Cizmele lui Viloiu

Uniformele ofiţerilor de miliţie, ca şi ale celor de la armată, de altfel, spre deosebire de cele ale poliţiştilor (cele care se purtau pe timpul cât am fost activ, vrea să spun), erau confecţionate din materiale de calitate! Din camgarn, o stofă de calitate superioră din lână fină, ori din păr de cămilă, cele de iarnă, şi din fresco, un fel de tergal subţire, cele de vară! Aveau două perechi de pantaloni. Un pantalon larg, la care se purtau pantofi din piele, cu talpă de talpă, adică din piele groasă, specială, în anotimpurile răcoroase, ori pantofi mai uşori, cu feţe perforate şi talpă tot din talpă, vara. Comozi şi în care piciorul nu-ţi transpira, nu ca cei din înlocuitori sintetici de piele. Celălalt pantalon, bufant, se purta cu cizmă, o încălţăminte durabilă, pentru condiţii climatice mai nefavorabile, dar mai incomodă decât pantoful. Ţinuta cu cizmă se purta atunci când se efectua serviciul de zi pe unitate (nu cunosc raţiunea, dar aşa era prevăzut în regulamentele militare, cel de gardă şi garnizoană, cred) şi la activităţile de pregătire militară. În şcoala militară purtam tot timpul cizmă, cu excepţia orelor de învoire, când mergeam în oraş cu pantalon larg şi pantof. Cizmele din şcoală erau din bizon, o piele de vită ori bivoliţă mai groasă, în vreme ce cizmele ofiţereşti erau din box, o piele de viţel mai fină, numite aşa după numele unui creator londonez de încălţăminte, Joseph Box. Pe lângă faptul că erau mai fine, cele din box aveau şi un luciu caracteristic, mai durabil şi mai uşor de întreţinut. Cizmele din şcoală erau mai groase din necesităţi obiective, să le spun aşa. Zilnic, după masa de dimineaţă, servită la ora şapte, ne adunam pe platou, în formaţie de batalioane, companii şi plutoane unde, timp de 20 de minute, între 7,30 şi 7,50, executam pas de defilare în sunetele fanfarei, cu stângul pe tobă! Pas de defilare adevărat, nu ca pasul NATO de acum care e doar un fel de plimbare în cadenţă, cu braţul în faţă şi pumnul strâns. Pasul nostru de defilare era pasul prusac, cunoscut şi sub denumirea de pas de gâscă, caracterizat prin înălţarea piciorului întins în faţă, cu vârful, de asemenea întins, la o înălţime de 30 - 40 centimetri, după care piciorul era coborât, talpa încordată lovind puternic în betonul platoului. Şi azi am în minte răpăitul acela cadenţat. Zilnic deci, 20 de minute de pas de defilare, pentru a nu ne pierde antrenamentul, după care ne îndreptam spre sălile de curs, în bubuitul alămurilor. În afara celor 20 de minute, uneori înghiţeam şi câte o porţie suplimentară, comandantul nostru de companie, locotenentul major Florin Manole, obişnuind ca, atunci când îl nemulţumeam cu ceva, în pauza de 90 de minute de după masa de prânz să ne scoată pe platou, echipaţi în ţinută de instrucţie completă, inclusiv pistolul mitralieră şi raniţa în spate, unde executam cu osârdie pasul de defilare, fără fanfară de această dată. Ba de câteva ori şi după ora stingerii, atunci când unii dintre noi l-au supărat mai tare. După ultima sesiune de examene din anul trei, deci de pe la sfârşitul lui iulie şi până în ajunul datei de 21 august 1979, data înălţării în grad a promoţiei noastre, timp de şapte ore pe zi, de la 8 la 13 şi de la 17 la 19, zilnic, cu excepţia după amiezelor de sâmbătă şi a duminicilor, când eram învoiţi, am executat pas de defilare, cu pauze de 10 minute la două ore, după tipicul orelor de curs. Întrucât fanfara nu putea cânta continuu, le-ar fi ieşit ochii din cap suflând atâta în alămurile alea, se oprea din când în când. Cu excepţia celui de la toba mare, care continua să bată ritmul ăla! Bum! Bum! Bum, bum, bum! Stângul pe tobă! Stâng! Stâng! Stâng, drept, stângul! Stâng! Stâng! Stâng, drept, stângul! Şi tot aşa! Bubuiturile ni se înfigeau în creier, sudoarea ne curgea de sub bonetă pe frunte şi de acolo în ochi, piciorele ne fierbeau în cizme! Singurul avantaj, dacă-l puteam numi avantaj, era că ne bronzasem mai ceva ca pe litoral căci, dată fiind vremea caniculară de august, ni se permitea să ne scoatem bluzele, bătând infernalul pas de defilare dezbrăcaţi până la brâu, doar în pantalon bufant şi cizmă! Parcă eram în filmul ăla, Colina, dacă vi-l mai amintiţi! Datorită folosirii intense a acestui element de echipament, în şcoală funcţiona un atelier de cizmărie destul de generos încadrat cu personal. Tot timpul atelierul era aglomerat cu elevi, veniţi să-şi înlocuiască blacheurile, tocite de frecarea intensă a tocurilor de asfaltul platoului. Era musai, pentru că la inspecţia de dimineaţă comandanţii de companie, ba uneori şi cei de batalion, Gafiţa îndeosebi, ne verificau călcâiele şi vai de cel care avea blacheurile tocite, ori, şi mai rău, tocul cizmei! Ei, dar şcoala a trecut şi acum eram ofiţer la Poliţia municipiului Craiova. Cum am mai amintit, în ultima zi de vineri, de regulă, aveam convocarea de pregătire militară, la care participau tot personalul militar al subunităţii şi, bineînţeles, cei cu funcţii de comandă. Conform normativelor, funcţia de şef al Poliţiei municipiului Craiova, municipiu de grad unu, era asimilată funcţiei de comandant de regiment. Asta ca o paranteză, pentru cei din armată care, eventual, citesc aceste amintiri! Convocarea începea de regulă, cu expunerea unei teme cu specific militar, în sala de şedinţe, după care ne deplasam în poligonul de la Podari, din spatele Abatorului, cel mai adesea, ori în poligonul de la Balta Verde, în funcţie de şedinţele de tragere ce urmau a fi executate. Deşi ni se punea la dispoziţie autobuzul inspectoratului, majoritatea preferam să ne deplasăm pe cont propriu la poligon, o să vedeţi mai încolo de ce. Pe cont propriu, adică înghesuiţi în maşinile colegilor care aveau autoturisme proprietate prsonală! În poligon, după ce ajungeam toţi, ne adunam pe formaţiuni, în ordinea de bătaie, şi avea loc revista de front. Dacă uniforma e în regulă, dacă suntem tunşi, aranjaţi, etcetera! După revista de front începea şedinţa de tragere, pe linia de aşteptare aliniindu-se mai întâi cei care fuseseră în serviciul de zi ori în turele de noapte, după care urmau cei ce aveau probleme presante la serviciu, apoi grosul. Era o activitate relaxantă, întrucât până ne venea rândul sâ mergem pe linia de aşteptare, stăteam grupuri, grupuri la poveşti şi bancuri. După ce ne venea rândul şi executam şedinţa de tragere plecam din poligon, la serviciu chipurile, dar, ştiind că şefii nu puteau părăsi locaţia până nu se epuizau seriile, ne înfundam la Paul, unul din fraţii Piorescu, sau la Aurel, responsabilii unor restaurante mai dichisite din Podari, ori la unităţile de alimentaţie publică din Parcul Poporului, cum se numea pe atunci, la Debarcader, Ciobănaşul, Castelul Fermecat, Romantica, la mici şi bere. Nu stăteam mult, trebuia să le facem loc şi celor care veneau din urmă, dar era foarte plăcut, în special primăvara, când, sătui de peisajul hibernal urban, vedeam, la marginea oraşului, natura trezindu-se iarăşi la viaţă. Aşa cum am amintit la începutul articolului, la pregătirea militară şi şedinţele de tragere trebuia să participăm în ţinută militară, cu pantalon bufant, cizmă şi centură cu diagonală. Zilele din şcoală fiind rămase departe în urmă, ne dezobişnuisem de portul cizmelor şi al uniformei, în general, mai ales noi, cei de la formaţiunile informativ-operative, a căror ţinută de serviciu erau hainele civile. Dar ne conformam, ce era să facem. Cu excepţia lui Daniel Viloiu, un ofiţer mai vechi ca noi, cei din ultimele promoţii. Era deja căpitan, avusese funcţie de conducere, şef la evidenţa populaţiei. Dar nu-i plăceau constrângerile, nu-i plăcea s-o ia-n bot pentru alţii, aşa că, deşi era un foarte bun profesionist, renunţase la funcţii şi era simplu lucrător de cercetare penală Ei, şi Viloiu nu venea niciodată la astfel de activităţi încălţat în cizme. Venea în uniformă, dar cu pantalon larg şi încălţat în pantofi, Aşa că, invariabil, revistele de front dinaintea începerii şedinţei de tragere aveau incluse momentul Viloiu. Momentul în care Viloiu era scos în faţa formaţiei şi bălăcărit de şeful Poliţiei pentru că nu avea ţinuta regulamentară! Viloiu suporta cu stoicism critica, privind absent în zare, pe deasupra capetelor noastre, a celor aliniaţi în formaţie! După una din şedinţe, nimerindu-ne împreună la trataţia tradiţională cu mici şi bere pe terasa Debarcaderului, l-am întrebat: - Daniele, nu te supăra că te întreb! Iar ai venit fără cizme, nu te-ai săturat să fii mereu scos în faţa formaţiei şi să te facă şeful în fel şi chip? La care Daniel Viloiu, surâzând pişicher, aşa, îmi răspunde: - E mai uşor să suport cinci minute de critică decât cinci ore de cizmă!