Seara zilei de astăzi, 23 decembrie, era o seară magică pentru copii generaţiei mele, din Liţa anilor ’50-’60! Nici nu se lăsa bine seara şi satul începea să vuiască de larma copiilor plecaţi cu Ajunul! Uliţele erau pline de copii care mergeau încolo şi-ncoace, îmbrăcaţi gros, cu căciuli de miel îndesate bine în cap, cu traiste cât mai încăpătoare, din lână seină ori cu vărgi colorate orizontale, agăţate de gât şi cu ciomege groase în mâini. Deşi gospodarii aveau grijă să aibe câinii legaţi în seara aia iar de maidanezi nici pomeneală pe atunci, ciomagul era obligatoriu. Ne făcea să ne simţim în siguranţă, ori ne simţeam mai mari, aşa, mai importanţi, cu ciomag! Intram fără sfială in curţile oamenilor, mergeam la fereastra luminată a casei şi strigam cu putere, toată ceata odată:
"Bună seara la Ajun,
Mâine la Crăciun,
Scoate, babo, colăcelul,
Ca mâine tăiem purcelul.
La Anul şi La Mulţi Ani!"
Sau chiar, mai simplu, că eram grăbiţi să ajungem la cât mai multe case, nu?
"Bună seara la Ajun,
Mâine la Crăciun,
Scoate, bă!
Scoate, bă! Cu un ton poruncitor, de nerefuzat. Se deschidea uşa casei, de unde ne izbea în nări un miros îmbătător de pâine caldă, de-abia scoasă din cuptor, iar gospodina se ivea în prag, având poala şorţului plină cu colaci, mere şi nuci, din care ne împărţea tuturor. Uneori, pe uşă răzbătea şi vocea gospodarului, pe care-l văzusem pe geam, trântit în pat, cu capul rezemat de macatul din perete şi mâinile încrucişate la ceafă, care întreba:
- Ai cui sunt, Floare, copiii ăia?
- Ai lui cutare şi cutare, râspundea tuşa Floarea, ori Gherghina, ori Lenuţa, după caz.
- Bagă-le pisica - n traistă, zicea, ironic, gospodarul, dacă, ştiindu-ne, credea că ne mărisem, adică depăşisem vârsta colindatului, a copilăriei, trebuia să ne ajutăm părinţii la treabă, de-acum!
Ori.
- Spune-le că nu s-au copt încă, în cazul în care noi, nerăbdători, plecasem cam devreme colindat!
Strigătele copiilor se auzeau din toate părţile, încrucişându-se pe deasupra caselor, până pe la zece seara. Dacă şi ningea, caz în care sunetele glasurilor copiilor erau mai moi, aşa, parcă vătuite, era o adevărată feerie! Ajunşi acasă, goleam traistele cu colaci, mere şi nuci în mijlocul patului, să ne lăudăm la părinţi cu agoniseala noastră! Cunoşteam şi le explicam însufleţiţi părinţilor, despre fiecare colac, de la cine este, cine ni l-a dat! După care ne culcam obosiţi, învinşi de efortul fâcut, de mersul prin zăpadă şi de aerul tare.
A doua zi ne trezeam în guiţatul porcilor trântiţi în mijlocul bătăturii şi înjunghiaţi de tată, bunic, ori vreun vecin dintre cei adunaţi să ajute. Porcii se tăiau în ziua de ajun, nu cu o săptâmână-două înainte, ca acum. Excepţie făceau doar porcii de culoare neagră, care se tăiau în ziua de Ignat, pe 20 decembrie, în a cărei noapte se spunea că porcii visau cuţitul...Se tăiau în ajunul Crăciunului pentru că sătenii noştri erau credincioşi, pe atunci, şi astfel limitau timpul în care ar fi fost supuşi tentaţiilor de a gusta din carnea râmătorilor. Despre cei care încălcau interdicţiile postului, se spunea că s-au ,,spurcat’’! Oamenii nu gustau din carne înainte ca gospodăria să fie vizitată de preotul care vestea Naşterea Domnului şi a săruta icoana ţinută de preot.
Dar să revin! Ne trezeam, spuneam, în guiţatul porcului, ne îmbrăcam repede şi ieşeam afară unde găseam bătătura plină de oameni. Vecinii se adunau şi mergeau de la unul la altul, din curte în curte, pentru a ajuta la înjunghiere, a ţine de porcii care erau destul de mari, băteau spre 200 de chile. După ce porcul înjunghiat se potolea, cineva dintre ai casei se apleca, muia degetul în sângele de pe jos şi ne făcea nouă, copiilor, câte o cruce pe frunte, pentru a fi sănătoşi şi rumeni în obraji în anul care urma să se înnoiască peste câteva zile! După care oamenii adunaţi în jurul porcului îşi dădeau cu părerea şi schimbau împresii la o ceaşcă-două de ţuică fiartă apoi plecau în grup la casa următoare, unde ritualul se repeta. Nu zăboveau prea mult asupra ţuicii, întrucât erau destul de grăbiţi, porcii trebuiau pârliţi, spălaţi, îmbucăţiţi. Copiii stăteau în preajma celor mari, privind fascinaţi şi aşteptând înfriguraţi tranşarea porcului, când se alegeau cu câte o bucăţică de şorici. Era singura încălcare a interdicţiilor postului, îngăduită de bunicile vigilente! Până a ajunge să guste din şorici, copiii trebuiau să suporte însă glumele referitoare la băşica porcului, adică vezica urinară a acestuia, care după ce se usca, se umplea cu boabe de porumb devenind o jucărie zornăitoare, una dintre puţinele jucării din copilăria acelor ani de după război şi seceta cumplită ce i-a urmat, când banii erau puţini şi scumpi! Ei, şi copiii erau întrebaţi dacă vor băşica porcului, iar celor mai naivi, care răspundeau afirmativ, li se spunea că pentru asta trebuia să pupe porcul sub coadă! Copiii păcăliţi se bosumflau, în hohotele celorlalţi!
A treia zi dimineaţa, in prima zi de Crăciun, ne trezeam nerăbdători, cu noaptea în cap, pentru că ştiam că în acea noapte venise moş Crăciun! Somnoroşi, cu ochii cârpiţi încă de somn, căutam sub pernă, unde se puneau, de regulă, modestele noastre cadouri! Nu l-am văzut pe moş Crăciun decât o singură dată, cred că aveam vreo cinci ani, dacă nu şase. Tata avea pe lângă căciula pe care o purta şi o căciulă mai veche, tot de miel, pe care nu o mai purta dar nu o aruncase, o ţinea pentru căptuşeală la o căciulă nouă. Ce mi se păruse mie ciudat şi pentru ce remarcasem căciula era faptul că din neagră, cum fusese iniţial, căciula căpătase o tentă roşiatică, ceea ce mă intriga, nu ştiu de ce! Ei şi în acel an, în noaptea de Crăciun, am fost trezit din somn în toiul nopţii, spre dimineaţă mai exact, pentru că venise moş Crăciun! Am fost înfofolit repede în ceva şi scos în tindă, la ogeac, cum se spune pe la noi, unde era un moş înalt dar cam cocoşat, îmbrăcat cu un cojos de oaie întors pe dos, ca ciobanii ăia de la munte, cu ochelari şi cu o barbă mare albă! Aveau un sac în spate şi un ciomag mare, o bâtă de-aia ciobţnească, în mână! M-a întrebat cu o voce fonfăită câţi ani am şi dacă am fost cuminte. I-am râspuns că da, dar nu prea m-a crezut pentru că i-a cerut şi mamei şi bunicii să confirme că am fost cuminte. Ele mi-au ţinut parte, bineînţeles, nu m-au pârât că mai făceam câte-o năzbâtie! Aunci moşul mi-a cerut să-i spun o poezie, Deşi eram cam intimidat, i-am spus poezia dar cu ochii numai la căciula lui. Remarcasem că era identică cu căciula cea veche a lui tata, avea tenta aia roşiatică! După ce mi-a dat cadourile şi-a plecat, eu glonţ în camera părinţilor, după sobă, unde ştiam că zace căciula cea veche a lui tata. Nu mai era acolo! Intrigat, le-am strigat pe mama şi pe mamarea şi le-am zis, uitând de cadouri:
- Băi, futu-l cur pe moşul ăla, cred c-a furat căciula lu’ tata!
Peste o vreme căciula a apărut în mod miraculos iar eu am început să mă îndoiesc de existenţa lui Moş Crăciun!
Dar să revin la amintirile despre dimineţile zilelor de Crăciun. Casa era plină de arome, pe plită fierbeau maţele, caltaboşii, cum li se spune în alte părţi, şi sarmalele. Bunica ne băga unii dintre colacii strânşi la ajun în maţe, adică îi lăsa să fiarbă puţin în zeama aia a caltaboşilor, după care-i scotea si-i mâncam aşa, calzi! Doamne, ce buni erau! Din păcate nu-i puteam mânca pe săturate, nu ne lăsau părinţii de teamă să nu ni se aplece!
Cum se crăpa de ziuă mama şi bunica, mamarea cum îi ziceam eu, plecau la cimitir, să-i tămâie pe foştii membri ai familiei, duşi de pe această lume! Până se întorceau, bunicul tâia bucăţi de carne macră, pecie, pe care le înfigea pe fusul cicricului, care devenea astfel o frigare lungă, şi le părpălea în focul din sobă, pe uşa pentru lemne. Între timp, până a nu se lumina, tata mergea în fundul curţii, la paie, unde prindea câteva vrăbii, care îşi făcuseră găuri în şiră şi dormeau acolo, la câldură. Vrăbiile erau apoi fripte pe jar şi ne erau date nouă, copiilor, să mâncăm din ele înainte de a mânca din carnea de porc, pentru ca pe timpul verii să rămânem uşori, ca păsările în zbor.
După ce se mama şi bunica se întorceau de la cimitir se aşeza masa, care se umplea cu turtişoare, adică nişte pâinici mici, calde încă, coapte în acea dimineaţă şi felii de cozonac. Pe turtişoare, după ce în ele se înfigeau lumînări, se aşezau bucăţile de carne friptă de bunicul, Bunicul rostea ,,Tatăl nostru, după care cozonacii şi turtişoarele, numite după morţii familiei, erau tămâiate şi împărţite la vecini! Cea mai frumoasă turtişoară, însemnată cu trei cruci, pe care se aşeza cea mai frumoasă bucată de carne, era de Dumnezeu, şi se împărţea capului familiei. Abia după ce se termina de împărţit, ne aşezam la masă şi gustam din porc. Şi, Doamne, ce gust aveau acele bucate şi cum mai simţeam bucuria Crăciunului! Mult mai intens decât astăzi, când nu mai ţinem post iar până în ziua Naşterii Domnului suntem deja îngâlviţi de bunătăţi!
În cele trei zile de Crăciun casa era plină de neamuri, de rude, venite din sat ori mai de departe. Era o atmosferă plină de har şi bună dispoziţie.
Abia după ce treceau cele trei zile de Crăciun, bunica şi mama se apucau să pregătească bunătăţile porcului. Lebăr, burdan, cârnaţi şuncă, răcituri, cu care se umplea masa în noaptea dintre ani. Încă am în urechi fâşâitul acela de se auzea când mamarea sufla în maţe, înainte să umple cârnaţii, iar în nări mirosurile alea, mirosurile mirodeniilor adăugate în carnea tocată cu barda, nu la maşina de tocat ori de robotul de bucătărie, ca acum. Tocată cu barda, carnea avea altă savoare, după cum explica şi Ismail, bucătarul turc din romanul lui Radu Tudoran,Toate pânzele sus, când gătea ciorbă de perişoare! Sucurile rămâneau în carne, nu erau stoarse de maşină!
