4. A treia combinaţie - Pregătirea
A doua zi ne-am întâlnit cu Inginerul în casa conspirativă şi am analizat în amănunt cele întâmplate. Situaţia nu era fără ieşire, Inginerul avea certe calităţi pentru acest gen de operaţii. Îşi lăsase porţi deschise în urmă, negociase la maxim şi nu se arătase de acord cu preţul cerut de furnizorii căldărarilor. Spusese că o să se mai gândească, o să-ţi facă nişte calcule, ba chiar, dacă aceştia-i vor accepta condiţiile o să cumpere o cantitate şi mai mare. Se arătase chiar neîncrezător în posibilităţile acestora de a-i satisface cererile. Manevrase în aşa fel încât îi zăpăcise pe traficanţi, îi adusese în postura de a-i solicita, cumva, favorurile. Pentru a-i câştiga încrederea, unul dintre ei l-a urcat în maşina lor şi l-a dus vreo 18 km mai încolo, în Lugoj, la locuinţa sa. Mişcare genială a Inginerului, neinspirată însă pentru traficanţi, care s-au deconspirat astfel, adresa locuinţei furnizată de sursă permiţându-ne apoi să-i identificăm cu uşurinţă. În final, întorşi în parcare, unde rămăseseră ceilalţi, au încheiat discuţiile, abandonând momentan afacerea, rămânând însă să se reîntâlnească şi să reia negocierile.
Cele relatate de inginer ne-au mulţumit, acţiunea informativă putea merge mai departe, existau încă speranţe pentru o finalizare reuşită.
Deoarece Inginerul ne-a asigurat că stabilise o relaţie viabilă cu lugojenii, sub un pretext oarecare Marius Stănescu a fost scos din cauză, contribuţia sa nemaifiind utilă acestei acţiuni. Îşi încheiase misiunea, ajutase la identificarea sursei traficanţilor doljeni. Colaborarea cu el a continuat însă, fiind folosit ca sursă de informaţii primare precum şi în alte cauze.
Pe baza datelor furnizate de inginer privind locuinţa vizitată în Lugoj, am stabilit identitatea proprietarilor şi i-am verificat în evidenţe. Nu erau chiar necunoscuţi organelor, se mai aflaseră în preocupările acestora. Începând să strângem date despre ei a rezultat că făceau parte din două vestite clanuri infracţionale (ca să folosesc un termen la modă astăzi, pe atunci le spuneam grupări) din vestul ţării cu legături transfrontaliere chiar, în Banatul sârbesc. Am obţinut însă doar date cu caracter general, deocamdată, nimic exploatabil concret. Era explicabil, erau destul de departe de tarlaua noastră, de zona noastră de competenţă, nu aveam prea multe posibilităţi informative în preajma acestora. Am solicitat însă în continuare date despre ei mai multor structuri operative cu care aveam relaţii de colaborare.
Între timp Inginerul s-a deplasat de mai multe ori în Banat, în interes de serviciu. Prilej pentru a contacta şi lugojenii, cărora le-a explicat cu ce se ocupă şi motivaţia prezentei repetate în zonă, aspect de natură să le consolideze acestora încrederea. Pentru a-şi consolida legenda, la întâlniri epata etalând un comportament de om cu resurse financiare, fumând ţigări scumpe şi comandând chelnerilor băuturi fine! La revenirea în Craiova îl contacta pe şef, ţinându-l la curent cu evoluţia relaţiilor cu cei care ne interesau.
La un moment dat solicitarea cooperării şi a altor structuri la întinderea plasei în jurul lugojenilor a dat roade. Maiorul Şuto, şeful Biroului Pază şi Ordine al Miliţiei municipale, ne-a trimis o informaţie destul de concretă, cu valoare operativă, am crezut noi, din care rezulta că în subsolul unei case din Lugoj a fost amenajată o ascunzătoare în care se află circa patru kilograme de aur. Informaţia conţinea chiar precizări utile identificării locului tăinuit iar prin anumite elemente ale sale ne-a creat convingerea că este vorba chiar de locuinţa celor care ne interesau, deşi nu preciza identitatea proprietarilor. Maiorul Şuto era de etnie maghiară, bănăţean de origine, iar de curând fusese în concediu, fapt ce ne-a făcut să credem că informaţia îi fusese furnizată de vreo relaţie mai veche din zona natală. Putea fi deci credibilă, se lega perfect de ceea ce mai ştiam noi, aşa că am hotărât să acţionăm, să nu mai pierdem timpul, că alt moment mai favorabil nu ştiam când şi dacă se va mai ivi.
Şeful l-a chemat pe inginer la întâlnire şi timp de câteva zile, în care am petrecut ore îndelungate în casa conspirativă, am pus la punct toate detaliile. În final, după mai multe discuţii telefonice ale sursei cu relaţia sa creată în Lugoj, am stabilit şi data acţiunii. În dimineaţa zilei dinaintea acesteia i-am înmânat Inginerului o geantă diplomat cu cifru, plină ochi cu pachete de bancnote nou-nouţe de o sută de lei, fiecare pachet sigilat cu banderola cu însemnele Băncii Naţionale. Cei de-atunci cred că aţi văzut la casierie astfel de pachete când se plăteau salariile. Un pachet sigilat de bancă, cu numele şi semnătura funcţionarului bancar pe banderolă, conţinea 10 000 de lei, respectiv o sută de bancnote a 100 lei. Pachetele noastre nu conţineau însă această sumă, bancnote reale erau doar cea de deasupra şi cea de dedesubtul pachetului iar între ele erau coli de hârtie albă, tăiate la dimensiunea bancnotelor la ghilotina de aranjat fotografiile a Biroului Criminalistic. Banderolele ce legau bancnotele în pachete le procurasem prin bunăvoinţa directorului Sucursalei craiovene a Băncii Naţionale, iar noi le aranjasem în modul arătat mai sus. Pregăteam un şmen cu alte cuvinte, după tipicul în care procedează în prezent excrocii care folosesc metoda numită Maradona! Scopul era însă complet diferit!
În afara genţii diplomat aranjaţă astfel încât să pară puşculiţa unui milionar, Inginerului îi înmânasem şi două kilograme de pastile de argint industrial ce le aveam în casa de bani din biroul meu, recuperate de la traficanţi, şi pe care le foloseam pentru astfel de combinaţii, dosarul în cauză urmând a fi finalizat mai târziu. Astfel dotat, Inginerul a plecat spre vestul ţării, urmând să ne întâlnim în Lugoj în cursul acelei nopţi, într-un loc prestabilit.
După amiază a plecat şi echipa noastră spre acel oraş, în două autoturisme proprietate personală. O Dacie 1300 aparţinând lui Daniel Viloiu de la Cercetări Penale, ce mergea iarăşi cu noi, şi un ARO 10 nou-nouţ ce abia fusese cumpărat de plutonierul Ilie Tincu, ce era încadrat la Biroul Economic în calitate de conducător auto. Acţiunea era condusă de locotenent - colonelul Toma Marghescu, şeful Biroului Economic, iar din echipă, în afara proprietarilor celor două maşini, mai făceam parte eu, Ilie Vilău, Constantin (Bebe) Ene şi Marin Enea, ofiţeri ai Biroului Economic. Eram toţi în ţinută civilă dar în bagaje aveam şi uniformele de cadre ale Miliţiei, în care urma să acţionăm pe timpul realizării flagrantului şi al percheziţiei domiciliare ce avea drept scop găsirea ascunzătorii în care se afla aurul traficanţilor.
Ajunşi la Lugoj ne-am cazat la un hotel şi am servit masa în camere, cu ce ne adusesem la pachet. Nu voiam să ne fâţâim prin oraş de teamă să nu ne întâlnim cu vreun coleg din şcoala militară care să ne întrebe ori să-şi pună întrebări despre motivul prezentei noastre pe-acolo. Am explicat mai sus de ce, cum era cu cooperarea pe linie de aur. Apoi, eu cu şeful am mers la întâlnirea cu înginerul, ceilalţi rămânând să-şi piardă timpul la hotel, la un remi ori la televizor. Ne-am întâlnit cu sursa la locul stabilit unde ne-a dat amănunte utile identificării locuinţei ţintelor şi ne-a comunicat că trebuie să mai meargă odată acasă la traficanţi pentru a stabili ultimele amănunte legate de tranzacţie. Aceştia motivau că nu au aurul acasă, că urma să li-l aducă cineva la momentul oportun. După ce am mai stabilit o întâlnire la miezul nopţii, sursa a plecat acasă la suspecţi iar noi l-am filat de la distanţă pentru a ne asigura că nu are coadă, pe de o parte, şi pentru a găsi mai uşor casa vizată. Eram într-un oraş străin, totuşi! Am găsit casa, am efectuat o recunoaştere a împrejurimilor, am stabilit în mare amplasamentul fiecăruia dintre noi şi al maşinilor, apoi am plecat, aşteptând să se facă miezul nopţii.
Apoi au cântat cocoşii, vorba aia, şi iarăşi ne-am întâlnit cu domnul inginer. Ne-a comunicat că totul merge bine şi că tranzacţia va avea loc în zori, la ora cinci dimineaţa trebuia să fie la ei cu banii şi pastilele iar omul traficanţilor va aduce două kile de aur. Am stabilit modul de acţiune şi semnalele ce ne vor fi transmise dacă are aurul la el, moment în care trebuia să intervenim pentru realizarea flagrantului. Era dificil, tranzacţia urma să se efectueze în interior şi nu aveam posibilitatea să cunoaştem care-i momentul favorabil pentru intervenţie. Trebuiau scoşi cumva afară! În planul de acţiune propusesem să montăm tehnică pe informator, care să ne permită monitorizarea discuţiilor purtate cu traficanţii, dar inspectorul şef, un fost ofiţer de trupe de securitate, nu a fost de acord, motivând că astfel ,,s-ar fi deconspirat metodele folosite de organe’’! De parcă lumea n-ar fi ştiut că se asculta la greu! Dar ce să-i faci, trupetele nu prea ştia cu ce se mănâncă munca operativă, mai ales că la Brigada de trupe de securitate din Cluj, de unde venise la olteni, se ocupase de activitatea cultural-educativă în rândul militarilor în termen. Era mai priceput la Cântarea României decât la munca operativă!
După ce am stabilit ultimele detalii, ne-am despărţit şi am plecat la hotel. Aici şeful ne-a adunat pe toţi şi a expus în amănunţime planul de acţiune, stabilind locul şi rolul fiecăruia. Când a fost convins că ştie fiecare ce are de făcut, ne-a dat liber să mai prindem măcar două ore de somn. Cam puţin, dar cel târziu la patru trebuia să fim în picioare.
Ora cinci dimineaţa ne-a prins în dispozitiv. Eram îmbrăcaţi în uniforme, fără caschete, iar pe deasupra uniformelor aveam fiecare câte un pardesiu civil, un fâş ori balonsaid, fiecare ce avea, pe care în momentul acţiunii trebuia să le azvârlim, rămânâd în ţinută militară. Că nu prea aveam timp să scoatem legitimaţii, nu ? Până atunci nu trebuia să coborâm din maşini pentru a nu risca să ni se vadă pantalonii gri-bleu cu vipuşcă roşie!
Casa suspecţilor era amplasată în faţa unui părculeţ triunghiular, cam pe la jumătatea unei laturi a triunghiului, al cărui vârf era spre dreapta locuinţei. În faţa casei, de cealată parte a parcului, pornea o stradă, aproximativ perpendiculară pe cealată latură a triunghiului. În capătul acestei străzi, conform planului din noaptea precedentă, am parcat ARO-ul lui Tincu, în care se aflau şeful, în faţă, alături de şofer, iar eu cu Bebe Ene, pe bancheta din spate. Dacia căpitanului Viloiu, în care se afla acesta împreună cu Ilie Vilău şi Mărin Enea, era parcată în dreapta noastră, pe strada ce continua latura triunghiului ce delimita parculeţul. Din maşina în care ne aflam cu şeful, aveam vizibilitate perfectă atât asupra faţadei imobilui ţintă, cât şi asupra maşinii lui Viloiu. Ilie şi Viloiu ne vedeau doar pe noi, nu aveau vizibilitate asupra imobilui si nici autoturismul lor nu putea fi văzut dinspre casă.
Puţin după ora cinci a apărut şi Mercedesul informatorului care a intrat în părculeţ, pe aleea care constituia baza triunghiului, parcând la jumătatea acesteia, după cum era stabilit. Inginerul a coborât, s-a uitat în jur, ne-a văzut cred în Aro, apoi a mers spre locuinţă. O casă din aia tipic ardelenească, cu o poartă mare într-o arcadă, în care era tăiată o poartă mai mică, ce constituia intrarea propru-zisă. Nu se vedea nimic înăuntru, pe întreaga faţadă a locuinţei era doar o fereastră şi poarta aia masivă, de cetate, ce închidea toată arcada. Alături de locuinţa ce ne interesa erau altele câteva, toate lipite una de alta şi construite după acelaşi tipic. Strada era practic un zid continuu, străpuns pe alocuri de ferestre cu obloane din lemn şi de porţile acelea ferecate!
Inginerul purta geanta diplomat cu cifru, pe care i-o înmânasem cu o zi înainte, şi o pungă de plastic, ce părea destul de grea, în care se aflau, cred, pastilele de argint. Ajuns la uşă a sunat ori a bătut, nu vedeam bine de la distanţa aia. Poarta mică s-a întredeschis puţin, cât să se strecoare un om doar, apoi s-a închis. Nu era nimeni pe stradă la ora aia, de-aia îl şi sfătuisem pe inginer să stabilească o oră cât mai matinală, pentru a evita adunarea unor curioşi:
Şi a început aşteptarea....
(Va urma......)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu