joi, 24 noiembrie 2022
CRISALIDA ȘI FLUTURELE
În urmă cu mai bine de un an, pe 17 iulie 2021, după ce citisem în manuscris poemul ”Dansul norilor” al consătencei și fostei mele colege de școală LUCICA DELCEA, născută MATREȘU, scriam pe pagina mea:
”… Aproape o sută treizeci de pagini dactilografiate care completează și încununează în mod fericit monografia mea, ridicându-se de la un text prozaic la unul liric de o neasemuită frumusețe, scris în maniera din liliecii sorescieni! Poate sunt lipsit de modestie alăturând monografia mea acestui poem, dar așa percep eu lucrurile, cele două lucrări vor trebui în viitor citite împreună pentru a avea o imagine completă a acestor locuri. Iar cititorii care au locuit pe aceste meleaguri să-și reamintească nu doar imaginea, ci si parfumul lor! Lucica Matreșu sublimând amintirile și trăirile pe care le pot evoca paginile mele, în fiorii calzi și îmbătători ai poeziei. Un fluture splendid care iese dintr-o nimfă nearătoasă!”
Acum manuscrisul e la editură, în curs de apariție. Îl recomand cu căldură tuturor celor care încă mai iubesc satul românesc! Și iubitorilor de poezie, bineînțeles!
CRISALIDA:
”... În ceea ce priveşte grâul nou, din ultima recoltă, după primul măciniş, înainte ca cei ai casei să mănânce din pâinea nouă, gospodina casei făcea „colacul fântânii”! Un colac mare, rotund, cu o gaură în mijloc. Împodobit cu flori împletite, colacul se aşeza pe capul unei fete de 12-13 ani, neprihănită, care îl plimba cu alai, însoţită de copiii din vecini, pe uliţă, până la prima fântână. Aici gospodina scotea colacul de pe capul fecioarei şi-l rupea în bucăţi, pe care le împărţea copiilor. Nu îmi mai amintesc dacă se rosteau ceva vorbe rituale. Mi-o amintesc însă pe o copilă din vecini, Gicuţa ale Paraschivan (Văleanu), ce frumoasă şi mândră era, mergând pe uliţă cu colacul ăla plin de flori încolăcite pe el. Parcă era o zână din poveşti ori Demeter, zeiţa agriculturii şi a fertilităţii din mitologia greacă!”
Acesta este un fragment din monografia mea despre satul natal. Iar mai jos:
FLUTURELE:
"COLACUL FÂNTÂNII"
"Știam că după
treieratul grâului,
din prima făină măcinată
se făcea
"Colacul fântânii".
Bătrânele ne anunțau
cu o zi înainte:
- "Mâine să fiți p'aci,
măiculiță,
că fac "Colacul "fântânii!"
Împleteau un colac
din trei fâșii de cocă,
lipeau pe el
trei cruciulițe,
tot din cocă.
După ce-l scoteau
din cuptor,
îl legau din loc în loc
cu flori și crenguțe de busuioc.
Toată ulița mirosea
a pâine coaptă.
Ieșea bătrâna
cu colacul pe vadră.
-" Hai cu bâta,
să vă dau din " Colacul fântânii!".
Coboram rusca
la fântâna din vale,
cu bâta în frunte.
Scotea apă,
umplea vadra,
se inchina de trei ori,
stropea colacul
cu apă,
cu busuioc,
apoi ne dădea
la fiecare
din el.
Doamne,
ce parfum avea!
Și dulce,
și bun,
și gustos!
Mama,
pentru a nu se pierde
tradiția,
făcea
același ritual
pentru nepoții ei
și alți copii
de pe uliță,
cu o singură diferență:
la fântâna din curte.
"Ca să știe și ei.
Să nu uite
ce e ăla
"Colacul fântânii"!.
Când 'or fi fi mari
să-și aducă aminte..."
Ne împarte
mama
la toți.
Gustăm.
-"Dar
de ce
nu mai are
parfumul
dinainte?!"
întreb și eu, așa,
în virtutea amintirii.
-"Dă ce?
Să vă spui
eu
dă ce.
Dacă stropește
ăștia
grâu' cu toate
prafurile..
Cum să mai
aibă gust?!
Păi era înainte
grâu' bob și bob...
Acu e plin
dă toate ierburile
după fața pământului.
Când făceai
pâine,
mirosea toată linia
dă la un cap la altu'
Acu', nu mai miroase
nici la noi pă bătătură!
Și aerul l-au stricat
ăștia
cu avioanele lor!
Or să otrăvească
ăștia
tot pamantu'!
Păi când făceam
cozonac,
decât îl frământam
și ieșea din căpistere,
uite-așa să umfla
și mirosea!
N-aveai treabă!
Acu',
pui toate glogozeniile
în el,
și pă care auzi,
că nu i-a ieșit bun!
Mănâncă lumea,
acu',
tot felu' dă prăjituri.
Dumnezeu știe
din ce-or fi făcute!"
Fragment din poemul
"Dansul norilor",
autor Eugenia-Lucica Delcea.
CRISALIDA ȘI FLUTURELE (II)
Pentru a înțelege pe deplin această postare, și în special titlul, vă recomand să revedeți prima parte a acestei postări, din ziua de 31 iulie curent.
CRISALIDA: "Primăvăra a debutat apoi brusc, cu nişte călduri aşa de mari pentru luna martie, încât toată zăpada aia imensă s-a topit în doar două zile. Căţărat pe troianul de zăpadă mă uitam cum apa curgea năvalnic, ca un adevărat torent, pe fostele pârtii. Tot prăpădul ăla de omăt, transformat în apă, a umplut apoi Oltul şi Dunărea care n-au putut să-l cuprindă, revărsând-se şi provocând mari inundaţii. Apele Oltului mare şi ale Dunării se uniseră, înghiţind şi Oltul mic, care dispăruse. Apa ajunsese până sub mal, inundând casele din vale. Dacă priveai din mal spre Oltenia nu vedeai decât apă, de sub mal până la linia orizontului. Cât vedeai cu ochii. Parcă erai la mare, singura deosebire fiind că apele nu erau albastre ci gălbui, nămoloase. Acel potop de apă s-a retras târziu, spre vară, lăsând în urmă bălţi, care forfoteau de peşte. Într-o astfel de baltă a găsit tatăl meu o namilă de somn, pe care nu l-a putut căra singur ci a trimis vorbă să se ducă bunicul meu după el, cu căruţa. La bâlciul din toamna precedentă bâtu, cum îi ziceam bunicului, cumpărase cu două sute de lei o albie mare, mai mare decât cele obişnuite, spre nemulţumirea mamarii, care-i reproşa că cine o să se poată lupta cu a albie. Albia n-o folosisem încă, şi a fost tocmai bună să păstreze peştele, conservat în saramură, în ea. Toată vara am mâncat din peştele ăla, ca iarna din porc. Sora tatei, tanti Ghina, se măritase de puţină vreme cu nea Dumitru Băieţica, din Odaia. Nea Dumitru lucra la Fermă, era tractorist, şi în vara aia deservea o maşină de bătut porumb. Mergeam cu mamarea să-i ducem mâncare şi uneori se revolta, „Iar peşte, mamă-soacră, nu-l mai terminaţi odată?”
Fragment din monografia comunei Lița, SATUL DIN INIMA MEA, Iancu Bâță, Editura MJM Craiova, 2021
FLUTURELE: " Când
venea Oltul Mare,
acoperea
totul în cale.
Apa lui ajungea
până sub sat,
de la cele trei fântâni
numai cumpăna
se vedea.
Oltul Mic
nu mai era.
Lumea toată
venea la mal,
să privească prăpădul.
Cine apuca
"între Olturi"
era un om pierdut.
Animale, culturi
luate de apă,
nu mai era
nimic
de făcut.
Și ploua,
mereu ploua...
Cerul
până-n pământ,
norii se ciocneau
rând pe rând,
tunete,
fulgere...
Omul privește
disperat și
tăcut.
Natura
are
ultimul cuvânt.
Văcarii fuseseră anunțați
de cei care veneau
"dintre Olturi",
că Oltul Mare
a dat peste răscoale
și vine cu repeziciune
spre sat.
În disperare,
văcarii au mânat
animalele cât au putut,
până când
le-au abandonat.
Vestea a ajuns la sat.
Deodată se aude
pe ruscă, pe linie, pe bătătură:
" -Vine Oltul Mare!
Vine Oltul Mare!"
Vuietul lui se auzea
până la sat.
-"Bivolița n-a veniți acas'!
Unde-o fi?
Pe unde-o fi rămas?"
Toți am fugit la mal.
Oltul Mare
ieșise din pădure,
acoperise viile,
se apropia de sat.
Mama privește
toată Valea Sâiului.
Plânge.
-"Doamne, Doamne,
ce mai,
am rămas fără ea!
Nu e niciunde!
Ce ne mai facem noi
fără vită de lapte
în casă?
Și ce bivoliță
bună de lapte era!"
Deodată,
auzim un vuiet puternic,
sinistru chiar.
Eu, mama și tăticu
fugim la mal.
Oltul Mare
lovise cu putere malul.
Până aici!
Aici s-a oprit.
Cât privești
pe toată Valea Sâiului,
de la Islaz și Moldoveni
până la Lița,
totul este acoperit
de apă.
Ce rău?
Nici-un râu Olt!
Ocean!
Urma timpul
de urmărire,
de așteptare.
Cât are de gând
să poposească
pe aceste meleaguri
Oltul Mare?
-"Opreo,
a venit
momentul potrivit!
Ai să vezi pește
ce n-ai văzut
în viața ta
pă pământ!"
Gheorghe
nu se înșela.
Simțea foarte bine
natura.
Când apa rămânea
la un metru și ceva,
începea captura.
Știuci, crapi, somn-
monștri, nu alta!
Cu sacu-i căra.
Din copilărie
n-am mai văzut
decât în filme
așa ceva.
Tăia peștele tot
în bucăți,
îl săra " morugă"
și îl atârna în pod-
provizii pentru
o vreme bună.
Când făcea o frigare,
era" "ca la mama lu' pește",
cum ii plăcea
lui Gheorghe
să spună.
În urma retragerii,
rămânea un mâl fin,
ca acela al fluviului Nil.
Noi, copiii,
ne afundam picioarele
în el
până la genunchi"
Fragment din poemul
" Dansul norilor",
autor, Eugenia-Lucica Delcea
13.08.2022
Turnu Măgurele
Abonați-vă la:
Postare comentarii (Atom)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu