Tivicul

În prima zi a Postului Mare, după Lăsata secului de brânză, flăcăii mai tomnateci rămaşi neînsuraţi erau daţi în tivic. În post nu se mai pot face nunţi şi se considera că aceştia au pierdut şansa de a fi intrat în rândul lumii în sezonul care tocmai se încheiase. Obiceiul avea un caracter umoristic, de persiflare, de luare în tărbacă, dar şi un caracter moralizator în acelaşi timp, de sancţionare a celor care nu se integrează şi nu respectă normele comunităţii. În acele vremuri în care agricultura constituia baza existenţei comunităţii, familia şi rubedeniile acesteia erau esenţiale întrucât existau activitâţi care nu se puteau desfăşura individual cum ar fi secerişul şi treieratul grâului la arie, de exemplu. Ei, şi cei care tot amânau să-şi întemeieze o familie nu prea erau văzuţi bine de ceilalţi membri ai familiei şi neamuri. - Vrea să-i mai tragă o flăcăire şi-n var’asta! – zicea mama, ironic, despre un văr al nostru care , deşi se liberase de câţiva ani din armată n-avea încă de gând să intre în rândul lumii. Prefera să-şi continue viaţa de flăcău, fără griji, să petreacă cu prietenii, în loc să –şi asume responsabilităţile unei familii proprii. Ce presupunea datul în tivic? Mai toţi flăcăii aveau câini pe care-i foloseau la păzitul oilor ori la prins iepuri în sezonul de iarnă. Cei care puneau la cale datul în tivic al unui flăcău rămas neînsurat îi prindeau câinele, îi legau o tinichea de coadă, o tarabă cum se numeau bucăţile de tablă rămase nefolosite prin gospodării, după construirea unui acoperiş, de exemplu, după care luau bietul animal la goană pe uliţele satului. Tinicheaua sărea într-o parte şi alta, stârnind un zgomot care speria şi mai tare câinele, făcându-l să alerge înebunit, în hohotele de râs ale celor aflaţi pe uliţe. - Al cui e, mă?, întrebau aceştia. - Al lui cutare!, se ducea vorba. - Ha! Ha! Ha! Nu s-a însurat nici anul ăsta! E băbar, de-acum! Pentru că cei daţi în tivic nu mai erau consideraţi flăcăi de-acum, erau numiţi băbari. Asta poate pentru că fetele din generaţia lor fiind deja la casele lor era mai greu să mai fie acceptaţi de alte fete cu mult mai tinere şi trebuiau să umble pe la babe, ori să fie însuraţi prin aranjamente, prin babele care se ocupau cu peţitul, cu intermedierea unor căsătorii. În copilăria mea am asistat o singură dată la darea în tivic a unui flăcău din vecini. În proximitatea casei noastre locuiau un grup de flăcăi mai mari cu 12-15 ani ca mine. Niculai Firican, decedat, din păcate, la doar 33 de ani, Oniță Mitruș, eroul uneia dintre povestirile mele, fratele său Fane, frații Nicu și Traian Mitruș, ziși ale Baronu, cei trei băieţi ai lui Ficu Mitrus (ale Caraută), Pascu, Marin si Ionică, frații Ionel (fotbalistul) si Marin Chiţu, nea Pascu Bâță. Născuți in preajma anului 1940, flăcăi de 16 - 20 de ani in copilăria mea, am putut să-i observ şi să învăț multe de la ei. Unul dintre ei, nu spun care, a fost dat în tivic într-un an în care crescusem destul ca să înţeleg ce se petrece. Odată cu generaţia acelor flăcăi obiceiul a început să se piardă, a venit colectivizarea, apoi industrializarea, bărbaţii satului nu mai lucrau în agricultură, plecaseră la Combinat sau aiurea, pământul nu mai era lucrat individual sau în cete, apăruseră maşini agricole care eludaseră anumite necesităţi. Înainte de a pieri cu totul, obiceiul tivicului s-a transformat mai întăi, adaptându-se noilor forme de organizare a muncii. Iată cum descrie obiceiul tivicului publicistul Tudor Matreşu, pe pagina sa, Ştiri din comuna Liţa: ,,Până acum câțiva ani, în urmă, exista tradiția Tivicului, un obicei, care îi cam speria pe cei (cele) rămași necăsătoriți. Luni dimineața, după L[satul secului, dacă în mahala exista un tânăr (tânără) mai tomnatic(ă) necăsătorit , cineva din mahala, mai vârstnic, lua o tarabă și un băț și mergea în curtea "fericitului" bătându-i ritmic taraba. În timp ce bătea taraba îi recita versurilesatirice: "Lapte-ai mâncat/ Brânză-ai mâncat/ Dar de ce nu te-ai însurat? ", repetându-i de câteva ori versurile. Cel "învinuit de catastrofica situațíe" scotea o sticlă cu vin și câteva pahare și servea pe cel care venise cu Tivicu. Existau însă situații când cu Tivicu mergeau mai mulți în curtea tânărului, și atunci acesta scotea vadra de vin și se puneau pe chefuit. Cu promisiunea că nu-l va mai prinde Tivicul viitor neînsurat. La anumite locuri de muncă, în combinat (și eu am trecut prin asta), când unul neînsurat ajungea la atelier sau fabrică, era așteptat de câțiva colegi cu un ciorap umblut cu nisip și-l loveau pe spinare până când acesta le promitea ceva de băut colegilor, după program, la cârciumă. Venisem dimineața la muncă uitând că era Tivicul și, la intrarea în atelier m-au luat în primire câțiva colegi cu ciorapul cu nisip. Și dă-i cu ciorapul, dă-i, până când unul mai în vârstă m-a atenționat să le promoit ceva, de Tivic, "nebunilor" dacă vreau să scap de bătaie. Am făcut-o, s-au oprit din bătaie iar când am ieșit din schimb, ne-am adunat la cârciumă. Norocul meu a fost că nu eram singurul neînsurat. Am pus bani mai mulți și am făcut-o lată.'' Închei cu o ipoteză personală. Probabil că de la tradiția aceasta, a tivicului, provine zicerea populară ,,a plecat cu tinicheaua de coadă "! 6

Focurile de Lăsata secului

În seara de lăsata secului în comuna mea natală exista tradiţia ,,focurilor’’. Focurile mici la lăsata secului de carne şi focurile mari la lăsata secului de brânză, ultima zi în care se mai putea mânca ,,de dulce’’, după care se intra în Postul Paştelui sau Postul Mare, numit astfel pt că este cea mai lungă şi mai restrictivă perioadă de post de peste an. În această zi, a lăsatei secului de brânză, gospodinele făceau plăcinte cu brânză din care trebuia să mânânci o felie în fundul curţii pentru ca firimiturile să cadă pe jos, nu în casă, pe masă, pentru a fi ferită casa de furnici pe timpul verii. Se găteau bucate alese, seara fiind o cină festivă, ultima masă de dulce, la care veneau şi copiii ajunşi la casele lor, fiicele şi ginerii, precum şi finii, la ,,iertăciune’’ cum se spunea! Mai exact, la sfârşitul mesei se cerea iertare părinţilor pentru greşelile de peste ani şi li se săruta mâna. Finii procedau la fel, sărutând mâna naşilor! După iertăciune se ieşea la focurile mari, care se făceau în stradă, la răspântii sau în faţa curţilor cuiva. La focuri se adunau toţi vecinii, care aduceau snopi de coceni sau de viță pentru întreţinerea focului, damigene de vin şi plăcinte! Noi, copiii, aşteptam cu mare nerăbdare focurile, strângând din timp, de pe câmp, tofologi uscați, coceni și tot felul de resturi vegetale, pentru a le avea de Lăsata secului si a întreține focul cât mai mult timp. În plus, din tiugi și dovleci uscați, în care tăiam orificii pt ochi, nas, gură, și-n care băgam câte o lumânare aprinsă, făceam niște măști asemănătoare celor folosite de copiii americani de Halloween. Focurile erau numeroase, pe o uliţă mai lungă, aşa cum era a mea, fiind cinci-şase focuri. Grupurile de săteni adunate în jurul lor îşi aruncau unele altora anumite strigături rituale, folosind drept porta-voce pâlniile mari din lemn cu care se turna toamna vinul în butoaie. Cu scuzele de rigoare pt limbajul frust, strigăturile peste sat ( așa le numesc folcloristii) aveau o rimă rudimentară: ,, -Aoleooo, Aoleooo! – se striga dintr-un grup. - Ce ti-e, măăă, ce ți-e? – se auzea răspunsul cuiva dintr-un alt grup. - Mi-a crescut o varză- n găoază! - răspundea primul. - Cine-aleargă să ți-o roază? - Aleeeargă cutare cu cutare!" . Cutare şi cutare erau nume de persoane din sat potrivite astfel încât să stârnească hohote de râs. Un flăcău frumos, bine făcut, de exemplu, era strigat cu o babă ori o fată tânără dar slută. Ori invers. Un gospodar avut era strigat cu o văduvă amărâtă, ori alte potriveli hazoase. Pe lângă rolul pur umoristic, sau mai exact de a se face haz pe seama unora, se pare că strigăturile aveau si un rol moralizator, de a dezvălui şi sancţiona anumite legături neacceptate de comunitate, amantlâcuri ascunse, de exemplu... Când o femeie căsătorită, de exemplu, era strigată cu un anumit bărbat, însemna, deobicei, că aceștia erau amanți ori se trăgea un semnal de alarmă referitor la posibila evoluție a relațiilor dintre ei. ...La strigăturile cu " mi.a crescut o varză.n g...." se mai folosea și cea cu " mi.a crescut un par in burtă / cine-aleargă să mi-l rupă?". Îmi cer încă o dată scuze pentru aceste strigături fruste, dar asta era realitatea acelor ani, erau nişte strigături care veneau de undeva din vremuri ancestrale iar ţăranii nu se ruşinau de lucrurile fireşti, pe undeva. În jurul focurilor se petrecea cu vecinii până târziu în noapte. A fost unul dintre cele mai frumoase obiceiuri din copilăria mea, poate şi unde noi, copiii, eram îngăduiţi, nefiind trimişi la culcare ca de obicei! Până încoace târziu, când mă căsătorisem și eram la casa mea, căutam să fac astfel încât să fiu la casa părintească de lăsata secului!