face el cumva să nu intre într-un loc necunoscut, că doar n-au aştia monopolul şmecheriei. Cred că mai degrabă sunt pe undeva într-o parcare, ori într-un alt motel, pe drum! - Cred că ai dreptate! Să mergem mai departe, încercarea moarte n-are! - Eu mai departe nu merg, face şoferul. Aţi spus că mergem la Severin,apoi m-aţi convins să merg până la Caransebeş, dar de aici nu fac un pas mai departe! Şi nu a vrut cu nici un chip să meargă mai departe! Nu l-au înduplecat nici rugăminţi, nici promisiuni, nici nimic! Vedeam cum se prăbuşeşte un plan în care pusesem atâta suflet, investisem efort şi imaginaţie... Învinşi de îndărătnicia şoferului de împrumut, şeful si colegii mei au ocupat o masă în restaurantul motelului iar eu am ieşit pe pod, era un pod în zonă, motelul fiind aşezat ceva mai jos, cam sub pod, în lateral, pentru a supraveghea traficul, să văd dacă nu apare cumva Mercedesul. Am stat destul timp acolo, mai bine de trei ore, cred, ori aşa mi s-a părut mie de încordare şi necaz, timp în care mă frământau tot felul de gânduri, eram tot mai plin de draci şi-i boscorodeam de toţi dracii atât pe neînţelegătorul şofer al directorului de la IUG, cât şi pe inspectorul şef care nu ne aprobase numere de filaj, să nu le deconspire! De parcă nu instituţia noastră dădea numerele iar dacă s-ar fi prăfuit nu puteau fi acordate unor civili care solicitau înmatricularea autoturismelor personale iar pentru filaj administrativul să rezerve altele. Mă gândeam că dacă am fi putut schimba din când în cînd numerele şi-am fi putut sta în plasa Merţanului, şoferul nu ar fi abandonat urmărirea chiar dacă depăşeam Caransebeşul! Dacă....dacă... La un moment dat am văzut Mercedesul rulând cu viteză spre pod, îndreptându-se în direcţia din care venisem, spre Herculane şi Severin adică. Era singur, nu mai era însoţit de maşina pe care o văzusem la plecarea din parcarea localului mehedinţean. Am fugit în restaurantul motelului şi i-am anunţat pe ceilalţi, am urcat în maşină şi am luat-o şi noi după el. La solicitarea noastră şoferul i-a dat coderii şi, după o vreme, am ajuns Merţanul şi ne-am asezat în plasa lui, nu mai aveam de ce ne feri. În Drobeta Turnu Severin inginerul a oprit să alimenteze la o benzinărie. Ne-am oprit şi noi, am coborât împreună cu şeful şi ne-am fâţâit pe langă Mercedes, în aşa fel încât să fim văzuţi. Am reuşit astfel să ne întâlnim cu Inginerul pentru câteva minute, în toaleta staţiei PECO. - Ce-aţi făcut, domnule, unde-aţi fost? - l-a interpelat acesta pe colonelul Marghescu. Am avut un kil de aur, cred, în mână, şi am tot aşteptat să interveniţi! Am tras de timp cât am putut, am discutat, m-am tocmit, am tot tergiversat, gândindu-mă că doar-doar veţi apare! Dar degeaba! Unde aţi fost, ce s-a întâmplat? - La Tibiscum, unde am crezut că mergeţi! Dar voi unde aţi fost? - La doar câţiva kilometri spre Lugoj, într-o parcare! De ce n-aţi mers înainte când aţi văzut că nu suntem la Tibiscum? - Vorbim mâine, la locul ştiut, i-a replicat Marghescu. N-avem timp acum! Ne-am întors la maşină şi-am luat-o spre Craiova, abandonând Mercedesul şi pe ocupanţii săi, care nu ne mai interesau în momentul acela. La intrarea în Craiova, pe Severinului, am vrut să oprim la PECO, să-i facem plinul maşinii de la IUG, cum îi promisesem şoferului la plecarea spre Caransebeş! Era însă o coadă imensă, pe atunci erau doar patru staţii PECO în Craiova, una în centru, la Jiul, şi alte trei la ieşirile spre Severin, Bucureşti şi Caracal. Din acest motiv, cât şi din cauza crizei care începuse să afecteze toate sectoarele economice, în acei ani de mijloc ai ultimului deceniu al fostului regim, deşi încă nu se introduseseră cartelele, la staţiile de carburanţi erau mai tot timpul cozi interminabile. Ora era deja destul de târzie, se întunecase, noi eram deja obosiţi după lungul drum până în Banat şi înapoi, nu prea ne surâdea lunga aşteptare ce se prefigura. - Ce-i facem măi baieţi, aveţi vreunul vreo cunoştinţă printre benzinarii de aici? - întrebă Daniel Viloiu. - Stai cuminte Daniele, că chiar dacă avem cunoştinţe nu ne putem băga în faţă, ne sare lumea în cap, zice şefu' ! Asteptăm, ce să facem, ori, dacă domnul conducător auto e de acord, ne descurcăm mâine cumva şi-i ducem benzina cu canistra! - Nu domnule comandant, nu o lăsăm pe mâine, face şoferul din cauza căruia ratasem acţiunea. Ce-i în mână nu-i minciună! Mai bine aşteptăm şi facem plinul! - Am eu o idee, şefu', zice Ilie Vilău, care era un tip isteţ, descurcăreţ de felul său. Numai să fie Iancu de acord să-i punem cătuşele şi lăsaţi apoi pe mine! - Accept şi cătuşele, dacă trebuie, zic eu. Decât să mai stăm vreo două ore aici.... Eu stăteam pe bancheta din spate, la mijloc, de-asta mă alesese Ilie! Îmi pune cătuşele, apoi îmi cere să pun capul între scaunele din faţă, să-mi ascund chipul, să nu mă recunoască cineva. Apoi îi cere şoferului să tragă la pompă, şi coboară impetuos. Era în uniformă, aşa era scenariul, el trebuia să intervină primul în cazul realizării flagrantului, să nu mai pierdem timpul cu legitimarea. Din această cauză, săracul, în Severin nici nu a servit masa, nu putea sta pe scaun alături de noi, cei care asiguram supravegherea suspecţilor în restaurant. - Bună seara, zice Ilie după ce coboară din maşină, adresându-se celor din faţă, de la coadă. Sunt locotenentul Ilie Vilău, de la Miliţia Municipiului Craiova. Escortăm un infractor periculos, îl aducem tocmai de la Timişoara şi nu mai avem benzină să ajungem până la sediu. Vă rugăm să ne lăsaţi şi pe noi în faţă, nu întârziem mult, luăm doar câţiva litri, să ne ajungă până în centru. Nu putem aştepta atâta timp la coadă, e craiovean şi nu ştim încă ce complici are, să nu fie prin preajmă şi să ni-l scoată din mâini, mai ştii ce se poate întâmpla? - Dar ce-a făcut domnule? - întreabă unul de pe margine. - Dar ce n-a făcut, zice Ilie. Dacă-i vezi cazierul, nu-ţi ajunge o oră să-l citeşti! - Trageţi tovarăşe locotenent în faţă şi băgaţi câtă benzina vă trebuie! Faceţi şi plinul, ce să mai pierdeţi vremea pe urmă! Iar pe el ar trebui să-l daţi jos şi să-l lăsaţi puţin pe mâna noastră, să-i băgăm minţile în cap, poate doar aşa înţelege ceva şi pe urma se cuminţeşte! - Am vrea noi, dar nu se poate, face Ilie. În timpul ăsta eu stăteam cu capul între mâinile aşezate pe marginea scaunelor din faţă, între tetiere, astfel încât să se observe doar cătuşele.Lângă maşina noastră se adunaseră destui curioşi, dintre care unii mă interpelau, adresându-mi tot felul de invective. - Ridică băi, capul, să te vedem şi noi, să ştim de cine să ne ferim când te vei libera şi vei ieşi pe stradă! - De ce nu-ţi arăţi, băi, faţa, .....te-n c..r pe mă-ta! Ţie ruşine, hai? - La muncă, băi, derbedeule! La muncă, nu la ciordeală! - Pupa-te-ar mă-ta rece de smardoi! Şi alte chestii de-astea drăguţe! Le-am suportat, ştiind că nu mie îmi erau adresate ci celui care credeau că sunt. După ce a alimentat şi a urcat în maşină, în spate alături de mine, şi ne-am depărtat puţin de staţie, Ilie mi-a scos cătuşele si mi-a zis, râzând: - Ai, mă? Ce-ai fi zis dacă te scoteam din maşină şi te-aş fi dat niţel pe mâna ălora? Ce crezi, ai mai fi avut pe urmă succes la gagici? Am râs şi eu, ce puteam face? Cu gura cam strepezită, dar am râs! Strepezeala mi s-a accentuat când, ajunşi la sediu, am văzut că ne aştepta inspectorul şef în persoană. Era curios ce am făcut şi ne-a luat la rost că am ratat acţiunea. Ne-a frecat ridichea, ne-a învinovăţit pe noi că nu am avut numere de filaj şi am pierdut legătura de vedere cu ţintele, de parcă nu el era cel care nu ne aprobase propunerea, iar în final a încheiat ironic: - Aţi făcut o excursie, asta aţi făcut! O excursie, nu muncă de ofiţeri de miliţie! Am băgat capul în pământ şi am tăcut, aveam şi noi partea noastră de vină, nereuşita se datora unor carenţe de organizare, ce mai încoace şi-ncolo! Nu luasem în calcul toate situaţiile ce se puteau ivi pe parcurs, ne închipuisem că o să meargă totul strună, ca pe hârtie, ca în planul de realizare al materialului informativ!

Perla Lugojului (I)

1. Prolog - Puţină teorie Combinaţia informativă – complexul de măsuri informativ-operative judicios îmbinate, după o concepţie tactică bine determinată, care se foloseşte pentru rezolvarea unor sarcini de securitate cu un grad sporit de dificultate. - Articolul 7 litera b din Instrucţiunile Nr. D – 00190/1987 privind organizarea şi desfăşurarea activităţii informativ-operative a organelor de Securitate Combinaţia informativ-operativă este o metodă secretă a muncii de poliţie, folosită în activitatea de culegere şi exploatare a informaţiilor pentru a crea în mod artificial sau prin folosirea favorabilă a unor împrejurari de fapt existente, acele condiţii menite să asigure realizarea eficientă şi în ritm accelerat a măsurilor stabilite şi necesare soluţionării cazurilor concrete, care prezintă o mai mare dificultate, ce se află în lucru potrivit competenţei legale a poliţiei. În mod concret, combinaţia constă într-un complex de măsuri informativ-operative elaborate după o concepţie tactică bine conturată, ce se bazează pe particularităţile specifice fiecărui caz, prin exploatarea cu discernământ şi profesionalism a circumstanţelor, împrejurărilor şi informaţiilor existente într-o cauză aflată în curs de soluţionare, cu respectarea prevederilor legale şi evitarea unor eventuale provocări la săvârşirea de infracţiuni. - Din manualul Bazele muncii informative, colectiv, capitolul Mijloace şi metode ale activităţii informativ operative; 2. Prima combinaţie - Introducerea în cauză În timpul unei prelegeri la disciplina Bazele muncii informative ţinute în Sala numărul 1 a Şcolii de ofiţeri de la Băneasa, actuala Academie de Poliţie, renumitul şi iubitul profesor al generaţiei mele, colonel Sergiu Prişcu, vorbindu-ne despre introducerea în cauză a doi informatori care nu se cunosc între ei şi nu îşi cunosc reciproc această calitate, ne-a cerut să ne gândim la o combinaţie prin care să realizăm această sarcină şi să i-o prezentăm acolo, pe loc. În sala de curs se făcuse linişte deplină, timpul trecea, nu se ridica nimeni, părea destul de complicat. Mi-a venit o idee, m-am ridicat şi am încropit o speţă fictivă, în sensul că, profitând de pasiunea comună pentru fotbal a fiecăruia dintre cei doi, precum şi de faptul că în curând urma derbiul campionatului, să procur două invitaţii la tribuna oficială a stadionului, având locuri alăturate, pe care să le înmânez acestora. Înainte de data disputării partidei, fiecare dintre cei doi informatori să fie instruit cu elemente referitoare la înfăţişarea celuilalt, pe care-l prezentăm ca suspect în anturajul căruia urma să se infiltreze. La meci, fiecare informator, recunoscându-l pe celălalt după descriere, va face pe dracu-n patru să se împrietenească cu acesta, profitând de întâmplare, îndeplinind astfel sarcina trasată de ofiţerul de legătură. Ce urma, ţinea doar de priceperea ofiţerului în a-i dirija pe cei doi spre realizarea ţelului propus. Remarcabilul nostru iniţiator în tainele muncii de informaţii a fost încântat de răspuns, şi luînd catalogul grupei noastre dintre cele înşirate pe pupitru, mi-a trecut un 10 apăsat. Peste câţiva ani aveam să-mi amintesc acest exemplu şi să-l folosesc, puţin adaptat, într-unul dintre cele mai frumoase cazuri pe care le-am rezolvat împreună cu alţi colegi de-ai mei, pe când lucram pe linia combaterii traficului de aur şi valută la Poliţia municipiului Craiova. Totul a pornit de la un informator pe care-l aveam în mediul studenţesc, care avea numele conspirativ de Marius Stănescu. Îşi alesese singur numele conspirativ cu ocazia recrutării, mai târziu aveam să aflu că era numele unei persoane care există în realitate, cadru didactic la una dintre facultăţile craiovene, aşa că dacă vreun cititor recunoaşte acest nume să ştie că nu are nici o legătură cu ceea ce voi povesti eu, pentru noi era doar un nume conspirativ, o ficţiune folosită pentru a ascunde în documentele redactate pe timpul derulării activităţilor informative, identitatea reală a celor implicaţi. Faţă de alţi ofiţeri, secretarele care dactilografiau anumite documente şi oricine altcineva sub ochii căruia ar fi ajuns respectivele hârtii. La una dintre întâlniri, Marius Stănescu mi-a relatat despre doi consăteni de-ai săi, de etnie rromă, seminomazi, care vânduseră unor cunoştinţe de-ale sale mai multe monede din aur, ducaţi mari austrieci. Cunoşteam câte ceva despre activitatea celor doi, îmi mai ajunsese câte ceva la ureche şi pe alte căi, dar m-ar fi interesat sursa lor de aprovizionare. Aşa că, deocamdată, l-am instruit pe Marius să încerce să se împrietenească cu cei doi, şi să le câştige, pe cât posibil, încrederea. Marius Stănescu avea certe calităţi pentru munca informativă, era chiar talentat aş putea spune, aşa că nu peste multă vreme mi-a raportat îndeplinirea sarcinii trasate. Îi contactase pe cei doi, care-l cunoşteau, de altfel, de mult timp, şi chiar făcuse câteva mici afaceri cu ei, procurând de la aceştia o cantitate de aur necesară pentru confecţionarea verighetelor unor colegi, care urmau să se căsătorească. A mai trecut ceva timp, au mai fost perfectate, sub controlul nostru informativ, câteva afaceri. De mică anvergura însă, cei doi seminomazi aveau întotdeauna aurul solicitat, încercările sursei noastre de a-i face să divulge sursa lor de aprovizionare eşuaseră. Se impunea să acţionăm cumva, să forţăm puţin nota. L-am instruit pe Marius Stănescu să-i întrebe de ce cantitate dispun, pentru că a cunoscut un posibil client, un barosan din Craiova, care doreşte să cumpere o cantitate mai mare. Pletoşii au muşcat, i-au spus sursei că nu dispun momentan de o astfel de cantitate, dar au posibilitatea să o procure. Având confirmarea posibilităţilor de aprovizionare ale celor doi, sursa a temporizat, amânând perfectarea afacerii după o noua întâlnire cu clientul său. Se punea acum problema găsirii unei persoane care să joace rolul clientului barosan. Aşa cum am precizat într-o altă povestire, pe atunci nu exista în activitatea poliţiştilor instituţia ofiţerului acoperit, aşa cum există astazi, instituţie care permite infiltrarea ofiţerilor în cauză, cu acordul procurorului., În cazul depăşirii anumitor limite, adică a forţării barierei legii din necesităţi operative, ofiţerul acoperit are garanţia impunităţii. Atunci nu era aşa, trebuia să găsim civili care, pe de o parte să aibă calităţile necesare, iar pe de alta să accepte infiltrarea, cu toate riscurile ce decurgeau din asta. În combinaţiile informativ-operative realizate trebuia să prevedem variante de scoatere din cauză a informatorilor infiltraţi, variante care nu erau chiar simplu de realizat. în sfârşit... În reţeaua mea informativă nu aveam pe moment o sursă capabilă să joace rolul cumpărătorului potent financiar, amator de a cumpăra aur în scop de tezaurizare. Pe lângă anumite calităţi necesare pentru realizarea unei infiltrări reuşite se punea problema şi a resurselor financiare ce trebuiau a fi puse în joc pentru realizarea unei combinaţii reuşite, resurse ce depăşeau posibilitaţile gradului şi funcţiei ce le aveam pe atunci. Aşa că am prezentat cazul locotenent colonelului Marghescu, căruia mă subordonam direct pe atunci, şeful Biroului Economic al Miliţiei celui mai mare municipiu din Oltenia. I-am raportat care era informaţia primară, care sunt posibilităţile informatorului, paşii realizaţi până atunci şi ideile pe care le aveam pentru a merge în continuare până la furnizori. M-a ascultat cu atenţie şi mi-a cerut să-i prezint o sinteză a informaţiilor existente până în acel moment, precum şi să-i creionez un plan de realizare a materialului informativ. După vreo două zile i-am prezentat materialele solicitate iar peste alte două zile m-a chemat la o discuţie. Mi-a spus că a studiat cu atenţie planul meu şi că ar avea un om potrivit pentru a fi introdus în cauză. Are în legătura sa personală un informator pe care l-a folosit în câteva cazuri deosebite, ocazii în care a probat aptitudini excelente pentru a fi folosit în diverse combinaţii informativ-operative. Singura problemă care se punea era aceea că informatorul, inginer de profesie, lucra la o întreprindere de interes naţional, activitatea sa impunându-i frecvente deplasări în localităţi destul de îndepărtate de Craiova, fapt care ne va îngreuna puţin posibilităţile de contactare. Până se va întoarce în oraş, pentru că momentan lipsea, mi-a cerut să mă gândesc la o variantă de introducere în cauză, sens în care mi-a pus la dispoziţie o serie de date şi materiale necesare cunoaşterii acestuia, atrăgându-mi atenţia asupra necesităţii conspirării calităţii acestuia faţă de sursa mea. Întrucât nici eu nu voiam să deconspir calitatea de informator a lui Marius Stănescu, mă aflam în faţa cazului clasic, de manual, de care vorbeam la începutul povestirii, de introducere în cauză a doua surse care să coopereze la realizarea scopului acţiunii informative, fără a-şi cunoaşte calitatea reală nici una dintre ele. Aşa că mi-am amintit lecţia colonelului Prişcu din Şcoala militară şi răspunsul pe care i l-am dat atunci, gândindu-mă să brodez pe el. Din păcate însă Marius Stănescu nu era microbist şi nici Universitatea Craiova nu avea vreun meci mare în acea perioadă, aşa că nici vorbă de combinaţia din tribuna oficială pe care o însăilasem în sala de curs. Situaţii ipotetice nu-i greu să-ţi imaginezi, mai greu însă e cu activitatea concretă, că ştiţi cum se spune: teoria ca teoria, dar practica te omoară! Studiind însă materialele puse la dispozitie de şeful meu pentru cunoaşterea Inginerului, am observat că are un fiu care era student la aceeaşi facultate cu Marius Stănescu, informaţie care mi s-a părut a fi extrem de utilă. I-am raportat şefului la ce m-am gândit şi i s-a părut a fi o idee bună, dându-mi cale liberă pentru realizarea sa. Aşa că la următoarea întâlnire cu Marius Stănescu i-am cerut să tergiverseze afacerea cu cei doi căldărari seminomazi, spunându-le că deocamdată clientul dispus să investească o sumă mare în aur nu e disponibil, fiind plecat din oraş, dar când se va înapoia va lua legătura cu ei, stabilind o întâlnire. Până atunci însă, va căuta şi alţi clienţi.Totodată, l-am întrebat dacă-l cunoaşte pe un coleg de-al său de facultate, dându-i numele fiului Inginerului. Îl cunoştea din vedere, era un tip popular în facultate, dar nu erau în relaţii apropiate. M-am bucurat că-l cunoştea, era o împrejurare favorabilă pentru noi, şi i-am trasat sarcina să se împrietenească cu el, să ajungă în anturajul apropiat al studentului şi să încerce chiar să-i cunoască familia. Am motivat că avem date certe din care rezulta că tatăl colegului său se deplasa frecvent în zona de vest a ţării, existând suspiciunea că se ocupă cu traficul de metale preţioase, şi încă pe scară mare. Suspiciunea era amplificată de faptul că în ultimii doi-trei ani reuşise să-şi construiască o vilă şi să achiziţioneze un Mercedes. Mercedesul era o maşină pe care n-o întâlneai pe toate drumurile în anii '80, aşa că amănuntul acesta i-a trezit interesul lui Marius Stănescu şi mi-a promis că va încerca să se infiltreze rapid în cercul de prieteni al fiului acestuia. După un timp, la întâlnirea lunară pe care am avut-o cu informatorul, mi-a relatat că a reuşit să se împrietenească la toartă cu persoana indicată, dar că nu a avut încă nici un prilej să-l cunoască pe tatăl acesteia. I-am cerut să aibă în continuare în atenţie aspectul ăsta, motivând iarăşi că este necesar să clarificăm dacă se confirmă ori nu suspiciunea că se ocupă cu traficul de metale preţioase. Preocupat să găsesc un prilej nimerit de punere în contact a celor două surse, am luat din nou la mână materialele de cunoaştere ale acestora. Restudiind dosarul personal al Inginerului, am observat că se apropia aniversarea zilei de naştere a fiului său, ceea ce mi-a dat o idee. Am mers la şef şi l-am întrebat dacă acesta a revenit în Craiova şi dacă este posibil să-l contacteze. La răspunsul său afirmativ i-am propus să-l cheme la o întâlnire, raportându-i că, după părerea mea, s-a ivit ocazia introducerii sale în cauză, explicându-i la ce m-am gândit. Şeful a fost de acord, i s-a părut bună ideea, iar peste câteva zile a realizat, într-o casă conspirativă, o întâlnire cu Inginerul, la care m-a luat şi pe mine, după ce obţinuse în prealabil acordul acestuia. După prezentările de rigoare, locotenent - colonelul Marghescu i-a precizat sursei că-s un ofiţer tânăr, de perspectivă, şi că vrea să mă ajute în clarificarea unui caz, fapt pentru care s-a gândit să apeleze la experienţa sa de vechi şi priceput colaborator al organelor de miliţie. Măgulit, Inginerul s-a arătat dispus să participe la soluţionarea cazului, întrebându-mă despre ce este vorba. I-am explicat că am în lucru un student, coleg de-al fiului său, care se ocupa cu traficul de aur, împreună cu doi consăteni de-ai săi, căldărari seminomazi. Inginerul a replicat că nu vrea să-l implice pe fiul său în treburi din astea, e încă prea tânăr. - Nici vorbă de fiul dumneavoastră, i-am răspuns, la altceva ne gândisem. Ştim că în curând fiul dumneavoastră va împlini 20 de ani, o vârstă rotundă şi frumoasă! Dacă aţi fi de acord, am dori să-i organizaţi o petrecere aniversară. Noua şi frumoasa dumneavoastră vilă ar îndeplini toate condiţiile pentru a asigura reuşita unei petreceri! - De acord, de ce nu, chiar mă gândisem la o petrecere de ziua lui, însă cu ce v-ar ajuta asta? - Păi, cred că ne va ajuta! În ultimul timp fiul dumneavoastră e nedespărţit de cel care ne interesează pe noi şi suntem siguri că Johny, cum îşi spune el, se va număra printre cei invitaţi la petrecere. Prilej pentru dumneavoastră de a-l cunoaşte şi a vedea în ce ape se scaldă! - Asta-i altceva, s-a liniştit Inginerul! Lăsa-ti pe mine! Peste vreo zece zile am avut iaraşi întâlnire cu Marius Stănescu. Printre alte probleme discutate, l-am întrebat cum merge relaţia sa cu studentul care ne interesa. - Merge foarte bine, mi-a răspuns! Sâmbătă sunt invitat la aniversarea zilei sale de naştere? - Dă vreo petrecere? - am făcut eu pe niznaiu'. La cămin, cum obişnuiţi voi, studenţii? - Nu, va fi ceva di granda! Dau o petrecere în grădina vilei lor, din strada.......! Seara, cu lampioane prin copaci, cu grătar în curte, cu bere la discreţie! Îl finanţează bătrânii, că odată face 20 de ani! - Iată un bun prilej să-l cunoşti pe taică-său! Vezi cum intri pe sub pielea lui şi încet-încet, să afli ce ne interesează! Cred că acesta poate fi şi clientul barosan pe care să-l prezinti celor doi căldărari, ce zici? Cunoscându-l, după un timp poţi să-i propui ceva de genul: "Domnule inginer, văd că aveţi vilă, maşină scumpă, înseamnă ca banii nu-s o problemă pentru dumneavoastră! Nu v-ar interesa nişte aur?" Iar pe urmă vedem noi, mai discutăm, vedem cum facem.... Petrecerea a avut loc şi cei doi s-au cunoscut, aşa cum plănuisem. La următoarea întâlnire Marius Stănescu mi-a spus că l-a abordat pe Inginer şi că acesta s-a arătat interesat de achiziţionarea unei cantităţi de aur. L-a întrebat însă de unde procură aurul, dacă-s persoane de încredere, şi i-a spus că ar vrea să-i cunoască şi să trateze direct cu ei, pentru că s-ar putea să ia o cantitate mai mare, dacă scoate un preţ bun. - Excelent! Pune-i în legătură, dar stai prin preajmă, să aflăm când are loc tranzacţia. Poate facem chiar un flagrant, dacă se merită!

Drumul spre iad

Şi acum o întâmplare amuzantă povestită de fostul meu coleg de promoţie precum şi de cameră în primul nostru an de activitate,Titu Petrescu. Într-una din zilele primilor săi ani de ofiţer, uşa biroului pe care-l împărţea cu mai mulţi colegi din Miliţia municipiului Craiova a fost trântită de perete de către şeful biroului judiciar, un maior din garda veche, despre care am povestit într-un alt articol, Dinozaurii, care le-a spus precipitat: - Luaţi-va pistoalele şi jos, la maşini! Şi-au strâns hîrtiile, au încuiat fişetele şi au coborât la parter, făcând coadă la uşa ofiţerului de serviciu, în camera căruia se afla dulapul cu armament. Holul de la parter şi scările erau pline de judiciarişti, care coborau şi se asezau la coadă, întrebându-se unul pe altul ce s-a întâmplat. Nu ştia nimeni, se auzea doar vocea maiorului care colinda birourile, strigând într-una: - Luaţi-vă pistoalele! Luaţi-vă pistoalele şi la maşini! Văzându-l coborând pe scări, Nae Segărceanu, un ofiţer mucalit originar din Podari, şi el coleg de promoţie cu noi, îşi ia inima în dinţi şi-l întreabă: - Dar unde mergem, tovarăşe maior? - La dracu' mergem! La dracu'! - îi răspunde maiorul extrem de nervos. La care replica lui Nae Segărceanu vine promt - Păi, dacă mergem la dracu', nu ne împuşcăm aici? De ce să mai consumăm benzina până cine ştie unde?