Accidentul

În luna ianuarie 1987, data exactă nu o mai reţin, ne-a fost sesizată spargerea magaziei de materiale electrice a Combinatului Chimic. Ne-am deplasat la faţa locului ambii ofiţeri care răspundeam de combinat, eu şi Ilie Vilău, însoţiţi de ofiţerul criminalist, Doru Florescu. Fiind vorba de un obiectiv asigurat cu pază, deşi era vorba de o infracţiune de natură judiciară, competenţa de cercetare şi responsabilitatea identificării autorilor ne revenea nouă, celor ce asiguram supravegherea informativ- operativă pe linia muncii de miliţie economică a obiectivului Magazia de materiale electrice, împreună cu alte câteva magazii, era amplasată în partea de vest a combinatului, într-un şir de blocuri paralelipipedice din beton, aşezate unul în prelungirea altuia. Pe latura dinspre est a acestora, la exterior, era construită o rampă de beton, înaltă de circa 1,5 metri, ce ocupa întreaga suprafaţă a fiecăruia dintre blocurile respective, care constituiau, fiecare, câte o magazie independentă. Rampele respective, ca să fiu înţeles mai bine, erau ca un fel de prispe ale unor case ţărăneşti, care serveau la încărcarea-descărcarea produselor şi materialelor depozitate în magaziile respective. Camioanele cu mărfuri ori goale, după caz, trăgeau la rampă, se lăsa oblonul, iar suprafaţa rampei şi podeaua camionului aflându-se la acelaşi nivel făcea posibilă manipularea cu o uşurinţă mai mare a mărfurilor. Rampele magaziilor erau protejate la o înălţime de circa 2,5 metri de un acoperiş din plăci groase de azbociment, care să asigure desfăşurarea activităţilor necesare şi în cazul unor intemperii. Deasupra acestor acoperişuri, aproape de plafonul magaziilor, se aflau ferestre de aerisire, unele dintre acestea fiind protejate cu gratii. Prin faţa rampelor liniei de magazii trecea un drum larg de acces, dincolo de drum întinzându-se instalaţiile chimice ale secţiilor de produse organice ale combinatului. Magazia de materiale electrice era prima din lanţul de magazii. În ea se păstrau materiale şi produse care ar fi putut tenta, putând fi valorificate cu uşurinţă. Cablu coaxial, de exemplu, care putea fi folosit la confecţionarea de antene pentru televizoare, fiind un produs deficitar, ce nu se prea găsea în oraş la acea vreme, când moda antenelor pentru recepţionarea canalelor tv sârbeşti făcea furori, contactori din argint industrial, despre care am vorbit în alte povestiri, întrerupătoare, prize, becuri şi alte obiecte asemănătoare, necesare la casa fiecăruia. Cercetarea la faţa locului a relevat posibila pătrundere a autorului ori autorilor printr-o fereastră de sub plafon a magaziei. Am constatat însă anumite împrejurări negative, care ne-au făcut să ne îndoim de realitatea spargerii, să ne gândim mai degrabă la o simulare a acesteia. Urcându-ne la fereastră şi privind prin spartură, am observat că existau mai multe cioburi afară, pe acoperişul rampei, decât înăuntru, ca şi când geamul fusese lovit din interior, De asemenea, am zărit o cărare de urme ce mergea din dreptul ferestrei pe toată lungimea acoperişului, până în dreptul unui pod de cabluri ce traversa drumul de acces, de la colţul magaziei spre instalaţiile secţiei de producţie din vecinătatea lanţului de magazii. În timpul nopţii ninsese iar cărarea de urme se contura clar, distinct, pe zapada proaspătă. În dreptul podului de cabluri cărarea se oprea, ca şi când autorul ar fi luat-o spre instalatie, traversând drumul de acces pe podul de cabluri, pierzându-se apoi în hăţişurile instalaţiei chimice. Greu de crezut, podul era acoperit de un strat gros de gheaţă, din care atârnau ţurţuri groşi, lungi de mai bine de o jumătate de metru, ba chiar şi mai lungi, deasupra drumului. Am făcut ceea ce trebuia făcut, măsurători, fotografii, relevări şi fixări de urme papilare şi traseologice. Nu am putut stabili ce lipseşte, gestionarul şi manipulanţii nu puteau preciza la prima vedere ce anume fusese luat din magazie. Am sigilat şi am luat legătura cu factorii responsabili, dispunând inventarierea gestiunii magaziei. Evidenta gestiunii fiind cantitativ-valorică, inventarul avea sa ne spuna cu precizie ce anume lipseşte din rafturi Peste doar câteva zile, efectuînd unele investigaţii în jurul magazionerului, am aflat că acesta ştia de vreo săptămână că organele de revizie din combinat urmau să-i verifice gestiunea, ceea ce, adăugat la împrejurările negative constatate la cercetarea locului faptei, ne-a alimentat suspiciunile privind înscenarea furtului. Dacă magazionerul avea cunoştinţă de existenţa unei lipse in gestiune şi spargerea avea rolul să o acopere, mai exact să acopere provenienţa reală a acesteia? Inventarierea gestiunii magaziei şi valorificarea inventarului a durat mai bine de două luni, timp în care ne-am văzut de activităţile curente. În prima parte a lunii martie am fost anunţaţii că inventarul a fost valorificat, soldându-se, aşa cum ne aşteptam, cu o lipsă în gestiunea magaziei. Nu aşa mare, dar totuşi lipsă, nouă revenindu-ne sarcina de a stabili provenienţa acesteia. Trebuiau verificate trei ipoteze. Lipsa era o consecinţă a acţiunii autorului necunoscut care spărsese magazia într-o noapte de ianuarie? Asta ar fi fost una dintre ipoteze. Ori era o consecinţă a însuşirii unor produse de către gestionar, ceea ce ar fi însemnat o delapidare? Asta ar fi fost a doua ipoteză! Sau lipsa era doar consecinţa unei neglijenţe manifestate de magazioner în păstrarea şi manipularea produselor din gestiune? A treia şi ultima ipoteză. Pentru eliminarea sau confirmarea primei ipoteze am hotărât efectuarea unui experiment judiciar. Să mergem la magazie, să punem deoparte toate produsele lipsă evidenţiate de inventar şi să vedem dacă autorul le-ar fi putut scoate din magazie pe fereastra spartă şi transporta într-un singur drum pe acoperiş şi podul de cabluri. În ziua de 16 martie, mi se pare că era o zi de luni, dar nu mai ştiu exact, am hotărât să mergem la combinat să efectuăm experimentul judiciar. Ne-am trecut activitatea în planul de muncă zilnic, atât eu cât şi Vilău, şi am mers la şeful biroului economic, care le-a aprobat. Pe atunci fiecare ofiţer trebuia să aibă o agendă înregistrată la secret de serviciu, pentru întocmirea planurilor zilnice de muncă. Totul era planificat în economia socialistă, chiar şi activitatea poliţiştilor. Uneori planificarea avea un caracter formal, adică nu întocmeam aceste planuri chiar zilnic, ne mai sărea schema, dar era o belea pentru că tot trebuia să le întocmeşti, când veneau controale de la judeţ ori I.G.M., ori chiar de la şefii noştri de la municipiu, controlau şi planificarea muncii şi atunci să te ţii, nene, dacă nu le făceai la timp!... Trebuia să-ţi storci creierii, să-ţi aminteşti ce-ai făcut în ziua de...., şi să le întocmeşti retroactiv! Unde mai pui că trebuia să bată şi cu alte documente, adnotările de pe materialele informative, diverse referate în lucrările generale, cu termen sau penale, procese verbale de percheziţie....Erau destule! Oricum, era mai bine să le faci la timp, zilnic, dar le mai săream, cum am spus. Dupa şedinţa de dimineaţă, din biroul şefului de economic, la sfârşitul căreia ni se şi aprobau, de regulă, planurile zilnice de muncă, l-am luat pe criminalist, Doru Florescu, şi am plecat la combinat. Norocul a făcut că am mers aţă la Işalniţa, pe platforma industrială, mai exact, fără să ne mai oprim pe undeva. Spun asta pentru că după ce plecam din sediul miliţiei municipale ne mai opream la o cafea, uneori. La Izvorul Rece, un cafe-bar aflat cam pe unde este astăzi Inspectoratul Scolar, la intersectia strazilor Madona Dudu (îi zicea Maxim Gorki, pe atunci) cu Ion Maiorescu. Lângă cafe-bar era o plăcintărie unde două fete tinere, frumoase, făceau nişte plăcinte cu brânză ori cu carne, grozave. Şi mulţi dintre noi, care plecasem dimineaţa în grabă de acasă şi nu avusesem timp pentru micul dejun, mâncam câte o plăcintă acolo, apoi mergeam la o cafea alături, la Măria. Aşa o chema pe barmaniţă, care, grijulie, când comandam cafeaua ne întreba dacă o vrem simplă ori îmbunătăţită. Celor ce-o doreau îmbunătăţită, Măria le turna în cafea o porţie generoasă de coniac, indiferent de oră, chiar dacă nu apăruse încă mira, cum se spunea, la mişto, prevederii ăleia din legea care interzicea vânzarea băuturilor alcoolice înainte de ora zece dimineaţa. Măria nu se sinchisea, de altfel majoritatea clienţilor barului erau poliţişti, care plecau ori veneau spre sediul din apropiere al Miliţiei municipale. Noi nu aveam popotă ca cei de la judeţ şi trebuia să ne descurcăm şi noi cumva, nu? Ne descurcam, ba chiar mai bine, având în vedere îmbunătăţirea adusă cafelei de Măria, barmaniţa brunetă. Deci, cum spuneam, în dimineaţa aia am plecat direct la combinat, fără a o mai vizita pe Măria. Lucru ce-şi va avea importanţa lui, o să vedeţi mai încolo! Ajunşi la obiectiv, am mers mai întâi în pavilionul administrativ de unde, însoţiţi de revizorii care efectuaseră inventarul şi de şeful serviciului aprovizionare, căruia mi se pare că i se subordona gestionarul, ne-am deplasat la magazia de produse electrice. Aici, i-am solicitat gestionarului ca, ajutat de manipulanţii ce deserveau magazia, să aleagă din rafturi şi să pună pe podea, în mijlocul spaţiului de depozitare, produse de genul celor găsite lipsă la inventar, în cantităţile specificate în documentaţia întocmită de revizorii de gestiune. Începând cu măsurarea şi tăierea unui colac conţinând cei 300 de metri de cablu coaxial de antenă gasiţi lipsă, şi tot asa. Peste vreo oră şi ceva se adunase pe podea o gramadă respectabilă de materiale şi echipamente electrice. - Asta-i tot? - l-am întrebat pe revizorul şef. - Asta-i tot, tovarăşe locotenent major, mi-a confirmat acesta. - Bun! Să aducă cîţiva saci de la magazia de ambalaje, de alături, şi să le pună în ei, să vedem în câţi încap materialele lipsă! S-au adus sacii şi au fost încărcaţi cu obiectele de pe podeaua magaziei. De-abia au încăput în cinci saci, destul de încăpători! - Ce crezi, Tăbăcarule, m-am adresat gestionarului, cel care sesizase spargerea magaziei, ar fi putut hoţul să care în spate toţi cei cinci saci odată? Odată, că doar un drum a făcut, după urmele din zăpadă. Şi apoi să facă şi echilibristică pe estacada aia, pe podul de cable, până în instalaţia, de alături? Eu cred că s-ar putea ca hoţul să fie unul dintre marii artişti de circ ai lumii, unul de la circul Globus ori Berolina. O să trebuiască să mergem la festivalul de la Monaco, să-l căutăm! Magazionerul n-a răspuns nimic, făcea feţe-feţe! Fusese demascat, chiar dacă hoţul ar fi existat şi ar fi furat câte ceva, lipsa i se datora în principal lui. - Haideţi să terminăm, am spus! Să ridicăm sacii la fereastră, să vedem dacă ar fi încăput pe spaţiul acesteia!. Cred că nici nu ar mai fi fost necesară manevra, dar, fiind născut în zodia Fecioarei, eram cam perfecţionist, ca şi alţii născuţi sub acest semn. Ghinionul meu, de data asta. Ne-am căţărat cu sacii pe rafturile magaziei până sus, sub plafon, unde era ferestruica ce fusese spartă şi am încercat să împingem unul dintre saci pe ferestruică. Nu mergea neam, diametrul sacului era mai mare decât deschiderea ferestrei. - Fă fotografii, Dorule, m-am adresat criminalistului. Şi să mergem şi afară, pe acoperişul rampei, să luăm şi câteva poziţii dinspre exterior spre interior, i-am zis lui Florescu, la îndemnul lui Aghiuţă, probabil! După ce Doru a fotografiat ce era de fotografiat în interior, am ieşit amândoi afară şi ne-am urcat pe acoperişul din plăci de azbociment al rampei, unde fusesem urcaţi şi când făcusem cercetarea locului faptei, în dreptul ferestruicii sparte a magaziei. Nu ne făceam probleme legate de rezistenţa acoperişului, în iarnă, când cercetam locul faptei, urcasem chiar mai mulţi şi ne ţinuse. Acum Ilie rămăsese înăuntru cu ceilalţi, să încerce să impingă sacul prin ferestruică iar noi să imortalizăm manevra din afară.

În timp ce Doru clănţănea din aparatul de fotografiat iar eu îl asistam mai dintr-o parte, din faţa unei ferestruici alăturate celei în cauză, am auzit un trosnet puternic şi am simţit că mă duc în jos. Nu am priceput pe moment ca s-a întâmplat, dar mi-am dat seama că mă prăbuşesc. Instinctiv am întins mâinile şi m-am apucat de grilajul ferestrei ce se afla pe perete, în faţa mea. Dar cum eram deja lansat, greutatea mea, şi forţa acceleraţiei, G X 9,8 m/s, parcă, din câte îmi mai amintesc de la fizica din şcoală, a smuls grilajul din perete. Neputând să mă susţină, grilajul s-a smuls, dar nu în totalitate ci doar din trei părţi, rămânând cumva fixat în lateral. Eu însă m-am dus, căderea mea a continuat, dar nu am căzut în picioare, cum poate s-ar fi întâmplat dacă nu mă agăţam de grilaj, ci am fost întors în cădere de bascularea grilajului, luînd un contact destul de dur cu solul, mai întai cu partea dorsală, corpul rulând apoi pe spate şi cam lateral, în final capul lovind cu putere betonul rampei. Şocul mi-a întunecat vederea, nu am mai văzut nimic pe moment, era întuneric beznă. Nu ştiu dacă mi-am pierdut cunoştinţa, dar chiar dacă mi-am pierdut-o a durat foarte puţin, pentru că atunci când am deschis ochii, mai exact când mi-a revenit vederea după întunecimea aia din timpul şocului, eram pe spate iar deasupra mea am văzut o gaură în acoperiş, prin care mă privea, speriat, Doru! Era alb ca varul la faţă şi părea foarte speriat. Nici acum nu i-am uitat figura, când scriu şi rememorez acele momente văd faţa albă a lui Doru, privindu-mă speriat, ca şi cum acum s-ar fi întâmplat.

Am auzit strigăte, am întors capul şi am văzut oameni alergând spre rampă. Am încercat să mă ridic şi nu am putut, iar primul gând ce mi-a trecut prin minte nu a fost ce s-o întampla cu mine ci gândul că sunt probabil ridicol, mai exact m-a încercat un sentiment, nu un gând propriu zis! Sentimentul ridicolului şi al ruşinii, mi-era ruşine că zac acolo, mă gandeam la ce-or crede oamenii ăia despre mine. Muncitorii de pe rampă şi cei care alergau dinspre secţie m-au înconjurat şi m-au ajutat să mă ridic. A apărut şi un camion lîngă rampă, nu ştiu de unde, venise şi Ilie cu ceilalţi din interior, m-au pus în cabina camionului, a urcat şi Vilău şi am plecat către Policlinica 5, era aproape, chiar pe latura de vest a combinatului, între acesta şi Termocentrală. La policlinică era domnul doctor Dragonu, ne cunoşteam, teleormănean ca şi mine, m-a dus imediat şi mi-a făcut radiografii la cap şi coloană. După ce a terminat m-am dat singur jos de pe patul ăla sau platforma aparatului Roentgen, cum i-o fi zicând, îmi făcuseră radiografiile în poziţia culcat, şi am mers la chiuvetă, era o chiuvetă pe un perete, voiam să mă spăl pe mâini, eram murdar, pe rampă era cam noroi, era totuşi luna martie, de-abia se desprimăvăra. M-am aplecat deasupra chiuvetei, m-am spălat pe mâini, şi când am vrut să mă îndrept am simţit o durere sfâşietoare în spate. Până atunci nu simţisem nimic, eram amorţit, probabil, dar acum am simţit o durere sfâşietoare, ca şi cum m-ar fi străpuns cineva cu o sabie prin spate. Nu am am mai putut să mă îndrept, am rămas aşa îndoit, m-au luat pe braţe şi m-au culcat iarăşi pe patul ăla al aparatului Roentgen, pe o parte de data asta. Peste puţin timp a venit şi Salvarea, nu ştiu dacă era a combinatului ori venise din oraş, m-au luat şi m-au pus în aceasta. Între timp sosise la policlinica Işalniţa şi unul dintre locţiitorii şefului miliţiei municipale, cel ce răspundea de economic, şi a mers cu mine în ambulanţă, împreună cu Ilie. Auzeam sirena în timp ce ne deplasam, dar parcă eram pe altă lume, parcă eram dedublat cumva, nu mie mi se întâmpla ceea ce se întâmpla ci parcă altuia. Ajuns la spital, agitaţie mare în jurul meu, erau şi nişte directori de la combinat, venise şi domnul doctor Liviu Iovănescu, medicul şef al inspectoratului, un om extraordinar, şi şeful meu direct, domnul Marghescu, rar om ca primul meu şef, v-am mai vorbit de el. Mi-au făcut iarăşi radiografii, şi am auzit doctorii spunând că am trei vertebre fracturate şi că nu se ştie încă dacă nu este şi măduva interesată. Înainte de a mă lua şi a mă duce sus, pe secţie, la salon, l-am auzit pe doctorul Iovănescu zicând că, întrucât o să se pună problema unui concediu medical de lungă durată, va avea nevoie de un referat ori un proces verbal care să detalieze împrejurările în care s-a produs accidentul. Auzind asta, i-am spus lui Ilie să redacteze el procesul verbal şi să fie liniştit că activitatea de la combinat era trecută în planul de muncă, să-mi scoată agenda din fişet şi să se uite acolo. Locţiitorul de profil ieşise între timp din camera de gardă şi a reintrat chiar în momentul în care-i spuneam lui Ilie să ia agenda din fişet. Neînţelegând clar despre ce este vorba, nu ştiu ce o fi crezut că punem la cale, ce o fi fost în capul lui, că a ieşit val-vartej din camera de gardă. Am aflat ulterior că a alergat la sediu cu maşina de serviciu, cu sirena pornită, a intrat în biroul nostru , ne-a desigilat fişetul, pe care-l foloseam în comun cu Ilie şi l-a resigilat, aplicând sigiliul lui personal. Uitasem să spun că la policlinică, înainte de a pleca cu salvarea spre spital, m-a pus să suflu într-o fiolă alcooltest, iar la spital a solicitat să mi se recolteze probe biologice. De-asta ziceam mai sus că am avut noroc că nu trecusem mai întâi pe la Măria, să bem vreo cafea de-aia specială de-a ei. Mare lucru n-ar fi avut ce să ne facă, dacă totul era în regulă din punct de vedere al recuperării medicale, doar mă sancţionase şi în cazul megadosarului de la Panificaţie. Însă dacă ar fi fost interesată măduva, cum se temeau doctorii in momentul ăla, şi aş fi rămas paralizat, Doamne fereşte, pierzându-mi capacitatea de muncă, faptul că ciugulisem ceva înaintea accidentului ar fi putut avea drept consecinţă pierderea oricărei şanse de a primi vreun ajutor bănesc ori de altă natură din partea instituţiei în care lucram. Pentru că de pensie nu s-ar fi putut pune problema, aveam o vechime prea mică pentru asta. Grijuliu locţiitorul cu banii ministerului, foarte grijuliu! Dacă locţiitorul s-a purtat cum s-a purtat, colonelul Marghescu, şeful biroului, s-a purtat ca un adevarat Domn! Cu D mare! Mai mult chiar, ca un adevărat părinte, ba chiar mai mult, părinţii mei neavând posibilităţile domniei sale. L-am rugat, înainte de a fi dus la salon, să nu-mi anunţe părintii despre cele întâmplate, erau departe, în Teleorman, nu ar fi avut cu ce să mă ajute, şi-ar fi făcut doar griji. Ar fi fost mai bine să nu afle, deocamdată! M-a înţeles, şi a preluat, cumva, sarcinile lor. A mers la birou şi a organizat, la patul meu de suferinţă, un serviciu asemănător celui de zi, de la sediul miliţiei. În seara şi în noaptea aia, care a fost foarte grea pentru mine. m-a vegheat Gigi Perişoreanu. Începând de a doua zi, la ora opt dimineaţa se prezenta la mine în salon Ilie ori un alt coleg, care nu venea cu mâna goală, ci încărcat ca o albină. Cafea, ness. sticle de pepsi, fructe, inclusiv sticle de votcă şi alte băuturi, pentru cine dorea. Aveam un prieten bun, doctor, care mi-era şi vecin de garsonieră şi cu care-mi petreceam serile libere, care venea direct la noptieră şi se servea singur. Într-o noapte, fusese de gardă, avusese o gardă grea, si, venind dimineaţa devreme la salonul meu să vadă cum mă simt, a deschis noptiera, sa ia un gât de votcă, să se revigoreze. Din păcate noptiera era goală şi doctorul, contrariat, mă întreabă: - Ce, n-a venit ncă Ilie? Colegii stăteau în permanenţă cu mine, atât ziua, cât şi noaptea. Prilej şi de a ne cunoaşte mai bine, povestind câte-n lună şi-n stele. Îmi amintesc şi acum nişte întâmplări povestite de Luică, ofiţer tânăr, din ultima promoţie. Prin oraş se auzise despre accidentul meu, circulau tot felul de variante. Inclusiv că m-au aruncat muncitorii de pe o instalaţie, de-al naibii ce eram. Venea tot felul de lume să mă vadă, mulţi colegi şi prieteni, dar şi unii pe care nu-i cunoscusem nicicând, veneau din pură curiozitate, probabil! În salonul meu era un permanent dute-vino, parcă era un salon monden, dacă ar fi fost in zilele noastre aş zice că era cool, era de bon-ton să se afle că ai fost în vizită la poliţai. Într-o zi, eram cu Perişoreanu ori Buşe ăl mic, am numărat, din curiozitate, vizitatorii şi ne-au ieşit puţin peste două sute. Ştiu că este greu de crezut, o să ziceţi că mint ori mă dau rotund, dar vă jur că este purul adevăr. Ţineţi cont, vă rog, că altele erau condiţiile atunci, nu erau terase ca astăzi unde să-ţi petreci timpul într-un mod plăcut, posibilităţile erau limitate, şi orice variaţie era binevenită! Chiar şi-o vizită la spital, probabil, când bolnavul nu era unul a cărui vedere să-ţi trezească sentimente de compasiune! Noroc că nu am stat mult în spital, doctorii au stabilit repede că măduva spinării nu-i afectată, vertebrele se spărseseră pur şi simplu fără a produce leziuni, norocul meu fusese că am căzut pe o suprafaţă plană, ziceau doctorii, vertebrele nu forfecaseră iar măduva era, din fericire, intactă, Nu m-au pus în ghips, mi-au confecţionat un fel de corset metalic, din nişte lame elastice, pe care a trebuit să-l port vreo şase luni. Ajuns acasă nu am putut dormi în pat, trebuia să dorm pe o suprafaţă tare, pericolul forfecării măduvei subzista încă! Ne-având la dispoziţie altă suprafaţă tare în garsoniera mea din Brazdă, am dormit cîteva luni direct pe podea. Şi cum nu mă prea puteam ridica cu uşurinţă să deschid uşa când suna cineva, aceasta a rămas în permanenţă deschisă, ori intrai la mine ori în sala de aşteptare din gară, tot aia era! Dar nu m-am putut plânge, nu am dus lipsă de prieteni, era întotdeauna cineva la mine . Era o atmosferă boemă, aş putea spune că a fost chiar plăcut, dacă nu ţineam cont de anumite neajunsuri inerente. Când m-am restabilit şi m-am întors la serviciu i-am cerut domnului colonel Marghescu să-mi comunice suma cheltuită cu mine de domnia sa şi colegii mei în perioada spitalizării, pentru a mă achita de obligaţii. Nici nu a vrut să audă de vreun ban, am rămas şi acum cu obligaţii morale faţă de colegii mei de atunci, pe care am încercat pe cât posibil să mi le achit, dar nu ştiu în ce măsură am reuşit. Cât despre combinat, nu am mai avut multă vreme responsabilităţi acolo. Comanda unităţii a hotărât că atât Combinatul Chimic cât şi celelalte obiective economice de pe platforma de vest a Craiovei să fie transferate, împreună cu ofiţerii care le aveau în responsabilitate, din sfera de competenţă a Biroului Economic în cea a Biroului Platformă Industrială, care acum funcţiona, independent de Serviciul Economic, în structura Miliţiei Judeţene,. Domnul colonel Marghescu şi domnul colonel Balaci, şeful de la municipiu, au încercat un subterfugiu pentru a mă păstra în subordinea lor, ordonând să preiau în supraveghere informativă sectorul cooperaţiei mesteşugăreşti, de la Costea Liviu, iar acesta să preia Combinatul, împreună cu Ilie Vilau. Eram în plin proces de predare-primire, ofiţerii operativi ştiu ce-i asta, preluasem scriptic documentaţia, dosarele de obiectiv şi celelalte, dar mai era ceva muncă de teren, destulă chiar, să cunoşti pe viu persoanele de interes şi de contact. Maiorul Costel Nedeianu, care revenise la comanda Platformei Industriale, s-a prins însă de manevră şi nu a vrut să primească obiectivul de la Işalniţa în responsabilitate, dacă sunt schimbat din obiectiv. Ajunsesem vedetă, eram cineva, subiect de dispută între şefi. Cei de la municipiu nu au fost cedat şi au mers la dreptate, la şeful Militiei judetene, domnul colonel Langa. Auzind despre ce este vorba, domnul colonel Langa a tranşat-o scurt: - Despre Bâţă este vorba, vă certaţi pe el? Ia nu vă mai certaţi voi pe el că o să-l iau la mine, să lucreze direct în subordinea mea. Aşa mi-a relatat domnul colonel Marghescu că ar fi decurs discuţia. Peste câteva zile, am fost mutat la Miliţia judeţeană, ca ofiţer cu învăţământul, specialist unu, funcţie de colonel plin pe atunci, deşi eu eram doar locotenent major. Mă subordonam direct şi nemijlocit domnului colonel Langa, pe linie de miliţie, dar aveam şi o subordonare pe linie de inspectorat, şefului serviciului cadre şi învăţământ, care nu era în structura Miliţiei pe atunci. Cu dosarul spargerii magaziei nu mai ştiu ce s-a întâmplat, a rămas la Liviu Costea, un ofiţer încadrat direct, finanţist de meserie, care nu era cotat prea bine profesional. Ca poliţist, vorbesc! Nu ştiu dacă Tăbăcaru a fost tras la răspundere penală, nu m-a mai interest, am auzit însă că la câteva luni de la accidentul meu a căzut de pe rampă din acelaşi loc unde aterizasem eu, rupându-şi ambele picioare. O fi bântuit vreun spirit malefic locul ăla?

Măsuri preventive

Analizând situaţia operativă din obiectiv la preluarea în responsabilitate a Combinatului Chimic de la Işalniţa, am constatat existenţa unui număr de furturi în dauna avutului privat, mai exact furturi de obiecte de îmbrăcăminte, în special blugi, comise în vestiarele folosite de muncitorii din unele secţii ale combinatului, de către autori necunoscuţi. Pentru rezolvarea acestora am folosit o metodă matematică, dacă-i pot spune aşa, metoda intersecţiei din teoria mulţimilor. Concret, am stabilit schimburile în care se comiseseră furturile şi am identificat personalul din schimburile respective, care avusese acces în vestiar. Studiind aceste liste, am observat câteva persoane, cinci sau şase, care fuseseră de serviciu în toate turele în care se reclamaseră faptele respective. Verificându-le în evidenţele operative am constatat că două dintre acestea aveau antecedente pentru infractţuni de natură judiciară, fiind cunoscute de ofiţerii de la biroul de profil Am solicitat sprijinul ofiţerului care-i anchetase, respectiv Adi Mitroescu, şi cazurile au fost rezolvate, cei doi recunoscând comiterea furturilor. Am făcut apoi o informare la conducerea combinatului, care a dispus desfacerea contractului de muncă al celor doi, după îndepărtarea acestora părând că nu se vor mai comite astfel de fapte. Cel putin aşa speram!

Cu ocazia cercetării acestor fapte am constatat că furturile fuseseră favorizate de haosul care exista în folosirea acestor vestiare, care erau, în esenţă, nişte încăperi prevăzute cu o masă lungă şi bănci, având înşirate de-a lungul pereţilor dulapuri metalice de circa 50 cm, alocate fiecăruia dintre muncitorii secţiei. Înainte de începerea turei muncitorii îşi schimbau hainele de oraş cu cele de lucru, încuindu-şi fiecare vestiarul cu un lacăt. Tot în vestiare muncitorii îşi serveau şi gustarea, în timpul pauzei de la jumătatea schimbului. Încăperile în care erau vestiarele nu erau încuiate, oricine putea intra şi ieşi, indiferent de oră! Actul normativ care reglementa paza bunurilor, Decretul.231/1974, prevedea că organele de militţe pot stabili măsuri, cu termene şi responsabilităţi, în domeniul asigurării pazei şi securităţii obiectivelor şi bunurilor. În baza acestor prevederi am redactat o adresă către conducerea combinatului şi şefii de secţii şi ateliere prin care am dispus ca aceste încăperi să fie închise şi asigurate, cheia fiind păstrată la şeful de secţie sau atelier, ori la un maistru desemnat pe fiecare schimb de către aceştia. Accesul în vestiar era permis cu un sfert de oră înainte şi după fiecare schimb, precum şi în timpul pauzei de masă. Dacă cineva avea nevoie să intre în vestiare în afara acestor perioade de timp, în care în încăperile respective se aflau majoritatea muncitorilor din tură,, era trecut într-un caiet special, aflat la responsabilul desemnat să păstreze cheia. După trimiterea adreselor, semnate şi ştampilate cu ştampila miliţiei municipale, am prelucrat prevederile acestora, timp de mai multe zile consecutiv, în timpul şedinţei operative ce se ţinea în fiecare dimineaţă prin intermediul staţiei speciale tip dispecerat, ce avea posturi de emisie- recepţie în fiecare dintre birourile persoanelor cu funcţii de conducere din combinat, unul dintre posturi fiind instalat şi in biroul pe care-l aveam alocat în combinat noi, ofiţerii de economic. Apoi am efectuat mai multe controale la vestiare, pentru urmărirea modului în care erau respectate măsurile stabilite, aplicând sancţiuni contravenţionale unui şef de secţie şi câtorva maiştri care nu asiguraseră respectarea măsurilor dispuse. Măsurile stabilite şi sancţiunile aplicate au avut efect, nemaînregistrându-se plângeri privind furturi din vestiare, cel puţin în perioada în care am avut responsabilităţi în obiectiv. O altă categorie de fapte care ne-a dat de furcă erau sustragerile de metanol, substanţă chimică produsă în combinat, care putea fi folosită drept carburant la autoturismele proprietate personală. Furturile erau generate de penuria de carburanţi din acea perioadă, benzina distribuindu-se pe atunci persoanelor fizice pe cartelă, în limita a 20 de litri pe lună, şi favorizate, pe de o parte, de anumite deficienţe in paza proprie a combinatului (împrejmuire necorespunzătoare), iar pe de altă parte de preţul scăzut al metanolului. Cum favoriza preţul scăzut furturile? Simplu! Pe atunci era in vigoare o lege, Legea 59/ 1968 privind comisiile de judecată, republicată în 1973, care dezincrimina furturile cu o valoare mai mica de 500 lei, considerandu-le abateri de competenta comisiilor de judecata, care funcţionau în fiecare unitate economică sau instituţie, fiind sancţionate cu măsuri de influenţare obştească recte mustrare cu avertisment ori amendă de la 50 la 2000 lei. Ei, şi dat fiind preţul scăzut al metanolului, pentru ca sustragerea acestuia să fie considerată infracţiune, trebuia să fie subtilizată o cantitate mai mare de 50 de litri. Ori, se fura fie cu rezervorul Daciei, care avea vreo 30 de litri, fie cu canistre de câte 20 de litri. Necazul n-ar fi fost că se fura, Combinatul producea destul metanol încât cantităţile sustrase să fie insignifiante. Necazul constaîn aceea că metanolul era foarte toxic, ingerarea unei cantităţi infime, de doar 20 de mililitri, producând orbirea iar una puţin mai mare, provocând moartea! Şi se înregistraseră câteva cazuri de acest gen!

Pentru combaterea acestui gen de fapte, recte eliminarea pericolului, am apelat iarăşi la ajutorul prietenului meu Marin Popescu, şeful Biroului Circulaţie. Cu sprijinul său am montat indicatoare de circulaţie care interziceau accestul autoturismelor pe aleile care se desprindeau din drumul european, ocolind combinatul. Angajaţii combinatului veneau cu autoturismele personale pe aceste alei, parcându-le pe lângă gard ori intrând chiar în obiectiv, prin nişte goluri din împrejmuire. Am solicitat conducerii combinatului să refacă împrejmuirea, iar după montarea indicatoarelor de interzicere a accesului pe alei, am dat mai multe raite împreună cu Ilie Vilău, notând numerele de înmatriculare ale autoturismelor parcate lângă gard, precum şi ale celor ce pătrunseseră în incintă. Acestea au fost comunicate Biroului circulaţie, care a dispus măsuri de sancţionare a posesorilor acestora. Conducătorii auto care pătrunseseră în incintă, au beneficiat în plus şi de câte o amendă pentru nerespectarea regulilor de acces, aplicată de noi, ba chiar şi de câte o sancţiune cu diminuarea salariului, aplicată de conducerea combinatului, în urma informării primite! După vreo două-trei acţiuni din astea, nu prea mai găseai autoturisme pe lângă combinat. Măsurile preventive pot fi foarte eficiente dacă sunt bine gândite şi nu le faci doar aşa, în dorul lelii, pentru a trage nişte beţe în statistică!

Bastionul! Acces interzis!

Când şeful biroului economic, cu acordul şi acceptul comenzii miliţiei municipale, m-a desemnat să preiau în responsabilitate, alături de Ilie Vilău, Combinatul Chimic de la Işalniţa, nea Costică Lătăreţu, unul dintre oamenii de bază ai biroului, specialist unu, ofiţer cu multă experienţă şi demonstrate calităţi profesionale, m-a felicitat, adăugând că e un obiectiv care nu ridică probleme deosebite pe linia muncii de poliţie economică, un obiectiv în care activitatea mea o să semene mai mult cu cea a ofiţerilor de securitate. Şi a avut dreptate, aşa cum am arătat într-una dintre povestirile anterioare, principalele activităţi erau axate pe prevenirea şi contracararea stărilor de pericol, pe linia aplicării prevederilor Decretului 400/1981. Gestiunile nu ridicau probleme deosebite, ne confruntam însă cu un numar ridicat de furturi, de metanol in special, care putea fi folosit drept carburant pentru autoturisme, precum si furturi din vestiare. Ce am făcut pentru combaterea si contracararea acestor fapte, voi arăta în alt episod. Aici o să povestesc despre unul dintre cazurile care au avut un răsunet deosebit şi care mi-a consacrat o anume reputaţie în rândul celor peste 12 000 de salariaţi ce-şi desfăşurau activitatea pe platforma industrială din vestul municipiului Craiova. La preluarea sarcinilor legate de Combinat, obiectivul era asigurat pe linie economică, aşa cum am arătat, de prietenul meu Ilie Vilău, unul dintre foştii mei parteneri de la linia de muncă aur şi valută. Am arătat, în episodul referitor la falsul pilot, împrejurările în care Ilie plecase la Combinat. M-am bucurat că o să lucram iarăşi împreună, chit că acum Ilie ma surclasa oarecum, beneficiind deja de cunoaşterea persoanelor de interes operativ şi a problematicii obiectivului pe care-l supraveghea informativ de ceva vreme. Am căzut de acord ca eu să mă ocup de secţiile de chimie anorganică, în timp ce Ilie de cele de chimie organică. În plus, eu urma să asigur supravegherea Centralei Industriei Îngraşămintelor Chimice şi a compartimentelor funcţionale ale combinatului (financiar, contabilitate, aprovizionare, şi alte asemenea), ce-si aveau sediul in pavilionul administrativ, precum şi de unele şantiere de construcţii ce deserveau marele complex chimic, iar Vilău de celelalte şantiere şi de o întreprindere independentă, ce asigura transporturile necesare aprovizionării şi desfacerii producţiei combinatului, numită Transchim situată la vreun kilometru peste şosea, dincolo de podul spre Işalniţa, Pe marginea drumului european E 70, în spatele pavilionului administrativ, un bloc turn cu 11 etaje, era o mare cantină-restaurant, iar în spatele cantinei, tot la stradă, un magazin alimentar. Şeful acestui magazin, zis Ţuky, erau un excelent comerciant, ce avea relaţii intinse şi bine legate la furnizori, datorită cărora magazinul era in permanenţă bine aprovizionat, lucru mare în acele vremuri caracterizate printr-o mare penurie de produse alimentare. Din acest motiv, în biroul lui Ţuky din spatele magazinului, se găseau mai mereu persoane din lumea bună nu doar a întreprinderilor de pe platformă, ci din toată Craiova, din mediul universitar, chiar. Îmi amintesc că într-una din zile, sunând telefonul interior din birou iar Ţuky nefiind prezent, receptorul a fost ridicat de un reputat profesor universitar, părintele de mai târziu a uneia dintre noile facultăţi craiovene, foarte căutată de aspiranţii la o diplomă universitară. - Alo, desfacerea? - a întrebat o voce de la capătul firului, care greşise numărul. - Nu, domnisoară, aici e afacerea! - a răspuns cu aplomb domnul profesor, sintetizând cu umor atmosfera din biroul lui Ţuky. Cum era şi firesc, atât noi, cei doi ofiţeri de economic, cât şi ofiţerii de securitate frecventam asiduu biroul comerciantului şi nu doar pentru aprovizionare. Ţuky ştia să-şi creeze şi să-şi cultive relaţiile, era culant, şi-şi servea adeseori vizitatorii cu un păhărel de băutură fină. Se crea astfel o atmosferă propice a tot felul de discuţii, iar pentru noi a exploatării în orb a celor ce frecventau mediul, ce nu de puţine ori a dat roade. Nu la multă vreme după ce am preluat obiectivul, am plecat în concediu de odihnă. Am lipsit destul de mult, o lună de zile. La întoarcere, unde puteam să mă documentez mai bine în legătură cu cele întâmplate în zonă în lipsa mea, decât la Ţuky? Aici se tocau zilnic, întorcându-se pe toate feţele, toate întâmplările cât de cât semnificative de pe platformă. În timp ce degustam cu plăcere un coniac original de Segarcea, procurat prin întinsele sale relatii de Ţuky, am avut surprinderea să aflu ca Relu Sipoş, directorul de la Transchim, îi interzisese lui Vilău accesul în obiectiv, în întreprinderea pe care o conducea, mai exact. Contrariat, abia am aşteptat să ajung la birou, de unde l-am sunat pe Ilie, care, la sosirea mea plecase şi el în concediu, fără a aminti însă nimic referitor la episodul cu Sipoş. - Care-i treaba cu Sipoş, Ilie?, l-am chestionat după ce mai întâi îl întrebasem cum e vremea pe litoral, unde e cazat şi alte chestiuni legate de modul în care-şi petrecea concediul. E adevărat că ţi-a interzis să intri în obiectiv? - Nu măăăi, stai că nu e chiar aşa... Nu mi-a interzis să intru în obiectiv. Are însă pretenţia ca ori de câte ori merg la obiectiv să fie sunat de la poartă de şeful pazei, care să-i spună unde vreau să merg, iar el să aprobe intrarea mea in întreprindere. - Şi tu ai acceptat? Ai acceptat să-i dai tu raportul paznicului, în loc să ti-l dea el ţie? Pentru că aşa ar cam veni treaba, cu alte cuvinte! - Păi ce era să fac? Să mă cert cu el? - Te-ai gândit la motivele atitudinii sale? Nu cumva are ceva de ascuns? - Stai linistit, că n-am stat degeaba! Şi mi-a relatat despre o stare conflictuală existentă în obiectiv, indicându-mi şi cu cine să iau legătura pentru aprofundarea acestei informaţii. I-am urat concediu plăcut în continuare iar a doua zi am plecat într-o scurtă deplasare, într-o comună pe care o cunoşteam destul de bine, o avusesem mulţi ani în arondare pe linie economică. Mă întelegeam bine cu şeful de post, un bun profesionist, plutonierul major Caragel, ba chiar îl cunoşteam şi pe cel indicat de Ilie, era un om de vază al satului! Chiar servisem de câteva ori masa la el acasă, la sugestia şefului de post, prilej de bârfe ulterioare, întrucât avea o fată de măritat şi, cum era destul de cuprins, vecinii au crezut că-i fac curte, eu fiind burlac pe vremea aia. Aşa mi-a spus soţia şefului de post când am revenit prin sat, atenţionându-mă ce vorbeşte lumea! Cu aceste prilejuri nu aflasem însă nimic legat de serviciul gazdei, nu mă interesau pe atunci problemele legate de platforma industrială. Nea Mitran Vasilache s-a bucurat să mă vadă, a scos şi o sticlă de pălincă pe care o adusese de la Reci, din judeţul Covasna, unde ajunsese prin peregrinările sale, el fiind şofer de cursă lungă, angajat chiar la Transchim. Tăinuind la un pahar de pălincă, asezonat cu slăninuţa de rigoare, din una în alta am ajuns şi la problema care mă interesa.

Şi am aflat că întreprinderea avea trei cisterne mari cu care se efectuau transporturi speciale de substanţe chimice lichide. Datorită periculozitatii acestor substante, care prezentau pericol ridicat de explozie, cisternele circulau doar pe timpul nopţii iar şoferii acestora primeau diverse sporuri la salariu. De noapte, de pericol, etc., etc., care la măreau simţitor câştigurile. Un astfel de şofer, dacă avea trei-patru curse pe lună, ajungea să ridice de la casierie, bani in mână, cam 12 000 -- 13 000 de lei. Mai mult chiar decât primul secretar al judeţenei de partid. Fapt care-i făcea să fie invidiaţi de ceilalţi şoferi, iar posturile lor sa fie vânate. Recent, sub un pretext insignifiant, directorul Sipoş îl înlocuise pe unul dintre cei trei şoferi cu un nou angajat, un bucureştean şmecher, bărbos. Caracterizarea nu-mi aparţine, era a lui nea Mitran Vasilache. Starea conflictuală de care îmi vorbise Ilie, era generată de nemulţumirea unora dintre şoferii cu state vechi de serviciu, care se considerau mai îndreptăţiţi decât un nou angajat pentru a ocupa postul bănos vacantat. Sipoş era bănuit că nu a fost chiar dezinteresat în numirea bucureşteanului, ci că are parte la câştigurile acestuia. Am plecat de la nea Mitran Vasilache cu convingerea că domnul director Sipoş poate fi documentat informativ şi fără a pune noi piciorul prin obiectivul păstorit cu atâta acribie. E adevărat, încă mai aveam îndoieli dacă gestul său de a ne condiţiona accesul în unitatea economică pe care o conducea era doar un gest de sfidare, era o manifestare a unui orgoliu exagerat ori era o măsură de protecţie, de disimulare a unor activităţi ilicite prin limitarea posibilităţilor de informare a celor îndrituiţi să le descopere. Ori poate nu-i acordase suficient credit lui Ilie, nu-l luase în serios datorită înfăţişării adolescentine a ofiţerului? Am mai spus şi cu altă ocazie, Ilie Vilău era imberb, nu prea-i creştea barba, avea şi nişte ochi candizi pe o faţă pemanent zâmbitoare, aşa încât cu greu îi dădeai anii pe care-i avea. Nu ştiam care-i adevăratul motiv al atitudinii lui Relu Sipoş, însă merita să aflu, am zis eu. Pe de o parte părea incitant, pe de alta, şi cred că ăsta era adevăratul motiv, mă simţeam personal lezat, era contestată autoritatea instituţiei în care lucram, instituţie destul de puternică pe atunci, instituţie dacă nu respectată, măcar temută. Şi credeam că dacă şefii ar fi aflat despre acest afront, nu ne-ar fi fost chiar bine. Uzanţa era ca la darea în responsabilitate a unui obiectiv, ofiţerul în cauză să fie prezentat conducerii acestuia de către vechiul ofiţer, de şeful de birou ori de cineva din comanda miliţiei, în funcţie de importanţa obiectivului, recte a directorilor acestuia. Odată prezentat şi cunoscut de conducerea instituţiei ori unităţii economice, ofiţerul de obiectiv avea oricând acces, fără alte limite decât cele ale legii, pentru a-şi executa atribuţiile legate, în fond, de apărarea patrimoniului acelei unităţii. Nu aveam cunoştinţă şi nu mai auzisem de un gest asemănător celui al directorului de la Transchim. În consecinţă, după ce l-am identificat pe Sipoş la evidenţa populaţiei şi l-am verificat în evidenţele

operative ale miliţiei şi securităţii, am întocmit planul de măsuri necesar şi am solicitat şefilor mei aprobarea deschiderii unei acţiuni informative având ca obiect documentarea activităţii directorului Transchim. Având în vedere funcţia sa, aflată în nomenclatura de numire a Comitetului Judeţean de Partid, pentru lucrarea sa în dosar de urmărire informativă aş fi avut nevoie de aprobarea primului secretar. Nu am solicitat-o, aveam prea puţin pentru a o obţine şi, deşi eram păţit fiind sancţionat anterior în cazul directorului de la Trustul de construcţii, am riscat! Până la întoarcerea lui Vilău din concediu am trasat unor surse sarcini în cauză şi am efectuat personal nişte investigaţii legate de Sipoş, evitând să solicit investigarea sa prin formaţiunea specializată, a lui Victor Sărăcin, pentru a nu lărgi cercul ofiţerilor sancţionaţi în cazul în care lucrurile nu ne ieşeau cum trebuie. Am rezolvat, de asemenea, o serie de sarcini curente. După sosirea lui Ilie din concediu ne-am împărţit sarcinile legate de acţiunea informativă şi am început să aşteptăm roadele. Mai vechi în combinat, Vilău avea posibilităţi informative mai extinse şi în curând a venit cu informaţii valoroase. Din datele şi informaţiile culese rezulta că Sipoş instaurase o atmosferă de teroare, ca să folosesc un termen de actualitate, printre subordonaţii săi, cărora le vâna cea mai mică greşeală, pe care o sancţiona prompt, mergând adesea până la desfacerea contractului de muncă. Prilej pentru a completa ulterior locurile eliberate din schemă cu noi angajaţi, de regulă din localităţile rurale din jurul Craiovei, ai căror locuitori, pentru a scăpa de munca grea din agricultură, erau dispuşi să cotizeze din greu pentru un loc mai călduţ la oraş. Sicoş găsise o mină de aur şi o exploata din greu, transformând sancţionarea şi eliminarea propriilor oameni, urmată de înlocuirea rapidă a acestora, într-un adevărat sistem. Vorba se dusese şi oamenii nu veneau cu mâna goală. Intransigentul director primea orice, de la bani, ţigări fine, whisky şi alte obiecte de lux ,până la curcani şi alte produse agricole. Cu ajutorul unor surse recrutate în cauză, am reuşit să identificăm o sumedenie de persoane angajate astfel, obţinând chiar date privind sumele de bani şi bunurile oferite în schimbul angajării. Mulţi dintre noii angajaţi fiind consăteni, unii chiar rude, oamenii se cunoşteau între ei şi se confesau referitor la modul în care îşi puteau găsi un loc de muncă la Transchim. Chiar dacă nu lucrau toţi pe cisterne din alea speciale de care am vorbit mai sus, unitatea oferea locuri de muncă bine plătite. Nu doar transportul îngrăşămintelor lichide era bine remunerat, ci şi alte curse. Sacii cu azotat de amoniu erau la fel de periculoşi, de exemplu, vă amintiţi tragedia petrecută cu vreo zece ani în urmă la Mihăileşti, produsă chiar de un autotransportor al acestei unităţi. Din lucrarea informativă a rezultat că Sicoş se purta ca un adevărat stăpân al întreprinderii nu doar în ceea ce privea politica de resurse umane, ci şi în alte aspecte ale activităţii unităţii. Fiecare conducător auto care alimenta la staţia de carburant a Transchimului, trebuia să-i lase gestionarului o cotă de 5-10 litri de benzină, în funcţie de cantitatea alimentată. Şi unitatea avea zeci de şoferi. Plusul astfel creat era la dispozitia directorulu, care-l folosea nu doar pentru alimentarea propriului autoturism ci şi pentru recompensarea unor relaţii personale. Pentru a cunoaşte în permanenţă cantitatea de carburant de care dispune, îi impusese gestionarului să facă cu creionul cruciuliţe şi alte semne pe foile de parcurs, iar evidenţa plusurilor era ţinută de o economistă de la contabilitate, care, de voie, de nevoie, îi devenise amantă. Cumnata unui coleg de-al nostru, nea Victor I. O doamnă foarte frumoasă şi distinsă, de altfel! Informaţiile veneau gârlă, oamenii nu-l prea simpatizau pe director. Relu Sipoş se purta ca un stăpăn pe propria-i moşie, nu ţinea cont de nimeni. Directorii din combinat şi Centrală nu prea-l deranjau, Sipoş lăsase să se înţeleagă că e călare pe cai mari, are pile puternice în rândul potentaţilor de la Partid şi nimeni nu-l poate atinge. În acest context, m-am gândit chiar că episodul cu Ilie, cu interzicerea accesului în unitate în prezenta unor martori, fusese doar o scenă de teatru jucată de director pentru a-şi consolida poziţia, pentru a arăta ce tare e el, pentru a demonstra că se află pe cai atât de înalţi încât nu se teme de absolut nimeni, că e deasupra tuturor! Ghinionul său a fost că tot afirmând acest lucru se autosugestionase, începuse să creadă şi el acest lucru, că este într-adevăr intangibil! Şi, în suficienţa sa, a început să facă greşeli. Nu doar greşeala făcută cu Ilie, care a atras atenţia asupra sa, ci şi alte greşeli, unele cu consecinţe grave. Astfel, având nevoie de anumite piese de schimb a căror aprovizionare nu fusese efectuată la timp, a dispus dezmembrarea unui utilaj complex, destul de scump, pentru care dreptul de dispoziţie nu era de competenţa sa ci de a ministrului construcţiilor de maşini. Iar Sipoş nu s-a deranjat să solicite aprobarea de rigoare pentru casarea şi dezmembrarea echipamentului, în scopul folosirii unor părţi componente. În sfârşit, în afara informaţiilor referitoare la actele de corupţie, aveam suficiente date care conturau săvârşirea unor acte de abuz în serviciu precum şi instigare la comiterea unor infracţiuni de creare de plusuri prin mijloace frauduloase şi delapidare. Se putea trece la realizarea materialului informativ, la transformarea informaţiilor în probe, cu alte cuvinte. Ideal ar fi fost ca realizarea să fie iniţiată prin organizarea unui flagrant de luare de mită, dar la momentul respectiv nu am găsit o persoană dispusă să colaboreze, iar un ofiţer acoperit nu puteam folosi, neexistând această instituţie ca instrument al muncii de poliţie din acea vreme. Nu ne-am făcut mari probleme însă, aveam destul de multe persoane identificate ca subiecte ale actelor de dare de mita ori foloase necuvenite, încât ancheta să meargă cu uşurinţă inainte, să decurgă cursiv şi fără flagrant, chiar în eventualitatea existenţei unor cazuri de neconfirmare a datelor obţinute din lucrarea informativă. Aşa că, la ultima analiză trimestrială a dosarului de urmărire informativă în comanda subunităţii, s-a hotărât trecerea la realizarea materialului informativ. Se ridica o problemă, însă. Dat fiind specificul activităţii Transchimului, multe dintre persoanele de care aveam nevoie în anchetă nu puteau fi găsite simultan la sediul întreprinderiii. Majoritatea erau şoferi, care puteau fi plecaţi în cursă spre diverse destinaţii de pe întreg cuprinsul ţării, ceea ce ar fi tergiversat nepermis cercetările. Ce era de făcut? Am găsit soluţia, favorizată de perioada calendaristică în care ne aflam, cam spre sfârşitul lui noiembrie, cred, precum şi de prietenia mea cu căpitanul Marin Popescu, şeful Biroului Circulaţie, cum se numea pe atunci poliţia rutieră de astăzi. Ştiam că la începutul sezonului rece cei de la circulaţie obişnuiau să desfăşoare anumite activităţi preventive, constând în şedinţe de instruire organizate în unităţile cu parc auto dezvoltat, referitoare la necesitatea dotării fiecărui autovehicol cu lăzi de nisip, lopeţi, lanţuri pentru roţi precum şi la alte probleme specifice neplăcerilor ce pot fi cauzate de vremea rea ce urma să vină. Aşa că am aranjat cu Marin Popescu să ia legătura cu Sipos, solicitându-i acestuia ca într-o anumită zi din săptămâna următoare să asigure prezenţa tuturor conducătorilor auto la reşedinţa unităţii, pentru a participa la o şedinţă specifică, cu participarea şefului şi a unor cadre de la Biroul Circulaţie al Miliţiei municipale. Zis şi făcut! Sipoş a fost receptiv şi a dat curs cu promptitudine solicitării şefului de la Circulaţie. Toţi vor să fie bine cu Rutiera, nu? Menţionez că între timp făcusem cunoştinţă cu Sipoş, ne prezentase reciproc directorul comercial al combinatului, un om deosebit, la o activitate organizată în salonul de protocol al cantinei-restaurant, aşa că directorul ştia cine sunt şi cu ce mă ocup. La circa o jumătate de oră după ce Marin Popescu îşi începuse şedinţa organizată în sala de festivităţi a Transchimului, am deschis uşa şi am intrat cu Ilie Vilău, nu singuri ci însoţiţi de alţi colegi de-ai noştri de la economic, destui de numeroşi, vreo opt sau zece, dacă nu mă înşel! Cand ne-a văzut, şi a văzut şi ce intrare ne-am făcut, însoţiţi de o astfel de gardă pretoriană, Sipoş, care se afla în prezidiu, în stânga lui Marin Popescu, s-a înverzit la faţă. Colegii mei, aşa cum stabilisem la instructajul dinaintea acţiunii, au luat pozitie, doi de o parte şi de alta a uşilori de acces, iar ceilalţi încadrând partea din spate şi părţile laterale ale sălii. Văzând asta, Sipoş a făcut semn cu degetul, chemând la el la prezidiu pe unul dintre oamenii din sală, căruia i-a spus ceva la ureche. Acesta a dat din cap şi a pornit spre uşă. L-am oprit, nu i-am permis să iasă din sală, gest la care Sipoş a început să se foiască şi să facă feţe-feţe, schimbându-şi culorile ca o salamandră. Marin Popescu îi dădea înainte cu sfaturile sale rutiere, dar lui Sipoş numai de asta nu-i mai ardea. Văzându-l agitat, l-am luat cu mine pe angajatul chemat de Sipoş şi am ieşit afară, urmat de domnul maior Văduva, locţiitor al şefului miliţiei municipale, care superviza acţiunea. - Ce-a vrut directorul cu tine? l-am întrebat după ce-i stabilisem identitatea. Acesta se codea să raspundă, aşa că am insistat. - Spune, nu te mai codi! Nu te teme, directorul nu o să mai aibă prea curand prilejul de aţi cere socoteală! N-ai văzut câţi am venit? Crezi c-am venit degeaba aici? În vreo excursie, ori că am venit cu şcoala să vizităm întreprinderea? - Mi-a cerut să merg să iau ceva din birou! - Ce să iei din birou? Hai să mergem împreună! Am plecat cu toţii şi am intrat în birou, sub privirile stupefiate ale secretarei. Aici am forţat puţin nota şi, deşi directorul nu era prezent, am deshis sertarul biroului, unde am găsit două sticle de whisky şi câteva cartuşe de Kent. - Măi, Iancule, să nu dăm de belea, mi-a zis, văzând că am prelut iniţiativa, domnul maior Văduva, care era puţin stresat pentru că nu aveam aprobare de la partid să-l cercetăm pe director. Urma să o solicităm câteva ore mai târziu, după ce obţineam un minimum de probe privind actele de corupţie ale acestuia. - Nici o grijă, domnule comandant, ştiu pe ce ne bazăm, nu avem cum rata acţiunea! L-am chemat pe criminalist să facă deja fotografii în biroul directorului, iar pe unul dintre colegi l-am rugat să-l audieze pe omul lui Sipoş, care a recunoscut că primise dispoziţie să facă dispărute ţigările şi whisky-ul primite cu o puţin timp înainte. Eu am mers în sală, unde, după ce Marin Popescu şi-a terminat spiciul, am urcat la prezidiu şi am dat citire unei liste ce conţinea vreo treizeci de nume, rugându-i pe cei nominalizaţi să se ridice şi să se adune într-o parte a sălii. După ce s-au executat, au fost scoşi din sală şi îmbarcaţi în autobuzul inspectoratului, a cărui prezenţă o asigurasem la organizarea acţiunii, plecând spre sediul biroului economic, însoţiţii de o parte dintre ofiţeri. După ce a semnat procesul verbal de percheziţie a biroului, a fost expediat şi Sipoş spre municipiu, O parte dintre ofiţerii rămaşi i-au asigurat pe cei ce urmau a fi transportaţi cu a doua cursă a autobuzului, iar alţii au procedat la identificarea şi ridicarea unor înscrisuri din compartimentele funcţionale ale unităţii. Bebe Ene şi Costică Stanciu, ofiţeri care aveau obiective pe specific, s-au apucat de inventarierea stocului de carburant şi de verificarea gestiunii respective. La municipiu, Sipoş a fost dat direct pe mâna domnului colonel Buţă de la biroul Cercetări Penale, anchetator de mare forţă, care mă simpatiza şi cu care colaboram de obicei la soluţionarea cazurilor mele. Sipoş nu-şi pierduse încă aroganţa care-l caracteriza, nu ştia ce ştiam noi, nu bănuia că-i penetrasem informativ citadela, crezând probabil că dacă aia era prima zi când intram în unitatea sa, eram nişte afoni. - Ştii cine sunt eu? - i-a zis, privindu- l de sus, colonelului Buţă Sunt director la o mare întreprindere şi am două facultăţi. - Şi ce dacă ai două facultăţi? i-a replicat Buţă, luîndu-l şi el la per tu. Crezi că noi am venit aici cu pluta pe Jii? Până spre după amiază erau probate suficiente fapte de corupţie, încât să-i prezentăm propuneri domnului Mirea, procurorul criminalist. Având în vedere numărul mare al persoanelor implicate, domnia sa s-a prezentat la sediul miliţiei, pentru ca acestea să nu mai fie trambalate pe la Procuratură. Extrem de meticulos, procurorul Mirea a audiat personal persoanele care-i dăduseră bani şi alte foloase directorului, şi a examinat şi confruntat documentele privind angajarea acestora, ridicate de la biroul de personal. Spre seară, în jurul orelor 20, procurorul a emis mandat de arestare pentru comiterea infracţiunilor de luare de mită şi primire de foloase necuvenite, turtindu-i fesul arogantului director. A doua zi şi încă multe zile dupa aceea, eu şi Ilie Vilău am continuat activităţile la Transchim, împreună cu specialişti de la I.C.F.S. şi organele de revizie financiar contabile. Din verificarea scriptelor de la compartimentul personal a rezultat că în cei aproape doi ani în care Sipoş ocupase funcţia de director, desfăcuse contractul de muncă şi reincadrase în jur de două sute de persoane. Nu pe degeaba, evident! Noi însă am reuşit să probăm cu certitudine 12 fapte de luare şi dare de mită şi peste 50 de primiri de foloase necuvenite. Dificultatea consta în stabilirea şi probarea datei actului de execuţie. Dacă acesta se situa înaintea depunerii şi aprobării cererii de angajare, dacă hârtia respectivă avea data certă, se putea măcar prezuma condiţionarea angajării, era dare şi luare de mită, sancţionată mai aspru (cu închisoare de la 3 la 12 ani), dacă actul de execuţie se plasa după aprobarea angajării, era doar o primire de foloase necuvenite, faptă cu care legiuitorul fusese mai îngăduitor (închisoare de la 6 luni la 5 ani). Expertiza celor de la controlul financiar de stat a stabilit existenţa unui prejudiciu consistent în ceea ce privea casarea şi dezmembrarea fără aprobările de rigoare, iar nota de constatare a organelor de revizie, valoarea plusurilor de carburanţi create fraudulos din dispozitia lui Sipoş şi valorificate apoi de către acesta, fiind trimis în judecată şi gestionarul depozitului de carburanţi. Doar cu putţn timp înainte de pronunţarea hotărârii în cazul Sipoş, Ceauşescu a promulgat unul dintre faimoasele sale decrete de graţiere. Majoritatea faptelor comise de director au fost şterse cu buretele, exceptate de prevederile decretului fiind doar luările de mită. Avocaţii lui Sipoş au luptat cu pricepere si încăpăţânare pentru salvarea clientului lor, reuşind să transforme 11 dintre cele 12 luări de mită în primiri de foloase necuvenite. Una singură a rămas în picioare, fiind documentată şi probata impecabil, fără nici o fisură, fapt ce a hotărât soarta lui Sipoş, scoţându-l din lotul celor care urmau a fi puşi în libertate. Ultima şedinţă a procesului şi pronunţarea sentinţei au avut loc pe platforma industrială, în sala de festivităţi a Combinatului Chimic, în prezenţa unei numeroase asistenţe. Procuroarea de şedinţă, un fel de Constanţa Cârstea a Craiovei acelor ani, ne consultase în prealabil pentru a se pune la punct cu toate dedesubturile cazului, aşa că în rechizitoriul prezentat instanţei, în faţa foştilor angajaţi ai lui Sicoş şi a celorlalţi muncitori de pe platformă, a înfierat puternic ilegalităţile comise de fostul director. Completul a fost drastic la rândul său, pronunţând o pedeapsă de şapte ani închisoare, cu executare.

Arestarea şi condamnarea directorului Sipoş ne-a creat, mie şi lui Vilău, o reputaţie solidă în rândul angajaţilor de pe platformă. Ilie, fiind mai vechi, avea deja o poreclă, i se spunea Cartuş, datorită repeziciunii cu care se mişca, acum apărea, acum dispărea. Mie, fiind mai nou, nu-mi găsiseră încă o poreclă. Răsturnarea lui Sipoş de pe piedestal i-a inspirat însă, au început să-mi spună Catani, după numele unui popular comisar de poliţie, erou al unui serial italian de televiziune ce se difuza în acei ani. Influenţaţi de caz, ori poate de o vagă asemănare ce o aveam cu actorul care juca rolul comisarului ce lupta cu Mafia, întrucăt, la cei 33 de ani pe care-i aveam atunci, părul începuse să-mi încărunţească pe la tâmple, ca şi cel al eroului din Caracatiţa!

Hagi Klaufman, covrigarul milionar

Prin anii ’80, pe partea dreaptă a străzii Unirii, când mergi de la Minerva spre Poştă, după ce treceai de restaurantul Periniţa, exista o covrigărie micuţă care vindea covrigi cu sare calzi direct în stradă, pe un mic ghişeu. Nu ştiu care era secretul covrigilor, ce punea covrigarul în ei, dar erau foarte gustoşi, în faţa ghişeului fiind mereu o coadă de 10 - 15 persoane care aşteptau nerăbdătoare să le vină rândul pentru a se înfrupta din minunaţii covrigi, proaspăt scoşi din cuptor! Şeful covrigăriei era un bărbat în vîrstă, înalt, slăbuţ, evreu de origine, numit Klaufmann. De fapt, dacă mă gândesc bine, nu era chiar în vârstă, avea în jur de 50 de ani, dar la cei sub treizeci de ani pe care-i aveam atunci, toţi cei săriţi de 50, ori chiar ceva mai puţin, mi se păreau în vârstă. Nu ştiu cu ce atrăsese covrigarul atenţia lui Emilian Gâtiţă, ofiţerul de economic ce avea în responsabilitate alimentaţia publică, unitatea sa, pendinte de I.C.S.A.P. fiind insignifiantă în raport cu restaurantele de renume din Craiova, barurile, cantinele-restaurant, liniile cu autoservire, ori alte unităţi în gestiunile cărora se rulau cantităţi importante de produse alimentare şi sume de bani şi nici ce informaţie a stat la baza acestui caz, ori dacă a fost doar o simplă acţiune de rutină! Cert este că intr-o dimineaţă am fost desemnat de şeful biroului economic să particip la o acţiune ce viza, alături de alte mici unităţi, şi covrigăria respectivă. Nu am făcut parte dintre cei nominalizaţi în echipele ce efectuau controale economice ci, împreună cu nea Costică Lătăreţu şi Ilie Vilău, am avut misiunea să efectuăm o percheziţie domiciliară în locuinţa ocupată de covrigar şi soţia sa, cu care lucra împreună. Nu aveau copii, erau doar ei doi, şi ocupau un apartament de bloc compus din două camere, baie, bucătărie şi hol, mobilat modest. Dar ce ne-a fost dat să găsim acolo, pentru noi, care nu mai văzusem aşa ceva, a constituit, la acea vreme, o adevărată peşteră a lui Ali Baba! Bani, mulţi bani! Bani, bani şi iarăşi bani! Pe unde puneam mâna, dădeam de bani! În lada studioului, în somiera patului, în plapumă, în masca de la chiuvetă, ba chiar şi în gâleata de gunoi. Plus aur, monezi şi bijuterii de tot felul, ghiuluri, inele, cercei, lănţişoare, pandantive... Am spus că apartamentul era mobilat modest, cu mobilă ieftină, de serie. În bucătărie era un bufet din ăla bleu-vernil, foarte răspândit în anii ăia, costa 850 de lei, cei care-au trăit acele timpuri ştiu la ce mă refer. Bucătăria fiind micuţă, bufetul nu avusese loc să fie aşezat drept, paralel cu peretele, ci era pus câş, cam pe diagonală. De fapt nu chiar pe diagonală, că nu făcea cu peretele un unghi de 45 de grade ci un unghi mai mic, de vreo 20 de grade. Din această cauză, în spatele bufetului rămăsese un spaţiu destul de măricel.

- Aici ai ceva, nea Iosife? – l-a intrebat nea Costică Lătăreţu, după ce găsisem destui bani prin celelalte încăperi ale locuinţei. - Da, am şi aici, a răspuns Klaufmann în timp ce ofiţerul trăgea deja de colţul bufetului pentru a-l îndepărta de perete. În momentul în care bufetul s-a îndepărtat suficient, peste picioarele maiorului Lătăreţu s-a revărsat un purcoi de teancuri albastre de sute care, nu exagerez, i-a ajuns până aproape de genunchi. - Cât ai aici, nea Iosife? - a întrebat nea Costică. - Nu mai ştiu, domnule maior. Veneam de la serviciu, intram în bucătărie, şi doar aruncam pachetul după bufet, n-am ţinut socoteala! După numărarea banilor a rezultat că pachetele cu bancnote găsite după bufetul din bucătărie însumau 850 000 de lei. Unele pachete erau înfăşurate în ziare care purtau data zilei în care fuseseră realizate sumele de bani respective, aspect menţionat în procesul verbal, fapt ce a servit la documentarea caracterului de infracţiune continuată a actelor de execuţie ale covrigarului şi a perioadei îndelungate de timp în care au fost afectate interesele consumatorilor. Răsplătite cu dreaptă măsură mai târziu de instanţa de judecată! Percheziţia a durat două zile, una nefiind suficientă pentru numărarea sumelor de bani, inventarea şi descrierea obiectelor din aur precum şi pentru redactarea documentelor ce reflectau rezultatul descinderii. În total, de la domiciliul lui Kaufmann s-au ridicat în vederea confiscării vreo 2 300 000 de lei, sumă imprensionată în acea vreme (Ştefănescu, celebrul negustor de vinuri din Bucureşti, fiind condamnat la moarte şi executat, din câte îmi amintesc, pentru mai puţin de jumătate din acea sumă) precum şi circa un kilogram şi două sute de grame de aur. Ilie Vilău, care a numărat de vreo două ori întreaga sumă de bani înainte de a o evidenţia în procesul verbal pentru a fi siguri că nu greşim cumva, se plângea în zilele următoare că i s-au tocit crestele papilare de pe buricele degetelor iar noi glumeam ripostându-i că nu-i nimic, acum poate comite şi infracţiuni, fără riscul de a lăsa amprente la locul faptei. Glume de poliţişti! Banii şi aurul au fost duse la sediul Miliţiei municipale, unde au rămas sub pază, peste noapte. A doua zi, domnul Marghescu, şeful economicului, a aranjat cu domnul Teotoaşe, directorul sucursalei din Craiova a Băncii Naţionale, să vină să preia întreaga sumă de bani, ce urma a fi consemnată la dispoziţia instanţei, direct de la Miliţie, pentru a nu bulversa activitatea de la ghişeele băncii. Domnul Teotoaşe a venit însoţit de cinci casiere cărora, cu toată experienţa şi dexteritatea lor în manipularea banilor, le-au trebuit mai bine de şase ore pentru număra întreaga sumă. Pe atunci încă nu existau aparatele alea de numărat bancnote! În cadrul cercetărilor efectuate în continuare, mie mi-a revenit partea referitoare la clarificarea provenienţei aurului găsit la covrigar, la identificarea persoanelor care i l-au procurat, activităţi care m-au purtat, împreună cu căpitanul Victor Cherbel de la judeţ, până pe la Recaş, în judeţul Timiş. Unde, fie vorba între noi, se face un vin grozav. Prilej de a cunoaşte şi un poliţist timişean, Pavel Rădulescu, cel care ne-a ajutat în periplul nostru bănăţean, despre care păstrez plăcute amintiri şi excelente impresii referitoare la capacităţile sale detectivistice. Dat fiind cuantumul valorilor din dosar, cauza a fost preluată de Miliţia judeţeană, fiind finalizaţă de Ion Ion de la Serviciul Cercetări Penale! Ştiţi bancul ăla cu copilul care l-a întrebat pe un brutar cum face covrigii? - Iau o gaură şi pun coca în jurul ei - a răspuns brutarul. - Şi căt te costă gaura? - a întrebat copilul. - Căt să mă coste o gaură? Gaura nu mă costă nimic! - Dacă nu te costă nimic, a continuat copilul, atunci de ce nu iei o gaură mai mare? Ei bine, controlul economic efectuat la demararea anchetei şi cercetările ulterioare au relevat cum făcuse Klaufmann acel purcoi de bani: folosind găuri mai mici pentru covrigii săi, decât cele specificate în reţetar, furând la gramaj, la cântar, adică! Gustoşii covrigi de lângă Periniţa erau puţin mai mici decât ar fi trebuit să fie, puţini mai uşori! Nu cu mult, dar deverul fiind mare, ban cu ban, în timp, sumele se adunau. Iata, mai tinerii mei colegi, că nu trebuie să consideraţi lipsite de importanţă micile unităţi comerciale, pentru că în orice loc unde se manipulează bani există posibilitatea fraudării legii! Din investigaţiile şi verificările efectuate în jurul lui Klaufmann pe parcursul anchetei a rezultat că, deşi dispunea de sume colosale, atât el cât şi soţia sa duceau un trai modest. Singura excentricitate pe care şi-o permitea, dacă-i pot zice aşa, singura ‘’aroganţă’’, vorba lui Gigi Becali, era consumul a câte o sută-două de coniac! Unul sau două coniacuri mari, pe care le consuma acasă, nu la vreun local! Dar nu vreo marcă scumpă, vreun Napoleon ori Hennessy, ci MIlcov de-al nostru sau Drobeta, la 18 lei suta! Deşi chiar dacă s-ar fi temut să nu atragă atenţia cumpărând astfel de mărci, ar fi putut merge cu sacoşa la Bucureşti ori în alt oraş mare de unde să-şi procure câteva sticle de coniac ca lumea! Intrigat de traiul său modest, de faptul că n-a beneficiat în nici un fel de pe urma sumelor enorme adunate cu riscul libertăţii, l-am întrebat ce urma să facă cu atâţia bani, ce intenţii avea? Voia să construiască vreo sinagogă, ori vreun spital, ceva, pentru comunitatea sa din Craiova, să-I rămână astfel numele peste ani? Ori în altă parte, în Ţara Sfântă poate? Mi-a răspuns că nu, nu şi-a pus niciodată problema ce-o să facă cu atâţia bani! Nu m-am lămurit nici până astăzi dacă mi-a ascuns adevărul, nedorind să divulge scopul său real, ori a acţionat doar din instinct, din reflexul înnăscut al etniei sale, renumită pentru priceperea în a face bani. Ori a fost doar o proiecţie peste aproape un secol a eroului lui Delavrancea, un Hagi Tudose al Craiovei anilor ’80! L-am revăzut după aproape zece ani, la câtva timp după ce în loc de miliţieni începuserăm să ne numim iarăşi poliţişti! Ieşise din închisoare şi venise la Ion Ion să-şi recupereze ceasul, ce-i fusese luat la introducerea în arest! Un ceas ieftin, de duzină!