Pâinea, cu sudoarea frunţii

Utilajul agricol din acest videoclip este o batoză, o maşină de treierat care servea la desfacerea boabelor de grâu din spice şi separarea acestora de paie şi pleavă. Pentru a înţelege mai bine ce era şi la ce servea aces utilaj, sunt necesare câteva lămuriri despre viaţa şi munca liţenilor din anii copilăriei mele! În acea perioadă a anilor ’50 - ’60, viaţa liţenilor nu era deloc uşoară. Majoritatea lucrau în sat, pe pământurile proprii sau, cei care aveau pământ mai puţin ori n-aveau de loc, la Fermă ori luau pământ în parte de la cei care aveau mai mult. În parte, adică luau terenul, îl arau, îl însămânţau, efectuau lucrările de întreţinere iar după ce adunau recolta cedau o parte din ea, după cum era învoiala, proprietarului terenului. O parte din trei, de regulă, o treime din recoltă. Ca un fel de chirie! Ei, dar până la recoltă era destul de muncă! Nu erau utilaje agricole, cu mici excepţii, oamenii folosind ca ajutor, în afara braţelor proprii, câte o pereche de boi. Inventarul agricol consta în plugul de fier, uneori chiar de lemn, rotilele pe care se sprijinea plugul, grapa cu colţi de fier, prăşitoarea(rariţa) şi uneltele aflate în fiecare gospodărie: sape, seceri, furci, etc. La cei mai avuţi se găsea şi câte o secerătoare, utilaj cu tracţiune animală folosit la seceratul grâului, iar la cei foarte avuţi, precum boierul Vlădescu, câte o batoză. Rare de tot, trei sau patru în tot satul. Locul care trebuia însămânţat se ara şi semăna toamna, pentru grâu sau primăvara devreme, cum se usca cât de cât pământul, pentru porumb, semănatul acestuia efectuîndu-se la sfîrşitul lui aprilie, începutul lui mai. Aratul se efectua de către bărbaţi, trebuia să ai putere nu glumă pentru că nu trebuia doar să mâni boii şi să ţii direcţia ci să şi apeşi cu nădejde pe coarnele plugului pentru a trage brazda cît mai adâncă. Băieţii familiei, cum se măreau cât de cât erau luaţi să mâne boii, să-i ţină de căpăstru pentru a trage brazda dreaptă şi pentru a-i împiedica să o ia în lături după smocurile de iarbă. În acelaşi scop, boilor li se punea pe bot un coş special, împletit din sârmă, pentru a-i împiedica să mănânce, uneori, la praşilă, chiar porumbul rasărit. Mânatul boilor la plug de către flăcăiandri este redat cu mult umor de către solistul Gheorghe Roşoga în cântecul autobiografic, cred, „Gheorghe, Gheorghe”! Semănatul se efectua manual, nu existau semănători. Boabele de grâu se ţineau în poală, într-un şorţ, de unde bărbatul lua câte o mână, pe care o arunca răsfirat, cu dichis, mai întâi într-o parte, apoi, altă mână, în partea cealaltă! Până termina tot locul! Porumbul se semăna tot cu mâna, punînd câte trei patru boabe din loc în loc pe brazdă, în urma plugului, ori, ceva mai târziu, punând boabele în nişte găuri create cu ajutorul unui par ascuţit. Pe la începutul lunii iulie, pe crăpătul ăla de căldură, luna lui Cuptor, cum i se spune în popor, începea secerişul grâului. Efectuat manual de majoritatea liţenilor, în special de femei şi copiii mai măricei. Cu secera, un instrument cu lama curbată şi zimţată care, în prealabil trebuia zimţuită, ascuţită, de fierarii satului. Cu mîna stângă se apuca un mănunchi de spice, câte încăpeau în mână, apoi cu secera ţinută în dreapta zmuceai spre tine, retezând spicele. Lăsai mănunchiul tăiat jos, apoi apucai altul cu stânga, zmuceai şi tăiai cu dreapta, şi tot aşa. Până ajungeai la capul locului. Aplecat de spate, cu capul în jos! Miriştea, cotoarele spicelor tăiate cu secera, îţi zgâria pulpele picioarelor la sânge, trecând uneori şi prin ciorapii groşi de bumbac, zişi mercerizaţi, purtaţi de femei, cu toată căldura. Ba, uneori, ţi se încolăceau pe picioare rugi de mure, care, dacă trăgeai de ei, îţi lăsau pe gambă o urmă usturătoare până la lacrimi. Alteori, în mănunchiul de spice pe care-l apucai cu stânga nimerea câte o tulpină de pălămidă care-ţi umplea mintenaş palma de ţepi mici şi ascuţiţi, pe care, oricât te-ai fi chinuit să-i scoţi, tot mai rămâneau câţiva să-ţi amintească ceva vreme ghinionul. Realizaţi cât de mare li se părea secerătorilor locul ăla? Bărbaţii veneau în spate şi strângeau spicele în snopi, legate cu mănunchiuri de grâu smuls întreg din pământ şi răsucit. Această muncă era făcută de bărbaţi pentru că îţi trebuia forţă când legai snopul, apăsai cu genunchiul pe el şi strângeai bine, să nu se desfacă mai apoi, când încărcai snopii în car ori îi descărcai la arie. Snopii legaţi, erau adunaţi şi clădiţi apoi într-un fel de căpiţe, clădite cu dichis, într-un fel anume, numite măgari. Un măgar era constituit din opt snopi de grâu. Cred că forma asta specifică servea cumva şi la evaluarea recoltei, numărând măgarii de pe un pogon presupuneai cam câte bănicioare de grâu o să bagi în magazie. În familiile în care erau mai mulţi bărbaţi erau folosiţi şi aceştia la secerat, însă mai puţin cu secera ci cu coasa, trăgeau grâul cu coasa, care avea ataşaţi nişte colţi din fier, lungi şi îndoiţi, care adunau grâul într-o parte. Era mai spornic cu coasa, decât cu secera. Dar şi mai bine era de cei care aveau secerători. Trase de boi, acestea aveau o masă pe care cădea grâul retezat de cuţitoaiele aflate în partea anterioară a masei, ca la o combină. Grâul era adus la masă de patru braţe lungi, care se roteau ca nişte aripi. Al patrulea braţ, când îi venea rândul, rotindu-se, avea totodată şi o mişcare de aplecare, în timpul căreia mătura în spate spicele de grâu adunate pe masă. În spatele secerătoarei trebuiau efectuate aceleaşi operaţii, strâns şi legat grâul în snopi, dar utilajul făcea treaba mai uşor şi mai repede, inlocuind munca manuală a secerătorilor şi mergând mai rapid, pe un front mai larg, de doi-trei metri, cât al câtorva oameni odată. Se muncea în draci, grâul trebuind recoltat cât mai repede, să nu se scuture boabele din spicele răscoapte. Ba mai puteau veni şi niscaiva ploi, ceea ce ar fi fost şi mai rău, poate, spicele ude şi neadunate la timp, putând mucegăi! Din aceste motive şi dat fiind, în multe cazuri, distanţa mare de acasă până la loturile cultivate cu grâu, multe familii nu mai plecau seara acasă ci dormeau în câmp până la terminarea secerişului. Liţa avea o moşie întinsă, adică suprafaţa totală a terenurilor deţinute de liţeni era mare, loturile mai îndepărtate aflându-se la circa douăzeci de kilometri de vatra satului. Cele din valea Totiţelor, din apropierea satului Putineiu, de exemplu. În condiţiile în care deplasarea în câmp se făcea cu carul cu boi, care aveau un mers lent, la pas, neputând alerga precum caii, era greu să vii seara acasă iar a doua zi, în zori, să fii în capul locului pentru a intra în lan. La seceriş fiind angrenaţi toţi membrii familiei, datorită necesităţii strângerii urgente a recoltei de grâu, cum am arătat mai sus, copiii familiei erau şi ei luaţi la câmp, neavând cu cine rămâne acasă. Îmi amintesc şi acum cum eram luat în braţe din pat de bunicul meu, bâtu, cum îi plâcea să-i spun, şi dus aşa, în stare de semitrezie, în car, unde mi se pregătise un culcuş în care să-mi continui somnul până ajungeam la câmp. Lotul nostru nu era aşa departe de sat, era pe Gorgan, o movilă aflată deasupra căii ferate, spre şoseaua Ruşului, cum i se zicea pe atunci drumului judeţean Turnu Măgurele-Roşiori de Vede. Fac o paranteză şi vă destăinui că în primele clase de şcoală citisem Desculţ, romanul lui Zaharia Stancu, născut aici aproape, în Salcia. L-am şi văzut în carne şi oase pe scriitor, în curtea şcolii de la Fermă. Eram în clasa întâia, iar în primăvara anului 1961 fusesră alegeri pentru Marea Adunare Naţională, cum se numea atunci forul legiuitor, Parlamentul de astăzi. Zaharia Stancu, om al locurilor, lucrase în tinereţe şi ca ziarist la un ziar din Turnu, capitală de judeţ în vremea aia, fusese desemnat candidat al locuitorilor din circumscripţia electorală a zonei, şi venise să se întâlnească cu alegătorii, la acea şcoală, ca şi în aceşti ani, funcţionând o secţie de votare. Peste vreo doi trei ani, când începusem să merg la biblioteca satului, descoperindu-i cărţile, le-am citit. Desculţ, Să nu uiţi Darie, Ce mult te-am iubit, Pădurea nebună...Satul teleormănean descris în cărţile lui mi s-a părut însă un sat străin, livresc, nu mă regăseam în el. Peste alţi câţiva ani însă, descoperindu-l pe Marin Preda, am avut plăcuta surpriză să regăsesc Liţa în scrierile domniei sale. Bătătura lui Moromete mi se părea bătătura casei noastre, iar secerişul descris în primul volum al Moromeţilor era secerişul la care participasem în anii copilăriei mele. Parcă mi-e şi teamă ca aşternerea amintirilor mele în aceste pagini, să nu pară un plagiat din Marin Preda. Ca şi în acele pagini, îmi amintesc şirul de care care se scurgea pe Linia Viilor spre Canton, unde era atunci bariera căii ferate. Peste câţiva ani. când s-a făcut comasarea terenurilor iar pământul liţenilor a fost înghiţit de fermă, Gospodăria Agricolă de Stat, cum se numea mai nou, drumul spre câmp şi bariera s-au mutat mai spre nord, spre Segarcea, pe Drumul Hoţilor. Spuneam că imi aminteam şirul ăla nesfârşit de care, ce se scurgeau spre câmp, pornite de pe la ora trei dimineaţa, de cum răsărea Raliţa, ori Cloţa cu pui, nu mai ştiu exact care, constelaţii după care bunicul meu măsura trecerea timpului. (Vara dormeam afară, în pat cu bunicul meu, care, mare fumător, se trezea mereu să-i mai tragă o Naţională! „A răsărit Cloţa (sau Raliţa) - îl auzeam spunându-i bunicii - e timpul să ne sculăm să plecăm la câmp!”). Eu dormitam în fundul carului, când aţipeam, când mă trezeam, zgâlţâit de hurducăturile roţilor prin şleauri. Îmi amintesc că în spatele nostru era cel al unei femei poreclită Ţurca, care, fiind mai sărmană din cauza văduviei, nu avea boi la car ci două vaci tinere, două juninci mai zglobii decât boii, ce tot o luau la fugă, încercând să ne depăsească. La câmp, unde cei mari intrau în lan la seceră, copii erau lăsaţi la car, în capul locului, unde li se făcea umbră cu rogojini întinse pe lemnele carului. Copiilor ne plăcea, era o schimbare faţă de locurile unde ne jucam de obicei. Din lan se înălţau spre înalturi ciocârlii, cântând aiuritor de frumos, prepeliţe şi potârnichi se zburătăceau razant pe deasupra spicelor, prin ierburi se auzeau îngânându-se pitpalaci, iar, din când în când, câte un urecheat o zbughea în salturi, deplasându-se în zig-zag, în râsetele, hăuiturile şi fluierăturile secerătorilor! „I+al! I+al! I+al! Prinde+l! Prinde+l!” - se auzea din toate părţile! De multe ori câte un părinte venea la car aducându-le copiilor câte un pui de iepure, puişori de prepeliţe ori ouţe mici, pestriţe, din vizuini şi cuiburi descoperite printre spicele de grâu. După terminarea secerişului liţenii se retrăgeau în sat, lăsând în urmă miriştile acoperite de miile de măgari. Acasă, gospodarii scoteau loitrele de la car, desfăceau şi lungeau inima carului, înlocuiau loitrele de toată ziua cu nişte loitre speciale, asemănătoare unor scări mai late, mai lungi de tei patru-ori decât cele obişnuite. În carul astfel modificat, intrau mult mai mulţi snopi decât într-unul obişnuit. O săptămână-două, nu-mi dau exact seama cât pentru că în copilărie timpul are alte dimensiuni, zeci de astfel de care lungi se scurgeau dinspre câmp spre sat, traversau satul şi coborau în vale, mergând spre arie. Când treceau pe uliţele satului, copiii mai drăcoşi se agăţau în spatele carelor, de parcă săracii boi n-ar fi avut suficientă greutate de tras, în timp ce alţi copii, de pe margine, fetele în special, strigau, ritmic: - Dă cu biciul di’napoi / Că s-atârnă maimuţoi! Aria, cum se numea locul în care se treierau snopii de grâu, era undeva în dreptul părţii de sat dintre Fermă şi Rusca Înfundată, aproape de malul Oltului mic, pentru a avea apa aproape, în cazul unui incendiu, Doamne fereşte! Dacă vă uitaţi atent pe Google Maps la imaginea Liţei din satelit şi o măriţi, o să vedeţi că pe vale, în lunca Oltului, în stânga drumului ce merge de la trecerea de peste dig (către podul de peste Sâi) spre Rusca Înfundată din Satul Nou, se văd urmele unei văi. Peste această vale seacă, ce se cunoştea destul de bine în vremurile despre care vă povestesc, se afla aria de treierat. Arăturile adânci, cu tractoare puternice, au nivelat de-a lungul anilor această vale. Presupun că în vechime această vale a fost a fost albia veche a Oltului mic, satul de la duzi fiind aşezat pe malul apei, ca majoritatea satelor întemeiate de românii de demult! Ajunse în vale, la arie, carele erau descărcate, snopii fiind clădiţi în stoguri mari, asemănătoare şirelor de paie ce se aflau prin fundul curţilor copilăriei noaste, a celor care vi le mai amintiţi. Pentru treierat, care era o treabă importantă şi grea, ce nu putea fi dusă la capăt doar de membrii familiei, oamenii se organizau în cete. Cetele se constituiau, de regulă pe principii de vecinătate, dar şi de rudenie, pe neamuri. De aceea, stogurile de snopi se aliniau pe cete, unele după altele în şiruri paralele, cu spaţii largi între ele încât să poată fi manevrate carele cu boi, reproducând cumva, la scară mai mică, satul cu casele şi uliţele lui. La arie, în timp ce se clădeau stogurile cu snopi aduşi continuu din camp, soseau şi greoaiele batoze, trase fiecare de câte trei-patru perechi de boi, îndemnaţi cu lovituri de bici şi strigăte puternice de pe margini. Acestea erau aşezate într-o margine a ariei, la suficientă distanţă unele de altele, pentru ca oamenii şi carele cu boi care circulau continuu de la stoguri spre batoze, să nu se încurce unii pe alţii. Odată cu batozele erau aduse şi vapoarele, cele care asigurau funcţionarea batozelor, care nu aveau motoare proprii precum combinele de mai târziu. Li se spunea vapoare de la faptul că funcţionau pe baza vaporilor de apă. Erau ca nişte cilindri lungi, negri, pe roţi, având pe o latură, in capăt, o roată mare, volantul. Semănau cu nişte locomotive mai mici, din alea de erau odată, cele cu cărbuni, nu Diesel-urile de mai târziu. De altfel aveau acelaşi principiu de funcţionare.

Vaporul, locomobila, cum i se mai spunea prin alte părţi, era alimentat cu paie, afate din belşug pe arie, care, arzând, încălzeau apa dintr-un cazan, producând abur sub presiune a cărui forţă punea în mişcare volantul, care începea să se învârtească. Mişcarea de rotaţie a volantului se transmitea printr-o curea, lată de 15-20 de centrimetri, la batoza aflată la vreo 20 de metri distanţă. Cureaua de transmisie se mişca cu viteză, fiind foarte periculoasă dacă nu aveai grijă să te fereşti din preajma ei. Vă recomand să revedeţi filmul românesc Pădureanca, inspirat din nuvela lui Slavici, unde este o scenă în care fiul nelegitim al lui Busuioc, unul din personajele principale, este prins de cureaua batozei, tras spre volant, aruncat şi strivit, găsindu-şi moartea. Un vecin din generaţia bunicului meu, Florea ale Muţulică (Văleanu), avea trei degete lipsă la mâna stângă, palma sa, care mai avea doar degetul mare şi cel mic, părând un fel de cleşte. În copilăria sa, unchiu Florea Muţulică atinsese cureaua de transmisie a batozei, care-I retezase instantaneu cele trei degete!

Măruntaiele batozei în funcţiune generau un vuiet specific, destul de puternic, Urletul celor trei-patru batoze de pe arie, ce funcţionau concomitent, se auzea din depărtare. Carul încărcat cu snopi din stog, trăgea lângă batoză, într-o latură, de unde snopii erau luaţi în furcă unul câte unul şi înălţaţi în sus, spre coşul batozei. Sus, pe batoză, se aflau doi oameni. Unul prindea snopul, întins spre el cu furca, îl lua şi i-l dădea celuilalt, care-l desfăcea din legătură,î-l răsfira şi-i dădea drumul pe coş, spre măruntaiele batozei. Apoi alt snop, şi altul şi tot aşa până se golea carul, care pleca, fiind imediat înlocuit de altul, care aştepta la rând. La capătul din faţă al batozei, într-un jgheab din lemn, din cele folosite la culesul viilor (lin, cum i se spune în Oltenia), curgea grâul auriu pe patru orificii pătrate. Îmi plăcea să mă bag în jgheab şi să mă joc acolo, să fac baie în grâu precum vrăbiile în praful uliţei.

La capătul celălalt al batozei, la curul batozei, cum i se spunea, curgeau paiele şi pleava. În videoclipul care mi-a prilejuit aceste amintiri, batoza are ataşată o presă de balotat paiele. La noi nu se pomenea aşa ceva. Paiele curgeau direct jos, pe pământ, împinse de patru piese asemănătoare unor scânduri late, care se mişcau în sus şi în jos, nu toate odată ci în timpi diferiţi, precum pistoanele în cilindrii unui motor cu ardere internă. Piesele alea care împingeau paiele se numeau caii batozei şi zău că semănau cu nişte cai care, înhămaţi la căruţă, îşi aruncau în galop capetele în sus şi-n jos. La curul batozei erau câteva femei care, cu cârpele pe ochi din cauza prafului intrau sub batoză şi trăgeau paiele cu furcile, să nu se îngrămădească în sus, să înfunde batoza. Un bărbat cu o pereche de boi, legaţi între ei cu o funie lungă, se apropia de batoză, trecea funia prin dosul grămezii de paie trase femei de sub batoză, şi, mânând boii, ducea furcoiul ceva mai departe unde se strângeau paiele. Nouă copiilor ne plăcea să intrăm în fugă în prăfăraia aia din spatele batozei, de unde eram alungaţi cu chiote şi firuieli de către femeile ce munceau acolo. Fugeam râzând, şi peste puţin timp iar eram acolo. Era aşa prăfăraie acolo încăt, de multe ori, vara, când eu şi fratele meu veneam seara de la joacă, plini de praf, iar mama ne spăla pentru a mânca şi a ne băga în pat, la culcare, se mira, spunând: „Pe unde-o-ţi fi umblat, mamă, că parc-aţi fi fost la curu’ batozei.” Ce ne mai plăcea nouă era că la arie era şi o prăvălie, o baracă din scânduri, de unde puteam cumpăra bomboane, rahat şi sirop nu pe bani, ci pe poala cu grâu pe care-l luam fără restricţii din jgheabul batozei. Când băga la coş ceata noastră, bineînţeles. Deşi munceau din greu, toată lumea era veselă, mai ales atunci când recolta era bogată, şi nu se uitau la câteva poale de grâu, acolo! După ce terminau de treierat, oamenii îşi duceau grâul şi paiele acasă. Clădeau paiele în fundul oborului, şira de paie fiind un element nelipsit din curţile liţenilor. Paiele erau folosite ca aşternut pentru animale cât şi drept combustibil, în casele acelor vremi existând sobe de paie. Soba era într-o cameră iar gura de alimentare la ogeac, în tindă adică. Era o gură largă, cam cât o roată de automobil de astăzi, ba chiar mai mare. Paiele se aduceau cu coşul şi erau împinse în sobă cu un instrument numit cioacă. O bucată dreptunghiulară de scândură, cam de 15 pe 30-40 centimetri, având o coadă lungă, înfiptă perpendicular. Cioaca servea şi la scoaterea cenuşei din sobă. În şira de paie îşi găseau iarna adăpost câinii familiei şi numeroase vrăbii, care-şi făceau găuri în ea. După colectivizare, când din curţile sătenilor au dispărut şirele de paie, întrucât oamenilor le fusese luat pământul, bunicul glumea uneori. - Acum nu-ţi mai goneşti câinile din uşa casei cu „Marş la paie” – zicea surâzând - ci cu “Marş unde-au fost paiele”! În ceea ce priveşte grâul nou, din ultima recoltă, după primul măciniş, înainte ca cei ai casei să mănânce din pâinea nouă, gospodina casei făcea „colacul fântânii”! Un colac mare, rotund, cu o gaură în mijloc. Împodobit cu flori împletite, colacul se aşeza pe capul unei fete de 12-13 ani, neprihănite, care îl plimba cu alai, însoţită de copiii din vecini, pe uliţă, până la prima fântână. Aici gospodina scotea colacul de pe capul fecioarei şi-l rupea în bucăţi, pe care le împărţea copiilor. Nu îmi mai amintesc dacă se rosteau ceva vorbe rituale. Mi-o amintesc însă pe o copilă din vecini, Gicuţa ale Paraschivan (Văleanu), ce frumoasă şi mândră era, mergând pe uliţă cu colacul ăla plin de flori încolăcite pe el. Parcă era o zână din poveşti ori Demeter, zeiţa agriculturii şi a fertilităţii din mitologia greacă! Peste vreo doişpe-treişpe ani de la ultima arie la care am fost, elev de liceu de-acum, am fost luat de tatăl meu, şef de fermă la C.A.P., la recoltatul grâului. Munca ţăranilor se uşurase, nu mai stăteau aplecaţi din mijloc, cu capul în jos şi secera în mână. Munca asta grea o făceau acum combinele. Nu am mai regăsit decât mirosul îmbătător al lanului de grâu Din lan nu prea se mai înălţau decât rar ciocârlii, iar prepeliţe, potârnichi şi iepuri zburând ori alergând peste câmp nu am mai văzut, deşi n-am stat doar o zi acolo ci cât a durat secerişul.. Lamele înfricoşătoare ale meselor de recoltare din faţa combinelor distrugeau totul în calea lor, inclusiv cuiburile şi puişorii păsărilor şi iepurilor care, în perioada aia a verii, erau prea mici pentru a şti şi a putea să se ferească. Dispăruse şi aria de treierat, şi batozele, înlocuite de combinele care recoltau şi treierau grâul în acelaşi timp. Astăzi au dispărut şi oamenii aceia frumoşi şi mândri, care-şi câştigau pâinea cea de toate zilele cu palmele şi sudoarea frunţii. S-au mutat în cimitirul de la marginea satului, năpădit de buruieni înalte şi dese printre care cu greu mai poţi răzbi, semn că au fost părăsiţi şi uitaţi! Puţinii care încă mai supravieţuiesc, îşi târâie bătrâneţile în singurătate. Copiii lor, bătrâni şi ei de-acum, şi-au făcut rosturi la oraş, iar nepoţii, cărora guvernanţi lacomi şi nevrednici nu au fost în stare să le ofere ceva în ţara strămoţilor lor, s-au risipit prin lume, căutându-şi rosturi aiurea. Dintre cei care au rămas, puţini se mai străduie să lucreze pământul, cei mai mulţi preferând să-i lase pe d-alde Dragnea să se îmbogăţească de pe urma lui, aruncându-le şi lor câteva firimituri de la masa lor, ori tocându-şi ajutoarele sociale la cârciumă. Satul e îmbătrânit, aproape în agonie, pe fiecare uliţă fiind case părăsite care intră încet-încet în pământ! Satul viu şi frumos de odinioară mai trăieşte doar în amintirile unora ca mine, care şi noi ne împuţinăm pe zi ce trece!