Focurile de Lăsata secului

În seara de lăsata secului în comuna mea natală exista tradiţia ,,focurilor’’. Focurile mici la lăsata secului de carne şi focurile mari la lăsata secului de brânză, ultima zi în care se mai putea mânca ,,de dulce’’, după care se intra în Postul Paştelui sau Postul Mare, numit astfel pt că este cea mai lungă şi mai restrictivă perioadă de post de peste an. În această zi, a lăsatei secului de brânză, gospodinele făceau plăcinte cu brânză din care trebuia să mânânci o felie în fundul curţii pentru ca firimiturile să cadă pe jos, nu în casă, pe masă, pentru a fi ferită casa de furnici pe timpul verii. Se găteau bucate alese, seara fiind o cină festivă, ultima masă de dulce, la care veneau şi copiii ajunşi la casele lor, fiicele şi ginerii, precum şi finii, la ,,iertăciune’’ cum se spunea! Mai exact, la sfârşitul mesei se cerea iertare părinţilor pentru greşelile de peste ani şi li se săruta mâna. Finii procedau la fel, sărutând mâna naşilor! După iertăciune se ieşea la focurile mari, care se făceau în stradă, la răspântii sau în faţa curţilor cuiva. La focuri se adunau toţi vecinii, care aduceau snopi de coceni sau de viță pentru întreţinerea focului, damigene de vin şi plăcinte! Noi, copiii, aşteptam cu mare nerăbdare focurile, strângând din timp, de pe câmp, tofologi uscați, coceni și tot felul de resturi vegetale, pentru a le avea de Lăsata secului si a întreține focul cât mai mult timp. În plus, din tiugi și dovleci uscați, în care tăiam orificii pt ochi, nas, gură, și-n care băgam câte o lumânare aprinsă, făceam niște măști asemănătoare celor folosite de copiii americani de Halloween. Focurile erau numeroase, pe o uliţă mai lungă, aşa cum era a mea, fiind cinci-şase focuri. Grupurile de săteni adunate în jurul lor îşi aruncau unele altora anumite strigături rituale, folosind drept porta-voce pâlniile mari din lemn cu care se turna toamna vinul în butoaie. Cu scuzele de rigoare pt limbajul frust, strigăturile peste sat ( așa le numesc folcloristii) aveau o rimă rudimentară: ,, -Aoleooo, Aoleooo! – se striga dintr-un grup. - Ce ti-e, măăă, ce ți-e? – se auzea răspunsul cuiva dintr-un alt grup. - Mi-a crescut o varză- n găoază! - răspundea primul. - Cine-aleargă să ți-o roază? - Aleeeargă cutare cu cutare!" . Cutare şi cutare erau nume de persoane din sat potrivite astfel încât să stârnească hohote de râs. Un flăcău frumos, bine făcut, de exemplu, era strigat cu o babă ori o fată tânără dar slută. Ori invers. Un gospodar avut era strigat cu o văduvă amărâtă, ori alte potriveli hazoase. Pe lângă rolul pur umoristic, sau mai exact de a se face haz pe seama unora, se pare că strigăturile aveau si un rol moralizator, de a dezvălui şi sancţiona anumite legături neacceptate de comunitate, amantlâcuri ascunse, de exemplu... Când o femeie căsătorită, de exemplu, era strigată cu un anumit bărbat, însemna, deobicei, că aceștia erau amanți ori se trăgea un semnal de alarmă referitor la posibila evoluție a relațiilor dintre ei. ...La strigăturile cu " mi.a crescut o varză.n g...." se mai folosea și cea cu " mi.a crescut un par in burtă / cine-aleargă să mi-l rupă?". Îmi cer încă o dată scuze pentru aceste strigături fruste, dar asta era realitatea acelor ani, erau nişte strigături care veneau de undeva din vremuri ancestrale iar ţăranii nu se ruşinau de lucrurile fireşti, pe undeva. În jurul focurilor se petrecea cu vecinii până târziu în noapte. A fost unul dintre cele mai frumoase obiceiuri din copilăria mea, poate şi unde noi, copiii, eram îngăduiţi, nefiind trimişi la culcare ca de obicei! Până încoace târziu, când mă căsătorisem și eram la casa mea, căutam să fac astfel încât să fiu la casa părintească de lăsata secului!