Nea Marius

Unul dintre ofiţerii mai vechi ai Biroului Economic pe care i-am găsit la repartizarea mea, ca tânăr locotenent, în aceasta structură, era nea Marius Stănişoară. Având peste 40 de ani, nea Marius era doar căpitan, întrucat nu avea studii superioare. Înainte de a fi ofiţer de miliţie fusese funcţionar la CEC, în anii '60 şi o buna parte din deceniul următor, posesorii diplomelor de bacalaureat putând accede la ocuparea unor funcţii destul de bune în administraţie. E drept, pe atunci se făcea carte serioasă în liceu, eu însumi, deşi mai tânăr, beneficiind de cunoştinţele, experienţa si tactul pedagogic ale unor dascăli formaţi în sistemul interbelic de învăţământ. Monştri sacri, pe seama cărora circulau diverse legende printre elevi. Căpitanul Stănişoară lucra pe linia de munca ’’diverse’’, unde se încadrau obiectivele economice mai mici, ale căror profile nu se pupau cu pricipalele sectoare economice, aflate în responsabilitatea biroului economicş la sfârşitul anilor '70: industrie grea, industrie usoară, industrie alimentară, comerţ, cooperaţie, construcţii, agricultură. La diverse intrau unităţile sanitare, învăţământul, CEC-ul şi cele câteva unităţi bancare, unităţile loto-prono....Brunet, subţirel, slăbuţ, cu o constituţie firavă chiar, căpitanul Stănişoară avea o inimă mare, era domol, bun la suflet, fapt pentru care noi, ofiţerii tineri îi spuneam cu afecţiune nea Marius, lucru pe care nu ni-l permiteam cu unii dintre ceilalţi ofiţeri mai în vârstă, din generaţia dinozaurilor, pe care i-am evocat într-o altă povestire. E drept, nea Marius era şi mai tânăr şi mai şcolit decât Ciolpanu şi alţii ca el. Era şi destul de hâtru, calitate care, adăugată celor pomenite mai sus, ni-l făcea simpatic nouă, tinerilor, şi-l acceptam cu plăcere în compania noastră. Într-o dimineaţă, pe la 9,30 - 10, plecasem de la birou, fiecare spre treburile noastre, şi ne oprisem, ca de obicei, să bem o cafea la Măria, la Izvorul Rece. Barul era plin de ofiţeri operativi, atît de la economic, cât şi de la judiciar. Beam cafele, unele îmbunătăţite, cu ţigara nelipsită, fără de care cafeaua parcă nu avea acelaşi gust, discutam, ne bârfeam şefii, spuneam bancuri, râdeam. Stăteam în picioare, grupaţi în jurul unor mese înalte. La masa noastră era şi nea Marius care, când ne-au sosit cafelele comandate, scoate un pachet neînceput de BT, şi încearcă să-şi scoată şi să-şi aprindă o ţigară. Ţigările BT, bulgăreşti, erau la modă atunci, dar nu prea se găseau, circulau pe sub mână, ca şi Kentul. Erau mai ieftine, însă, aveau un preţ omenesc, doar 8 lei pachetul faţă de 30 la cât ajunsese unul de Kent. E adevărat, se spunea că Kentul nu costă bani, mulţi dintre cei care fumau Kent le primeau, aveau locuri de muncă în care serveau publicul şi, de! Unde nu curge, pică! Ei şi scoate nea Marius pachetul de BT, îşi extrage o ţigară şi dă să-l pună la loc, în buzunar. Nu a apucat însă, pentru că toţi cei din jur, atăt de la masa noastră cât şi de la cele vecine, care fumau Snagov sau Amiral, întind mâinile spre pachet şi se servesc fără jenă, peste câteva secunde doar nea Marius privind dezamăgit pachetul bulgăresc, în care mai rămăseseră doar câteva tigări, pitite într-un colţ! - Nu-i nimic, mai întâi le fumăm pe-ale noastre, apoi fiecare şi le fumează pe-ale lui! - zice resemnat nea Marius, cu voce tare, în hohotele celorlalti. Altă dată, era o vreme caniculară de vară, si ne oprisem să ne răcorim la o bere, în grădină la Minerva. Eram patru sau cinci la masă, nea Marius fiind cel mai în varstă şi mai mare în grad. Masa era aşezată sub o unbrelă, dar frapiera era cam în soare. Ilie Vilău, ca cel mai tânăr dintre noi, aşezat lângă frapieră, făcea oficiul să umple paharele, când se goleau. Destul de des, dată fiind căldura care cotropise Craiova. Îndatoritor şi respectuos, avea grijă să umple mai întâi paharul căpitanului. - Băi, Ilie, zice nea Marius, după câteva pahare,, ia mai dă-l dracu de respect şi pune-mi şi mie bere de-aia rece! Apoi, întorcându-se spre noi: - El zice că mă respectă, şi-mi toarnă mie întâi, dar numai bere de-aia din gâtul sticlei, care-a stat deasupra apei cu gheaţă din frapieră! Iar lui, şi vouă, cârlanilor, vă toarnă doar bere de-aia de jos, pe care n-a văzut-o soarele! Când avea dreptate, avea, ce puteai să mai zici? Într-o dimineaţă, după şedinţa operativă condusă de şeful biroului economic, nea Marius îşi aprinde degajat o ţigară, îşi întinde picioarele sub măsuţa din faţa biroului domnului Marghescu şi, cu un zâmbet amuzat pe faţă, spune: - Şefu' dacă tot nu avem probleme deosebite astăzi, să vă povestesc ce-am păţit aseara! - Zi-i Marius, dar să nu mă ţii mult, că n-om avea probleme deosebite, dar eu trebuie să dau o fugă pe la judeţ. Şi trebuie să plec acum, de dimineaţă, că mai târziu risc să nu mai găsesc pe nimeni, se răspândesc pe la CUASC - uri, că începe campania agricolă! - Nuuu, şefu’, că nu durează mult! Dar e o chestie amuzantă şi ziceam să ne binedispunem de dimineată, să începem ziua într-un mod plăcut! -Hai, zi-i, intr[ în subiect! - Aseară eram cu nevastă-mea şi copii la masă când, sună soneria. Mă ridic, mă duc la uşă, o deschid, şi-l văd în faţa uşii pe locotenentul ăsta cu capul mare de la judiciar, de-i zic ăştia tineri Memo, băiatul lui Bădoi, sectoristul! "- Ce-i, măi, Dorele, cei cu tine? Ai venit să mă chemi la serviciu? - Nuuu, tovarăşe căpitan!, face el cu ochii cât cepele, la mine. Dar ce-i cu dumneavoastră aici? - Aici stau, cum adică ce-i cu mine aici! Dar tu pe cine cauţi, de fapt? - Păi, să vedeţi, începe să se bâlbâie Dorel! Caut o doamnă, pe doamna......şi-i spune numele nevesti-mi. - Păi, e nevastă--mea! Dar ce-ai cu ea? Intră înăuntru, nu mai sta în hol, să ne audă toţi vecinii ce vorbim. - Păi, să vedeţi, tovarăşe căpitan, aici am o casă de întâlnire. Şi doamna e gazda... - Păi ce băi, Dorele, eşti nebun? Cum să ai casă de întâlnire la miliţian acasă? Ce casă de întâlnire e aia, că-i compromisă din start, fac eu amuzat. Ai folosit-o vreodată? - Nu, că am luat-o în primire doar scriptic de la nea Iancu Manolescu. Şi-acum venisem s-o verific şi să fac cunoştinţă cu gazda! - Ei, ai verificat-o! Du-te acum la birou şi fă propuneri de scoatere din evidenţă, că nu mai corespunde, că s-a prăfuit, e compromisă! După ce-am râs, distrându-ne copios de situaţie, şefu’ l-întreabă pe nea Marius: - Păi, şi? Nu trecuşi pe la Manolescu să-l întrebi care-i situaţia? - Ce să mai trec, că mi-am dat singur seama care-i faza. Acum vreo doi ani eram cu Manolescu la o bere. Şi el era foarte îngrijorat că vine încheierea de trimestru şi o să-l ia şefii la rost că are planificată realizarea unei case de întâlniri şi el n-a reuşit să găsească şi să recruteze o gazdă corespunzătoare. - Păi nu o recrutezi, măi, pe nevastă-mea? - i-am zis eu, la mişto! - Este membră de partid? m-a întrebat Iancu Manolescu. - Nu este, i-am răspuns! Şi uite că nebunul s-a dus şi i-a luat datele de stare civilă de la evidenţa populaţiei, a verificat-o în evidenţele operative, a redactat un angajament fictiv şi a făcut-o gazdă de casă de întâlniri, să scape de gura şefilor." Pentru a înţelege pe deplin comicul situaţiei, trebuie să fac câteva precizări. Activitatea cu reţeaua informativă avea, ca şi alte probleme din perioada aia, un caracter planificat. În planul de muncă al structurii informativ-operative, care se întocmea trimestrial, se trecea şi necesarul de recrutări, defalcat pe categorii, informatori, colaboratori, case de întâlnire, cu termene de realizare şi responsabilităţi concrete, adică nominalizarea celor ce trebuiau să efectueze recrutarea. Cei recrutaţi nu trebuiau să fie membri de partid, recrutarea acestora putând fi efectuată doar în cauzuri deosebite, cu aprobarea primului-secretar. O casă de întâlniri trebuia, ca şi acum şi-ntotdeauna, de altfel, să îndeplinească o serie de criterii, asigurarea deplinei conspirativităţi a întâlnirilor cadrelor cu persoanele din agentură fiind primul dintre acestea. Ori, ce conspirativitate putea să asigure un apartament despre care toţi vecinii ştiau că este ocupat de un poliţist, oricine intra acolo şi nu era cunoscut de vecini ca fiind o rudă ori altă relaţie credibilă a acestuia, fiind suspectată. Bădoi Dorel, tânărul locotenent de judiciar, devenise celebru în rândul cadrelor de la miliţia municipiului datorită altei întâmplări, al cărei protagonist fusese. Era scund de statură, având însă un cap disproporţionat de mare pentru înălţimea sa. Această caracteristică, dar cred că şi întâmplarea de mai jos, îl determinase pe un ofiţer mai hâtru, Ştefan Stelică, să-l poreclească Memo, după eroul unui serial de desene animate ce se difuza pe atunci la televiziune, un robot cu un cap mare, patrat, poreclă ce a prins imediat! Ei, şi lui Dorel i se pusese în braţe, ca tânăr ofiţer de judiciar, un vraf de dosare privind fapte comise de autori necunoscuţi, multe fără nici o şansă de rezolvare, dosare care erau cu miile în zestrea miliţiei din acea vreme. E adevărat că se înregistrau toate nimicurile, dosare privind fapte pe care poliţiile unor state occidentale nici nu le luau în seamă, trimiţând cetăţenii la firmele de asigurări, după cum aveam să aflu mai târziu, după anii ’90! Dorel le-a studiat din scoarţă în scoarţă, dar nu-i prea veneau idei pentru rezolvarea lor. Atunci s-a gândit să apeleze la ajutorul unui ofiţer cu experienţă şi s-a adresat lui nea Ilie St[ncioiu, o figur[ pitorescă a biroului judiciar, ofiţer venit în Craiova de la Miliţia municipului Slatina. Nea Ilie Stăncioiu era renumit, printre altele, şi prin succesul pe care-l avea la femei. Era inalt, suplu, tot timpul cu zâmbetul pe buze şi, ceea ce era mai important, avea papagal, ştia să le vrăjească. Era căpitan, gradul cel mai frumos al acelei perioade. Un grad ce se obţinea după o vechime de minimum nouă ani de la absolvirea şcolii de ofişeri, cam pe la 30, 30 şi ceva de ani, vârstă la care eşti încă tânăr, dinamic, iar cei minim nouă ani în poliţie îţi confereau şi un grad de experienţă, care să te facă respectat. Un grad frumos, cum spuneam. - Păi ce, băi, Dorele, aici vrei tu să-ţi dau eu indicaţii cum să rezolvi A.N.- urile? În biroul ăsta îmbâcsit? Pune-le într-o geantă şi hai să mergem undeva la aer, la verdeaţă, să ne vină inspiraţia! Bem şi-o bere, pe care o dai tu, că ai soldă de locotenent iacum, nu mai eşti elev, iar consultanţa se plăteşte, ui moca! Până vine berea eu studiez dosarele şi-ţi dau indicaţii cum să le rezolvi. Zis şi făcut. Pune Dorel dosarele în geantă şi pleacă împreună cu nea Ilie la Hanul Doctorului, un loc destul de retras şi îndepărtat de sediu, pentru a nu risca să dea vreun şef peste ei.

- Ce, băi, ăsta e A.N.- u? - face nea Ilie la un moment dat, uitându-se într-un dosar ce conţinea doar câteva file. Spargere la Broscuţa de unde s-au furat 50 de mici cruzi. Ce ăsta-i furt? Cred că vreo treizeci de mici au fost mâncaţi de cei care-au făcut cercetarea la faţa locului. Broscuţa era un micuţ bufet cu doar câteva mese, o baracă din placaj vopsit verde, amplasată la coada lacului de la Hanul Doctorului, cam peste drum de unde este acum şcoala de fotbal a lui Gică Popescu. Nea Ilie l-a învăţat pe Dorel să întocmească un proces verbal de recercetare a locului faptei din care să rezulte că într-un colţ al magaziei unde se păstra marfa, a fost găsita o gaură în placajul putrezit al barăcii. Apoi să trimită dosarul la Procuratură cu propuneri de clasare, întrucăt din investigaţii a rezultat că în zonă bântuia o haită de câini care, probabil, s-au strecurat noaptea în baracă şi au mâncat micii.

Dorel a respectat întocmai indicaţiile lui nea Ilie! Peste puţină vreme, dosarul îi este restituit, având rezoluţia procurorului scrisă apăsat, de-a latul referatului cu propuneri de clasare: "Nu aprob propunerile! Am peste cincizeci de ani şi încă nu am văzut, nici nu am auzit, despre câini care să mănânce mici cu muştar!" Nici Dorel, nici nea Ilie, nu observaseră că în dosar se specifica şi dispariţia a două borcane cu muştar!