Colonelul LANGA (II)

Am insistat în prima parte asupra sobrietăţii comandantului Langa, asupra rigidităţii fizionomiei sale. Rigiditate în sensul că rar vedeai un zâmbet pe faţa sa, puţini erau cei care-l văzuseră zâmbind! La serviciu mă refer, pentru că nu l-am cunoscut în familie ori în cercul său de prieteni. Nici la mese nu prea am fost împreună, decât de două ori, odată la un prieten bun de-al său, directorul unui IAS pe care-l cunoştea din tinereţe şi altă dată la socrul lui Bică, şeful Miliţiei Calafat, când am avut nişte probleme în zonă. Bică ne invitase la restaurant, dar şeful nu a vrut să meargă într-un local public şi atunci calafeteanul ne-a zis să mergem acasă la socrul său, invitaţie acceptată. Am bătut mult drumurile judeţului împreună cu domnia sa, obişnuia să mă ia la toate controalele şi analizele pe care le efectua, dar nu accepta invitaţii la protocoale. Când îl răzbea foamea, că de multe ori stăteam plecaţi toată ziua, îi zicea lui Remus Căldare, şoferul autoturismului care-l deservea, să tragă pe dreapta, să coboare şi să ne aducă câteva fructe din pomii ce mărgineau şoseaua. Ba odată chiar l-a certat că a luat prea multe prune, că nu circulăm doar noi pe drumul ăla! Nu cred că erau nici patru prune de fiecare! Cu toata atitudinea sa sobră, distantă, avea un dezvoltat simţ al umorului şi făcea glume destul de des, chiar. Contrastul dintre atitudinea sa obişnuită şi vorbele de duh mărea încărcătura umoristică a poantelor sale, care circulau apoi mult timp printre subordonaţi. Prin 1988 dezertase un tânăr recrut dintr-o unitate militară din Craiova. Mai exact, fusese învoit, îşi vizitase familia apoi, în loc să se întoarcă la unitate, furase o maşină şi se pierduse în ceaţă. La puțină vreme după eveniment avea să se petreacă un fapt care dădea o importanţă aparte cazului aparent banal la început, punând întreaga miliţie pe urmele fugarului. Pe atunci benzina era pe cartelă, fiecare autoturism beneficiind de o cotă lunară de doar douăzeci de litri de carburant. Pentru cazuri speciale cota se suplimenta pe baza unor bonuri cu valoare prestabilită emise de directorii întreprinderilor judeţene de distribuire a produselor petroliere şi înmânate unor persoane cu funcţii de răspundere, şefului miliţiei judetene, de exemplu, care la dădea celor ce plecau în misiuni speciale. Autoturismul furat de soldat nu avea prea multă benzină în rezervor şi după nici trei ore, la intrarea în Sibiu, motorul a început să tuşească. Extrem de tupeist şi beneficiind de oarece informaţii, fugarul s-a prezentat direct la Comitetul Judetean de Partid şi a întrebat de Nicu Ceauşescu, primul secretar. Nu era acolo, situaţie pe care scontase şi fugarul nostru. Exprimându-şi regretul, soldatul dezertor a spus că el este Emil Bărbulescu, vărul lui Nicu de la Scorniceşti, merge undeva in Ardeal şi a neglijat să-şi facă plinul la maşină, de acest lucru ocupându-se, de regulă, şoferul său. Emil avea o funcţie de conducere în Miliţia judeţuli Olt! Deplasându-se în interes personal de această dată, a rămas în pană de carburant la intrarea în oraş. Cel de la cabinet stia cine este Emil, probabil le făcuse legătura telefonică vreodată, dar nu-l cunoştea personal. A dat imediat dispoziţiile necesare, cineva l-a condus pe fugar la maşină şi s-a ocupat de umplerea rezervorului. Când a venit Nicuşor din teren şi i s-a raportat că fusese căutat de vărul său Emil, a sunat la Miliţia din Olt să se intereseze de el şi a dat de cel adevărat, care era bine mersi la locul său de muncă, nicidecum hălăduind prin Ardeal. Apoi s-a declanşat nebunia, fugarul având de-acum pe urmele sale nu doar miliţia din Dolj şi judeţele învecinate, ca urmărit local, ci pe cea din întreaga ţară. Inteligent şi abil, fugarul a reuşit să înşele vigilenţa celor aflaţi pe urmele sale timp de aproape trei săptămâni, schimbând des autoturismele cu care se deplasa. Prin furt, bineînţeles! Prins şi adus la Craiova, a fost audiat personal de şeful miliţiei judeţene, care a ţinut să cunoască toate amănuntele periplului său. A doua zi, înarmat cu o declaraţie de vreo douăzeci de pagini, a venit în sala mică de sedinţe, unde ofiţerii cu funcţii de conducere din Dolj se aflau la convocarea de pregătire profesională. - Să vă citesc declaraţia militarului dezertor, să vedeţi şi voi cum un puştan de nici douăzeci de ani şi-a bătut joc de toată miliţia română! Şi-a inceput să citească. La puţină vreme după episodul de la Sibiu, fugarul cunoscuse două prostituate cu care se întovărăşise şi colindaseră împreună o mare parte din ţară. Pentru a face rost de bani se opreau în parcările unde staţionau TIR-uri iar prostituatele ofereau servicii sexuale şoferilor acestora, plecaţi de zile întregi de acasă. - ,,Apoi am mers în parcarea de lângă pădurea Cutare, citea cu voce tare şeful. Acolo erau trei turci. Fetele au mers la ei, i-au rezolvat şi au făcut rost de ....zeci de mărci cu care ne-am cazat şi am mâncat la motelul de lângă oraşul.... A doua zi am mers spre oraşul ... în apropierea căruia, într-o parcare erau patru turci....’’ Şi tot aşa citea în continuare, declaraţia conţinând frecvent referiri la parcări în care se aflau TIR-uri străine, majoritatea turceşti. La un moment dat colonelul Langa se opreşte, lasă declaraţia pe masă, îşi scoate ochelarii, se uită spre noi şi, cu o mină serioasă, zice: - Băi, cred că nici pe vremea lui Ştefan cel Mare nu erau atâţia turci în Ţările Române! Remarca sa, venită într-o atmosferă destul de încordată, pentru că, citind declaraţia, colonelul sublinia greşelile celor din filtrele penetrate de fugar ori care acţionaseră în alte ochiuri ale plasei întinse pentru reţinerea acestuia, a stârnit un hohot de râs, destinzând brusc atmosfera. Altădată, colonelul le prezenta cadrelor de conducere rezultatele slabe obţinute de cei care participaseră la concursul de admitere în învăţământul superior. Deşi organizasem activităţi de pregătire cu aceştia, prelegeri şi consultaţii la sediul unităţii oferite de profesori universitari, cum am arătat în povestirea cu americanii de la Terasa Băniei, majoritatea candidaţilor noştri obţinuseră note sub aşteptări, unii chiar ridicol de mici. Comandantul le citea numele, apoi notele obţinute la cele două probe scrise ale concursului. - Cutare, economie doi, geografie doi! Cutare, economie trei, geografie, trei! Cutare, trei, trei! Cutare, doi, doi! Apoi, oprindu-se şi adresându-se maiorului Costel Nedeianu, şeful Biroului Platformă Industrială, unde lucrau cei care obţinuseră notele alea mici, zice: - Măi, Nedeianule! Ai tăi parcă ar fi jucat table, măi! Au dat numai duble mici! Într-un comentariu la prima parte a amintirilor mele despre comandant, nea Costică Udrescu povesteşte că, aflat la Cabinetul Medical, unde şeful venise pentru o şedinţă de fizoterapie, l-a auzit spunându-i asistentei medicale, în timp ce se ridica de pe pat: - Măi, Istrăteasco, atâta curent ai băgat în mine încât dacă-mi pui un bec în fund, se aprinde! Replica sa, a stârnit, de asemenea, hohotele celor prezenţi contrastând cu sobrietatea ce-l caracteriza de obicei. În timpul unei manifestări ce adunase o mare mulţime pe străzile Craiovei, nu îmi mai amintesc însă cu ce ocazie, mă aflam cu dânsul în autoturismul de serviciu, condus de Remus Căldare, autoturism dotat, bineînţeles, cu staţie radio. Pentru a conspira identitatea celor care se produceau în eter, pe frecvenţele radio, se foloseau indicative. Unitatea noastră avea în acea perioadă indicativul Diligenţa. Primul-secretar al comitetului judeţean de partid, omul cel mai important din judeţ, era ,,100 (o sută) de la Diligenţa’’ inspectorul şef - 101, locţiitorul politic al inspectoratului – 102, şeful securităţii judeţene - 103, iar şeful miliţiei – 104. La un moment dat, şeful ia microfonul staţiei şi întreabă: - Diligenţa, sunt 104! E vreo problemă pentru mine? Voia să ştie dacă s-a produs vreun eveniment ori l-a căutat cineva de la Bucureşti! - Nimic deosebit, 104! îi răspunde cel de la Dispecerat. După care auzim în staţie vocea răguşită a locţiitorului politic, care, probabil, voia şi el să se bage în seamă. - Diligenţa, sunt 102! Dar pentru mine e vreo problemă? Înainte de a apuca să răspundă cel de la Dispecerat, colonelul Langa ia microfonul şi-i răspunde el: - Da, măi, este! Vezi că ţi-a trântit vântul vreo două steaguri!