Prin anii ’80, pe partea dreaptă a străzii Unirii, când mergi de la Minerva spre Poştă, după ce treceai de restaurantul Periniţa, exista o covrigărie micuţă care vindea covrigi cu sare calzi direct în stradă, pe un mic ghişeu. Nu ştiu care era secretul covrigilor, ce punea covrigarul în ei, dar erau foarte gustoşi, în faţa ghişeului fiind mereu o coadă de 10 - 15 persoane care aşteptau nerăbdătoare să le vină rândul pentru a se înfrupta din minunaţii covrigi, proaspăt scoşi din cuptor!
Şeful covrigăriei era un bărbat în vîrstă, înalt, slăbuţ, evreu de origine, numit Klaufmann. De fapt, dacă mă gândesc bine, nu era chiar în vârstă, avea în jur de 50 de ani, dar la cei sub treizeci de ani pe care-i aveam atunci, toţi cei săriţi de 50, ori chiar ceva mai puţin, mi se păreau în vârstă.
Nu ştiu cu ce atrăsese covrigarul atenţia lui Emilian Gâtiţă, ofiţerul de economic ce avea în responsabilitate alimentaţia publică, unitatea sa, pendinte de I.C.S.A.P. fiind insignifiantă în raport cu restaurantele de renume din Craiova, barurile, cantinele-restaurant, liniile cu autoservire, ori alte unităţi în gestiunile cărora se rulau cantităţi importante de produse alimentare şi sume de bani şi nici ce informaţie a stat la baza acestui caz, ori dacă a fost doar o simplă acţiune de rutină! Cert este că intr-o dimineaţă am fost desemnat de şeful biroului economic să particip la o acţiune ce viza, alături de alte mici unităţi, şi covrigăria respectivă. Nu am făcut parte dintre cei nominalizaţi în echipele ce efectuau controale economice ci, împreună cu nea Costică Lătăreţu şi Ilie Vilău, am avut misiunea să efectuăm o percheziţie domiciliară în locuinţa ocupată de covrigar şi soţia sa, cu care lucra împreună.
Nu aveau copii, erau doar ei doi, şi ocupau un apartament de bloc compus din două camere, baie, bucătărie şi hol, mobilat modest. Dar ce ne-a fost dat să găsim acolo, pentru noi, care nu mai văzusem aşa ceva, a constituit, la acea vreme, o adevărată peşteră a lui Ali Baba!
Bani, mulţi bani! Bani, bani şi iarăşi bani! Pe unde puneam mâna, dădeam de bani! În lada studioului, în somiera patului, în plapumă, în masca de la chiuvetă, ba chiar şi în gâleata de gunoi. Plus aur, monezi şi bijuterii de tot felul, ghiuluri, inele, cercei, lănţişoare, pandantive...
Am spus că apartamentul era mobilat modest, cu mobilă ieftină, de serie. În bucătărie era un bufet din ăla bleu-vernil, foarte răspândit în anii ăia, costa 850 de lei, cei care-au trăit acele timpuri ştiu la ce mă refer. Bucătăria fiind micuţă, bufetul nu avusese loc să fie aşezat drept, paralel cu peretele, ci era pus câş, cam pe diagonală. De fapt nu chiar pe diagonală, că nu făcea cu peretele un unghi de 45 de grade ci un unghi mai mic, de vreo 20 de grade. Din această cauză, în spatele bufetului rămăsese un spaţiu destul de măricel.
- Aici ai ceva, nea Iosife? – l-a intrebat nea Costică Lătăreţu, după ce găsisem destui bani prin celelalte încăperi ale locuinţei.
- Da, am şi aici, a răspuns Klaufmann în timp ce ofiţerul trăgea deja de colţul bufetului pentru a-l îndepărta de perete.
În momentul în care bufetul s-a îndepărtat suficient, peste picioarele maiorului Lătăreţu s-a revărsat un purcoi de teancuri albastre de sute care, nu exagerez, i-a ajuns până aproape de genunchi.
- Cât ai aici, nea Iosife? - a întrebat nea Costică.
- Nu mai ştiu, domnule maior. Veneam de la serviciu, intram în bucătărie, şi doar aruncam pachetul după bufet, n-am ţinut socoteala!
După numărarea banilor a rezultat că pachetele cu bancnote găsite după bufetul din bucătărie însumau 850 000 de lei. Unele pachete erau înfăşurate în ziare care purtau data zilei în care fuseseră realizate sumele de bani respective, aspect menţionat în procesul verbal, fapt ce a servit la documentarea caracterului de infracţiune continuată a actelor de execuţie ale covrigarului şi a perioadei îndelungate de timp în care au fost afectate interesele consumatorilor. Răsplătite cu dreaptă măsură mai târziu de instanţa de judecată!
Percheziţia a durat două zile, una nefiind suficientă pentru numărarea sumelor de bani, inventarea şi descrierea obiectelor din aur precum şi pentru redactarea documentelor ce reflectau rezultatul descinderii. În total, de la domiciliul lui Kaufmann s-au ridicat în vederea confiscării vreo 2 300 000 de lei, sumă imprensionată în acea vreme (Ştefănescu, celebrul negustor de vinuri din Bucureşti, fiind condamnat la moarte şi executat, din câte îmi amintesc, pentru mai puţin de jumătate din acea sumă) precum şi circa un kilogram şi două sute de grame de aur. Ilie Vilău, care a numărat de vreo două ori întreaga sumă de bani înainte de a o evidenţia în procesul verbal pentru a fi siguri că nu greşim cumva, se plângea în zilele următoare că i s-au tocit crestele papilare de pe buricele degetelor iar noi glumeam ripostându-i că nu-i nimic, acum poate comite şi infracţiuni, fără riscul de a lăsa amprente la locul faptei. Glume de poliţişti!
Banii şi aurul au fost duse la sediul Miliţiei municipale, unde au rămas sub pază, peste noapte. A doua zi, domnul Marghescu, şeful economicului, a aranjat cu domnul Teotoaşe, directorul sucursalei din Craiova a Băncii Naţionale, să vină să preia întreaga sumă de bani, ce urma a fi consemnată la dispoziţia instanţei, direct de la Miliţie, pentru a nu bulversa activitatea de la ghişeele băncii. Domnul Teotoaşe a venit însoţit de cinci casiere cărora, cu toată experienţa şi dexteritatea lor în manipularea banilor, le-au trebuit mai bine de şase ore pentru număra întreaga sumă. Pe atunci încă nu existau aparatele alea de numărat bancnote!
În cadrul cercetărilor efectuate în continuare, mie mi-a revenit partea referitoare la clarificarea provenienţei aurului găsit la covrigar, la identificarea persoanelor care i l-au procurat, activităţi care m-au purtat, împreună cu căpitanul Victor Cherbel de la judeţ, până pe la Recaş, în judeţul Timiş. Unde, fie vorba între noi, se face un vin grozav. Prilej de a cunoaşte şi un poliţist timişean, Pavel Rădulescu, cel care ne-a ajutat în periplul nostru bănăţean, despre care păstrez plăcute amintiri şi excelente impresii referitoare la capacităţile sale detectivistice.
Dat fiind cuantumul valorilor din dosar, cauza a fost preluată de Miliţia judeţeană, fiind finalizaţă de Ion Ion de la Serviciul Cercetări Penale!
Ştiţi bancul ăla cu copilul care l-a întrebat pe un brutar cum face covrigii?
- Iau o gaură şi pun coca în jurul ei - a răspuns brutarul.
- Şi căt te costă gaura? - a întrebat copilul.
- Căt să mă coste o gaură? Gaura nu mă costă nimic!
- Dacă nu te costă nimic, a continuat copilul, atunci de ce nu iei o gaură mai mare?
Ei bine, controlul economic efectuat la demararea anchetei şi cercetările ulterioare au relevat cum făcuse Klaufmann acel purcoi de bani: folosind găuri mai mici pentru covrigii săi, decât cele specificate în reţetar, furând la gramaj, la cântar, adică! Gustoşii covrigi de lângă Periniţa erau puţin mai mici decât ar fi trebuit să fie, puţini mai uşori! Nu cu mult, dar deverul fiind mare, ban cu ban, în timp, sumele se adunau. Iata, mai tinerii mei colegi, că nu trebuie să consideraţi lipsite de importanţă micile unităţi comerciale, pentru că în orice loc unde se manipulează bani există posibilitatea fraudării legii!
Din investigaţiile şi verificările efectuate în jurul lui Klaufmann pe parcursul anchetei a rezultat că, deşi dispunea de sume colosale, atât el cât şi soţia sa duceau un trai modest. Singura excentricitate pe care şi-o permitea, dacă-i pot zice aşa, singura ‘’aroganţă’’, vorba lui Gigi Becali, era consumul a câte o sută-două de coniac! Unul sau două coniacuri mari, pe care le consuma acasă, nu la vreun local! Dar nu vreo marcă scumpă, vreun Napoleon ori Hennessy, ci MIlcov de-al nostru sau Drobeta, la 18 lei suta! Deşi chiar dacă s-ar fi temut să nu atragă atenţia cumpărând astfel de mărci, ar fi putut merge cu sacoşa la Bucureşti ori în alt oraş mare de unde să-şi procure câteva sticle de coniac ca lumea!
Intrigat de traiul său modest, de faptul că n-a beneficiat în nici un fel de pe urma sumelor enorme adunate cu riscul libertăţii, l-am întrebat ce urma să facă cu atâţia bani, ce intenţii avea? Voia să construiască vreo sinagogă, ori vreun spital, ceva, pentru comunitatea sa din Craiova, să-I rămână astfel numele peste ani? Ori în altă parte, în Ţara Sfântă poate?
Mi-a răspuns că nu, nu şi-a pus niciodată problema ce-o să facă cu atâţia bani!
Nu m-am lămurit nici până astăzi dacă mi-a ascuns adevărul, nedorind să divulge scopul său real, ori a acţionat doar din instinct, din reflexul înnăscut al etniei sale, renumită pentru priceperea în a face bani. Ori a fost doar o proiecţie peste aproape un secol a eroului lui Delavrancea, un Hagi Tudose al Craiovei anilor ’80!
L-am revăzut după aproape zece ani, la câtva timp după ce în loc de miliţieni începuserăm să ne numim iarăşi poliţişti! Ieşise din închisoare şi venise la Ion Ion să-şi recupereze ceasul, ce-i fusese luat la introducerea în arest! Un ceas ieftin, de duzină!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu