SINCERA CAINTA
de Iancu Bata
de Iancu Bata
In primele zile de dupa evenimentele din decembrie 1989, renumitul actor Victor Rebengiuc a aparut la televiziune cu un sul de hartie igienica recomandand scriitorilor si publicistilor care au facut apologia fostului regim comunist sa-l foloseasca pentru a-si sterge gurile imbalosate de laude. A fost unul din putinele (daca nu chiar singurul) gesturi publice de condamnare a membrilor acestei bresle care au avut un rol esential in indoctrinarea cetatenilor simpli ai Romaniei acelor timpuri, a acelora care, nascuti dupa instaurarea comunismului, nu au avut cunostinta despre timpurile trecute decat din relatarile celor mai in varsta, care nu prea aveau curaj sa vorbeasca si din cartile si manualele aflate in circulatie. Cel putin din cate cunosc eu. S-ar putea sa ma insel, caz in care imi cer scuze celor indreptatiti sa le primeasca.
M-am nascut in anul in care Stalin a scutit lumea de prezenta sa, 1953, pe cand regimul comunist era deja destul de bine instalat in Romania
Stiti ce e Partidul? Stiti?
El e cel ce ne pazeste
Anii tineri, fericiti,
Si cu dragoste ne creste…..
Si tot asa…
Am crescut apoi mai mare si am inceput sa citesc si alte carti decat manualele scolare. Carti pe care le imprumutam de la biblioteca din sat, pentru ca acasa nici eu si nici colegii mei, fii de tarani ca si mine, nu aveam asa ceva. Carti in care citeam despre Pavel Korceaghin, luptator CEKA (precursoarea NKVD-lui si a KGB-ului de mai tarziu), Alexandru Matrozov sau divizia generalului Panfilov. Sau despre cum … un chiabur la arie /a lovit cu toporasu’n activistu’ Darie….Degeaba imi spuneau bunicii mei ca in timpul razboiului nemtii cantonati intr-o tabara la marginea satului erau politicosi, civilizati si ca nu luau nimic fara sa plateasca (fapt despre care statea marturie si un cantar pe care-l aveau in gospodarie pe care-l primisera de la un soldat neamt in schimbul a zece oua) iar rusii le luasera cu japca toate gainile din curte plus porcul, ca bonus. Nu-i credeam pentru ca in cartile pe care le citeam scria altfel iar la scoala ni se spunea ca adevarul e in acele carti. Acolo rusii erau cei buni iar nemtii cei rai, dusmanii. Degeaba l-am cunoscut apoi pe activistul Antonise care venise la noi in sat sa bage lumea la colectiv si vedeam ca tata si bunicul se ascundeau cand acesta aparea pe ulita iar odata, fiind doar cu mama si cu bunica acasa, ne-am urcat in pod si am tras scara dupa noi, uitand oala cu mancare fierband pe plita; iar in timp ce Antonise striga pe la geam… bai, nea Marine, iesi, bai, de unde te-ai ascuns ca da laptele in foc… noi taceam chitic si nici nu respiram de frica; ca eu tot ce scria in cartile pe care le citeam cu nesat credeam. Antonise si cei ca el erau cei buni, eroii pozitivi, iar bunicul meu, Marin Bata, fost liberal, si unchiul meu, Floricel Carnuta, fratele mamei, aflat in inchisoare pentru ca, chipurile vroia sa strice proaspat infiintata gospodarie colectiva, erau reactionari, chiaburi, daca nu in fapt, ca nu aveau prea mult pamant, in mentalitati; erau uneltele acestora.
Cativa ani mai tarziu i-am descoperit pe Frunza, Lucian si capitanul Roman, ofiteri de securitate si militie din cartile lui Haralamb Zinca, iar in sufletul meu simplu de taran, educat in spiritual cinstei si dreptatii a inceput sa incolteasca dorinta de a fi asemenea lor. Poate la asta a contribuit un pic si faptul ca pe vremea aia eram cam firav si o mai incasam pe izlaz de la baietii mai mari, care ma trimiteau sa le aduc inapoi oile gata sa intre in porumb, in timp ce ei jucau septica la racoare, pe malul Oltului. Ma simteam nedreptatit iar sufletul meu tanjea dupa dreptate. Dar hotararea de a ma face politist, militian cum se spunea pe atunci, am luat-o intr-o zi din vara anului 1971 cand, aflandu-ma cu tata si ceapistii din brigada lui la recoltatul graului, pentru ca in vacantele din anii liceului lucram la CAP sa am toamna bani de pantofi si ce-mi mai trebuia la scoala, am fost vizitati de Popa, primul secretar al comitetului municipal de partid, care ne-a oprit din treaba, ne-a adunat in jurul lui si ne-a intrebat daca santem la curent cu importantele hotarari luate de secretarul general al partidului, tovarasul Nicolae Ceasescu in acea memorabila zi. Fiind obraznic si nu prea la curent cu modul de organizare al societatii acelei vremi, nepasandu-mi prea mult de functia sa -ce vreti, inconstienta si teribilismul specifice acelei varste-, l-am intrebat ca de unde sa stim. Oarecum mirat, mi-a raspuns ca s-au transmis la radiojurnalul de la ora sapte. La care eu pe un ton didactic l-am intrebat daca stie ca taranii sant in camp inca de la ora cinci pentru a putea sa faca ceva treaba pana nu se pune caldura si nu se scutura boabele: asa ca n-au avut cum sa asculte stirile de la ora sapte ca ei erau de mult in lan. Iritat, m-a intrebat cine sant si ce caut acolo. I-am explicat, la care s-a interesat in ce clasa sant si pe cine am diriginte. Dupa ce i-am dat si aceste lamuriri m-a intrebat daca sant constient ca poate interveni la liceu pentru a aranja sa raman chiar repetent.La care eu i-am replicat intrebandu-l daca atitudinea sa e conforma cu etica si echitatea propovaduite de partidul pe care-l reprezinta pentru ca nu mi se pare corect ca eu sa raman repetent chiar daca invat bine in timp ce fiul sau, care era elev intr-o clasa paralela a liceului pe care-l urmam, sa absolve doar pentru ca-i baiatul primului secretar. S-a enervat si a plecat fara sa ne mai prelucreze ce venise sa ne prelucreze. Era vorba de celebrele masuri luate in domeniul culturii si artei dupa vizita din Coreea. Mica mea disputa nu a ramas fara urmari, mai ales ca pana seara vuia tot satul ca baiatul lui Marin Bata l-a pus l-a punct pe primul secretar .Cert e ca in perioada care a urmat, ultimul an de liceu, am avut atatea necazuri cate nu avusesem in toti ceilalti ani de scoala. Inclusiv alte doua-trei intilniri cu tovarasul prim din care una dupa ce fusesem saltat de viitorii mei colegi de minister din banca si tinut in ancheta multe ore. Dar nu intru in amanunte aici. Cert e ca in naivitatea mea,lipsit de cunostinte despre cum functiona in realitate acea societate, convins ca ea este asa cum era prezentata in literatura acelor vremi, am luat hotararea sa dau examen la scoala de ofiteri de militie crezand sincer ca dupa absolvire o sa pun capat tuturor nedreptatilor pe care le voi intalni sau despre care voi lua cunostinta.
Am ajuns deci ofiter de militie influentat puternic si format in mare masura de breasla scriitorilor si jurnalistilor acelor timpuri din care multi traiesc si scriu si astazi. Servind o alta ideologie bineinteles. Am ajuns ofiter crezand ca slujesc un tel nobil, ca sant in slujba celor multi si ca, chiar daca faptele mele provoaca uneori suferinta, sant asemenea unui chirurg care, extirpand raul, provoaca implicit durere ca inexorabil pret al insanatosirii organismului in ansamblul sau. Am crezut asta pana in ultimele zile ale lui decembrie 1989. Cand brusc, eu si colegii mei am inceput sa fim catalogati drept teroristi, tortionari, sadici, sobolani imputiti, caracterizati cu zeci de epitete de acelasi gen, ostracizati si blamati in mare parte pentru faptele unora care practicasera aceeasi meseria inainte si pe vremea cand eu eram invatat sa recit:
Stiti ce e partidul? Stiti?
El e cel ce ne pazeste
Anii tineri fericiti
Si cu dragoste ne creste…
Si culmea, eram astfel catalogati chiar de catre cei care scrisesera acele versuri, chiar de catre cei care care plasmuisera eroii despre care citisem in anii formarii caracterului meu si care erau modelele mele. Aceia care nu se folosisera de sulul de hartie igienica pus cu generozitate la dispozitie de maestrul Victor Rebengiuc.
Oare cand aveau dreptate? Cand scriau despre Frunza, Lucian Roman, sau despre tortionari teroristi? Si noi, noi cei de acum, ce eram oare?
Ba mai mult de atat, confuzia era sporita de faptul ca multi dintre cei care facusera legile pe care le aplicasem pana in acele zile cand am inteles pe pieile noastre ce inseamna cu adevarat sindromul Vietnam, au facut si dupa aceea si poate fac si astazi legi si ne conduc destinele. Doar ca imbracati in blana de oaie.
Dar nu pentru ai acuza pe scriitorii sau politicienii acelei epoci, am scris aceste randuri. Oameni sant si ei, iar oamenii sant sub vremuri, nu vremurile sub oameni, cum bine zicea cineva.
Le-am scris doar pentru a incerca sa raspund si sa-mi raspund unor intrebari, pentru a ma explica intr-un fel, pentru ca cei la a caror parere tin foarte mult, pentru ca oamenii pentru care am facut aceasta hulita si ingrata meserie si pe care am fost convins ca-i slujesc din toate puterile mele, chiar daca nu intotdeauna am reusit, sa inteleaga de ce am devenit ceea ce am devenit si am facut ceea ce am facut.
Si sperand la intelegerea lor, sa indraznesc sa-i rog sa ma ierte, daca pot, pe cei fata de care am gresit, nedreptatindu-i sau abuzandu-i prin faptele sau masurile pe care le-am luat in timpul carierei mele.
Cu umilinta si regret, ma plec in fata voastra si va rog sa ma iertati !
Iancu BATA
