joi, 24 noiembrie 2022

CRISALIDA ȘI FLUTURELE

În urmă cu mai bine de un an, pe 17 iulie 2021, după ce citisem în manuscris poemul ”Dansul norilor” al consătencei și fostei mele colege de școală LUCICA DELCEA, născută MATREȘU, scriam pe pagina mea: ”… Aproape o sută treizeci de pagini dactilografiate care completează și încununează în mod fericit monografia mea, ridicându-se de la un text prozaic la unul liric de o neasemuită frumusețe, scris în maniera din liliecii sorescieni! Poate sunt lipsit de modestie alăturând monografia mea acestui poem, dar așa percep eu lucrurile, cele două lucrări vor trebui în viitor citite împreună pentru a avea o imagine completă a acestor locuri. Iar cititorii care au locuit pe aceste meleaguri să-și reamintească nu doar imaginea, ci si parfumul lor! Lucica Matreșu sublimând amintirile și trăirile pe care le pot evoca paginile mele, în fiorii calzi și îmbătători ai poeziei. Un fluture splendid care iese dintr-o nimfă nearătoasă!” Acum manuscrisul e la editură, în curs de apariție. Îl recomand cu căldură tuturor celor care încă mai iubesc satul românesc! Și iubitorilor de poezie, bineînțeles! CRISALIDA: ”... În ceea ce priveşte grâul nou, din ultima recoltă, după primul măciniş, înainte ca cei ai casei să mănânce din pâinea nouă, gospodina casei făcea „colacul fântânii”! Un colac mare, rotund, cu o gaură în mijloc. Împodobit cu flori împletite, colacul se aşeza pe capul unei fete de 12-13 ani, neprihănită, care îl plimba cu alai, însoţită de copiii din vecini, pe uliţă, până la prima fântână. Aici gospodina scotea colacul de pe capul fecioarei şi-l rupea în bucăţi, pe care le împărţea copiilor. Nu îmi mai amintesc dacă se rosteau ceva vorbe rituale. Mi-o amintesc însă pe o copilă din vecini, Gicuţa ale Paraschivan (Văleanu), ce frumoasă şi mândră era, mergând pe uliţă cu colacul ăla plin de flori încolăcite pe el. Parcă era o zână din poveşti ori Demeter, zeiţa agriculturii şi a fertilităţii din mitologia greacă!” Acesta este un fragment din monografia mea despre satul natal. Iar mai jos: FLUTURELE: "COLACUL FÂNTÂNII" "Știam că după treieratul grâului, din prima făină măcinată se făcea "Colacul fântânii". Bătrânele ne anunțau cu o zi înainte: - "Mâine să fiți p'aci, măiculiță, că fac "Colacul "fântânii!" Împleteau un colac din trei fâșii de cocă, lipeau pe el trei cruciulițe, tot din cocă. După ce-l scoteau din cuptor, îl legau din loc în loc cu flori și crenguțe de busuioc. Toată ulița mirosea a pâine coaptă. Ieșea bătrâna cu colacul pe vadră. -" Hai cu bâta, să vă dau din " Colacul fântânii!". Coboram rusca la fântâna din vale, cu bâta în frunte. Scotea apă, umplea vadra, se inchina de trei ori, stropea colacul cu apă, cu busuioc, apoi ne dădea la fiecare din el. Doamne, ce parfum avea! Și dulce, și bun, și gustos! Mama, pentru a nu se pierde tradiția, făcea același ritual pentru nepoții ei și alți copii de pe uliță, cu o singură diferență: la fântâna din curte. "Ca să știe și ei. Să nu uite ce e ăla "Colacul fântânii"!. Când 'or fi fi mari să-și aducă aminte..." Ne împarte mama la toți. Gustăm. -"Dar de ce nu mai are parfumul dinainte?!" întreb și eu, așa, în virtutea amintirii. -"Dă ce? Să vă spui eu dă ce. Dacă stropește ăștia grâu' cu toate prafurile.. Cum să mai aibă gust?! Păi era înainte grâu' bob și bob... Acu e plin dă toate ierburile după fața pământului. Când făceai pâine, mirosea toată linia dă la un cap la altu' Acu', nu mai miroase nici la noi pă bătătură! Și aerul l-au stricat ăștia cu avioanele lor! Or să otrăvească ăștia tot pamantu'! Păi când făceam cozonac, decât îl frământam și ieșea din căpistere, uite-așa să umfla și mirosea! N-aveai treabă! Acu', pui toate glogozeniile în el, și pă care auzi, că nu i-a ieșit bun! Mănâncă lumea, acu', tot felu' dă prăjituri. Dumnezeu știe din ce-or fi făcute!" Fragment din poemul "Dansul norilor", autor Eugenia-Lucica Delcea. CRISALIDA ȘI FLUTURELE (II) Pentru a înțelege pe deplin această postare, și în special titlul, vă recomand să revedeți prima parte a acestei postări, din ziua de 31 iulie curent. CRISALIDA: "Primăvăra a debutat apoi brusc, cu nişte călduri aşa de mari pentru luna martie, încât toată zăpada aia imensă s-a topit în doar două zile. Căţărat pe troianul de zăpadă mă uitam cum apa curgea năvalnic, ca un adevărat torent, pe fostele pârtii. Tot prăpădul ăla de omăt, transformat în apă, a umplut apoi Oltul şi Dunărea care n-au putut să-l cuprindă, revărsând-se şi provocând mari inundaţii. Apele Oltului mare şi ale Dunării se uniseră, înghiţind şi Oltul mic, care dispăruse. Apa ajunsese până sub mal, inundând casele din vale. Dacă priveai din mal spre Oltenia nu vedeai decât apă, de sub mal până la linia orizontului. Cât vedeai cu ochii. Parcă erai la mare, singura deosebire fiind că apele nu erau albastre ci gălbui, nămoloase. Acel potop de apă s-a retras târziu, spre vară, lăsând în urmă bălţi, care forfoteau de peşte. Într-o astfel de baltă a găsit tatăl meu o namilă de somn, pe care nu l-a putut căra singur ci a trimis vorbă să se ducă bunicul meu după el, cu căruţa. La bâlciul din toamna precedentă bâtu, cum îi ziceam bunicului, cumpărase cu două sute de lei o albie mare, mai mare decât cele obişnuite, spre nemulţumirea mamarii, care-i reproşa că cine o să se poată lupta cu a albie. Albia n-o folosisem încă, şi a fost tocmai bună să păstreze peştele, conservat în saramură, în ea. Toată vara am mâncat din peştele ăla, ca iarna din porc. Sora tatei, tanti Ghina, se măritase de puţină vreme cu nea Dumitru Băieţica, din Odaia. Nea Dumitru lucra la Fermă, era tractorist, şi în vara aia deservea o maşină de bătut porumb. Mergeam cu mamarea să-i ducem mâncare şi uneori se revolta, „Iar peşte, mamă-soacră, nu-l mai terminaţi odată?” Fragment din monografia comunei Lița, SATUL DIN INIMA MEA, Iancu Bâță, Editura MJM Craiova, 2021 FLUTURELE: " Când venea Oltul Mare, acoperea totul în cale. Apa lui ajungea până sub sat, de la cele trei fântâni numai cumpăna se vedea. Oltul Mic nu mai era. Lumea toată venea la mal, să privească prăpădul. Cine apuca "între Olturi" era un om pierdut. Animale, culturi luate de apă, nu mai era nimic de făcut. Și ploua, mereu ploua... Cerul până-n pământ, norii se ciocneau rând pe rând, tunete, fulgere... Omul privește disperat și tăcut. Natura are ultimul cuvânt. Văcarii fuseseră anunțați de cei care veneau "dintre Olturi", că Oltul Mare a dat peste răscoale și vine cu repeziciune spre sat. În disperare, văcarii au mânat animalele cât au putut, până când le-au abandonat. Vestea a ajuns la sat. Deodată se aude pe ruscă, pe linie, pe bătătură: " -Vine Oltul Mare! Vine Oltul Mare!" Vuietul lui se auzea până la sat. -"Bivolița n-a veniți acas'! Unde-o fi? Pe unde-o fi rămas?" Toți am fugit la mal. Oltul Mare ieșise din pădure, acoperise viile, se apropia de sat. Mama privește toată Valea Sâiului. Plânge. -"Doamne, Doamne, ce mai, am rămas fără ea! Nu e niciunde! Ce ne mai facem noi fără vită de lapte în casă? Și ce bivoliță bună de lapte era!" Deodată, auzim un vuiet puternic, sinistru chiar. Eu, mama și tăticu fugim la mal. Oltul Mare lovise cu putere malul. Până aici! Aici s-a oprit. Cât privești pe toată Valea Sâiului, de la Islaz și Moldoveni până la Lița, totul este acoperit de apă. Ce rău? Nici-un râu Olt! Ocean! Urma timpul de urmărire, de așteptare. Cât are de gând să poposească pe aceste meleaguri Oltul Mare? -"Opreo, a venit momentul potrivit! Ai să vezi pește ce n-ai văzut în viața ta pă pământ!" Gheorghe nu se înșela. Simțea foarte bine natura. Când apa rămânea la un metru și ceva, începea captura. Știuci, crapi, somn- monștri, nu alta! Cu sacu-i căra. Din copilărie n-am mai văzut decât în filme așa ceva. Tăia peștele tot în bucăți, îl săra " morugă" și îl atârna în pod- provizii pentru o vreme bună. Când făcea o frigare, era" "ca la mama lu' pește", cum ii plăcea lui Gheorghe să spună. În urma retragerii, rămânea un mâl fin, ca acela al fluviului Nil. Noi, copiii, ne afundam picioarele în el până la genunchi" Fragment din poemul " Dansul norilor", autor, Eugenia-Lucica Delcea 13.08.2022 Turnu Măgurele

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu