Micul comandant

Şcoala de ofiţeri fiind o structură militară elevii erau organizaţi milităreşte cum era şi firesc, de altfel. O clasă, sau o grupă cum era denumită în instituţiile civile de învăţământ, constituia un pluton, trei plutoane o companie, trei companii un batalion. În sediul din Băneasa erau batalioane de miliţie, securitate – operativ, securitate – trupe şi o companie cu profil penitenciare. Aceste structuri erau comandate, începând de la nivelul de companie, de ofiţeri care ne asigurau şi pregătirea militară, teoretică şi practică,. Mai jos, precum şi în afara orelor de program ale ofiţerilor, existau cei numiţi micii comandanţi, întitulaţi oficial încheietori, încheietor de pluton, încheietor de companie, încheietor de batalion. Selecţionaţi din rândul elevilor, probabil pe baza profilului psihologic. Nu am date certe dar mai mult ca sigur aveam fiecare dintre noi la dosarul personal un astfel de profil, având în vedere atât testările psihologice la care fusesem supuşi în perioada constituirii dosarelor de candidat, cât şi lungile discuţii individuale la care eram chemaţi de diverşi ofiţeri superiori în zilele petrecute în şcoală pentru examenul de admitere, perioadă care nu s-a limitat doar la timpul necesar susţinerii probelor propriu – zise. Contau, bineînţeles, şi cei care în timpul stagiului militar absolviseră şcoli de gradaţi ori şcoala regimentară, foştii sergenţi cu diagonală, dar cred că profilul psihologic conta mai mult, având în vedere modul în care se purtau unii dintre ei cu noi ceilalţi, elevi ca şi ei, în fond. Aceştia aveau putere reală asupra elevilor din subordine, puteau aplica ori propune sancţiuni care să fie aplicate de ofiţerii comandanţi în cazul în care acestea excedau competenţei lor. Pentru a li se menţine autoritatea propunerile erau aprobate, de regulă. Beneficiau şi de avantaje, un punct sau două în plus acordate din oficiu de către profesori faţă de notele pe care le meritau, o soldă mai mare, învoiri şi permisii. Ştiindu-se că modul lor de comportare genera adversităţi, li se dădea drumul cu o zi mai devreme în vacanţă, în scopul evitării unor incidente cu ceilalţi elevi pe timpul deplasării spre localităţile în care domiciliam. Am prezentat într-o altă povestire modul în care încheietorul nostru de companie, Costică Stanciu, a făcut program cu noi ,,la paletă’’ până în ultimele zile ale şcolii militare, spre distracţia celor din anul întâi ai căror mici comandanţi le îngăduiau un program mai lejer. Pentru exigenţa sa de pomină fusese poreclit Somoza, după un dictator din America Centrală, din Nicaragua mai exact, celebru în acei ani. Încheietorul de batalion pe care l-am avut în primii doi ani, un moldovean numit Vieru, era poreclit Yoga, pentru că obişnuia să efectueze astfel de exerciţii. Stătea minute în şir în cap pentru a-şi oxigena creierul şi alte asemenea. Împreună cu Bercuci, alt moldovean, ne alerga la înviorare până scotea sufletul din noi. Deoarece, în special în timpul sezonului rece, alergările în jurul şcolii se efectuau pe întuneric, fiind încă destulă vreme până se lumina de ziuă, din grupul compact de elevi ce fugea în spatele celor doi se auzeau frecvent strigăte de ,,Yogaaaa’’ ce alternau cu ,,Brutaaa’’, porecla celuilalt, cântate pe diverse tonalităţi şi triluri, fapt ce-i înfuria pe cei doi şi-i determina să ne alerge şi mai tare. Pentru că m-a auzit odată spunându-i Yoga într-o discuţie cu un coleg, neştiind că este în spatele nostru, Vieru m-a tăiat sistematic de la învoirile de sâmbătă şi duminică timp de o lună de zile, deşi nu am avut niciodată note sub opt. După terminarea şcolii, când am dat admitere la Facultatea de Drept din Bucureşti, promoţia noastră fiind prima căreia nu i s-au mai echivalat cei trei ani de studii, niciunul dintre foştii absolvenţi de la Băneasa, şi eram destui, de ordinul zecilor, nu-i vorbea, marginalizându-l total. Dar un altul a păţit-o şi mai râu. O să-i spun Bernevic, un sinonim al numelui său real, prenumele fiindu-i dat de părinţi după un cunoscut personaj biblic contemporan cu Isus. Îl puteţi identifica uşor după aceste indicii. Fusese încheietor de companie în primii doi ani şi fusese destituit. Nu cunosc motivul, era în celălalt batalion de miliţie din anul nostru, l-am avut coleg de clasă doar în anul trei, când am fost reorganizaţi pe profile. A nimerit împreună cu o parte dintre foştii subordonaţi la una dintre clasele de economic. Aceştia, şi în special Viorel Bucur, nu au uitat cum se comportase cu ei când era şef şi l-au persiflat continuu până la absolvire, făcându-i şi tot felul de farse. Datorită staturii sale impozante şi a firii sale sociabile Bucur Viorel era foarte cunoscut în şcoală. I se spunea Piedone după eroul unei serii de filme din acei ani (Piedone, comisarul fără armă, Piedone în Egipt, Piedone Africanul) jucat de masivul actor italian Bud Spencer, fost înotător olimpic. I se mai spunea şi Stavros, după unul dintre partenerii poliţişti ai lui Kojac, eroul unui serial de televiziune american, cu o statură la fel de impunătoare. Extrem de sociabil, Bucur avea o mulţime de prieteni şi era iubit de doamnele de la bucătăria şcolii. Aproape în fiecare seară Bucur trecea pe la bucătărie de unde venea având în buzunare un ou – două. Crude! Profitând de faptul că îşi avea patul în acelaşi dormitor cu Bernevic ( eram opt inşi acolo, printre care şi eu), după ce acesta adormea îi băga ouăle în cizme, împingându-le uşor spre vârf, până se înţepeneau puţin. Dimineaţa, după deşteptare, ne îmbrăcam sumar, adică trăgeam pantalonii pe noi şi cizmele în picioare, apoi ieşeam afară la înviorare. Somnoroşi, în timp ce stăteam pe pat şi ne trăgeam cizmele, auzeam mai în fiecare dimineaţă strigătul de revoltă al lui Bernevic, ale cărui degete de la picioare tocmai striviseră oul din cizmă. Strigătul era urmat de înjurături la adresa lui Bucur, pentru că victima ştia cine i-o copsese, care nu se supăra ci se distra, râzând sardonic. În fiecare dormitor, deasupra uşii, era un difuzor iar după masa de seară cei de la staţia de radioamplificare a şcolii transmiteau muzică. Disco, rock şi ce mai era în vogă în acei ani. Bineînţeles, Viorel Bucur era prieten şi cu cei de la staţie. Bernevic avea o pilozitate accentuată, era mai păros de felul lui. Avea păr nu doar pe piept şi pe antebraţe ci şi mai sus pe braţe precum şi ceva pe partea dorsală Pretext pentru Bucur să aranjeze ca una dintre ultimele melodii transmise înainte de stingere să fie Hello, Hello the Monkey (Bună, maimuţico!)! În timp ce se transmitea melodia, Bucur venea sub difuzor, se lăsa puţin pe vine, imitând mersul maimuţei, ţopăia şi se lovea cu pumnii în piept, scoţând în acelaşi timp serii de ţipete guturale: Hu! Hu! Hu! Hu!, privind şi făcând cu capul spre Bernevic. Ziceai că e chiar o gorilă din aia mare! Fostul încheietor, în loc să-l ignore, cădea în capcana lui Piedone şi începea să-l înjure, spre satisfacţia acestuia care hohotea batjocoritor. Bernevic era căsătorit şi era tare îndrăgostit de soţia sa. Sentimentele erau reciproce îşi scriau zilnic! Într-o colectivitate de bărbaţi nu este chiar recomandat să-ţi etalezi slăbiciunile, sentimentele faţă de soţie ori iubită fiind considerate o vulnerabilitate, întrucât rişti să fii ironizat şi să se povestească în prezenţa ta tot felul de istorii despre reale ori presupuse infidelităţi! Dar fostului încheietor iar fi fost greu să-şi ascundă sentimentele din moment ce în orele de studiu era văzut scriind zilnic scrisori şi era mereu interpelat de poştaş pentru a-i înmâna răvaşul cotidian. Ştiind asta, Bucur a pus la cale o răzbunare diabolică! A aranjat cu elevul care mergea zilnic după corespondenţă să-i reţină scrisorile lui Bernevic. Două săptămâni poştaşul nu i-a adus nici o scrisoare! Extrem de îngrijorat, pentru că se temea să nu i se fi întâmplat ceva soţiei, la orele de studiu amorezul scria scrisori după scrisori. În timp ce Bucur, împreună cu vreo trei complici, povesteau cu voce tare istorii despre neveste infidele şi soţi încornoraţi. Nemaiputând suporta, Bernevic intervenea în discuţie: - Terminaţi, măi Bucure, cu chestii de-astea, că nu sunt toate femeile la fel! - Pe dracu, nu-s la fel! Crezi, cumva, că a ta e mai bună? Ia spune, de când nu ţi-a mai scris? Parcă îţi scria cândva în fiecare zi! Acum de când nu ţi-a mai scris? Precis şi-a găsit pe altul şi tu stai ca fraierul pe aici! Femeie tânără, frumoasă, că doar ne-ai arătat pozele, n-o fi fraieră să doarmă singură...Ori crezi că doarme cu scrisorile tale? Bernevic suferea vizibil, se frământa, se trăsese la faţă, avea cearcăne, nu mai dormea noaptea de gânduri şi grijă! Seara, în dormitor, Bucur perora iarâşi pe tema femeilor cu inimă zburdalnică, poale lungi şi minte scurtă. Până la urmă i-am cerut toţi cei din clasă lui Bucur s-o termine cu gluma, durase destul, risca ca fostul şef ori să se îmbolnăvească, ori să facă vreo prostie. A înţeles şi după amiază, la studiu, i-a pus lui Benevic în faţă toate cele 14 scrisori spunându-i: - Ia, măi fraiere, scrisorile, că nu s-a întâmplat nimic! Te iubeşte mereu, deşi nu ar trebui să te mai iubească după cum te-ai purtat cu noi când erai şef! Bernevic era un tip pedant şi foarte ordonat de felul său. Îşi lustruia exagerat cizmele, îşi aranja lucrurile cu meticulozitate. Majoritatea dintre noi ne făceam bagajele în dimineaţa zilei în care plecam în vacanţă, Bernevic şi le făcea în seara precedentă, urmând ca a doua zi să fie dedicată îngrijirii personale. Nu voia să se prezinte oricum în faţa soţiei sale! Cunoscându-i acest obicei, în seara de dinaintea plecării în vacanţa de primăvară, Bucur a adus de undeva un capac de gură de canal. Nu din ăla mare, rotund, ci din acelea mai mici, de formă ovală. Destul de greu şi ăla! După ce Bernevic a adormit, Piedone i-a desfăcut geamantanul şi i l-a strecurat înăuntru. A doua zi ni s-a dat drumul să plecăm din şcoală spre orele prânzului. Era o zi destul de călduroasă pentru vremea aceea iar ardeleanul nostru, că fostul închietor era din mijlocul Ardealului, bănănăia prin Gara de Nord luptându-se cu ditamai geamantanul, care-l trăgea într-o parte de greu ce era. Cu o mână trăgea cufărul, cu cealaltă se tot ştergea de transpiraţie cu o batistă mare, albastră. Toţi elevii din gară se distrau, ştiau ce cară fostul încheietor în valiza aia aşa grea, avusese Bucur grijă să se afle! Compătimitori şi plini de grijă îl întrebau: - Ce-ai băgat băi, ....,(spunându-i pe numele mic)...acolo de-i aşa greu? Ţi-e cald? Uite, ai transpirat tot! Nu vrei un Pepsi? Şi în sinea lor se amuzau teribil, închipuindu-şi ce mutră o să facă soţia ardeleanului când o deschide valiza şi o să vadă ce cadou i-a adus soţul său iubit tocmai de la Bucureşti! NOTĂ După terminarea şcolii Bernevic a fost repartizat în oraşul său din centrul ţării, unde a profesat ca poliţist, avansând până în funcţia de şef al poliţiei judiciare din judeţul respectiv. A rămas acelaşi tip îngrijit şi pedant, cu mai mulţi ani în urmă citind într-un ziar că era renumit în zonă pentru colecţia sa de cravate. Bucur Viorel a fost repartizat la Miliţia din Timişoara, lucrând pe linia combaterii traficului de aur şi valută. Era foarte temut de infractori, care l-au poreclit Benga (Diavolul). Având în proprietate un autoturism ARO, în ziua de 22 decembrie 1989 a primit ordin să-i scoată din oraş şi să-i transporte până la Arad pe generalii Nuţă şi Mihalea, şeful Miliţiei Române şi adjunctul său, aflaţi acolo pentru a pune capăt revoltei populare, A executat ordinul, fapt pentru care ulterior a fost învinuit de favorizarea infractorului, fiind cercetat şi judecat în stare de arest, împreună cu alţi 24 de ofiţeri de miliţie şi securitate, consideraţi vinovaţi de reprimarea mişcării din oraşul de pe Bega (Lotul Timişoara, judecat în procesul cunoscut sub acelaşi nume, început în martie 1990 şi finalizat în decembrie 1991). A fost achitat şi pus în libertate de Curtea Supremă de Justiţie.