Gândul la sărbătoarea Învierii Domnului înflorea în mintea noastră de copii cu ceva vreme înainte, încă de când primăvara făcea să răsară în grădinile noastre primele sale semne. În grădinile tuturor se găsea o plantă cu flori albastre, de regulă, dar făcea şi flori albe şi de multe alte culori, dar cele albastre şi albe erau cele mai răspândite, căreia în Liţa i se spunea crin. Nu era crin, am văzut mai târziu când m-am mărit şi am umblat prin lume, era altceva, era iris sau stânjenel. La crin noi îi spuneam, şi i se spune şi acum, zambac! Influenţe turceşti, de pe vremea raialei.
Crinul nostru are nişte frunze lungi, groase, rezistente, ascuţite spre capăt, asemănătoare cu lama unei săbii. Aceste frunze le foloseam noi, copiii, pentru un rămăşag, ca să-I zic aşa, ce avea scadenţa în ziua de Paşte. Ne legam între noi, cu unul sau mai mulţi copii, ,,faci cu mine pe verde?’’, întreba unul, ,,fac’’, răspundea celălalt. Din acest accept izvora obligaţia reciprocă de a avea în permanenţă în buzunar o frunză de crin pentru că puteai fi somat oricând de cei cu care te legasei, ,,-Verdele!’’, şi atunci trebuia să scoţi şi să arăţi frunza respectivă. Cine nu avea, trebuia să-I dea celuilalt, care-l somase, un ou roşu la Paşti. Unul sau mai multe, de câte ori fusesei prins descoperit. Aşa că înainte de a pleca la şcoală ori la copii, la joacă, aveam grijă să trecem prin grădină să ne împrospătăm rezerva de ,,verde’’. Pentru că frunza trebuia să fie proaspătă, culoarea vie, să nu fie contestată, cum s-ar fi putut întâmpla dacă frunza era purtată de mai mult timp prin buzunare şi s-ar fi veştejit, căpătând o culoare gălbuie.
Pentru a ne putea plăti datoriile în ziua de Paşti, umblam cât mai mult cu câţu-mâţu în miercurea numărătorii ouălor, pentru a le avea pe ale noastre, să nu ne milogim de mame să ne dea din cele roşite pentru socotelile ei. Aveam mândria noastră!
Interesul pentru sărbătoare ne era menţinut apoi de marele eveniment al drumului la oraş, pentru a ne fi cumpărate ţoale şi încălţări noi, de Paşti. Hainele erau obişnuite, nu mi-au râmas amintiri deosebite, cu excepţia unui tergal din care mi-a făcut Stan ale Vulpe o pereche de pantaloni, când mă mai mărisem, băteam spre 14 ani cred. Dar de încălţări îmi amintesc mai bine, tenişi chinezeşti albi, cu o talpă verde, extreme de rezistentă. Pentru că feţele se duceau, se rupeau, dar tălpile rămâneau, ţineau la tăvăleală. Când se murdăreau li se împrospăta culoarea cu ţimvais sau cu cretă, se frecau cu cretă şi erau ca noi. Ni se mai cumpăra sandale, romane cum li se zicea, sandale e un termen mai nou, mai de oraş. Prima pereche de pantofi mi-a fost cumpărată abia când am mers la liceu.
Ei, şi spuneam că mersul la oraş era un eveniment care ne menţinea treaz interesul pentru Paşti. Îmi amintesc şi acum ziua când am mers cu mama pentru prima oară la oraş, la Turnu Măgurele. Trebuia să te măreşti puţin pentru asta că am mers pe jos, cinci kilometri pentru că încă nu erau autobuze, iar ca să fii dus în braţe atâta distanţă era greu. Pe atunci piaţa era în zona centrală, în zona complexului comercial, unde sunt Penny şi Profi acum. Era rotundă, cu mese din ciment pe mijloc, iar pe margini, pe circumferinţă, cu prăvălii vopsite în verde. Pe stâlpi erau difuzoare care transmiteau muzică şi ştiri. Oamenii nu le spuneau difuzoare, poate nici nu ştiau că le spune aşa, le spuneau ,,pâlnii’’ datorită formei lor. ,,- Am auzit la pâlniile-alea’’ îi spunea un vecin ce fusese la oraş lui taică-meu povestindu-I ce mai e prin târg. Din piaţă am ieşit pe centru printr-o străduţă ce avea în stânga un restaurant, un birt cum se spunea, numit Ciocârlia sau Caraiman, nu mai reţin exact. După ce am trecut de el am ieşit în Strada Mare, aşa se numea bulevardul de astăzi. Am privit uimit la vitrinele multicolore ale magazinelor, mă opream în faţa fiecăreia şi nu m-aş mai fi dat dus. Dar cel mai mult m-a impresionat vulturul cu aripile larg desfăcute de pe statuia lui Tudorică Dorobanţul. Pe atunci statuia închidea Strada Mare la un capăt, fiind aşezată în faţa intrării în Grădina Domnească, denumirea de atunci a parcului. Spre dezamăgirea mea nu am luat-o spre vultur, doream mult să-l văd de aproape, ci în direcţia opusă. ,,- N-avem timp acum să ne plimbăm prin Grădina Domnească, a curmat mama scurt solicitarea mea, am venit pentru altceva astăzi.’’ Şi m-a târât spre prăvăliile unde se vindeau haine şi sandale, pentru că eu mergeam tot privind înapoi, cu ochii şi inima râmase la vulturul ăla!
Aşa că înnoiţi de sus până jos de-abia aşteptam să vină Învierea să vadă tovarăşii de joacă ce ţoale ne-am luat!
Am povestit că în Vinerea Mare mergeam la biserică să trecem pe sub masă. Sâmbătă dimineaţa, eram duşi iarăşi la biserică, să ne împărtăşim cu trupul şi sângele Domnului! Să ne ‘grijim, să luam grijanie, cum spuneau liţenii! Mergeam devreme că trebuia luată pe nemâncate. Am fost foarte dezamăgit într-un an când ajuns la biserică singur, lucru de care eram foarte mândru, mă mărisem, de! şi părinţii avuseseră încredere să mă lase neînsoţit, grijania mi-a fost refuzată de popa Ghici care mi-a spus că-s mare de-acum, ar fi trebuit să vin mai întâi să mă spovedesc. Aveam vreo 7-8 ani cred!
Întorşi de la biserică îl găseam pe tata jupuind mielul, care era atârnat de cârlige într-un pom. Nu-mi plăcea să văd cum îl taie, mi-era milă, îmi este şi acum, de fapt nici nu mănânc astfel de carne, dar mi se părea interesant când, făcând o mică incizie la un picior, umfla mielul cu o ţeavă de trestie introdusă pe acolo pentru a putea fi jupuit uşor. Ziua aia trecea greu, erau pregătite déjà tot felul de bunătăţi la care nu aveam acces. În noaptea aia bătrânele mergeau la biserică să păzescă paştiu’, aşa s spunea despre cei care participau la slujba de Înviere de la miezul nopţii şi la liturghia de mai târziu. Tata mergea mai spre ziuă, pe la trei-patru şi se întorcea aducând vestea Învierii precum şi paştele într-o cană de porţelan purtată într-o batistă cu colţurile legate sus. Dimineaţa ne trezeam , ne spălam pe faţă apoi mergeam la tata să ne dea paşti. Ne închinam şi ne aşezam cu picioarele pe o brazdă de iarbă ce fusese adusă încă decuseară de tata, tăiată cu cazmaua de pe tabon. Brazdele de gazon se aşezau pe pragul casei, cu un fier de plug pe una dintre ele. Pentru că după ce luam paşte trebuia să punem mâinile pe un fier, pentru a nu ne transpira palmele vara, în timpul muncii. Aşa se spunea!
Îmi plăceau paştele, bucăţi de pâine înmuiate în vin. Era şi vin acolo în cană, roşu cum fusese sângele vărsat de Isus spre mântuirea noastră! La oraş paştele era doar pâine stropită cu puţin vin, de-abia i se vedeau urmele pe bucăţica de pâine, aşa că îl luam acasă şi-l făceam eu să semene cu cel din copilărie. După ce luam paşte toţi ai casei, tata agăţa cana de colţurile batistei într-un măr ce-l aveam îm bătătură, pentru a nu ajunge şoarecii la el. Paștele se păstra afară, nu putea fi dus înăuntru. Exista credinţa că şoarecii care gustă din paşte se transformă în lilieci. După ce luam paşte gustam toţi dintr-o turtişoară ce fusese coaptă împreună cu colacii, având înfiptă în vârf un ou. Acelei turtişoare cu ou îi spunea bunică-mea pască, nu celei din cocă ca de cozonac de se face pe la oraş. După ce gustam toţi o bucăţică de turtişoară cu o fărâmă de ou, bunica împărţea bucatele pregătite de sufletul morţilor, apoi ciocneam ouă roşii şi mâncam de dimineaţă. De-abia aşteptam să plec să mă întâlnesc cu ceilalţi copii. După ce ne întâlneam și ne plăteam şi încasam datoriile de la verde începeam să jucăm ouăle. Pe un tăpşan cu pantă lină de pe tabon, ori pe şanţul de la marginea uliţei, dădeam fiecare, pe rând drumul unui ou. Apoi ceilalţi, astfel încât să le lovim pe cele de jos. Oul lovit era luat de cel al cărui ou îl lovise. Jocuri copilăreşti.
După masa de prânz, pe la chindie, lumea începea să se adune la colţ ori la şosea, depinde de distanţă. Bărbaţii erau cinstiţi de cei care-şi serbau ziua onomastică, nea Pascu Bâţă şi nea Pascu Mocanu (Muţulică), în colţul nostru, care aduceau mereu borcanele cu vin. Uneori direct cu vadra, să nu se încurce şi să umble mereu pe drum. Femeile aduceau cozonac și ouă roşii. Se ciocneau şi ouă roşii şi pahare cu vin, până erau alungaţi de întuneric şi chemaţi de vitele şi păsările care trebuiau hrănite şi adăpate. În anii de mai încoace, când mai crescusem iar Păscuţu şi Gelu Bâţă (ale Lican) îşi făcuseră fanfară cu ale Ticălan, cântau goarnele la colţ până târziu în noapte, ca la nuntă.
Când ne mai mărisem puţin gaşca noastră din colţul ăla (Fane Chiţu, Petre Firican, Viorel Trupşor, Gheorghe, Nicu şi Nicuşor Croitoru, zişi tot ale Lican şi alţii) coboram pe vale, la terenul de fotbal. Aici se strângea nunta, nu nuntă în sensul propriu-zis ci în cel de hora satului. Cluburile de azi. În unii ani pe terenul de fotbal erau instalate tiribombe (lanţuri, vârtejuri), ca la bâlci, şi un cicric. În loc de bani puteai plăti cu ouă. Băieţii şi fetele mai mari se plimbau de braţ ori în grupuri, pe marginea terenului. Noi, cei mai mici, alergam printre ei, aruncând scaieţi din ăia care se prind de oi, în părul fetelor. Dacă eram prinşi mai apoi de iubiţii acestora , doar pielea noastră poate povesti ce păţeam. Când începea să se însereze, perechile se retrăgeau ,,în vii’’! Erau nişte vii acolo, pe vale, în spate caselor ale Tetin şi ale Gâscă. Încercam şi noi, cei mici, să mergem acolo, să vedem ce fac, dar eram alungaţi cu bulgări de cei mari, ori chiar cu câte un şut în dos, dacă reuşeau să ne ajungă!
NOTĂ – Fotografiile reprezină o floare de crin (iris, stânjenei) şi un grup de liţeni adunaţi la colţ (intersecţia dintre strada Florilor, sau linia ale Vătrai cum era cunoscută odată, şi strada Moldovenilor – colţul copilăriei mele) într-o zi de Paști din anii '80 !!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu