Vinerea dinaintea sărbătorilor pascale, Vinerea Patimilor, ziua răstignirii Domnului, era dedicată, în principal, pregătirilor gospodăreşti. Se mai curăţa ce mai era de curăţat dar, ce era mai important, se făceau cozonacii. Zi de patimi şi pentru noi, copiii, care, deşi înnebuniţi de aroma cozonacilor calzi, proaspăt scoşi din cuptor, nu aveam voie să ne atingem de ei până în ziua Învierii, după ce gustam din Paştele adus în zori de la biserică de tata. În zilele de astăzi poate părea un gest de cruzime faţă de copii, dar generaţia bunicilor mei, poate ultima generaţie de ţărani autentici, umblau încă îmbrăcaţi în straie populare, făcute în casă, erau credincioşi cu adevărat şi respectau toate interdicţiile impuse de biserică. În special bunica, mamarea, cum îi spuneam noi, copii, Floarea Bâţă, născută în 1905, era habotnică în privinţa asta. În Vinerea Patimilor ţinea post negru, nu gusta nimic până după apusul soarelui. Exista credinţa că dacă ţii post negru în acea zi erai sănătos tot anul. Şi era adevărat, poate, nu mi-o amintesc pe bunica bolnavă, a muncit până în ultima zi a vieţii, o zi de octombrie a anului 1982 când, seara, după ce terminase de clădit o căpiţă de lucernă s-a aşezat în pat şi a murit!
Celorlalţi membri ai familiei nu ne impunea să ţinem post negru, dar nici nu ne răsfăţa cu cine ştie ce mâncăruri în această zi. Saramură de usturoi verde, de regulă, care se făcea tocmai bun de mâncat în perioada respectivă, începea să îngroaşe tulpina. Usturoi verde tăiat mărunt, cu apă şi sare, în care întingeam cu pâine. Unicul fel servit la masă. La pâine nu aveam restricţii, pe care de multe ori o mâncam goală, mai ales când era caldă. Rupeam câte un colcovan din margine, călcâi, cum i se spunea, şi fugeam înfulecând din el la colţ, la copii. Dar, dacă nu mă înşel, că am o vârstă şi chiar dacă am o memorie încă bună, slavă Domnului, unele amănunte s-au mai estompat, în acea zi nu mâncam pâine obişnuită ci azimă, pâine nedospită coaptă în vatră, în spuza focului, nu în cuptor. Da, asta mâncam în Vinerea Mare, saramură de usturoi verde cu azimă. Pătimeam într-un fel şi noi, pentru că mâncam saramură în aroma cozonacilor răsfiraţi pe pat, acoperiţi cu o faţă de masă să se răcească pe îndelete, să nu se încrudeze.
Nu doar saramură am mâncat în copilărie în vinerea paştelui ci în unii ani, mai ales dacă plouase în acele zile, ciorbă de melci, care împânzeau iarba după ploaie. Tot pe bază de usturoi, întrucât întingeam cu melcii scoşi din strachină într-o lingură în care se afla usturoi verde pisat, pentru a-i condimenta. Am auzit că la francezi l’escargots, melcii, sunt o delicatesă, o mâncare de mare rafinament. La noi însă era o mâncare de sărăcie, eram la câţiva ani după război, cine mai mănâncă astăzi melci? Poate doar în localurile de fiţe din capitală!
Uneori ciorba de melci era înlocuită cu cea de scoici, o zeamă albăstrie în care înotau fie scoici mai micuţe, de trei-patru centimetri lungime, pescuite din nisipul Oltului mic, fie scoicane, nişte scoici mari cât palma, aduse cu căruţa tocmai de la Dăbuleni. Venea în special o femeie sărmană, cu loitrarul căruţei plin, care striga pe uliţă: ,,Ia scoicele, scoicanele! Ia scoicele de Dăbuleni!’’ De pepeni s-au apucat mai târziu! Dar scoicanele nu prea mergeau în ciorbă, erau prea mari. Se frigeau pe grătar.
Melcii şi scoicile nu erau socotite de dulce, ci puteau fi mâncate şi în post. Meniu îmbunătăţit în Vinerea Mare, când le aveam. Delicatese, erau fructele noastre de mare, nu?
În după amiaza acelei zile, spre seară chiar, mamele ne spălau şi ne îmbrăcau frumos, cu hainele cumpărate special de Paşti. Erau două ocazii pe an când ne înnoiam. De Paşte şi de Bâlci, bâlciul anual ce se ţinea la Turnu Măgurele în august, până la Tăierea capului Sfântului Ioan Botezătorul, când era temeiul.
Îmbrăcaţi frumos, ţinând în batistă ouă roşii, mergean cu mama de mână la biserică unde aşezam cu sfială ofranda nostră, ouă roşii şi flori, pe masa mare acoperită cu o pânză pe care era pictat chipul lui Hristos, ne închinam, apoi treceam pe sub masă! Trecerea pe sub masă, pentru cei care nu ştiţi, simbolizează coborârea în mormânt iar ieşirea Învierea, Învierea tuturor credincioşilor în Hristos atunci când Domnul va veni a doua oară. Iar pânza de deasupra mesei, Sfântul Epitaf, simbolizează trupul lui Isus pe catafalc. Scoatea sa din altar reprezintă coborârea Domnului de pe cruce!
În seara acelei zile la Denie se ţinea slujba Prohodului, în timpul căreia se cântă una dintre cele mai frumoase şi emoţionante cântări bisericeşti. Are două părţi diferite, una mai frumoasă ca alta. După terminarea Prohodului popa Ghici lua Sfântul Epitaf de pe masă cu florile din el, trupul Domnului acoperit de flori, de un capăt, şi-l punea pe cap, ca şi când s-ar fi îmbrobodit, şi pornea spre uşă, urmat de cei doi ţârcovnici, Ghină Bujoreanu şi Tudor Matreşu, zis Coliviţă, care ţineau pânza de la celălalt capăt. În sunetul grav la clopotului mare, urmaţi de credincioşi, înconjurau biserica de trei ori, oprindu-se din când în când şi prohodind. Cred că acest drum simboliza îngropăciunea Domnului, s-ar putea să greşesc, nu am studii teologice, dar aşa îmi închipui. Era emoţionantă şi înălţătoare în acelaşi timp acea procesiune nocturnă, însoţită de cântări religioase, de dangătul grav al clopotului şi de mirosul îmbătător al tufelor de liliac din gardul bisericii, ce înfloreau tocmai în acel timp!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu