Perla Lugojului (IV)

5. A treia combinaţie - Flagrantul O lungă aşteptare... Iniţial speram că treaba se va rezolva în zorii zilei, înainte de a începe forfota premergatoare orei în care oamenii se deplasează spre locurile de muncă, şcolile unde învaţă copii ori spre pieţe şi magazine, pentru cumpărăturile necesare. Era doar puţin trecut de ora cinci, credeam că într-o oră, o oră jumătate cel târziu, să fim deja în drum spre Craiova. Totul depindea, gândeam noi, de priceperea Inginerului de a-i scoate afară cu marfa şi de a amâna numărarea banilor până după acel moment. În planul nostru, pritocit îndelung împreună cu sursa, stabilisem să-i convingă pe vânzători să meargă împreună până la Mercedesul inginerului, unde, sub pretextul că se teme de un eventual control al miliţiei pe traseul spre domiciliul său, să ascundă aurul în rezervorul de benzină de unde o să-l scoată el mai târziu. În timpul manevrei de la rezervor urma să intervenim noi, mai exact cei din maşina lui Daniel Viloiu care urmau să pună mâna pe sursă şi pe cel care-l însoţea la maşină. Şi pe aur, bineînţeles. După care să plece spre Craiova, fără a mai aştepta cealaltă echipă, care urma să-i reîntâlnească mai târziu la motelul Tibiscum. Unul din acestă echipă urma să recupereze şi maşina sursei, care ne dăduse în seara precedentă o dublură a cheilor. Concomitent, cealaltă maşină, ocolind vârful unghiului ce delimita părculeţul, făcut de cele două străzi, urma să oprească în faţa locuinţei traficanţilor, în care trebuia să pătrund eu impreună cu şeful şi conducătorul auto, iar Bebe Ene, cel mai înalt şi solid dintre noi, să rămână afară, în faţa porţii, pe care trebuia să o asigure pentru a împiedica pătrunderea altor persoane. Cei care intrasem înăuntru urma să efectuam o percheziţie domiciliară, pentru a identifica ascunzătoarea despre amplasamentul căreia aveam date şi pentru a recupera şmenul, adică geanta cu banii aranjaţi, precum şi pastilele de argint. Recuperarea era o problema majoră, Miliţia nu avea bani prevăzuti pentru organizarea unor prinderi în flagrant, trebuia să ne descurcăm cu banii noştri ori ai denunţătorilor. În acest caz, fiind vorba de o sumă importantă pentru acei ani, 20 000 de lei, şeful îi luase pe bază de proces verbal de la un responsabil de restaurant, din încasările unităţii, iar apoi îi preschimbase în bancnote noi la sucursala Băncii Naţionale. Pastilele din argint le aveam eu şi Vilău pe inventar, cum se spune, erau dintr-un alt caz pe care-l aveam in lucru, menţionate în actele de la dosar. Treaba nu era aşa simplă, riscam destul şi noi şi şeful în cazul unui eşec. Dar asta era munca, riscul făcea parte din meseria noastră. A celor care o făceau cu pasiune, care erau poliţişti adevăraţi, poliţişti şi în suflet nu doar pe legitimaţie, oameni care lucrau în Poliţie, nu doar pe la Poliţie! Erau şi din aştia, destui chiar, cum sunt destui şi astăzi! Ăsta era planul şi speram să reuşească! Speram doar, pentru că în acel moment totul depindea mai puţin de noi cât de calmul şi stăpânirea de sine a informatorului, de priceperea şi talentul său de a-i manipula pe cei dinăuntru! Totul depindea de el, ce mai încoace şi-ncolo! Doamne, nici nu îndrăzneam să ne gândim la ce s-ar fi întâmplat dacă cei din casă ar fi insistat să se încredinţeze că Inginerul are în geantă întreaga sumă pusă în joc, descoperind ce pusesem la cale. Nici nu îndrăzneam, sperând doar că imaginea pachetelor de bancnote aranjate frumos, care se vedea când ridicai capacul genţii diplomat, să le fi luat minţile, făcându-i să-şi piardă luciditatea. Dar dacă....? Timpul trecea şi nu se intampla nimic! Nimic din punctul nostru de vedere, pentru că în jurul nostru se întâmplau destule! Trecuse o oră, trecuse şi jumătatea pe care ne-o stabilisem noi în plan drept limită, strada se animase, oamenii forfoteau, mergând într-o parte şi alta la treburile lor. Venise apoi şi ora şapte, apoi opt, la întreprinderea din apropierea locului în care se afla maşina noastră parcată începuse lucrul, prin jurul maşinii în care ne aflam circulau oameni într-o parte şi-n alta.... Nu ne interesau, ochii noştri erau aţintiţi într-o singură direcţie, spre poarta casei care ne interesa. Dar zadarnic, nu se vedea nimic, nici o mişcare... Începusem să ne îngrijorăm, să ne frământe gânduri sumbre, dacă înăuntru se întâmpla ceva rău? O vreme le ţinusem în noi, nu voiam să le exprimăm, pentru a nu ne contamina unul pe altul, dar cineva a răbufnit în cele din urmă: - Vedeţi şefu' ce bine ar fi fost dacă inginerul ar fi avut tehnică pe el, nu ne-ar fi durut capul acum! Dacă discuţiile din casă degenerau cumva, eram pe fază, am fi intervenit imediat. Dar aşa.... - Taci, băi din gură, nu mai fi prăpăstios! Am fi intervenit, pe dracu'! Cât crezi că le-ar lua să-i ia beregata? Până intram noi, era gata! Nu vezi ce porţi au? Ce făceam dacă nu deschideau când sunam noi? Avem berbec să le spargem? Aşa că, şi dac-avea tehnică, tot aia era... - Da, dar cel puţin ştiam ce se întâmplă, nu stăteam aşa... Câte binecuvântări şi-a luat în orele alea de aşteptare inspectorul şef , care nu ne aprobase varianta planului în care prevăzusem montarea unui microfon pe corpul sursei şi un aparat de recepţie în maşină, cred că nu luase tot neamul lui de ardeleni de-a lungul ultimului deceniu... La un moment dat am văzut că se deschide poarta mare a locuinţei şi din curte a iesit break-ul alb pe care-l ştiam de la Severin! Deşi făcusem ochii cât sarmalele, nu am reuşit să vedem cine era înăuntru. Doi bărbaţi, în orice caz, dar nu am reuşit să distingem dacă nu cumva unul era inginerul. Peste vreo jumătate de oră autoturismul s-a întors, poarta s-a deschis, break-ul a intrat, şi noi am rămas tot ca înainte. Mai liniştiţi, parcă, pentru că şeful a spus; - S-or fi dus să ia aurul, o fi adevărat că nu-l au acasă! Caz în care e posibil ca informaţia cu ascunzătoarea să nu fie reală! - Să nu fie, şefu'! - am zis. Numai să se termine odată, să nu mai stăm în tensiunea asta! Se făcuse aproape zece, stăteam de cinci ore cu ochii zgâiţi la poarta aia. Depăşisem cu mai bine de trei ore timpul estimat al flagrantului. Trei ore lungi, grele... Când aştepţi, timpul se dilată, îţi pare din ce în ce mai lung, trece din ce în ce mai greu! Acum însă ne agăţasem de speranţa aia cu aducerea aurului şi parcă timpul curgea iarăşi ca la început, aşteptam din moment în moment să se deschidă uşa şi să apară inginerul. Aşteptare zadarnică, însă! Uşa s-a deschis, dar tot cea mare şi-a ieşit tot break-ul. Care peste puţin timp s-a întors iarăşi! În următoarea oră, manevra cu break-ul s-a mai repetat de două ori, spre nedumerirea şi îngrijorarea noastră! - Noi stăm aici, - zice Bebe Ene după ultima ieşire - iar ţiganii l-or duce pe inginer la groapa de gunoi, pe bucăţi! Ce i-or duce acum, mâinile ori picioarele? - Băi, tăceţi din gură, că vă ia mama dracului! - izbucneşte şeful din faţă! Terminaţi cu prostiile! Care mai scoate o vorbă proastă, jur că-l pedepsesc cu arest la garnizoană când ajungem la Craiova! Tensiunea îşi spunea cuvântul! Ajunsesem într-un hal fără hal cu nervii! Ba, mai mult, auzisem de filori care erau nevoiţi să facă pipi la borcan, dar nu trecusem prin aşa ceva până atunci. Am trecut acum. Locul în care eram parcaţi fiind în proximitatea unei unităţi economice, era animat, iar noi nu puteam coborî din maşină din cauza pantalonilor de uniformă care s-ar fi văzut de sub pardesie. Şi chiar dacă am fi putut coborî, în părculeţ nu puteam merge, nu ne puteam permite luxul să ne îndepărtăm de maşină, nu ştiam când vine momentul acţiunii. Iar din cauza tensiunii cred, vezica ne tot dădea semnale. Noroc cu Tincu, şoferul, că avusese nişte sticle prin ARO! Eram încordaţi la maximum, ne încercau tot felul de stări! Nu ştiu ce gândeau ceilalţi, dar eu parcă mă vedeam deja în faţa Tribunalului Militar! Tribunalul ca Tribunalul, mă gândeam, dar cum voi putea trăi cu gândul că am contribuit la planificarea unei execuţii? Pentru că, mă gândeam descurajat, asta făcusem, imaginasem şi planificasem o acţiune care se putea solda cu un rezultat dezastruos, cu o execuţie! Mai avea vreo relevanţă că victima îşi asumase de bunăvoie riscul? - Gata, intrăm! - zice în sfârşit şeful. E doişpe fără cinci, mai aşteptăm cinci minute şi la fix intrăm peste ei! Fie ce-o fi! Pregăţi-vă! Le-a făcut semnalul să fie pregătiţi şi celor din maşina lui Viloiu, care stăteau cu ochii pe noi, trecând probabil şi ei prin aceleaşi stări! În acel moment, ca şi când l-ar fi auzit pe şeful, s-a deschis poarta mică de la locuinţa traficanţilor şi l-am văzut ieşind pe inginer care s-a îndreptat spre părculeţ! Oftatul de uşurare ieşit din piepturile noastre, cred c-ar fi putut mişca maşina din loc! Inginerul, care era însoţit de o femeie slăbuţă, mărunţică, se îndrepta cu paşi mari spre maşina din parc, trecându-şi la fiecare pas mâna dreapta prin păr! Semnalul că aveau marfa la ei! Era atât de încordat încât semnalul devenise aproape un tic. Era frecvent repetat, aproape la fiecare pas! Inginerul făcea un pas, şi-şi trecea mâna prin păr, făcea un pas, şi-şi trecea mâna prin păr! - Dă-i bice! - a strigat şeful spre Tincu, fluturând în acelaşi timp mâna pe geam, spre cealaltă maşină. Dă-i bice, Ilie! Tincu a demarat şi a pornit val-vârtej, ocolind pe două roţi vârful unghiului format de cele două străzi, apoi frânând puternic în fata porţii la care ne belisem ochii timp de şapte ore! Când îl văzusem pe inginer îndreptându-se spre maşina sa din părculeţ, observasem că se deschisese fereastra de pe faţada casei, iar în cadrul acesteia apăruse un bărbat care supraveghea zona. În timp ce Ilie Tincu frâna puternic, am apucat să observ în dreapta, în părculeţ, maşina bej a lui Viloiu oprind lîngă Merţan iar pe Ilie şi pe Mărin Enea coborând şi sărind spre cei doi. Concomitent, l- am văzut pe bărbatul de la geam sărind în stradă, şi luând-o la fugă spre părculeţ. Auzind scrâşnetul puternic al frânelor în spatele său, s-a întors şi văzând maşina oprind în faţa casei, s-a răsucit şi a fugit înapoi, spre poartă. Tincu şi şefu', care coborâseră deja, s-au repezit să-l prindă! Şi iaraşi şi-a spus cuvântul unul dintre amănuntele alea care, neluate în seamă ori neprevăzute, îţi pot da peste cap rodul unor activităţi pe care le-ai planificat îndelung, întorcându-le pe toate feţele posibile! Amănuntul care ne-a încurcat de astă dată era faptul că ARO 10 nu avea decăt două uşi, cei din spate neputând coborî fără a rabata scaunele din faţă. Nu mare lucru în condiţii normale, dar enorm atunci când fracţiunile de secundă contează. Acest amănunt a făcut ca eu şi Bebe Ene, care eram pe bancheta din spate, să nu coborâm din maşină odată cu Tincu si colonelul Marghescu ci să întârziem puţin! Puţin dar suficient pentru ca cel care sărise pe ferestră, un tip înalt şi vânjos, să se smulgă din mâinile lui Tincu şi ale şefului, care erau mai mărunţei de felul lor, şi să apuce să treacă de poarta masivă de cetate, dispărînd înăuntru. Dacă am fi sărit toţi pe el, nu ne-ar fi putut răzbi! M-am aruncat după el şi am reuşit să intru înăuntru, urmat de Tincu şi de şef, Ene rămînând afară să asigure poarta, cum era stabilit! Am avut surpriza ca, trecând dincolo de poartă, să văd o curticică în spatele căreia, la doar câtiva metri de poartă, zece cel mult, se afla uşa de intrare în casă, până la care trebuia să urci cîteva trepte. În faţa acelor trepte se afla deja ţiganul care se smulsese din mâinile noastre, urlând şi învârtind deasupra capului un topor cu coada lungă. Am înaintat spre el, scoţând şi armând pistolul. L-am somat să înceteze, dar acesta continua să urle, învârtind ameninţător toporul. În câteva clipe doar, curticica s-a umplut de oameni, nu ştiu de unde apăruseră, din spatele nostru nu, că poarta era păzită de Ene! Se pare, din ceea ce am aflat ulterior, că locuinţele rromilor din zonă comunicau între ele printr-un coridor secret, iar cei din interior fie veniseră pe aici atraşi de urletele lui Pătru, cum aveam să aflu că se numeşte halebardierul, fie se aflaseră în locuinţă din timpul nopţii ori aduşi de cursele repetate ale break-ului. Cu pistolul armat, întins în faţă, am înaintat spre trepte, continuînd să-l somez pe Pătru să înceteze. Eram în uniformă, după cum stabilisem, parpalacele fiind aruncate de pe noi încă înainte de a coborî din maşină, dar nici uniformele, nici pistolul, nici somaţiile nu l-au intimidat pe Pătru, care nu a dat înapoi nici un pas, continuând să învârtă furios toporul deaspra capului. Nu ştiu câţi oameni erau înăuntru, în curte, nu am putut să-i număr, aveam ochii aţintiţi în ochii lui Pătru! Dar şeful, din spate, a evaluat situaţia şi a realizat că sunt prea mulţi şi nu avem şanse! - Retragerea! Retragerea! – i-am auzit vocea din spate, de undeva din dreapta! Auzind ordinul, Pătru a căpătat şi mai mult curaj şi s-a aruncat în faţă, spre noi. Eu am făcut un pas în spate, apoi altul, retrăgându-mă încet, cu ochii în ochii celui care înainta ameninţător spre mine. Simţeam deja pe faţă curentul de aer iscat de toporul care vâjâia prin faţa ochilor mei, iar părul, de pe capul neacoperit de caschetă, mi se ridica ritmic, mişcat de acelaşi curent de aer. Socoteam că mai am un pas-doi şi voi ieşi în stradă, cînd am simţit că lovesc ceva cu călcâiul şi apoi am dat cu spatele de un zid. Nu mă retrăsesem în direcţia bună şi nu nimerisem poarta cu spatele! Nu puteam întoarce capul să văd unde este poarta, mi-era teamă că ţiganul ar fi profitat şi m-ar fi şi trăznit cu toporul. Ajunsese destul de aproape de mine şi cred că singurul lucru care-l mai ţinea era privirea mea afundată în ochii lui. Îl mai stăpâneam încă cu privirea, simţeam eu! În acel moment, am auzit motorul maşinii pornind! - ,,Aici mor!”- m-am gândit. Mi se înălbise degetul pe trăgaci, cred, eram gata-gata să trag, parcursesem jumătate din cursa trăgaciului! Ştiam că trăgând l-aş fi oprit pe cel cu toporul, dar erau mulţi, ar fi sărit pe mine, nu-i puteam anihila pe toţi. Nu ştiam exact câţi erau, îi vedeam ca nişte umbre, pentru că privirea mea era adâncită în ochii lui Pătru, înainte de a rupe piedica trăgaciului voiam să percep decizia lui de a ataca, voiam să-i văd pleopele strângându-se, să-i văd licărirea aia din pupilă dinaintea clipei când se hotăra să mă trăznească cu tăişul în cap, putea să o facă oricând, ajunsese destul de aproape. În subconstient cred că mă împăcasem deja cu gândul morţii, oricum nu mai credeam că o să mai ies viu de acolo! Mult nu mai aveam, fracţiuni de secundă poate, nu ştiu, timpul avea altă măsură, parcă eram de-o veşnicie pironit de zidul ăla! - Poc! Poc, poc! Poc! Înapoi! Înapoi! - am auzit deodată troznete, însoţite de un strigăt neomenesc, parcă! Era colonelul Marghescu care îşi dăduse seama că nu apucasem să ies şi intrase iarăşi în curte după mine, strigând şi trăgând focuri de pistol în aer! Pătru a ezitat şi a făcut un pas în spate, suficient să întorc capul, să văd unde e poarta, şi să o zbughesc într-acolo, apoi spre maşină. Tincu a demarat în trombă, cu noi agăţaţi de portiere, şi am pornit spre Caransebeş, urmăriti de diverse obiecte auncate spre maşină şi urletele minoritarilor!