Moravuri şi năravuri

Pentru că astăzi corupţia este un subiect la modă, combaterea acesteia devenind subiect de maxim interes, chiar parte a strategiei privind asigurarea siguranţei naţionale, a securităţii statului, cum se spunea cândva, o să încerc să abordez şi eu acest subiect, dintr-o perspectivă mai îngustă, însă, din perspectiva existenţei acesteia în structurile în care am lucrat pe vremea miliţiei comuniste. Existau şi atunci acte de corupţie dar nu la nivel de fenomen şi nu de amploarea celor de astăzi cînd prin arestări sunt decimate uneori efectivele unor întregi structuri, iar cu puţină vreme în urmă am citit despre un ofiţer superior de poliţie, ce ocupa şi o funcţie de nivel înalt, locţiitor al şefului poliţiei capitalei, cel mai important organ de poliţie din ţară, structură subordonată cândva direct ministrului de interne, care a fost priponit pentru o şpagă de o sută de mii de euro. O sută de mii de euro! Sumă astronomică pentru un poliţist obişnuit, sumă enormă chiar şi în Statele Unite, unde poţi iniţia afaceri de succes chiar şi cu o zecime din această sumă. Nu am auzit de astfel de acte de corupţie pe vremea în care am lucrat în miliţie, când, deşi presa avea căluş la gură, în aparat se afla totul destul de repede, radio-şanţul funcţionând ireproşabil! Nu am aflat despre cazuri grave de corupţie în acei ani, cu o singură excepţie, cea a unui ofiţer de paşapoarte din Timişoara, care condiţiona eliberarea acestor acte de plata unor importante sume de bani. Dar, pe atunci, paşapoartele se aflau în structurile Departamentului Securităţii Statului, deci putem spune că exemplul nu se pune în cârca miliţiei! Corupţie exista însă destulă, dar acte minore, ca să le zic aşa, mici ciupeli. Mă refer la corupţia în rândul ofiţerilor şi subofiţerilor de miliţie, cu excepţia celor de la circulaţie, care erau stat în stat, nu la cea a altor clase de persoane, să fiu bine înţeles! În categoria micilor ciupeli intrau o friptură şi-un şpriţ ori pachetele de ţigări Kent, de cafea sau sticla de whisky, ce deveniseră un fel de monedă universală a întregii societăţi din acea vreme, prin care se rezolvau tot felul de probleme. Ăsta da, era un fenomen! Atât de răspândit încât Tribunalul Suprem emisese o decizie de îndrumare prin care Kentul şi sticla de whisky nu mai făceau obiectul material al înfracţiunilor de dare şi luare de mită sau primire de foloase necuvenite, ci erau considerate cadouri de protocol. Dar nu toţi miliţienii primeau Kentane, ci doar privilegiaţii care lucrau în structurile ce deserveau publicul, precum şi cei de la circulaţie. Cei de la economic, cei vechi, din generaţia dinozaurilor despre care am vorbit în alt articol, obişnuiau să poarte nişte genţi din alea burduhănoase, precum perceptorii de pe timpuri. E drept, aveau nevoie de ele pentru documentele ridicate pentru verificări, dar le mai foloseau uneori pentru a căra şi alceva. O pungă de fructe, un cotlet, o sticloanţă... Judiciariştii le numeau, la mişto, p.p.c.-uri (pepeceuri), adică „poate pică ceva!” Noi, cei tineri, care nu ne nărăvisem încă la rele, purtam nişte mape din alea gen plic, prilej pentru Tudor Jean de a mă ironiza, lovind indirect în ceilalţi, cînd veneam de pe teren, strigând tare în holul de la intrare: “Băi, Iancule, tu de ce nu-ţi cumperi, băi, pepeceu?” Nu c-aş fi fost mai breaz, mai beam şi eu un şpriţ ori mâncam o friptură pe spezele altora, dar nevoile mele erau mai mici, n- aveam familie şi nu-mi cerea nimeni socoteală că vin cu mâna goală acasă! Un coleg din Miliţia judeţeană, promovat şef de serviciu la Dolj de la un alt judeţ, povestea cu mult haz nişte întâmplări din primul său an de activitate, după terminarea şcolii de ofiţeri. Fusese repartizat la Biroul economic din oraşul reşedinţă de judeţ şi dat pe lângă un maior care să-l iniţieze în activitatea practică, pe lângă un mentor, cum se numeşte astăzi cel căruia i se dă în grijă un proaspăt absolvent. De câte ori lua salariul, maiorul alegea din teancul de bancnote o hârtie de o sută, mai nouă, mai puţin uzată, şi-i spunea locotenentului, înainte să o pună în portofel: - Vezi suta asta, puiule? Din ea o să mâncăm şi o să bem până la salariul următor! Pe atunci hârtia de o sută de lei era cea mai mare bancnotă în uz şi avea o putere de cumpărare destul de mare. O masă la Sala Maură din complexul Minerva, cel mai luxos restaurant din Craiova acelor ani, în care consumai o tărie la început, adică o sută de votcă, coniac, rom ori alte asemenea, o cremă de legume ori o ciorbă, o friptură cu garnitură şi salată, o cafea şi o sticlă de vin la trei sferturi, cu apa minerală aferentă, te costa sub o sută de lei. Bineînţeles, dacă băuturile erau din cele obişnuite şi nu un coniac Napoleon sau Hennessy ori alte mărci de top! - Păi cum, tovarăşe maior? a întrebat locotenentul. - Las’ c-o să vezi tu! Cu prima ocazie când au ajuns să servească masa la un restaurant, la sfârşit, când să achite nota de plată, maiorul a scos imaculata hârtie de o sută şi a vrut s-o înmâneze ospătarului. Acesta, care-l cunoştea pe maior şi ştia cine este, văzând hârtia de o sută, reacţiona cam aşa: - Aaa, dar n-avem să vă dăm restul, tovarăşe maior! Lăsaţi că mai treceţi dumneavoastră pe aici, şi achitaţi atunci! Şi maiorul o lăsa pe altădată! La paştele cailor, mai exact! Şi azi aşa, mâine aşa, într-o zi tânărul locotenent pleacă pe teren cu un alt coleg, mai tânăr decât maiorul dar avînd totuşi câţiva ani vechime, un locotenent major cu nume de pasăre, să-i zicem Ciocârlan! Înainte de a se duce ei la treaba la care plecaseră, Ciocârlan îi zice: - Băi, Ioane, ia să trecem noi pe la Gorjul să mâncăm ceva, că cine ştie când terminăm acolo şi n-o să mai avem timp de masă! Zis şi făcut! Ajung ei la Gorjul, se duc în biroul şefului de unitate, şi Ciocârlan comandă: - Pompilică, ia să ne faci tată o gustare, că plecăm la o treabă şi nu ştiu dacă o să avem timp să mai mâncăm. Ai grijă ce pui acolo şi cum tai salamul ăla de Sibiu, taie-l mai cu milă, nu cum aveţi voi obiceiul de tăiaţi feliile alea aşa de subţiri de vezi Craiova prin ele! Şi până faci gustarea, trimite-ne şi două sute de whisky, să nu ne plictisim! Pompilică se execută, ofiţerii servesc gustărica, băuturica, după care Ciocârlan îşi ia mapa, şi-i zice locotenentului: - Hai, Ioane, ia-ţi mapa şi hai să mergem! - Păi cum, face locotenentul, plecăm aşa? - Dar cum? - Păi nu-l aşteptăm pe Pompilică să-i dăm o sută şi pe urmă....... explică locotenentul schema maiorului! - Ce vorbeşti, bă!, face Ciocârlan. Să-i dăm o sută? Şi dac-o ia? Răspunzi tu? Eu, ca tânăr locotenent, n-am cunoscut schema maiorului pomenit de şeful serviciului amintit. Mentorul meu, tot un maior, la nota de plată îi spunea direct şefului de local: - Negustorule, am mâncat şi-am băut din perisabilităţile localului, să fie clar! Să profităm şi noi, nu doar voi! Dar fii atent, negustorule! Azi te beau, mâine te iau!, preciza el, atrăgându-i atenţia să nu se întindă, să nu creadă că dacă a băut un şpriţ la el în unitate, o să-l ierte dacă va constata încălcări ale legii! Pentru a înţelege mai bine, o să explic cum era cu perisabilităţile. În vremurile acelea, în care tot fondul de marfă aparţinea statului şi era dat doar spre administrare unităţilor comerciale, la anumite produse se acordau scăzâminte, calculate la o anumită perioadă de timp. De exemplu, un baton de salam de un kilogram, păstrat o lună în magazie, dacă-l cântăreai la sfârşitul perioadei nu mai avea un kilogram ci doar 800 de grame, să zicem, pentru că se usca, pierdea apa. Produsele respective şi scăzămintele lor erau stabilite în mod unitar, prin anumite normative şi se numeau perisabilităţi. În realitate, de multe ori produsele stăteau în magazii perioade mai mici decât cele prevăzute în normative, rezultând astfel anumite plusuri. Gestionarii pricepuţi îşi calculau aceste diferenţe şi le retrăgeau din timp, realizând câştiguri, fără ca la inventare să iasă lipsă în gestiune. La asta făcea referire maiorul, când spunea că mănâncă şi bea din perisabilităţi! El nu-şi reprezenta acest fapt ca un act de corupţie, nu mânca şi nu bea din buzunarul negustorului, şi de aceea avea tăria morală să fie obiectiv şi imparţial în cazul în care, la un eventual control, ar fi constatat încălcări ale legii. O întâmplare amuzantă în legătură cu maiorul meu, deşi e puţin pe lângă subiect. La un control economic, efectuat la unitatea 48 a ICS Alimentara, de pe Calea Bucureşti, de peste drum de fosta Fabrică de pâine, unde constatasem nişte abateri de natură contravenţională, nu ştiu cu ce l-a supărat gestionarul, unul Ghiţă, poreclit Porcul! Dar l-a supărat rău! Enervat, maiorul, i-a ordonat să scoată tot ce are în buzunare şi să le pună pe birou. Printre mărunţişuri, şi o serie de bancnote. - Numără banii, mi-a ordonat mie! M-am executat, după care i-am raportat; - Opt sute de lei! - Taie-i chitanţe de opt sute de lei! Am scos chitanţierelel şi am ales chitanţe care, însumate, să acopere suma de opt sute de lei. Înainte să le rup însă, trebuia să trec pe verso-ul chitanţelor actul normativ încălcat, articolele şi literele în care erau prevăzute contravenţiile. Am calculat: dosire de mărfuri, face atât, vânzare preferenţială atât, şi ce încălcări ale Legii comerţului mai constatasem noi pe acolo. Amenzile prevăzute nu însumau însă decât vreo cinci sute de lei. Dar maiorul îmi ordonase să-i tai chitanţe pentru toţi cei opt sute de lei! - Păi, la ce să-l încadrez, tovarăşe maior, i-am cerut eu să mă lumineze, că amenzile pentru faptele constatate nu fac decât cinci sute de lei? - Încadrează-l la „lipsă de noroc”, dă-l în pizda mă-sii!