Grecu

Prin 1987 a fost numit în funcţia de şef al Serviciului Cercetări Penale din Miliţia judeţului Dolj, maiorul IOAN GRECU. Venea din judeţul vecin, Gorjul, de pe funcţia de şef al Miliţiei oraşului Rovinari. Însăşi numirea pe această funcţie reprezenta, cumva, o carte de vizită, întrucât în acea perioadă, indiferent ce-ar spune astăzi unii, erau puţine numirile pe pile ori alte criterii. Erai cernut de cei de la cadre pe baza calificativelor şi a caracterizărilor şefilor în foile anuale de notare, erai inclus în rezerva de cadre, mai făceai şi un curs de cadre de conducere cu durata de şase luni la şcoala de pe Olteniţei şi apoi să mai vedem... Pentru fiecare funcţie vacantă cadriştii prezentau şefilor o listă cu minimum trei propuneri, ce avea anexate fişe de cunoaştere pentru fiecare dintre acestea, propozabilii erau chemaţi apoi la Bucureşti în faţa comisiei de cadre constituiţă din şefii cei mari, aşa cum am arătat într-o altă povestire de-a mea, şi abia apoi se hotăra şi era emis ordinul de numire. În scurtă vreme maiorul Grecu a confirmat că era pe meserie, nu degeaba fusese numit. Dar, pe lângă profesionalism, era şi un băiat citit, cult şi dăruit cu un deosebit şi acid simţ al umorului. În pauzele şedinţelor ori ale convocărilor de pregătire profesională ne delecta cu tot felul de poante, multe dintre ele chiar pe seama celor de faţă. Astfel, într-una dintre aceste pauze, Grecu ne spune că la originea numelui său stă, de fapt o poreclă, că bunicul său a fost chiar grec de origine, venit în Gorj cu afaceri. La naşterea tatălui său, notarul comunal nu a ştiut să-i treacă numele grecesc de familie în certificatul de naştere, pentru că era un nume mai complicat, mai greu de pronunţat, şi l-a trecut Grecu, după cum îi spuneau localnicii bunicului său. Nea Gore, cum îi spuneam locotenetului- colonel GRIGORE HERESCU, şeful formaţiunii judeţene de Evidenţa populaţiei, a muşcat şi-l întreabă curios: - Da’ cum îl chema, de fapt, pe bunică’tău, Grecule? - STRAGOPOULOS, îi răspunde acesta foarte serios, în hohotele celor prezenţi. (Pentru cei care n-au servit lapte la micul dejun transcriu, oarecum fonetic, cu scuzele de rigoare, răspunsul maiorului: ‘Ţ_TRAG_O_ PULOS !) Spre regretul nostru, din considerente de ordin familial, IOAN GRECU s-a pensionat cu câţiva ani înainte de a împlini 55 de ani, vârsta de pensionare a militarilor la vremea respectivă. Cred că prin 2003, dacă nu mă înşel. După câteva luni de la pensionare a avut loc şedinţa de bilanţ a activităţii anuale a inspectoratului, desfăşurată în prezenţa generalului TOMA ZAHARIA, secretar de stat şi prim- adjunct al ministrului de interne. La masa oficială, de după bilanţ, a fost invitat şi proaspătul pensionar. Am stat alături de el, iar în faţa noastră stătea generalul C., pensionat cu câţiva ani mai înainte, sub imperiul altei legi. La un moment dat, generalul îl întreabă: - Ţi-a venit decizia de pensionare, Grecule? - Mi-a venit, domnule general! - Şi ce pensie ţi-au calculat? - .....de milioane (nu mai reţin cifrele, din păcate)! - Păi, cum aşa? Ce vechime ai avut? - 32 de ani (să zicem!)! - Păi cum , băi? Eu am avut o vechime mult mai mare, am avut şi funcţii mai mari ca tine, am fost şef de miliţie judeţeană, adjunct de şef de inspectorat, iar tu, şef de serviciu, ai pensia mai mare ca mine? Cum aşa, cum de este posibil aşa ceva? - Păi, domnule general, îi răspunde Grecu. Când aţi ieşit dumneavoastră la pensie se lua în considerare cantitatea muncii. Acum, după noua lege, se are în vedere calitatea muncii!

Liţa de altădată - La Ajun !

Seara zilei de astăzi, 23 decembrie, era o seară magică pentru copii generaţiei mele, din Liţa anilor ’50-’60! Nici nu se lăsa bine seara şi satul începea să vuiască de larma copiilor plecaţi cu Ajunul! Uliţele erau pline de copii care mergeau încolo şi-ncoace, îmbrăcaţi gros, cu căciuli de miel îndesate bine în cap, cu traiste cât mai încăpătoare, din lână seină ori cu vărgi colorate orizontale, agăţate de gât şi cu ciomege groase în mâini. Deşi gospodarii aveau grijă să aibe câinii legaţi în seara aia iar de maidanezi nici pomeneală pe atunci, ciomagul era obligatoriu. Ne făcea să ne simţim în siguranţă, ori ne simţeam mai mari, aşa, mai importanţi, cu ciomag! Intram fără sfială in curţile oamenilor, mergeam la fereastra luminată a casei şi strigam cu putere, toată ceata odată: "Bună seara la Ajun, Mâine la Crăciun, Scoate, babo, colăcelul, Ca mâine tăiem purcelul. La Anul şi La Mulţi Ani!" Sau chiar, mai simplu, că eram grăbiţi să ajungem la cât mai multe case, nu? "Bună seara la Ajun, Mâine la Crăciun, Scoate, bă! Scoate, bă! Cu un ton poruncitor, de nerefuzat. Se deschidea uşa casei, de unde ne izbea în nări un miros îmbătător de pâine caldă, de-abia scoasă din cuptor, iar gospodina se ivea în prag, având poala şorţului plină cu colaci, mere şi nuci, din care ne împărţea tuturor. Uneori, pe uşă răzbătea şi vocea gospodarului, pe care-l văzusem pe geam, trântit în pat, cu capul rezemat de macatul din perete şi mâinile încrucişate la ceafă, care întreba: - Ai cui sunt, Floare, copiii ăia? - Ai lui cutare şi cutare, râspundea tuşa Floarea, ori Gherghina, ori Lenuţa, după caz. - Bagă-le pisica - n traistă, zicea, ironic, gospodarul, dacă, ştiindu-ne, credea că ne mărisem, adică depăşisem vârsta colindatului, a copilăriei, trebuia să ne ajutăm părinţii la treabă, de-acum! Ori. - Spune-le că nu s-au copt încă, în cazul în care noi, nerăbdători, plecasem cam devreme colindat! Strigătele copiilor se auzeau din toate părţile, încrucişându-se pe deasupra caselor, până pe la zece seara. Dacă şi ningea, caz în care sunetele glasurilor copiilor erau mai moi, aşa, parcă vătuite, era o adevărată feerie! Ajunşi acasă, goleam traistele cu colaci, mere şi nuci în mijlocul patului, să ne lăudăm la părinţi cu agoniseala noastră! Cunoşteam şi le explicam însufleţiţi părinţilor, despre fiecare colac, de la cine este, cine ni l-a dat! După care ne culcam obosiţi, învinşi de efortul fâcut, de mersul prin zăpadă şi de aerul tare. A doua zi ne trezeam în guiţatul porcilor trântiţi în mijlocul bătăturii şi înjunghiaţi de tată, bunic, ori vreun vecin dintre cei adunaţi să ajute. Porcii se tăiau în ziua de ajun, nu cu o săptâmână-două înainte, ca acum. Excepţie făceau doar porcii de culoare neagră, care se tăiau în ziua de Ignat, pe 20 decembrie, în a cărei noapte se spunea că porcii visau cuţitul...Se tăiau în ajunul Crăciunului pentru că sătenii noştri erau credincioşi, pe atunci, şi astfel limitau timpul în care ar fi fost supuşi tentaţiilor de a gusta din carnea râmătorilor. Despre cei care încălcau interdicţiile postului, se spunea că s-au ,,spurcat’’! Oamenii nu gustau din carne înainte ca gospodăria să fie vizitată de preotul care vestea Naşterea Domnului şi a săruta icoana ţinută de preot. Dar să revin! Ne trezeam, spuneam, în guiţatul porcului, ne îmbrăcam repede şi ieşeam afară unde găseam bătătura plină de oameni. Vecinii se adunau şi mergeau de la unul la altul, din curte în curte, pentru a ajuta la înjunghiere, a ţine de porcii care erau destul de mari, băteau spre 200 de chile. După ce porcul înjunghiat se potolea, cineva dintre ai casei se apleca, muia degetul în sângele de pe jos şi ne făcea nouă, copiilor, câte o cruce pe frunte, pentru a fi sănătoşi şi rumeni în obraji în anul care urma să se înnoiască peste câteva zile! După care oamenii adunaţi în jurul porcului îşi dădeau cu părerea şi schimbau împresii la o ceaşcă-două de ţuică fiartă apoi plecau în grup la casa următoare, unde ritualul se repeta. Nu zăboveau prea mult asupra ţuicii, întrucât erau destul de grăbiţi, porcii trebuiau pârliţi, spălaţi, îmbucăţiţi. Copiii stăteau în preajma celor mari, privind fascinaţi şi aşteptând înfriguraţi tranşarea porcului, când se alegeau cu câte o bucăţică de şorici. Era singura încălcare a interdicţiilor postului, îngăduită de bunicile vigilente! Până a ajunge să guste din şorici, copiii trebuiau să suporte însă glumele referitoare la băşica porcului, adică vezica urinară a acestuia, care după ce se usca, se umplea cu boabe de porumb devenind o jucărie zornăitoare, una dintre puţinele jucării din copilăria acelor ani de după război şi seceta cumplită ce i-a urmat, când banii erau puţini şi scumpi! Ei, şi copiii erau întrebaţi dacă vor băşica porcului, iar celor mai naivi, care răspundeau afirmativ, li se spunea că pentru asta trebuia să pupe porcul sub coadă! Copiii păcăliţi se bosumflau, în hohotele celorlalţi! A treia zi dimineaţa, in prima zi de Crăciun, ne trezeam nerăbdători, cu noaptea în cap, pentru că ştiam că în acea noapte venise moş Crăciun! Somnoroşi, cu ochii cârpiţi încă de somn, căutam sub pernă, unde se puneau, de regulă, modestele noastre cadouri! Nu l-am văzut pe moş Crăciun decât o singură dată, cred că aveam vreo cinci ani, dacă nu şase. Tata avea pe lângă căciula pe care o purta şi o căciulă mai veche, tot de miel, pe care nu o mai purta dar nu o aruncase, o ţinea pentru căptuşeală la o căciulă nouă. Ce mi se păruse mie ciudat şi pentru ce remarcasem căciula era faptul că din neagră, cum fusese iniţial, căciula căpătase o tentă roşiatică, ceea ce mă intriga, nu ştiu de ce! Ei şi în acel an, în noaptea de Crăciun, am fost trezit din somn în toiul nopţii, spre dimineaţă mai exact, pentru că venise moş Crăciun! Am fost înfofolit repede în ceva şi scos în tindă, la ogeac, cum se spune pe la noi, unde era un moş înalt dar cam cocoşat, îmbrăcat cu un cojos de oaie întors pe dos, ca ciobanii ăia de la munte, cu ochelari şi cu o barbă mare albă! Aveau un sac în spate şi un ciomag mare, o bâtă de-aia ciobţnească, în mână! M-a întrebat cu o voce fonfăită câţi ani am şi dacă am fost cuminte. I-am râspuns că da, dar nu prea m-a crezut pentru că i-a cerut şi mamei şi bunicii să confirme că am fost cuminte. Ele mi-au ţinut parte, bineînţeles, nu m-au pârât că mai făceam câte-o năzbâtie! Aunci moşul mi-a cerut să-i spun o poezie, Deşi eram cam intimidat, i-am spus poezia dar cu ochii numai la căciula lui. Remarcasem că era identică cu căciula cea veche a lui tata, avea tenta aia roşiatică! După ce mi-a dat cadourile şi-a plecat, eu glonţ în camera părinţilor, după sobă, unde ştiam că zace căciula cea veche a lui tata. Nu mai era acolo! Intrigat, le-am strigat pe mama şi pe mamarea şi le-am zis, uitând de cadouri: - Băi, futu-l cur pe moşul ăla, cred c-a furat căciula lu’ tata! Peste o vreme căciula a apărut în mod miraculos iar eu am început să mă îndoiesc de existenţa lui Moş Crăciun! Dar să revin la amintirile despre dimineţile zilelor de Crăciun. Casa era plină de arome, pe plită fierbeau maţele, caltaboşii, cum li se spune în alte părţi, şi sarmalele. Bunica ne băga unii dintre colacii strânşi la ajun în maţe, adică îi lăsa să fiarbă puţin în zeama aia a caltaboşilor, după care-i scotea si-i mâncam aşa, calzi! Doamne, ce buni erau! Din păcate nu-i puteam mânca pe săturate, nu ne lăsau părinţii de teamă să nu ni se aplece! Cum se crăpa de ziuă mama şi bunica, mamarea cum îi ziceam eu, plecau la cimitir, să-i tămâie pe foştii membri ai familiei, duşi de pe această lume! Până se întorceau, bunicul tâia bucăţi de carne macră, pecie, pe care le înfigea pe fusul cicricului, care devenea astfel o frigare lungă, şi le părpălea în focul din sobă, pe uşa pentru lemne. Între timp, până a nu se lumina, tata mergea în fundul curţii, la paie, unde prindea câteva vrăbii, care îşi făcuseră găuri în şiră şi dormeau acolo, la câldură. Vrăbiile erau apoi fripte pe jar şi ne erau date nouă, copiilor, să mâncăm din ele înainte de a mânca din carnea de porc, pentru ca pe timpul verii să rămânem uşori, ca păsările în zbor. După ce se mama şi bunica se întorceau de la cimitir se aşeza masa, care se umplea cu turtişoare, adică nişte pâinici mici, calde încă, coapte în acea dimineaţă şi felii de cozonac. Pe turtişoare, după ce în ele se înfigeau lumînări, se aşezau bucăţile de carne friptă de bunicul, Bunicul rostea ,,Tatăl nostru, după care cozonacii şi turtişoarele, numite după morţii familiei, erau tămâiate şi împărţite la vecini! Cea mai frumoasă turtişoară, însemnată cu trei cruci, pe care se aşeza cea mai frumoasă bucată de carne, era de Dumnezeu, şi se împărţea capului familiei. Abia după ce se termina de împărţit, ne aşezam la masă şi gustam din porc. Şi, Doamne, ce gust aveau acele bucate şi cum mai simţeam bucuria Crăciunului! Mult mai intens decât astăzi, când nu mai ţinem post iar până în ziua Naşterii Domnului suntem deja îngâlviţi de bunătăţi! În cele trei zile de Crăciun casa era plină de neamuri, de rude, venite din sat ori mai de departe. Era o atmosferă plină de har şi bună dispoziţie. Abia după ce treceau cele trei zile de Crăciun, bunica şi mama se apucau să pregătească bunătăţile porcului. Lebăr, burdan, cârnaţi şuncă, răcituri, cu care se umplea masa în noaptea dintre ani. Încă am în urechi fâşâitul acela de se auzea când mamarea sufla în maţe, înainte să umple cârnaţii, iar în nări mirosurile alea, mirosurile mirodeniilor adăugate în carnea tocată cu barda, nu la maşina de tocat ori de robotul de bucătărie, ca acum. Tocată cu barda, carnea avea altă savoare, după cum explica şi Ismail, bucătarul turc din romanul lui Radu Tudoran,Toate pânzele sus, când gătea ciorbă de perişoare! Sucurile rămâneau în carne, nu erau stoarse de maşină!

Bandy

Având în vedere că povestirile mele se adresează şi, nu în ultimul rând, tinerilor poliţişti, care pot reţine şi învăţa câte ceva din ele, am să redau acum un caz care, chiar dacă nu a excelat prin spectaculozitate ori dificultate, mi-a oferit o lecţie despre cum, în viitor, să evit comiterea unei greşeli care s-ar fi putut solda cu grave consecinţe nu doar asupra carierei ci şi a întregii mele vieţi. Eram cam pe la jumătatea celui de-al treilea an al carierei mele, cred, şi efectuam cercetări ce aveau drept obiect efectuarea unor operaţiuni interzise cu metale preţioase, mai exact monezi din aur, traficate de un căldărar seminomad ce locuia în cartierul Popoveni, în grupul acela de case de pe canalul colector, din apropierea fostului Târg de săptămână al Craiovei. Documentasem destul de bine activităţile sale, ilicite în raport cu legislaţia acelor ani, identificasem în jur de douăzeci de cumpărători care îmi recunoscuseră şi îmi predaseră, ori de la care ridicasem, ducaţi mari austrieci cumpăraţi de la Bandy, cum era cunoscut în etnie cel care făcea obiectul cercetărilor mele. Fac o paranteză pentru câteva precizări în legătură cu numele şi prenumele prin care se identifică reprezentanţii acestor comunităţi. Sau se identificau prin anii ’80, deşi nu cred că între timp s-au făcut mari progrese. Prin anii ’50 ori ’60 statul român a încercat să stabilizeze şatrele de nomazi, lăieţi după numele sub care erau cunoscuţi de populaţia majoritară. Membrii acestei etnii se deplasau din loc în loc în căruţe trase de cai şi poposeau temporar la marginea unor localităţi, unde şatra îşi instala corturile. În cadrul acţiunii de care vorbeam, statul le-a pus la dispoziţie terenuri intravilane, a încercat să-i determine să-şi construiască locuinţe, i-a obligat să-şi tundă pletele şi le-a emis acte de identitate. Aici au greşit cei care au coordonat acţiunea, întrucât nu au consemnat numele sub care erau cunoscuţi aceştia în cadrul etniei, e drept unele nici nu prea sunau româneşte(vezi romanul lui Zaharia Stancu, Şatra) ci i-au pus să-şi aleagă fiecare un nume şi un prenume. În ce a constat greşeala? Din ignoranţă, ori mai degrabă din viclenie, cred eu, majoritatea şi-au ales nume identice, astfel că în comunitatea din cartierul Popoveni, de exemplu, aproape toţi cei din generaţia aceea se numec Mihai Gheorghe, Mihai Ion ori Mihai Mihai. Această stare de fapt face foarte dificilă identificarea unor persoane şi efectuarea unor anchete în rândul acestora. Nu poartă actele de identitate asupra lor, refuză să-şi spună numele, iar ceilalţi refuză să dea relaţii despre identitatea sa! ,,- Cum îl cheamă, băi, pe ăsta?’’, îi întrebi. – ,,Nu ştiu, boierule!’’, răspund. – ,,Dar voi cum îl strigaţi, când aveţi treabă cu el?’’ – ,,Băi, ţigane!’’, răspund! Înţelege-te cu ei, dacă poţi! Bineînţeles că între ei îşi folosesc vechile nume, sau porecle, să le spunem! Dar să revenim la Bandy! Aveam deci probe suficiente pentru a documenta operaţiunile interzise efectuate de acesta. Declaraţii de martor, procese verbale de ridicare a numeroşi ducaţi, inventare prin care expertul băncii certifica faptul că monezile respective sunt din aur şi depunerea acestora în tezaur, inclusiv declaraţia acestuia prin care explica provenienţa şi recunoştea vânzarea lor. Întrucât ştiam că ulterior va fi foarte greu să mai pun mâna pe el, am luat dosarul în braţe şi pe Bandy de mână şi hai cu el la Procuratura locală să solicit mandat de arestare, pentru a fi la dispoziţia noastră până la finalizarea anchetei. Din păcate era sâmbăta dinaintea Paştelui iar procurorului Adrian Popa, cel care supraveghea activitatea de urmărire penală a ofiţerilor de economic, un om pâinea lui Dumnezeu, i s-a făcut milă de Bandy! - Domnu’ Bâţă, mâine e Paştele! Să-l lăsăm şi pe el să facă sărbătoarea în familie! - Îl lăsăm, domnu’ procuror, dar o să mai punem mâna pe el la Sfântu’ Aşteaptă, dacă tot o dăm pe considerente religioase, încercam eu să-l conving pe procuror. - Nuuu, domnu’ Bâţă, că vine singur! Uite, eu sunt convins că luni la prima oră o să fie la dumneavoastră, vă aşteaptă la uşa biroului! Nu-i aşa domnu’ Mihai?, se întorcea Popa spre Bandy. - Aşa e dom’ procuror! făcea acesta spăşit. - Uite, vedeţi domnu’ Bâţă? O să vină precis, vă asigur eu! Dacă noi suntem de treabă şi-l lăsăm să sărbătorească Paştele cu familia o să vedeţi că vă fi recunoscător şi va veni singur, luni, la Miliţie! - Vedeţi să nu! zic eu, sceptic. - Ei, cum să nu? Uite, ne promite solemn că o să vină! Promiţi, domnule Mihai? - Promit, domnule procuror! Luni, la opt dimineaţa sunt la dom’ locotinent la birou! - Uite, vedeţi? Şi-aşa a rămas! Nu mi-a dat mandatul solicitat iar Bandy a plecat să sărbătorească Paştele cu familia. Iar luni, după Paşti bineînţeles că n-a venit. Nici luni, nici marţi nici la Paştele cailor. L-am căutat în repetate rânduri la casa sa din Popoveni, dar nici urmă de Bandy! L-am dat în urmărire, mai întâi în urmărire locală, în Dolj şi judeţele învecinate, cum era procedura, apoi în urmărire generală, în toată ţara, dar Bandy nu a căzut în niciunul dintre ochiurile plasei întinse pentru a-l prinde. Peste aproape un an, la începutul lunii martie, am primit o informaţie că Bandy se ascunde în cartierul de căldărari din comuna Coşoveni, la vreo 15 kilometri de Craiova. Sursa mi-a indicat şi familia în casa căreia se ascundea urmăritul. M-am deghizat pentru a nu fi recunoscut şi am mers în recunoaştere în zona indicată, pentru a identifica locuinţa, care afla într-o curte în care mai erau alte două case. În zorii zilei următoare, în baza unui plan de acţiune aprobat de şeful miliţiei municipale, ne-am deplasat în comuna Coşoveni pentru a-l captura pe Bandy. Echipa era condusă de maiorul Mişu Mariescu şi, afară de mine, îi mai includea pe locotenent colonelul Vlăduţ şi locotenentul Constantin Stemate. La postul de poliţie am fost aşteptaţi de de un subofiţer tânăr şi de plutonierul adjutant Marin Tudor, şeful postului, un bun poliţist. Cu o figură de tip dur, cu mustaţa pe oală, şeful de post mi se părea că seamănă cu actorul ăla american, Charles Bronson.

Nea Tudor l-a întrebat pe subofiţer dacă ştie unde stă familia respectivă, acesta a răspuns că da şi am plecat spre cartierul de rromi, echipa de la Craiova călăuzită de tânărul subofiţer, nea Tudor rămânând la post. Era încă întuneric, ploua mărunt, mocăneşte, era la începutul lunii martie şi de câteva zile ploua continuu. Am ajuns la curtea cu cele trei case, nu se vedea bine, ne băgam degetele în ochi. Se făcuse ora şase, am bubuit în uşa casei indicate de subofiţer şi am năvălit înăuntru. Lumină electrică neam, ne chioram cu lanternele şi am dat de membrii familiei îngrămădiţi toţi într-o cameră, într-un pat mare, acoperiţi cu dune din acelea specifice lor, din puf de gâscă. Ţigăncile începuseră să urle, noi am vrut să-l înhăţam pe cel tânăr, care avea cam 28-30 de ani, vârsta urmăritului nostru. Nu am reuşit, se agăţase de pat iar toţi ceilalţi se aruncaseră deasupra lui, formând o piramidă de trupuri. Trăgeam de el şi nu reuşeam să-l scoatem, nea Mişu Mariescu îşi înfăşurase ambele cozi împletite ale unei lăieţe pe antebraţul drept, nişte cozi negre, extrem de groase, şi trăgea cu putere să o smulgă din împletitura aia de trupuri, să spargem grămada. M-am urcat în pat, în picioare, să împing din partea cealaltă, când am auzit un ţipăt groaznic! Călcasem pe un copil, ascuns printre faldurile dunei. S-a încrâncenat carnea pe mine, mă speriasem rău, mă gândeam la bietul copil. Noroc că nu a păţit nimic, ţipătul său însă a desfăcut grămada iar noi l-am putut înhăţa pe tânăr, i-am pus cătuşele şi am părăsit casa în grabă, să nu apuce să se trezească tot cartierul. Am ajuns repede la post, iar acolo, la lumină, nea Marin Tudor zice: - Păi, ce-aţi făcut, ăsta e cutare! Am înţeles că pe altcineva îl căutaţi! L-am privit cu atenţie şi am realizat că cel înhăţat nu era Bandy, cel pe care-l cercetasem eu cu un an înainte. L-am luat la întrebări şi acesta ne-a relatat că, într-adevăr, Bandy fusese gâzduit acolo, dar în casa vecină. Din cauza întunericului adânc şi a ploii greşisem şi eu şi subofiţerul de la post şi intrasem într-o altă casă dintre cele trei aflate în curte. Tot el ne-a relatat că este posibil ca larma produsă de reţinerea sa să-l fi alarmat pe urmărit şi acesta să fi mers să se ascundă într-o lizieră ce se afla pe calea ferată, la vreo doi kilometri de sat, unde obişnuiau să se ascundă membrii etniei când fug de vreo razie. L-am lăsat la post şi am luat-o spre lizieră, de-a lungul căii ferate. Nu am apucat să ieşim din sat, ne apropiam de staţia CFR, când am auzit fluierul trenului care se apropia de gară, să preia navetiştii din schimbul întâi, care se deplasau spre fabricile Craiovei. - Bandy! Fuge cu trenul! – l-am auzit pe nea Mişu Mariescu şi am luat-o toţi la alergat spre gară. Drumul pe care ne aflam se învecina cu calea ferată, dar în acea zonă nu era la nivelul căii de rulare ci sub un rambleu înalt de şapte-opt metri. Aşa că pentru a ajunge pe peronul staţiei a trebuit să escaladăm rambleul, lucru extrem de dificil, după câteva zile de ploaie. Pantă abruptă, teren argilos imbibat cu apă, iarba udă, alunecoasă, urcam câţiva paşi şi o luam iarăşi la vale...Am fost nevoiţi să urcăm mai mult în patru labe, eram noroiţi ca nişte moroi când am ajuns sus, la calea ferată. Aşa înnoroiţi, cu palmele, mantăile şi cizmele pline de noroi (eram în ţinută militară) am luat peronul la periat, dar nici urmă de Bandy. . Trenul a şuierat şi a plecat încet, scârţâind din fierotanii, spre oraş iar noi ne-am continuat drumul pe calea ferată, spre acea lizieră. Cândva calea ferată era apărată de viscolele iernii de pădurici de salcâm, mici zăvoaie care constituiau obstacole în calea nămeţilor. Au dispărut sub topoarele nevoiaşilor în vidul de autoritate de după sfârşitul lui decembrie 1989, dar pe când se întâmplau cele povestite erau în plenitudinea maturităţii. După aproape o jumătate de oră am ajuns la lizieră. Lată de vreo treizeci de metri, se întindea pe cam vreo două sute de metri de-a lungul căii ferate, spre gara următoare, Leu! La indicaţiile maiorului Mariescu ne-am înşiruit în linişte de-a lungul acesteia, la câteva zeci de metri unul de altul, păstrând legătura de vedereîntre noi, cel puţin la început. Se luminase între timp, totuşi vizibilitatea nu era prea bună, nu mai ploua, dar era aşa, o pâclă lăptoasă! După ce ne-am înşiruit pe marginea lizierei, maiorul a ridicat braţul apoi l-a coborât brusc, dând semnalul începerii pieptănării. Am intrat în pădurice, încercând să fac cât mai puţin zgomot şi privind atent într-o parte şi alta. Era destul de neplăcut, un adevărat hăţiş prin care trebuia să-mi fac loc împingând şi înlăturând crengile, ceea ce le făcea să-şi scuture picurii grei de apă de care erau pline şi care mi se prelingeau, reci, pe spate, strecurându-se pe sub gulerul destul de larg al mantalei. Cizmele mi se îngreunaseră, pline de pământul gras, lipicios, adunat pe ele, în care mă afundam uneori destul de adânc. Târâş-grăpiş traversasem aproape toată dumbrava, începusem să întrezăresc lumina de la margine când, într-un tufiş, am zărit câţiva oameni culcaţi, lungiţi pe burtă. Am scos pistolul, l-am armat, şi i-am somat cu voce puternică, să se ridice cu mâinile la ceafă. Nu ştiu dacă a fost cea mai inspirată idee, dar asta am făcut! Ei însă nici gând să se supună, s-au ridicat şi au luat-o la fugă spre marginea pădurii, apoi peste câmp, fugind într-o direcţie perpendiculară pe lizieră. Am fugit şi eu după ei, şi am luat-o pe câmp, continuând să strig, somându-i să se oprească. Nici gând, însă! - Trageee! Trageee! – l-am auzit strigând de undeva din dreapta dar din spatele meu pe maiorul Mariescu. Auzindu-mi strigătele ieşiseră şi ei din lizieră şi alergau spre grupul de fugari, dar aflându-se înşiraţi la distanţă de mine erau destul de departe în spatele meu, care eram cel mai aproape de fugari. Şi atunci, auzind comanda maiorului, am făcut greşeala de care vorbeam. Alergam déjà cu pistolul în mână, l-am ridicat şi am tras, la început în sus, apoi în direcţia celor care alergau în faţa mea, cam paralel cu ei dar destul de aproape, continuând să le strig să stea pe loc. Nu s-au oprit ci au continuat să alerge spre nicăieri, întrucât nu se vedea nimic în nici o direcţie în faţă ori lateral, decât câmpia cenuşie, care se pierdea în zarea înceţoşată! Au început să tragă şi ceilalţi, ca în poligon. Auzeam gloanţele şuierând şi ţiuind destul de aproape de urechile mele, ori aşa mi se părea, mă apropiasem destul de mult de fugari, care nu avuseseră inspiraţia să alerge în direcţii diferite ci goneau toţi în aceeaşi direcţie, aproape grupaţi. Cred că privit de colegii din urmă, care erau destul de distanţaţi de mine, aproape mă confundam cu grupul. M-am gândit chiar că sunt în pericol să mă nimerească şi pe mine, după distanţa la care auzeam şuieratul plumbilor. Noroc că auzind împuşcăturile din spate, care se tot îndeseau, fugarii şi-au luat seama şi s-au oprit. Nu inainte însă de a traversa o baltă lată de vreo 20 de metri, ceea ce m-a cam înciudat! Se opriseră totuşi la ţanc, căci privindu-mi pistolul i-am văzut manşonul blocat în spate, trăsesem toate cele şase gloanţe din încărcător, jumătate din unitatea de foc. Am traversat nervos balta, ajungând în mijlocul grupului de fugari, şi m-am îndreptat spre cel mai solid dintre ei, pe care pusesem ochii în timp ce păşeam cu greu prin luciul de apă, lovindu-l destul de tare în cap cu crosa pistolului. A căzut la pământ, l-am ajutat apoi să se ridice, era doar ameţit, dar ceilalţi fugari stăteau smirnă. Între timp au ajuns şi ceilalţi colegi, i-am încătuşat şi i-am dus la postul de miliţie. Nici unul dintre ei nu era cel dat în urmărire, pe care-l căutam. Bandy dispăruse, se pierduse în neant şi nici unul dintre cei încătuşaţi nu a putut să ne dea vreo relaţie despre unde ar fi putut fi. Nu au putut ori nu au vrut, nu conta, rezultatul tot ăla a fost! Greşeala de care vorbeam consta în faptul că nu trecusem ordinul maiorului de a deschide focul prin filtrul gândirii şi trăsesem fără discernământ asupra altor persoane decât urmăritul nostru general, care am văzut ulterior că nu se afla în acel grup. Persoane nevinovate, în fond, în raport cu cauza penală! Dacă unul dintre gloanţele mele ar fi lovit mortal pe unul dintre cei care alergau, aş fi fost autor al infracţiunii de omor, chiar dacă intenţia era indirectă, nu urmăream producerea acelui rezultat. Autor al infracţiunii de omor, trimis în judecată şi condamnat, sensul existenţei mele ar fi fost deturnat, fără putinţă de tăgadă! Bandy dispăruse dar dosarul nu, şi în perioada următoare mi-am luat destule critici de la şefi pentru tergiversarea soluţionării lui. Încet-încet devenea unul dintre cele mai vechi dosare aflate în lucru la Biroul economic iar justificarea mea că autorul e dat în urmărire generală nu prea mai ţinea. Călăream sursele de informare din mediile ce putea fi frecventate de Bandy, dar fără rezultat, adunam la mapa operativă a acestuia material fără valoare operativă. De-abia spre sfârşitul verii am primit o informaţie certă, urmăritul se afla într-o localitate din munţii Făgăraş, cam la limita dintre judeţele Braşov şi Făgăraş. Ne-am făcut ordine de serviciu şi am plecat să-l căutăm, eu şi locotenentul Vilău, între timp terminase şi el şcoala militară şi lucram împreună de-acuma. După ceva peripeţii prin Bucureşti (avusesem ceva de rezolvat şi acolo) şi Braşov, pe care nu le mai povestesc că m-aş lungi prea mult, am ajuns, schimbând mai multe maşini de ocazie, sus în munte, în Viştişoara, undeva în apropierea schitului celui numit astăzi Sfântul Ardealului, părintele Arsenie Boca de la Mânăstirea Sâmbăta. Am dat de urmele lui Bandy, lucrase la un atelier al unei cooperative de producţie ce confecţiona diverse obiecte din împletituri din nuiele, dar plecase şi de acolo cu doar câteva zile înainte să ajungem noi. Al naibii, parcă ne simţea. Ori, informatorul jucase la două capete. Am coborât din munte şi am ieşit la şosea, la Postul de miliţie din Viştea de Jos, comună de care aparţinea respective cooperativă de producţie. Şi-aici am descoperit ditamai găuroiul în plasa în care ar fi trebuit să se prindă Bandy. Şeful de post îl ştia pe clientul nostru, sesizase apariţia sa în zona păstorită de el, îi făcuse chiar şi viză de flotant, dar fără a respecta procedurile reglementate de instrucţiunile de muncă. Înainte de a-i acorda viza adică, nu-l verificase în evidenţa persoanelor urmărite. Dacă ar fi făcut-o, necazurile noastre s-ar fi terminat iar dosarul lui Bandy ar fi fost deja soluţionat. Dar, ce să-i faci, asta era situaţia. Am plecat spre Craiova cu rugăminţile şefului de post sunându-ne în urechi, să nu-l nenorocim, să nu raportăm situaţia că-l dă generalul Mihalea afară fără nici o discuţie, că are copii de crescut, că face, că drege…Nu l-am raportat, dar nici nu i-am promis că n-o s-o facem, l-am lăsat să se frâmânte, să caşte ochii şi mintea altă dată! Am ajuns în Craiova şi am continuat să luăm smetii peste ochi de la şefi încă vreo juma’ de an şi-ncă ceva pe deasupra. Dosarul lui Bandy urcase între timp pe primul loc în topul lucrărilor nerezolvate şi orice şedinţă de analiză a activităţii debuta cu genuflexiunile mele şi ale lui Vilău, care ne ridicam în picioare de câte ori ne auzeam numele ca exemple negative de lucrări nerezolvate şi persoane date în urmărire cu situaţia neclarificată. Dar nu ne făceam probleme, nu era singurul lucru pentru care ne-o luam în barbă, eram tineri şi aveam altă psihologie, eram la baza schemei, nu aveam cine ştie ce ambiţii profesionale şi nici funcţii înalte de pierdut. Aşa că după ce se termina programul de lucru în zilele cu şedinţe de analiză şi bilanţuri, mergeam la şpriţ cu alţi colegi, tineri ca şi noi, şi-acolo ne răzbunam pe şefi bârfindu-i şi râzând pe seama lor. Şi ne trecea supărarea, şi-a doua zi eram proaspeţi şi gata s-o luăm de la capăt. Cazul Bandy a fost finalizat în cele din urmă, încheindu-se într-un haz şi o bună dispoziţie generală. După călătoria prin ţările Bârsei şi Făgăraşului n-am mai primit informaţii de interes operativ despre urmărit. Cum însă începusem să mă familiarizez cu obiceiurile etniei, ştiam că aceştia fac pe dracu-n patru să-şi petreacă sărbătorile pascale cu familia. Aşa că în zorii zilei de Paşti a anului următor, al doilea de la cel dăruit de procuror, însoţit de câţiva colegi i-am luat din ţoale, cum se spune, pe membrii familiei sale din Popoveni, efectuând o descindere la domiciliul lor. Locuinţa era destul de mare, cu multe camere, şi eram răspândiţi prin cotloanele sale. Controlând una dintre încăperi, nea Costică Lătăreţu a deschis uşile unui şifonier mare, cu trei foi, cum i se zicea pe atunci. Dintre hainele de pe umeraşe s-a iţit capul lui Bandy, care i-a clipit maiorului complice din ochi, fâcându-i, totodată, semnul clasic al tăcerii, cu degetul la buze: Şşşşşt! Surprins, nea Costică s-a conformat, închizând uşuuurel, uşile şifonierului. Realizând apoi capcana în care a căzut, cu toată experienţa lui, a redeschis brutal dulapul, strigând puternic, dar cam peltic, după cum îi era vorba: - Băăăăi, futu-tie-n cur pe mă-ta de ţigan! Îmi faşi tu mie siemn să tac, măi? Strigătul lui nea Costică Lătăreţu ne-a adunat pe toţi şi ne-a permis apoi sâ închidem cazul lui Bandy. A fost judecat şi condamnat, dar noi, ofiţerii biroului economic , ne-am distrat mult timp pe seama întâmplării cu nea Costică! Ne făceam unul altuia semnul Şşşşşt , apoi izbucneam în râs!

,,R''-ul buclucaş

,,Aşa că trebuia să dictezi nota formulând direct de pe telex iar dactilografei îi tremura coala în maşina de scris, ca nu cumva, din viteză, să greşească vreo literă, să trebuiască să şteargă sau, mai grav, să rupă hârtia şi să o ia de la capăt…De aceea, la Statul Major erau aduse cele mai bune dactilografe!’’ Am început cu pasajul ăsta din amintirile domnului colonel Nicolae Bucur de pe vremea în care lucra la compartimentul de analiză, sinteză şi informare al Statului major din Inspectoratul General al Miliţiei, prezentate parţial în povestirea mea ,,O fi ştiut Generalul?’’, pentru a releva importanţa unei dactilografe impecabile în structurile care editează lucrări ce pleacă din instituţie! Către alte instituţii, către presă, către foruri ierarhic superioare. Pentru că, vrem nu vrem, acurateţea şi formularea impecabilă a textului contribuie la imaginea emitentului acelei hârtii. Ca instituţie şi, implicit, ca om care lucrează în acea instituţie. Am fost conştient de acest lucru şi am căutat să-i conştientizez şi pe cei cu care, de-a lungul vremii, am colaborat în realizarea atribuţiilor noastre profesionale. Nu am reuşit acest lucru întotdeauna, în perioadele în care am condus diverse structuri fiind considerat de unii dintre colegii mei chichiricios şi, poate, absurd în pretenţiile mele. Fecioară, de! Perfecţionist! Cel puţin din acest punct de vedere. Pe la începutul anilor ’90, pe când eram adjunct al şefului Poliţiei municipiului Craiova, ne fusese adusă o dactilografă nouă, venită prin transfer de la o întreprindere la care soţul său era director. Spun că ne fusese adusă întrucât Poliţia municipală nu avea personalitate juridică, nu noi făceam încadrările, ci Inspectoratul judeţean de Poliţie, ca şi astăzi, de altfel. Doamna dactilografă avusese regim special în unitatea de unde venise (soţia şefului, de!) şi nu prea excela în profesie. Nu ştiu de ce îşi ceruse transferul, poate pentru a lucra în centru, întrucât locul în care activase până atunci era aşa, mai pe la marginea Craiovei. Venită cu recomandări de sus, fusese plasată şi în preajma comenzii subunităţii, nu putea lucra cu cei de pe la baza schemei, tipi duri, mai slobozi la gură uneori! Dat fiind pretenţiile mele referitor la hârtiile ce ieşeau din unitate, intram deseori în conflict, în sensul că-i restituiam mereu lucrări, pentru a le reface. În consecinţă i s-a plâns soţului, iar acesta şefilor mei, că o persecut, că am ceva cu ea, că sunt prea pretenţios, că o pun să refacă lucrări pentru greşeli minore, etîcî, etîcî! Noroc că era destul de purie şi cam başoldină, că altfel ar fi crezut altceva, eu având pe atunci sub 40 de ani! Azi aşa, mâine aşa, mai mereu se găsea câte un şef să mă sune şi să-mi zică s-o las în pace că plânge acasă, nu înţelege ce-am cu ea de mă iau mereu de greşelile ei. Începusem să mă simt sâcâit, la rândul meu, nu ştiam cum s-o fac să înţeleagă imperativele atitudinii mele, nu puteam coborî stacheta doar ca să nu-mi supăr dactilografa. Norocul însă mi-a venit în ajutor, norocul a fost acela care a rezolvat situaţia, făcând-o să conştientizeze faptul că aveam dreptate şi nu eram doar un sadic chitit să-i facă zile fripte la serviciu. La poliţia municipală buletinul de evenimente era redactat de ofiţerul de serviciu în dimineaţa fiecărei zile, înainte ca şefii să vină la slujbă, iar pe baza acestuia se redactau notele de informare care mergeau la primarul Craiovei şi presa locală. În noaptea cu pricina, printre alte evenimente de pe raza localităţii se număra şi prinderea în flagrant a unui găinar, a unui mărunt hoţ de păsări. Referindu-se la acest fapt, ofiţerul de serviciu nu a folosit perfectul compus, ‚,a furat’’ ci gerunziul, ,,furând’’. Preluând formularea ofiţerului în nota de informare, dactilografa a înlocuit litera ,,r’’ cu o altă consoană mai de la sfârşitul alfabetului, transformând un banal hoţ de păsări într-un zoofil dezaxat. Noroc că înainte de a semna nota am reuşit să observ greşeala şi să dau lucrarea la refăcut, altfel presa ar fi făcut o halima întreagă din asta, făcând zile întregi haz pe seama noastră. În buletinul de evenimente ofiţerul de serviciu scrisese: ,,În noaptea precedentă, Adâr Marian din cartierul Romaneşti a fost prins în curtea lui Ionescu Constantin de pe strada Popova, furând două găini.’’ Ce scrisese dactilografa, deduceţi dumneavoastră!

O fi ştiut Generalul?

Motto :’’ Dacă ar şti generalul...’’ Marin Preda, Delirul

În urma difuzării povestirii Vacile din Rast, una dintre cititoarele mele s-a arătat interesată de sistemul informării factorilor de conducere despre situaţia din teritoriu. Răspunzând interesului domniei sale, am să prezint unele date despre acest domeniu, la nivelul percepţiei şi cunostintelor mele, un nivel mediu, bineînţeles, întrucât nu am lucrat în acele vremuri în instituţii situate la vârful ierarhiei şi nici nu am îndeplinit funcţii care să-mi permită accederea în culisele puterii. Am cunoscut destule, totuşi, încât să pot să creionez o imagine cât de cât apropiată de realitate. O să încep cu nivelul de jos. Noi, ofiţerii de economic, ne desfăşuram activitatea pe principiul muncii în obiective, adică aveam responsabilităţi într-una ori mai multe întreprinderi sau instiţutii dintr-un sector de activitate, în funcţie de mărimea şi complexitatea acestora. În aceste obiective, cum le spuneam noi, trebuia să realizăm o acoperire informativă, îndeosebi a locurilor favorabile comiterii de infracţiuni, astfel încât să asiguram identificarea, prevenirea şi contracararea oricăror fapte ori situaţii prin care se puteau aduce atingere avutului obştesc, precum şi cunoaşterea (pe cât posibil, întrucât altora le revenea, în principal, această sarcină) stării de spirit a personalului ori populaţiei. Evenimentele din aceste obiective, prin care întelegeam comiterea de infractiuni cu prejudicii însemnate ori întâmplări de natură să perturbe activitatea acestor unităţi economice sau soldate cu victime omeneşti (avarii grave, incendii, explozii, etc.) precum şi rezultatul unor actiuni şi controale, se raportau la Dispeceratul Miliţiei judetene, ori la Serviciul economic, după caz. Cu unele aspecte erau informate, prin şeful militiei, şi organele de partid, respectiv primii secretari ai comitetului municipal ori judeţean de partid, după nivelul la care lucrau ofiţerii. O să încerc să exemplific. În primii doi ani ai activităţii mele la Biroul economic al Miliţiei municipiului Craiova, am avut în responsabilitate comerţul alimentar. În sistemul socialist structura comerţului intern era mai simplă, de la producător marfa mergea în unităţile comerţului cu ridicata, en-gross, de unde erau livrate întreprinderilor comerciale care asigurau desfacerea către populaţie. Neexistând multe verigi intermediare, adaosul comercial era scăzut, preţul de desfacere nefiind mult mai mare decât cel de producţie. Aveam deci în responsabilitate I.C.R.A. (Întreprinderea Comercială cu Ridicata a produselor Alimentare), cu depozitele sale, şi I.C.S. Alimentara (Întreprinderea Comercială de Stat pentru mărfuri Alimentare), cu zecile sale de magazine, de la la marile complexe, gen BIG Craioviţa ori BIG Brazdă, până la chioşcuri deservite de o singură persoană. Pentru alimentaţia publică (restaurante, baruri, etc.) era desemnat un alt ofiţer, pentru comerţul nealimentar (textile, încălţăminte, electrice...) altul, pentru comerţul cu legume-fructe, altul. Alt ofiţer, de asemenea, pentru unităţile din cooperaţia meşteşugărească. Săptămânal, de regulă sâmbăta, culegeam şi centralizam date despre cantităţile de mărfuri livrate populaţiei, iar după amiaza acelei zile şi în dimineţile de duminică eram în pieţe şi unităţile comerciale, pentru urmărirea modului de aprovizionare, eventuale controale şi observarea stării de spirit a populaţiei. Neregulile constatate le raportam pe loc ori lunea, după caz. Şi sâmbăta, dacă apreciam că mărfurile ce urmează a fi livrate nu acoperă necesităţile de consum ale populaţiei. D De raportat, raportam, dar.... cui raportam? În zilele premergătoare Crăciunului anului 1981 în Craiova era o mare criză de ouă. La BIG Craioviţa a sosit o maşină de aprovizionare plină cu cartoane de ouă, ceea ce a provocat o mare busculadă în care au fost sparte marile vitrine, înalte cât pereţii, ale unităţii. Verificând aspectul, am constatat că depozitele ICRA gemeau de ouă. Nu erau însă furnizate populaţiei din cauza faptului că prim-vicepreşedintele consilului judeţean, Găvruş, dăduse ordin ca ouăle din depozite să nu fie livrate în reţeaua comercială înainte de data de 27 decembrie. Motivul? Gospodinele Craiovei să nu frământe cozonaci de Crăciun, ci de Anul Nou, Găvruş combătea religia, ca pe vremea lui Stalin. Am făcut informare la primul secretar, dar cine îl pusese pe Găvruş acolo? Şi atunci, la cine ajungeau informările noastre? Câţiva ani mai târziu, aveam în responsabilitate Combinatul Chimic de la Işalniţa. Cu ocazia unei acţiuni pentru urmărirea modului de realizare a investiţiilor am constatat lipsa unei locomotive diesel. Destul de scumpă în banii de atunci, vreo 11 milioane. Locomotiva apărea în inventarul unităţii, fusese achiziţionată legal, plătită contravaloarea ei, dar în teren, faptic, nu exista. Ce se întâmplase? Combinatul recepţionase fictiv locomotiva, pentru a-i ajuta pe cei de la Uzinele 23 August să îndeplinească prevederile de plan. Am informat organele de partid şi peste puţin timp am fost sunat de şefii noştri de la Bucureşti, care mi-au reproşat că n-am fost cuminte. La 23 August erau in lucru o grămadă de locomotive care fuseseră livrate doar fictiv, contravaloarea lor era încasată însă, pentru că trebuiau îndeplinite şi depăşite sarcinile de plan, întrucât erau uzinele de care răspundea, pe linie de partid, chiar Tovarăşul, Secretarul General al Partidului! Şi-ar fi fost de neconceput ca tocmai aceste uzine să nu-şi facă planul! Într-o secţie a combinatului, îngrăşăminte complexe, NPK, se ivise o situaţie potenţial periculoasă. O serie de conducte, prin care circulau lichide extrem de toxice şi puternic corozive, se fisuraseră datorită vechimii şi proprietăţilor specifice substanţelor respective. În anumite zone ale secţiei conductele erau atât de uzate încât părea că plouă torenţial tot timpul. Nu cu apă ci cu foc lichid, ca-n iad probabil, că n-a venit nimeni să ne spună cum este acolo! Conductele nu puteau fi înlocuite, în ţară nu se fabricau ţevi care să reziste acelor lichide. Singura soluţie era importul de la furnizorul iniţial al acestora, dar Ministerul Chimiei nu aproba cheltuirea unor sume în valută. Am informat partidul, am raportat până la nivelul ministrului de interne pentru a interveni în vederea alocării fondurilor în valută necesare. Am plecat însă din combinat, primind alte însărcinări, dar situaţia nu se rezolvase. Revenind la sistemul de informare, în afara rapoartelor punctuale, referitoare la evenimente ori rezultatul unor acţiuni şi controale de care vorbeam mai sus, noi, cei de la economic mai aveam o acţiune căreia-i spuneam Decameronul. Potrivit ordinului pe această linie, în fiecare dintre zilele unei luni calendaristice raportam centralizat, cu exemple semnificative, rezultatul activităţilor specific-poliţieneşti desfăşurate în zona de competenţă în ultimele 30 de zile într-un anumit domeniu, precum şi stări de lucruri, situaţii ori alte elemente ce prezentau interes pe linia respectivă. De exemplu, în prima zi a lunii raportam situaţia din unităţile industriei energetice din teritoriul nostru de competenţă, în a doua zi din unităţile industriei chimice, în a treia din agricultură, şi tot aşa! La nivelul Inspectoratului General al Miliţiei, în cadrul Statului Major, exista o structură de analiză, sinteză şi informare, care primea rapoartele din teritoriu, le centraliza şi redacta buletinul zilnic de evenimente şi anumite note, mai ample, pe diverse evenimente, informări pe domenii distincte de activitate ori sinteze ale unor razii, acţiuni şi controale desfăşurate în unele judeţe sau la nivelul intregii ţări, pe care le prezenta şefilor miliţiei, ministrului de interne şi conducerii de partid şi de stat. Compartimentul era condus de colonelul Constantin Constantinescu, actualmente general în retragere, caracterizat de unii dintre cei care au lucrat cu domnia sa drept un intelectual rasat, extrem de cultivat şi, poate, cel mai bun condeier pe care l-a avut Poliţia Română! În cadrul acestei structuri lucrau, în ture de câte 24 de ore, ofiţeri ’’cu condei’’, aduşi din diverse specialităţi ale muncii de miliţie, ceea ce asigura un plus de competenţă în analiza problemelor de specialitate. Ofiţeri de calitate, bine pregătiţi profesional, care, mai târziu, aveau să ajungă la comanda unor structuri ale Poliţiei Române! Uneori, pentru perfecţionarea sistemului de analiză, sinteză şi informare din teritoriu, erau aduşi să lucreze alături de ofiţerii compartimentului din Statul Major şi ofiţeri de la Miliţiile judeţene, desemnaţi de conducerea acestora. Prin anii 1987-1988, cred, am fost detaşat în două rânduri la această structură, unde am avut onoarea să lucrez în acelaşi birou cu domnii maiori Nicolae Bucur, un ofiţer capabil, discret, de o corectitudine şi modestie exemplară, şi Petrică Albu, cel care peste câţiva ani avea să devină şeful structurilor poliţieneşti de combatere a crimei organizate din Poliţia Română. În proximitatea biroului în care lucram, alături de cei doi, era o sală plină cu aparate telex, deservite de subofiţeri, care ţăcăneau continuu, producând un vacarm infernal. După recepţionare, telexurile erau prezentate ofiţerilor din tură, care lucrau în permanenţă la redactarea buletinului informativ cu evenimentele din ultimele 24 de ore, ce urma să fie prezentat a doua zi, la prima oră, beneficiarilor. Forma acestuia se modifica necontenit pe parcursul zilei, întrucât mereu apăreau evenimente, dintre care unele prezentau uneori o importanţă mai mare decât cele introduse iniţial. Din câte îmi amintesc, au trecut treizeci de ani de atunci, buletinul avea următoarea structură: - evenimente în care erau implicaţi cetăţeni străini; - evenimente în care erau implicaţi militari; - evenimente din economie; - alte evenimente; - rezultatul unor razii, acţiuni şi controale smnificative. Erau încluse evenimente care corespundeau cu adevărat semnificaţiei acestui termen, în partea finală a buletinului menţionându-se ceva de genul ‘’In ţară s.au comis 3 omoruri (Braşov, Sălaj, Dolj), 20 de tâlhării, două violuri şi 340 de furturi.’’ În cazul producerii unor evenimente deosebite, se redactau separat note de informare, referitoare strict la întâmplările respective, sintetizate pe o jumătate ori maxim o filă A4, care se prezentau imediat beneficiarilor. Exemplific cu două evenimente produse în perioada în care eram detaşat acolo, o explozie la Termocentrala Işalniţa, soldată cu moartea a doi muncitori şi un omor comis în Braşov, a cărui victimă fusese dezmembrată, membrele acesteia şi alte bucăţi din cadavru fiind găsite la ghenele de gunoi. În afara buletinului zilnic de evenimente şi a notelor referitoare la întâmplările deosebite, se redacta, tot zilnic, raportul centralizat în acţiunea Decameronul, pe problema ce făcea obiectul zilei respective, cum am arătat mai sus: în prima zi industria energetică, în a doua chimia şi aşa mai departe. Buletinele de evenimente, notele şi informările erau dactilografiate cu caractere mari (litere cam de 20 în Word, la un calculator de astăzi, întrucât, de regulă, beneficiarii erau persoane care, nemaifiind la prima tinereţe, nu mai aveau o vedere perfectă), pe o hârtie de bună calitate, cretată, de un alb imaculat, având ataşate fluturaşi cu numele beneficiarilor! O dată la două săptămâni fiecare dintre ofiţerii structurii de analiză şi sinteză, trebuia să redacteze la liber, adică pe o temă aleasă de el, o notă de informare pe o problemă ce-i atrăsese atenţia şi considera că merită aprofundată şi adusă la cunoştinţa factorilor responsabili. Am văzut în arhiva serviciului astfel de informări, unele foarte interesante, bine documentate, multe exemplificate cu fotografii excelente. Îmi amintesc una care m-a amuzat teribil, referitoare la un ospătar care lucra la un restaurant din proximitatea Comitetului Central. Restaurantul era frecventat de activişti şi instructori ai acestui for politic suprem. Ospătarul, trăgând cu urechea la discuţiile lor şi împrietenindu-se, iar apoi fâcându-şi-l complice pe unul dintre ei, pusese pe roate o afacere. Pe atunci era foarte greu să-ţi procuri un autoturism ARO, aveai nevoie de aprobări speciale. Ospătarul identifica printre clienţi amatori de astfel de autoturisme, care, în schimbul unei aprobări erau dispuşi să ofere o şpagă substanţială. Doritorul redacta o cerere la o maşină de scris cu caractere mari, ospătarul falsifica apoi rezoluţia şi semnătura lui Ceauşescu şi-i înmâna apoi hârtia complicelui său din clădirea C.C.-ului, care-i dădea drumul pe filieră, adică o expedia la Ministerul Comerţului Interior. Nici nu era greu să-i falsifici semnătura Secretarului General, era destul de simplă, un N cu coada lungă, sub care scria aproape caligrafic, ca un copil din primele clase, Ceauşescu.

Cât despre rezoluţie, ospătarul scria un simplu ’’Aprob’’, sub care trăgea o linie scurtă dedesubtul căreia imita apoi semnătura înaltului personaj. Ana Mureşan, ministrul comerţului interior, primind hârtia prin poşta specială, în plic cu antetul Comitetului Central, nici nu se gândea că aprobarea nu-i a Secretarului General! Până să fie prins, ospătarul îi facuse pe destui cu ARO, printre care şi doi colonei plini din Ministerul Apărării Naţionale. Nicolae Ceauşescu primise şi adnotase personal informarea redactată de ofiţerul compartimentului de analiză şi sinteză. După părerea mea nu-l deranjase atât fapta infracţională a ospătarului, pe care n-o comentase, pusese doar un V(ăzut) pe nota de prezentare, cât gestul celor doi colonei de a ocoli filierele legale, întrucât adnotase cu litere mari, apăsate, în dreptul numelor acestora: „Şi? N-au fost aspru pedepsiţi?’’, după care semnase. Semnătură autentică, de data asta. Să nu credeţi că ofiţerii care lucrau în acestă structură, de la vârful Miliţiei, aveau o slujbă de invidiat. Iată ce-şi aminteşte domnul colonel (r) Nicolae Bucur : *... „Problemele se complicau atunci când, ofiţerul de la sinteză, analiză şi informare primea ordin, în afara programului, fie direct de la conducerea Inspectoratului General al Miliţiei (Nuţă, Mihalea ori un alt adjunct), fie prin cel care conducea Statul Major, şeful de cabinet sau prin Dispecerat, să se redacteze de urgenţă o notă cu un anumit eveniment, despre care trebuia să facă o documentare temeinică în teritoriu, apelând la direcţia de profil sau direct la conducerea miliţiei judeţene ori cadrele ce asigurau permanenţa la comandă, dacă nu era timp. Şi care trebuia prezentată la cabinetul şefului IGM la ora cutare sau trimisă la minister ori unui înalt demnitar din conducerea de partid şi de stat. În plus, sintezele zilnice trebuiau şi ele prezentate la ora ordonată. Nu se admiteau întârzieri! Partea proastă era că evenimentele se “colectau” până spre dimineaţă, când se încheia raportarea, şi atunci când intervenea oboseala unei ture prelungite, trebuia să ai mintea limpede, să centralizezi, selectezi, analizezi şi să formulezi concluziile ori chiar măsurile, pe baza propunerilor venite din teritoriu! Greu, foarte greu! Depindeai atunci, în bună măsură, de valoarea dactilografei care, prin viteza de lucru dar şi a vreunei formulări inspirate, te putea scoate din încurcătură. În unele cazuri, dacă apărea un eveniment grav, generalul Nuţă ordona întocmirea unei note de informare şi dorea să o ducă personal la Postelnicu, ministrul de interne, ori la cabinetele 1 şi 2 de la Comitetul Central (Tovarăşul şi Tovarăşa!). Maşina era trasă la intrare iar el aştepta în capătul scării, întrebând din minut în minut “Ce fac ăştia, de ce nu e gata?”…Aşa că trebuia să dictezi nota formulând direct de pe telex, iar dactilografei îi tremura coala în maşina de scris, ca nu cumva, din viteză, să greşească vreo literă, să trebuiască să şteargă ori, mai grav, să rupă hârtia şi să o ia de la capăt…De aceea, la Statul Major erau aduse cele mai bune dactilografe. Nu aveai, totuşi, cum să nu greşesti! Unul dintre colegi a păţit-o! Trebuia să facă o informare cu rezultatele acţiunilor dintr-un domeniu economic şi trebuia redactată în şapte exemplare originale, pe hârtie mai groasă, de calitate. Cifrele se completau, spre dimineaţă, de mână, de către un desenator. După o noapte nedormită, la ultimele exemplare, pe verso, nu au mai fost trecute cifrele, fapt ce a scăpat ofiţerului care răspundea de lucrare şi era obligat să o verifice. Aşa că informările au plecat cu spaţiile goale, fără cifre. Scandal, anchetarea vinovaţilor şi, după o şedinţă de partid furtunoasă şi cu vot repetat, ofiţerul a fost sancţionat şi mutat disciplinar la o margine de ţară, la Sulina. Deşi avea familie şi copii în Bucureşti…Era notorie, de altfel, ameninţarea generalului Mihalea cu mutarea într-o localitate “unde se agaţă harta în cui”… Pentru conducerea de partid şi de stat erau făcuţi la tipografie fluturaşi de prezentare cu numele beneficiarului: Nicolae şi Elena Ceauşescu, Bobu, Dăscălescu, Ion Coman, etc. De regulă, informările trimise la cabinetul 2 veneau retur, cu plicurile nedesfăcute, având pe ele un V(de la văzut) de analfabet: două beţe care se încrucişau pe undeva, încercând să alcătuiasca litera V… În antiteză, Ion Coman mulţumea întotdeauna, în scris, pentru informarea făcută…Alt om, altă calitate… Se redactau şi informări pe subiecte delicate, care nu picau bine conducerii partidului şi statului. Le ordona generalul Nuţă, poate pentru a se acoperi şi a putea spune:” Eu v-am zis!”…* Revin acum la cele percepute de mine, personal! În timpul celei de-a doua detaşări la Statul Major, trecând mai mult de două săptămâni de când eram prezent acolo, am primit ordin să-mi aleg o temă pe care s-o aprofundez şi să redactez una dintre informările alea speciale. Frunzărind rapoartele şi telexurile din ultima perioadă, în căutarea inspiraţiei, mi-a căzut sub ochi unul de la noi, de la Dolj, care avea drept obiect moartea a câtorva mii de puişori de la Ferma Avicolă din Cârcea, de lângă Craiova. Cauza? Întreruperea furnizării energiei electrice oprise funcţionarea lămpilor cu infraroşii ce asigurau câldura iar puii muriseră prin hipotermie. Atunci, amintindu-mi că mai văzusem rapoarte referitoare la pagube produse în economie datorită lipsei de curent electric, mi-a venit ideea subiectului informării pe care urma să o redactez. Am căutat şi centralizat toate rapoartele din ultima lună referitoare la acest subiect, rezultând un prejudiciu substanţial. Prin intermediul unui consătean ce lucra la Ministerul Energiei, am obţinut date referitoare la economiile generate de întreruperile programate de energie electrică şi documentele în care se centralizau aceste date. Mi-a dat cu minus, adică economiile realizate erau sub nivelul pagubelor produse, cu o sumă considerabilă chiar! Am redactat informarea şi am prezentat-o şefului de tură, colonelul Dejeu, ce anterior lucrase la securitate, pacepist, adică ofiţer ce fusese retras ori reuşise să fugă de la post, în urma defectării generalului Pacepa. După ce a citit-o cu atenţie, aceasta mi-a restituit-o şi mi-a spus: - Puiule, informarea e bună, dar nu poate pleca mai departe! Şi vă sfătuiesc să nici nu mai raportaţi de la judeţe astfel de probleme! - Nu înţeleg, dacă e bună, de ce nu poate fi înaintată? - Pentru că indicaţia întreruperilor furnizării energiei electrice a venit direct de la Tovarăşul, înţelegi? Şi cum să mergem acum şi să-i spunem că a greşit? Nu se poate, înţelegi? - Bine, dar când a dat această indicaţie, poate a luat în calcul alte elemente. Dacă o să vadă că a fost o decizie care are consecinţe negative, poate o să revină! - Nu se poate înţelegi? Cine e cel care să meargă să-i spună că a greşit? Nu se poate. Şi aşa a râmas! Informarea a putrezit în fişetul lui Dejeu, dacă nu o fi rupt-o după ce am ieşit din biroul său. Peste câteva luni, la o nuntâ la care erau naşi nşte braşoveni bine situaţi, am stat la masă cu cineva care lucra la Comitetul Central. Nu îmi mai amintesc numele său, din păcate, dar ştiu că anterior fusese prim secretar al judeţului Braşov apoi ambasador în Cuba. I-am relatat povestea cu informarea şi mi-a spus că, întradevăr, dacă cineva se ducea la el cu o problemă care nu-i convenea, Ceauşescu făcea urât. Dar apoi reflecta şi dacă ajungea la concluzia că cel în cauză avea dreptate, în zilele următoare îl chema la el şi-i spunea: “Cum ziceai că e cu problema aia? Ia mai spune odată!’’ Deci, a concluzionat înaltul activist, avea puterea să revină asupra propriilor decizii dacă realiza că a greşit! Problema este că nu prea are cine să-i spună a greşit! Aşa o fi fost, n-o fi fost aşa, n-am de unde să ştiu! Dar din experienţele mele cu informările de la Combinatul chimic, cu moartea vacilor din Rast, stagiile la Statul Major al IGM şi din câte am mai auzit pe ici pe colo în acele vremuri, sunt convins că, din teama de a nu-şi pierde funcţiile, multe adevăruri i-au fost ascunse Secretarului General tocmai de către cei care aveau datoria să-l informeze! A fost şi minţit deseori, grosolan chiar, ca în cazul producţiilor agricole record, realizate fictiv, iar uneori, când exista riscul unor verificări personale directe, chiar prin metode elaborate, ca în cazul producţiei fictive de locomotive de la Uzinele 23 August, unitate aflată în directa sa responsabilitate! Părerea mea, vorba lui nea Nicu Văcăroiu!

Comisia de cadre

Într-o povestire anterioară, ''Dinozaurii'', v-am povestit cum după transformarea Poliţiei Regale în Miliţie au fost îndepărtaţi din aparat vechii poliţişti fiind înlocuiţi cu nou veniţi fideli regimului, fără prea multă ştiinţă de carte. În timp aceştia şi-au completat studiile, împinşi de nevoia modernizării instituţiei şi de completarea pierderilor inerente cu tineri cu studii corespunzătoare, absolvenţi de liceu şcoliti apoi în şcolile de ofiţeri şi chiar absolvenţi de studii superioare, al căror număr sporea pe zi ce trece. Pentru a nu fi îndepărtaţi din aparat, vechii miliţieni au urmat cursuri serale la liceele existente în zonele în care lucrau unde, având în vedere poziţiile pe care le ocupau în respectivele localităţi, erau trataţi cu multă bunăvoinţă, fiind deseori "ajutaţi" să promoveze cu uşurinţă şi rapiditate examenele necesare. Directorul unui liceu din capitală, Grigorescu parcă se numea, devenise chiar celebru în epocă, fiind extrem de popular în rândul ofiţerilor de miliţie şi securitate, întrucât îşi transformase şcoala într-un fel de Spiru Haret al zilelor noastre, condiţia pentru a o absolvi şi a obţine diploma fiind doar aceea de a te înscrie şi a avea legitimaţie tip MI. Aşa cum spuneam în povestirea respectivă, la venirea mea în aparat încă existau destui din categoria acestora, mulţi dintre ei chiar pe funcţii importante. Ceea ce am spus mai sus despre ei nu înseamnă că nu ştiau meserie, avuseseră destul timp să o înveţe şi să se perfecţioneze, ci doar că erau deficitari la capitolul cultură generală şi, poate, la modul în care relaţionau. După ce lucrasem mai bine de şapte ani la Biroul economic al Miliţiei municipiului Craiova, unde mă remarcasem prin rezolvarea câtorva cazuri destul de complexe şi interesante, fusesem promovat la Miliţia judeţeană într-o funcţie, ofiţer cu învăţământul, în care eram subordonat direct şefului acestei instituţii, colonelul Nicolae Langa. După nici doi ani pe această funcţie şeful mă însărcina să redactez o mare parte din materialele de analiză şi bilanţ necesare atât comenzii unităţii cât şi domniei sale, personal. Acest fapt nu rămăsese confidenţial, ci era cunoscut de majoritatea ofiţerilor cu funcţii de conducere din inspectorat, care mă apreciau pentru că "aveam condei", cum se spunea pe atunci. Totodată, faptul că lucram direct cu şeful, mă făcuse cunoscut şi ofiţerilor din Inspectoratul General al Miliţiei, veniţi la Dolj cu sarcini de control ori cu diferite misiuni care, potrivit reglementărilor, trebuiau să se prezinte mai întâi la şeful miliţiei judeţene. Şi unii dintre aceştia m-au apreciat, vorbind probabil şi altora, despre mine, astfel că am intrat în atenţia celor de la cadre ca propozabil pentru o funcţie de conducere. Astfel că într-una din zilele verii lui 1989 m-am trezit convocat la sediul Inspectoratului General al Miliţiei, unde urma să mă prezint în faţa comisiei de cadre. Pe atunci promovările, cel puţin de la un anumit nivel, nu se făceau în cadrul aceluiaşi judeţ, ci erai transferat pe funcţia vacantă dintr-o altă unitate de miliţie. Cei de la cadre întocmeau lista cu cei propozabili pentru funcţia respectivă, listă pe care o prezentau comenzii IGP-ului, care emitea ordinul de numire. În prealabil însă, cei propozabili trebuiau să se prezinte în faţa comisiei de cadre, condusă de şeful IGM ori unul dintre adjuncţii săi, în componenţa căreia intrau şefii direcţiilor principale, şeful cadrelor şi, bineînţeles, secretarul comitetului de partid ori al consiliului politic, că nu mai reţin exact cum se numea structura aia politică de la nivelul cel mai înalt al militiei. Eram foarte stresat, cei care aţi trăit acele vremuri ştiţi ce însemna să te prezinţi în faţa generalului Nuţă ori a lui Mihalea, supranumit în aparat Omul Negru. Îmbrăcat în ţinută militară, cu veston, cizme, centură cu diagonală şi mănuşi fine din piele, cum prevedea regulamentul, chit că afară se topea asfaltul de căldură, am intrat în încăperea respectivă de la etajul întîi al sediului din Ştefan cel Mare, după ce în prealabil aşteptasem destulă vreme pe un hol, împreună cu alţi câţiva ofiţeri veniţi ca şi mine din ţară, care parcă aşteptau să fie duşi la tăiere, nu să fie promovaţi. Asta pentru că secretomania era aşa de mare încât nici unul dintre noi nu ştiam unde urma să fim promovaţi, dacă le plăceam celor din comisie. Te puteai trezi mutat la celălalt capăt al ţării, unde nu cunoşteai pe nimeni, soţia urma şi ea să-şi părăsească serviciul, copiii şcolile, iar acolo altă casă, zugrăveşte-o, mută-ţi mobila, se ducea naibii satisfacţia recunoaşterii meritelor profesionale. Am intrat în încăperea respectivă spuneam, era plină de ofiţeri superiori cu bolovani pe umeri, cum spuneam celor cu grade înalte datorită stelelor de dimensiuni mai mari de pe epoleţi. De emoţie şi stres nici nu am reuşit să disting bine cine era înăuntru, deşi pe majoritatea şefilor de direcţii îi cunoşteam din vedere, conduseseră colective de control în judeţul în care lucram, le văzusem fotografiile în revista ministerului, ''Pentru Patrie'' ori în ziarul de armă, ''În slujba patriei''! Vedeam doar roşu, culoarea predominantă a încăperii, un imens covor persan în ale cărui culori domina un grena închis, fotolii mari din pluş roşu, scaune cu tapiseria de aceeaşi culoare, draperii mari, grele, din catifea roşie la ferestre! - Să trăiţi! Sunt căpitanul Bâţă din Miliţia judeţuţui Dolj, m-am prezentat la ordinul dumneavoastră! – am rostit râspicat formula regulamentară! Nu mi s-a răspuns şi nu am fost invitat să iau loc. Am râmas acolo, în poziţie de drepţi, lângă tocul uşii, ţintuit de privirile celor din comisie, ca un condamnat în faţa completului de judecată! - De unde ştii că ai condei? – m-a luat prin surprindere prima întrebare. Zic m-a luat prin surprindere întrucât neştiind pentru ce funcţie eram propozabil, (nici până azi nu am aflat) nu mă pregătisem pentru ceva anume. Mă aşteptam însă la o întrebare de natură profesională, sens în care în zilele dinaintea prezentării tocisem principalele ordine şi instrucţiuni care reglementau diversele domenii ale muncii de miliţie. De aceea întrebarea m-a luat prin surprindere şi m-a descumpănit puţin! Ar fi trebuit să răspund scurt şi cuprinzător că nu eu m-am caracterizat aşa, că asta este părerea altora despre mine. În loc de asta, m-am complicat şi m-am gândit s-o iau dinainte de plebicist, povestindu-le cum, elev fiind, publicam diverse materiale în revista liceului, care fuseseră apreciate de profesorii mei. În consecinţă, am început, total neinspirat - Ştiţi, eu am fâcut liceul la zi şi..... Nu am apucat să-mi termin fraza, am fost întrerupt brutal de urletul isteric al unuia dintre membrii comisiei! - Ieşi afarăăăă!

Vacile din Rast

Într-una din zilele primăverii lui 1989, cred că prin luna mai, eram ofiţer de serviciu pe miliţia judeţeană. Criza care cuprinsese societatea românească a acelor ani se adâncise, şurubul se strângea tot mai tare, starea de nemulţumire a populaţiei se generalizase şi se adâncea continuu, fapt pentru care de la centru se emiteau ordine peste ordine, menite să menţină situaţia sub control. Cred că şefii cei mari de la Bucureţti se aşteptau ca buba să pleznească pe undeva, întrucât emiseseră un ordin potrivit căruia ofiţerii de serviciu din unităţile teritoriale trebuiau să raporteze telefonic ofiţerului de serviciu pe IGM, din două în două ore, care este situaţia în judeţele patriei. Asta pe lângă raportările uzuale efectuate prin dispeceratul unităţii, referitoare la evenimente produse pe terutoriul de competenţă, acţiuni desfăşurate, rezultatul acestora şi ce mai era de raportat. Era o zi de sâmbătă, ziua de sâmbâtă liberă din lună în care nu se lucra, s.r.l.-ul, cum îi spuneam toti. De la săptămâna redusă lunară, nu de la societate cu răspundere limitată, S.R.L., cum aţi gândi majoritatea celor de astăzi, care n-aţi prins ori eraţi micuţi în acele vremuri. Zi liberă fiind, era linişte, prin clădire nu erau prea multe cadre. Să fi fost trecut de douăsprezece jumătate când mă sună şeful de post de la Rast, Boruz parcă era, şi-mi raportează că pe izlazul de la Ghidici zac cadavrele a câtorva zeci de vaci, aparţinând IAS Rast. Acestea fuseseră scoase dimineaţa la păscut apoi după ceva vreme începuseră să se umfle şi să cadă pe pajişte. I-am cerut să stabilească numarul lor şi să se asigure ca acestea să fie trimise urgent la Abatorul Podari. După ce am terminat discuţia cu şeful de post am mers la locţiitorul şefului Miliţiei judeţene, Valerică Dabu, care efectua serviciul de permanenţă la comandă, pentru a-i raporta informaţia. Nu l-am găsit, nici la el în birou, nici la structurile a căror activitate o coordona, judiciar, criminalistic, cazier.Am întrebat la punctul de control iar subofiţerul aflat în post mi-a raportat că ieşise din unitate. Atunci am pus mâna pe telefon şi i-am raportat situaţia ofiţerului de serviciu principal, care asigura serviciul de zi la nivelul întregului inspectorat judeţean al Ministerului de interne şi se afla în anticamera cabinetului şefului de inspectorat, colonelul Ion Sandu. După care l-am sunat la domiciliu pe nea Costică Lătăreţu, ofiţerul specialist unu al Biroului economic al Miliţiei municipale, care avea în responsabilitate industria alimentară, şi l-am rugat să meargă la Abatorul Podari, unde urmează să sosească mai multe transporturi de la IAS Rast conţinând cadavrele unor vite moarte în condiţii suspecte.

Nu au fost necesare prea multe cuvinte, locotenent colonelul Lătăreţu era meseriaş, a înţeles imediat despre ce este vorba şi ce avea de făcut. Între timp se făcuse ora unu, oră la care trebuia să raportez la IGM ce se întâmpla prin judeţ şi, deşi nu aveam acceptul ofiţerului de permanenţă la comandă, am raportat cu titlu informativ situaţia de la Rast, precizând că voi reveni cu amănunte. La puţin timp s-a înapoiat în unitate şi locotenent colonelul Dabu, care a venit la camera ofiţerului de serviciu şi m-a întrebat dacă avem ceva evenimente. I-am spus ce se întâmplase la Rast, i-am relatat şi că raportasem la IGM, dar n-a făcut nici un comentariu, plecând în biroul său, situat de partea cealaltă a culoarului de la etajul întăi al clădirii de pe Amaradia. După o vreme, pe la două - două şi ceva, m-a sunat nea Costică Lătăreţu de la Abator şi mi-a comunicat că fuseseră aduse în total 64 de vaci şi juninci, precizându-mi în detaliu numărul acestora pe grupe de vârstă. Majoritatea erau vaci mature, aflate în lactaţie. Dispusese efectuarea necropsiei şi urma să mă sune mai târziu, să-mi comunice concluziile preliminare. La nici zece minute de la discuţia cu nea Costică, aud sunând telefonul special TO, în cabinetul şefului miliţiei. Merg acolo, ridic receptorul şi mă prezint: - Căpitan Bâţă, ofiţer de serviciu la Miliţia judeţului Dolj ! - Căpitane, sunt Zezeanu, de la Comitetul judeţean de partid. Ai auzit de mine, mă ia el tare, ştii cine sunt? - Ştiu, tovarăşe secretar, sunteţi secretarul Comitetului judeţean cu probleme de agricultură! Era unul din corifeii judeţului, ocupa, împreună cu alţi câţiva, a doua poziţie după primul secretar. Acesta avea cinci adjuncţi, pe poziţii egale cel puţin teoretic, ca să zic aşa: secretarul cu probleme organizatorice, cel cu propaganda, cel cu probleme economice, cel cu agricultura şi cel cu probleme speciale, numit uneori şi secretarul cu organele). - E bine atunci, dacă ştii! Ia zi-mi, ce este prin judeţ, aveti evenimente deosebite? - În judet este linişte, tovarăşe secretar, nu avem evenimente deosebite. Cu excepţia unei situaţii deosebite la Rast, unde au murit din cauze necunoscute peste 60 de vaci. - Ei, 60 de vaci! Au murit câţiva viţei bolnavi şi 3-4 juninci! De unde-ai scos 60 de vaci? - Avem un ofiţer la Abator unde în acest moment se efectuează necropsia cadavrelor pentru a se stabili cauza mortţi. Majoritatea sunt vaci in lactaţie, atâtea (şi i-am spus cifrele, pe care nu mi le mai amintesc, acum) între trei şi cinci ani, atâtea între unu şi trei ani, atâtea între şase luni şi un an, atâtea sub şase luni! - Băi, tu nu eşti întreg la cap? Las-o aşa cum spun eu! Şi să nu mai afle nimeni despre asta, clar? - Îmi pare rău, dar am raportat deja la Inspectoratul General al Miliţiei! - Ce-ai făcut? Ai raportat deja la Bucureşti? Ţi-ai bătut cuie-n talpă, căpitane! De ce-ai făcut asta? - Îmi pare rău, tovarăşe secretar, dar avem ordinele noastre, pe linie de miliţie! - Ce ordine, băi, ce miliţie, eşti nebun la cap? Fii atent la mine, îţi dau eu ordin acuma! Dă imediat telefon la Bucureşti, la ai tăi, şi spune-le că a fost o informaţie falsă! Spune-le că ai verificat şi nu se confirmă, că ai fost dezinformat, că a fost doar un zvon, te descurci, vezi tu! - Îmi pare rău, dar nu pot face asta! Vacile sunt deja în abator, iar noi avem ordinele noastre, pe linia noastră! - Ţi-ai bătut singur cuie-n talpă, căpitane! Fii atent c-ai încurcat-o cu mine! Şi mi-a trântit telefonul!

Între timp se făcuse iarăşi ora de raportat la Bucureşti, am raportat de urmare datele pe care le aveam de la nea Costică Lătăreţu, după ce mai avusesem o discuţie telefonică cu acesta. Trimisesem între timp şi echipa de cercetare de la judeţ la faţa locului. Între timp, în ora următoare, Zezeanu m-a mai sunat de două ori, trântind şi bufnind, încercând cu tot felul de ameninţări să mă facă să retractez cele raportate la Bucureşti! - Nu mai pot, tovarăşe secretar, am raportat deja de urmare, inclusiv structura pe grupe de vârstă a animalelor decedate. Şi am raportat că se efectuează cercetări pentru stabilirea împrejurărilor şi a cauzelor care au condus la producerea evenimentului. În jurul orelor patru şi jumătate - cinci, văd că se deschide uşa încăperii în care efectuam serviciul şi intră inspectorul- şef, colonelul Ion Sandu. Un tip dur, aspru, i se spunea Putere! Venise la Dolj cu vreun an înainte de pe funcţia de locţiitor al comandantului vestitei U.S.L.A., Unitatea Specială de Luptă Antiteroristă. Înainte de a fi locţiitorul şefului acestei unităţi, fusese şeful Şoimilor, serviciu din cadrul unităţii ce includea însoţitorii de bord, adică luptătorii conspiraţi în rândul pasagerilor liniilor aeriene ce trebuiau să intervină pentru anihilarea eventualilor terorişti. Pentru preluarea funcţiei de la Dolj, venise în Craiova direct din Australia, unde o însoţise pe Elena Ceauşescu ce efectuase o vizită în acea ţară-continent! - Ce este pe aici, tinere? - m-a întrebat, blajin, cu diplomaţie, după ce-i dădusem raportul. - Avem un eveniment pe linie de agricultură, la Rast, unde au murit 64 de vaci din cauze necunoscute. - Aha ! Şi, mai ştie cineva de treaba asta? - Am raportat la IGM, în conformitate cu prevederile ordinului nr. .... care prevede raportarea telefonică din două în două ore! - Măi, dar mie de ce nu mi-ai raportat, măi? - Am raportat ofiţerului de serviciu principal? - Ai raportat ofiţerului de serviciu principal! Ia să vedem! Şi pune mana pe telefonul interior de pe care sună la cabinetul său! - Măi, Vlade, ţi-au raportat cei de la miliţie ceva cu nişte vaci? Aha! Aha! Măi, şi mie de ce nu mi-ai dat telefon, măi? Apoi se întoarce iaraşi către mine. - Măi, de nu nu mai sunat şi pe mine, măi. Trebuia să mă suni acasă! - Nu mi-am permis să vă sun acasă, tovarăşe colonel. Ştiam că sunteţi în concediu. Am procedat conform instrucţiunilor care reglementează serviciul de zi, am raportat celor specificaţi în instrucţiuni! - De unde ştiai că sunt în concediu? - Se vorbeşte prin inspectorat! - Da, măi, dar ar fi trebuit totuşi să mă suni acasă. Ofiţerul principal e de la filaj. Ce să ştie unul de la filaj? - Am procedat conform instrucţiunilor! - Bine, măi, mai vedem! Şi a plecat. Seara târziu s-a întors şi echipa de cercetare de la Rast, a întocmit raportul de eveniment iar cei de la Dispecerat l-au transmis la Statul major din IGM. A doua zi, la ora opt, am predat serviciul de zi celui care m-a înlocuit şi ar fi trebuit să plec acasă, eram liber după serviciu. Dar ţi-ai găsit! Am fost luat în primire de şeful poliţiei judetene şi de un adjunct. - Ce-ai făcut, Bâţă, ne-ai pus bine cu cei de la partid, ai? Zezeanu ne-a cerut să te trecem în rezerva. Ori să dispari din judeţ, în cel mai bun caz! Şi dăi şi scrie la rapoarte până-n jurul prânzului. Cum am fost sezizat, la ce oră, ce măsuri am luat, cu cine am vorbit, ce-am zis eu, ce-a zis ăla, ce-a zis ălălalt... Am fost lăsat în pace şi-am ajuns acasă abia pe la ora două. Nu prea-mi mai ardea de mâncare, totuşi am ciugulit ceva şi m-am culcat, mă simţeam epuizat, stors de vlagă! A doua zi, luni, trebuia să merg la serviciu, ziua liberă după serviciul de zi fusese cea de duminică, din care jumătate o petrecusem scriind rapoarte. Atât era liberul după serviciu, 24 de ore, nu se pomeneau compensări, plata dublă pentru orele lucrate în timpul sărbătorilor legale ori alte bunătăţi din astea de care beneficiază poliţiştii de astăzi. Teoretic, cel puţin! Am plecat spre sediul miliţiei cu inima grea, mă gândeam ce-or face cu mine, nu era de glumă să cazi în dizgraţia şefilor, te trezeai mutat la dracu-n praznic în cel mai bun caz. Era o epocă a minciunilor, a raportărilor fictive, a ascunderii şi transfigurării realităţii. Nu se agrea adevărul frust, se preferau exagerările, retuşările, disimulările, pasarea responsabilităţilor. Cei aflaţi în funcţii de conducere erau gata de orice pentru a fi pe placul şefilor mai mari şi pentru a-şi păstra funcţiile şi privilegiile. Nu toţi, dar.... Am intrat în sediu cu inima grea, cum vă spusei, împovărat de gânduri negre! Când colo, ce să vezi! Şefii zâmbitori, nevoie mare, doar că nu m-au luat în brate şi nu m-au pupat când m-au văzut! Ce se întamplase? Cazul de la Rast nu fusese singular în ziua precedentă, în ţară se întâmplase acelaşi lucru şi în alte trei judeţe: Braşov, parcă, Giurgiu şi nu mai ştiu care! Spre deosebire de Dolj însă, factorii responsabili din aceste judeţe nu raportaseră niciunul, Ceauşescu aflase nu ştiu pe ce cale şi se lăsase cu căderi de capete, cu numeroase destituiri, mai exact. De la partid, de la securitate, de la miliţiile judeţene! Ai noştri, în schimb, stăteau în lojă, fuseseră daţi exemplu! Zilele următoare am fost tratat cu respect şi consideraţie iar colonelul Ion Sandu, zis Putere, şeful inspectoratului, a ordonat ca din acel moment să nu mai efectuez serviciul de zi la miliţie ci la inspectorat, la uşa cabinetului său, ca ofiţer de serviciu principal! Altă viaţă, nu mai stăteam în cizme şi cu centura pe burtă, ci în ţinută civilă, la costum şi cravată. Domnia nu a durat mult însă, ci doar vreme de vreo cinci -şase servicii, pentru că au venit evenimentele din decembrie ’89, care au măturat vechea structură organizatorică.

Dar să revin la acea zi de luni. În unitate a sosit colonelul Firescu, dacă-i reţin exact numele, din cadrul Direcţiei Cercetări Penale a Inspectoratului General al Miliţiei, sub a cărui coordonare s-a efectuat ancheta privind vacile de la Rast. Cercetările au stabilit că păşunea pe care au fost duse vacile la păscut conţinea şi plante de rogoz, numit în zonă şi ţipirig, plante care în perioada înfloririi, în anumite condiţii de umiditate deveneau toxice. În noaptea de vineri spre sâmbătă plouase, dimineaţa pajiştea era încă umedă, iar ingerarea rogozului jilav provocase moartea celor 64 de vaci. S-a dispus cercetarea în stare de arest a directorului IAS Rast, Ciobanu, a şefului fermei de vaci, inginerul Iulian Silişteanu şi a şefului pajiştilor din zona Calafatului, Popescu Ion parcă se numea, care au fost introduşi în arestul Miliţiei Băileşti. Iorgu Bobeică, şeful poliţiştilor băileşteni din acea vreme, mi-a povestit că în cursul serii premergătoare procesului cu publicitate lărgită, ce urma a fi desfăşurat la Casa de cultură a oraşului, mai încăpătoare decât o sală de şedinţă a Judecătoriei, a fost sunat de şeful miliţiei judeţene care i-a ordonat să-i pună în libertate iar a doua zi, la prima oră, să asigure prezenţa acestora la intrarea în sediul Comitetului judeţean de partid. Bobeică s-a executat iar a doua zi cei în cauză au fost primiţi de Ion Traian Ştefănescu, care le-a comunicat că Ceauşescu personal dispusese judecarea lor în stare de libertate, sugerându-le că ar fi indicat să-i trimită o telegramă de mulţumire. Lucru pe care aceştia l-au şi facut, mulţumiţi că au scăpat mai uşor decât colegii lor de la Ferma de berbecuţi din Filiaşi, care cu puţină vreme înainte fuseseră arestaţi şi judecaţi cu mare tam-tam, într-un proces cu publicitate lărgită, la care fuseseră aduşi spre luare aminte reprezentanţi din toate unităţile zootehnice doljene. Şi acolo muriseră un număr mărişor de berbecuţi, iar cei consideraţi responsabili zăceau încă în penitenciar. Neglijenţa era aspru sancţionată în acea perioadă în care grija faţă de avutul public nu era doar o vorbă în vânt iar sacul de bani al statului nu era doar o traistă în care să-şi înfigă mîinile până la coate chiar unii dintre cei care ar trebui s-o păstorească!

Ciracul lui Nilă

Motto: "Toderici ridică fruntea din carnet, vru să spună ceva, buzele i se mişcară şi strânse carnetul în mâini. Începu apoi să strige mai departe. Din rândurile de premilitari, glasul celui strigat răspundea cu putere, făcând să răsune satul până departe. Într-un timp, învăţătorul trase aer piept, îşi desfacu picioarele şi începu să urle, hotărât să întreacă glasurile care răspundeau: - Tudor Marin ! strigă el. - Prezent ! răspunse flăcăul tot atât de tare. - Terci Minică ! - Lipsă ! - Teculescu Ion ! - Prezent ! - Tărbacă Anghel ! - Lipsă ! - Moromete Nilă ! urlă din toate puterile Toderici. - Prezent ! răspunse atunci Nilă încet şi scârbit şi un hohot de râs urmă răspunsului său, cutremurând acea parte a satului până departe." Marin Preda, Moromeţii, volumul întâi Aflând că în partea a doua a acestei luni, septembrie, în satul teleormănean Talpa vor începe filmările la o peliculă inspirată din volumul al doilea al Moromeţilor, am purces să recitesc capodopera lui Preda. O fac întotdeauna cu plăcere, Marin Preda numărându-se printre autorii mei preferaţi, unul dintre motive fiind satul copilăriei mele pe care-l regăsesc în scrierile sale. Nici un alt autor nu s-a calchiat mai bine pe amintirile mele despre lumea satului în care am copilărit, cu excepţia, poate, a lui Jean Băileşteanu cu al său Drum în tăcere! De câte ori recitesc Moromeţii păţania lui Nilă cu învăţătorul Toderici la premilitară îmi readuce în memorie o întâmplare din şcoala militară asemănătoare până la un punct, al cărei erou a fost un moldovean bine făcut dar cam molcom de felul lui, originar de prin părţile Sucevei, Vasile G. Deşi şcoala era militară, pentru elevii de la arma miliţie în programă predominau materiile specifice ştiinţei dreptului şi orele de specialitate de la disciplinele unu şi doi. Pregătirea militară se desfăşura în limita a două ore săptămânal, la care se adăugau cele douăzeci de minute zilnice de pas de defilare pe platou, în sunetele fanfarei, înainte de a intra în sălile de curs, plus o zi pe trimestru în care fiecare batalion efectua, cu raniţa în spate, un marş de infanterie cale de 20-30 de kilometri. Se adăugau câteva alarme de exerciţiu şi săptămâna petrecută în tabăra de la Drajna, din preajma Vălenilor de Munte, unde într-adevăr, ne ieşea milităria pe nas. Cele două ore săptămânale de pregătire militară se desfăşurau, de regulă, în pădurea Băneasa, sub îndrumarea comandanţilor de companie, ofiţeri tineri, locotenenţi majori şi căpitani. În primii doi ani de şcoală comandantul meu de companie a fost locotenentul major Florin Manole, de care-mi amintesc cu plăcere, un ofiţer prezentabil, tras prin inel, brunet, cu mustaţă. Dezgheţat, destupat la minte, aveam să-l reîntâlnesc peste mai bine de zece ani ca aghiotant al primului ministru de interne de după căderea comunismului, Doru Viorel Ursu! În ziua în care s-a petrecut întâmplarea despre care povestesc, efectuam instrucţie de front pe un teren viran cu o lăţime de vreo sută şi ceva de metri, aflat în stânga şcolii, cam în dreptul blocului alimentar şi al poligonului de tir. Urma să avem o inspecţie şi repetam prezentarea din formaţie. - Măi băieţi, ne spunea Manole, aveţi grijă că membrii comisiei de control sunt militari de carieră, ofiţeri de la trupele de securitate. Acestora le place să vorbiţi tare, milităreşte! Chiar dacă spuneţi o prostie, să o spuneţi cu voce tare, răspicată, siguri pe voi, şi vă asigur că o să le placă, o să vă aprecieze! O să facem o repetiţie, eu o să vă numesc după funcţia din pluton iar voi, cei numiţi, vă spuneţi tare, răspicat, gradul şi numele! E clar? - E clar, tovarăşe locotenent major ! am răspuns noi. - Bun, începem atunci ! Pistolar unu din grupa a doua! - Elev caporal Madac Traian, ordonaţi ! a raspuns tare cu o voce sonoră, clară, colegul meu de bancă, originar de pe lângă Târgu Mureş. - Foarte bine ! Dar chiar mai tare, dacă se poate! Puşcaş- mitralior din grupa-ntâia! - Elev caporal Ariciu Ion, ordonaţi ! a urlat campionul nostru la aruncarea grenadei, originar din Vipereşti, Buzău. - Excelent! Pistolar opt din grupa a treia - Elev caporal Vlad Barbu ! a strigat răspicat, la rândul său, viitorul chestor de poliţie. Locotenentul major Manole a continuat să ne numească. Ca şi consătenii lui Nilă Moromete la premilitară, şi noi de ambalasem şi urlam din ce în ce mai tare, căutând să-l depăşim în intensitate pe cel ce răspunsese înaintea noastră. - Puşcaş mitralior din grupa a treia ! l-a nominalizat ofiţerul pe altul dintre noi. - Elev caporal G. Vasile ! rupe ritmul cu o voce moale, molcomă, calmă şi abia auzită, în comparaţie cu strigătele de dinainte, suceveanul nostru. Descumpănit, Manole a rămas tăcut cateva clipe. Apoi a izbucnit: - Băăăî, tu unde-ai fost pînă acuma? Nu i-ai auzit pe ceilalţi? Sau te gândeai la gagică, erai prin nordul Moldovei nu cu noi aici? Ai grijă cum răspunzi! Fii atent aici ! Puşcaş mitralior din grupa a treia ! - Elev caporal G. Vasile ! răspunse la fel, pe acelaşi ton, colegul nostru. - Băi, Vasile, tu nu eşti întreg la minte? Pentru cine vorbesc eu aici? Răspunde tare şi răspicat, cum au răspuns ceilalţi. Cu cât mai tare, cu atât mai bine! Atenţie! Puşcaş mitralior din grupa a treia ! strigă tare Manole, pentru a-l stimula pe Vasile. - Elev caporal G. Vasile ! răspunse molcom moldoveanul. Exasperat, locotenentul major îşi scoase batista din buzunar, apoi cascheta, şi se sterse îndelung pe frunte. După ce se calmă, se acoperi din nou, băgă batista în buzunar şi întrebă: - De unde eşti de loc, Vasile? - Din Suşeava, tovarăşie locotenent major ! - Chiar din oraş, din Suceava? - Nu, dintr-un sat din judieţul Suşeava! - Bun, deci eşti de la ţară, nu de la oraş. - Da, die la ţară. - Şi acolo, la ţară la tine, în copilărie ori mai încoace, când te-ai mărit, n-ai fost niciodată cu oile la păscut? - Ba da, am fost. - Bun, atunci închipuieţi că eşti cu oile la păscut şi acestea au rupt-o la fugă vrând să intre într-un lan de porumb. Iar tu strigi cât poţi de tare la ele, pentru a le împiedica să intre în lan ! Ti-e clar? - Da ! - Bun atunci ! Atenţie ! Puşcaş mitralior din grupa a treia ! - Bîrrrrrr ! s-a auzit puternic glasul lui Vasile. Nu mai ştiu dacă hohotul de râs care a urmat a cutremurat pădurea din spatele nostru, precum partea aceea de sat cel al flăcăilor lui Nilă Moromete, dar ştiu că l-a făcut pe Manole să-şi azvârle de râs cascheta de pământ atât de tare că i-a sărit cucul cât colo !

Doctorul şpăgar

Recentul scandal în care este implicat un renumit ortoped, domnul profesor doctor Gheorghe Burnei, mi-a readus în memorie două întâmplări în care au fost implicaţi doctori craioveni, dându-mi totodată prilejul să explic care a fost poziţia mea, şi poate a altor mulţi poliţişti, faţă de controversata problemă a plicului pe care, zice-se, e obligatoriu să-l plasezi în buzunarul halatului alb în momentul în care viaţa te aduce în nedorita postură de a avea nevoie de priceperea şi harul unui medic. În primul meu an de activitate la Biroul Economic al Miliţiei municipiului Craiova am asistat la unele dintre activităţile legate de anchetarea unui renumit medic al Băniei acelor ani, domnul profesor doctor .....escu. La şeful Miliţiei se prezentase în audienţă un muncitor de la Electroputere care s-a plâns că profesoul i-a pretins suma de cinci sute de lei, cam un sfert din salariul mediu al acelor ani, pentru a-l interna în secţia medicală pe care o conducea şi a-i trata boala de care suferea. Muncitorul a acceptat să-i dea suma pretinsă şi sub pretextul că merge acasa dupa bani a venit la Miliţie unde a denunţat solicitarea medicului. Şeful Miliţiei a ordonat organizarea unui flagrant iar şeful structurii economice a procedat în consecinţă. A desemnat o echipă care să realizeze flagrantul şi a dispus aplicarea capcanei criminalistice pe suma în cauză precum şi redactarea documentelor necesare, adică consemnarea în scris a denunţului şi redactarea procesului verbal în care să fie specificate seriile bancnotelor şi modul în care au fost marcate acestea. Nu mai reţin cine a făcut parte din echipa de prindere în flagrant, mi se pare că Gică Celea a fost unul dintre ofiţeri. Îmi amintesc însă că după ce denunţătorul a ieşit din cabinetul profesorului şi le-a facut ofiţerilor semnul convenit că acesta primise banii iar aceştia au intrat, şi-au declinat calitatea şi scopul prezentei lor şi i-au solicitat să prezinte suma primită drept mită, doctorul nu a recunoscut că primise vreun ban de la cineva. Nici după ce i-au efectuat control corporal şi i-au perchezitionat cabinetul, cei din echipa de flagrant nu au găsit vreuna dintre cele cinci hârtii de o sută de lei, ce fuseseră inscripţionate cu cuvântul ,,mita''. Întrucât denunţătorul susţinea însă că-i dăduse banii iar pe mâinile profesorului lampa cu lumină ultravioletă relevase urme din substanţa fluorescentă cu care fuseseră marcaţi banii, profesorul a fost adus la miliţie pentru anchetă. Nici în birourile anchetatorilor renumitul medic nu a recunoscut c-ar fi primit vreo sumă de bani de la cel în cauză. A fost din nou cercetat cu lampa cu ultraviolete, relevându-se urme de substanţă nu doar pe mâini ci şi în jurul gurii. Constatare ce a avut drept consecinţe emiterea ipotezei că banii fuseseră înghiţiţi şi umilirea extremă a profesorului, care a fost silit să meargă la toaleta instituţiei şi să-şi facă nevoile pe un ziar, sub supravegherea unui subofiţer, doar-doar vor fi găsiţi banii. Umililinţă gratuită, fără nici un rezultat. A doua zi o altă echipă de ofiţeri a reluat percheziţia cabinetului de la spital, ocupat de şeful secţiei. De astă dată au fost găsiţi cei cinci sute de lei, într-o mică anexă a cabinetului, o chicinetă unde se afla o chiuvetă şi un scaun de toaletă. Banii fuseseră împăturiţi şi împinşi în spaţiul infim dintre chiuvetă şi perete, în locul de îmbinare al acestora. Profesorul a fost reţinut pe bază de ordonanţă şi introdus în arest, iar în ziua următoare Procuratura a emis mandat de arestare pe timp de cinci zile. Întrucât profesorul era o somitate în lumea medicală a Craiovei, arestarea sa a produs mare vâlvă în oraş. Înainte de expirarea celor cinci zile, şeful miliţiei şi procurorul şef au fost chemaţi la primul secretar, care am auzit că le-ar fi spus: - Măi, tovarăşi, ce aveţi de câştigat din arestarea profesorului .....escu? Ce are de câştigat Craiova din arestarea acestui medic eminent? E mai bine pentru craioveni ca profesorul să stea doi sau trei ani ani la puşcarie, unde să confecţioneze câteva mii de papuci, pe care la o adică-i poate face oricine, ori să stea în aceşti ani la spital, unde să trateze şi să vindece sute de bolnavi, sute de oameni pe care altul nu i-ar putea vindeca? Profesorul doctor a fost pus în libertate şi lăsat să facă ceea ce ştia el mai bine. Nouă, ofiţerilor de economic de la miliţia craioveană, ne-au fost prelucrate de către şeful nostru, Toma Marghescu, spusele acelui prim secretar comunist, vorbe care pe mine m-au impresionat profund şi m-au determinat ca în toată activitatea mea ulterioară să nu-mi folosesc priceperea şi prerogativele profesiei si funcţiilor pe care le-am avut în Poliţie pentru a aresta vreun medic şi a-l deturna de la menirea sa! Deşi ocazii am am avut! După căderea regimului comunist, pe când eram locţiitor al şefului Poliţiei municipiului Craiova, funcţie din care coordonam şi activitatea ofiţerilor de economic, a venit la mine unul dintre ofiţerii de la judiciar care m-a rugat să organizez un flagrant pentru prinderea unui chirurg, care-i solicitase suma de 30 000 lei pentru o intervenţie chirurgicală la care urma să fie supus socrul său. În acei ani 30 000 erau o sumă, totuşi! - Ştie cine eşti, cu ce te ocupi? - l-am întrebat pe tânărul ofiţer. - Ştie, domnule comandant! Dar mi-a spus că nu-l interesează cine sunt, cunoştintele şi experienţa sa profesională costă şi că trebuie să-i aduc banii dacă vreau să facă operaţia. - Ţii la socrul tău, puiule? - Da, ţin! - mi-a răspuns fără să ezite. - Atunci fă rost de bani şi dă-i doctorului. Dacă-l arestăm, ai vreo garanţie că ceilalţi colegi ai arestatului îl vor trata bine pe socrul tău? Crezi că le-ar deveni mai simpatic când vor afla că l-a dat în gât pe unul de-al lor? Şi apoi, mai este încă un aspect al problemei. Şi i-am povestit întâmplarea de la începutul carierei mele şi ceea ce spusese acel prim secretar. Iar judiciaristul mi-a dat dreptate. Nu ştiu dacă din toată inima ori doar din complezenţă. Eu, totuşi, nu m-am simţit prea bine. Simţeam că-l dezamăgisem pe ofiţer, nu răspunsesem aşteptărilor pe care le avea de la cineva cu funcţia mea. Viaţa însă mi-a dat ocazia să mă revanşez. După o vreme de la acea discuţie cu tânărul ofiţer, am văzut numele doctorului chirurg pe lista de audienţe. Şeful poliţiei era în concediu iar noi, locţiitorii săi, ţineam audienţele prin rotaţie. Fiind rândul meu, secretarul de la cabinet îmi prezentase lista persoanelor înscrise, cu puţin timp înainte de a începe programul de audiente. Văzând-i numele pe listă, am intuit ce vrea. Ştiam că în urmă cu câteva zile îi fusese spartă locuinţa, de unde autorii plecaseră cu o cantitate mare de bijuterii şi alte valori. Prejudiciul fiind însemnat iar victima o persoană cu influenţă în urbe, cazul fusese discutat în şedinta de comandă. I-am spus secretarului să-i mai ţină puţin jos, în sala de la intrare, pe cei înscrişi la audienţe şi să-l cheme la mine pe tânărul ofiţer. Am avut noroc, era în sediu şi s-a prezentat imediat. I-am spus că chirurgul de-i luase banii urma să vină în audienţă şi am pus la punct un mic scenariu. L-am lăsat pe doctor să-i vină rândul mai la urmă, să mai fiarbă în suc propriu. Când a intrat i-am răspuns la salut şi l-am invitat să ia loc pe unul dintre cele două fotolii din faţa biroului. - Care-i problema, cu ce pot să vă ajut, domnule doctor? - l-am întrebat după ce m-am prezentat, declinându-mi gradul şi funcţia. - Ştiţi cine sunt ? – m-a întrebat cu destul aplomb, ca să nu-i spun aroganţă. - Ştiu. Deşi n-am avut onoarea să vă cunosc personal, am auzit de dumneavoastră. Sunteţi destul de cunoscut în Bănie. - Sunt destul de cunoscut, da, dar la ce bun? Mi-a fost spartă locuinţa săptămâna trecută, mi-au fost furate bunuri de valoare, care nu-s la îndemana oricui, şi încă nu m-a chemat nimeni să mă anunţe că mi-au fost recuperate bunurile. Am pus mâna pe telefonul interior şi am sunat la secretariat. - Să vină la mine cu lucrarea ofiţerul care se ocupă de identificarea autorilor în dosarul spargerii de la domnul doctor Cutărescu. Şi Prunaru, de la evidenţa operativă, cu situaţia cauzelor şi lucrărilor cu autori necunoscuţi. Peste câteva minute au intrat în birou tânărul ofiţer cu un dosar sub braţ şi Prunaru de la evidenţă cu ditamai terfelogul în braţe. Văzândul pe ofiţer, doctorul a tresărit şi a întors capul spre fereastră. - Câte dosare privind fapte comise de autori necunoscuţi avem în lucru la Poliţia municipală, domnule Prunaru. - 12 873, domnule comandant, răspunde Prunaru. - Câte dintre acestea se află în lucru la domnul ofiţer, aici de faţă? - 417, răspunde Prunaru după ce şi-a consultat registrul. - Multumesc, puteţi pleca! După ce subofiţerul a ieşit, m-am adresat judiciaristului. - Care e stadiul activităţilor desfăţurate pentru identificarea autorilor spargerii de la locuinţa domnului doctor, tinere?. Uite, domnul doctor a venit în audienţă să se intereseze de mersul cercetărilor. - Păi, n-am prea reuşit să fac mare lucru, domnule comandant. Aţi auzit şi dumneavoastră câte cazuri am în lucru. Unele destul de vechi, îşi asteaptă rândul de mult să scutur praful după ele. - Le rezolvi în ordinea vechimii? - E unul dintre criterii, domnule comandant - Aha, am priceput! Dar cam cât ar costa priceperea şi experienţa ta dacă ai da prioritate cercetărilor în dosarul domnului doctor? Eventual şi în timpul tău liber? - Păi, ştiu eu, domnule comandant?? Cred că 30 000 de lei ar fi suficienţi! - Bine, sunteţi liber! Aveţi însă grijă de dosar, da? Rezolvaţi-l cu maximă operativitate! - Ei, domnule doctor, l-am intrebat după ce ofiterul iesise. Sunteţi mulţumit? Doctorul roşise, era transpirat, si evita să mă privească. - Am priceput, domnule comandant! Mi-aţi dat o lecţie. O să vin mâine să-i aduc banii! - Nu pentru rezolvarea dosarului, domnule doctor, să fim înteleşi. Acolo cercetările merg şi fără stimulente. Dacă sunt indicii şi piste viabile va fi rezolvat cât de repede se poate! A fost un caz fericit, ofiţerul şi-a recuperat şpaga. Putea însă rămâne cu banii daţi. Să nu uităm însă, sunt doctori şi doctori. Cei mai mulţi dintre ei sunt devotaţi profesiei şi pacienţilor şi fac toate eforturile posibile fără a-şi condiţiona în vreun fel priceperea şi experienţa. Un medic chirurg, doctorul Noni Dagla, prieten de-al meu din tinereţe, îmi spunea că el trateaza toţi pacienţii la fel, cu toată priceperea de care e în stare, indiferent dacă-i dau ori nu ceva. Pentru că este renumele său în joc şi nici un medic nu vrea rateuri pe masa de operaţie. Acum 21 de ani am avut un accident vascular cerebral în urma căruia am rămas paralizat paaţial, nemaiputând să-mi folosesc mâna şi piciorul stâng. Doamna doctor Dorina Iovănescu, secondată de colectivul său de asistenţi şi asistente, m-a tratat cu pricepere şi devotament timp de aproape şase luni de zile, până ce am putut să părăsesc spitalul pe propriile picioare. Le sunt profund recunoscător, lor la datorez o adevărată renaştere, precum şi faptul că mi-am putut continua activitatea până ce am ieşit la pensie. Să nu uităm că orice pădure are uscături, şi în rândul nostru sunt destui care necinstesc uniforma şi aruncă cu noroi pe eforturile şi profesionalismul celor ce-şi practică onest meseria de poliţist. Însă dacă noi, poliţiştii, recuperăm bunuri, doctorii, cu toate defectele lor, sunt nişte semizei, recuperează sănătate şi viaţă, lucruri mult mai de preţ! Iar dacă doctorul Burnei a avut şi rateuri, neputând să-i însănătoşească pe toti cei care i-au trecut prin mână, să ne amintim că nici strungarul care face şuruburi nu le poate reuşi pe toate, dând şi un număr de rebuturi la sfarşitul programului de lucru. Şi lucreaza doar cu fier, un material amorf, nu cu un organism atât de fin şi complicat cum este organismul uman.