Ancheta de la Platformă

Spuneam în episodul referitor la spargerea magaziei de la Prefabricate că una dintre măsurile luate pentru facilitarea prinderii autorilor de furturi de contactori şi pastile din argint industrial şi a probării faptelor acestora a constituit-o aplicarea de capcane chimice în locurile în care se aflau astfel de lucruri, pretabile a constitui obiect material al infracţiunilor de acest gen. Eficientă în prima fază, spuneam, măsura a devenit ineficace în scurt timp. Aplicată fără discernământ, la ordin, în toate locurile în care se aflau astfel de componente, s-a umplut oraşul de substanţe invizibil-fluorescente, astfel încât, dacă puneai lampa cu ultraviolete pe orice şantierist, era practic imposibil să nu găseşti urme de substanţă. Se ajunsese la exagerări, unele pline de ridicol, altele periculoase de-a dreptul. Prietenul meu, Doru Florescu, ce lucra la Biroul Criminalistic în acea vreme, formaţiune implicată în aplicarea acestor capcane, mi-a povestit cum a fost pus de unul dintre locţiitorii şefului miliţiei municipale să capcaneze nişte contactori aflaţi la extremitatea braţului unei macarale turn din curtea Termocentralei Şimnic. A fost nevoit nu numai să urce la circa 40 - 50 de metri înălţime, dar să şi să se deplaseze, neasigurat în nici un fel, vreo douăzeci de metri pe îngusta schelărie metalică, la înălţimea aia ameţitoare, până la capătul braţului macaralei! Acrobaţie curată, însă acrobaţii de la circ au dedesubt, de regulă, o plasă de siguranţă. Doru, nimic! După ce a reuşit să coboare nevătămat de acolo şi s-a văzut cu picioarele pe pământ, Doru i-a spus maiorului ce se grozăvea faţă de inginerii din conducerea termocentralei, că nu se va mai urca pe nici o macara, cu riscul trecerii sale în rezervă! O tâmpenie capcanarea acelor contactori, după părerea mea, pentru că doar un nebun s-ar fi aventurat pe timpul nopţii, când la macara nu ar fi fost nimeni, şantieriştii lucrând zi - lumină, la o asemenea înălţime, unde, într-o poziţie precară şi incomodă, să demonteze şi să sustragă contactorii. Cercetând un astfel de furt, sâvârşit la I:U:G:, parcă (Întreprinderea de Utilaj Greu, actuala fabrică a lui Popeci), lucrătorii Biroului Platformă Industrială au adus la sediu, pentru cercetări, două persoane suspecte de comiterea furtului. Biroul Platformă era o structură ce se desprisese de puţină vreme din componenţa Biroului economic, cuprindea practic foştii ofiţeri ce aveau în responsabilitate obiectivele situate pe platforma industrială de est a Craiovei (Electroputere, I.U.G., Intreprinderea de Tractoare şi Maşini Agricole, Întreprinderea Mecanică de Material Rulant, recte de vagoane de cale ferată, Fabrica de Avioane, şi ce mai era pe acolo). Unităţi economice puternice, nu glumă, cu mii de angajaţi, nu doar mall-uri şi supermarket-uri ca astăzi. Ofiţerilor de economic le fuseseră adăugaţi un ofiţer de judiciar, unul de ordine publică şi câţiva subofiţeri, şi cam asta era structura noii formaţiuni. Plus un şef, fireşte, un maior mustăcios, adus de la judeţ, de la Serviciul economic. Aveau birourile la etajul doi, pe acelaşi palier cu noi, cei de la economic, deci cam ştiam ce era pe la ei, fiind valabilă şi reciproca! Nu am participat la anchetă, spre deosebire de celelalte cazuri povestite până acum, ceea ce ştiu, ştiu doar din auzite dar şi din percepţiile şi impresiile mele directe, în anumite segmente. În orice caz, ceea ce scriu aici sunt păreri subiective, reprezintă modul în care am perceput şi interpretat eu lucrurile, fără a avea pretenţia că relatez adevărul absolut. S-ar putea ca cei aflaţi în posesia tuturor datelor referitoare la caz, să vadă altfel lucrurile. Neparticipând la caz, nu ştiu ce anume determinase includerea celor doi în cercul de suspecţi. Aflasem de caz, percepusem agitaţia celor de la Platformă şi-i văzusem pe cei doi bănuiţi de comiterea faptei aduşi în birourile lor, mai exact în biroul aflat vis-a-vis de cel în care lucram eu. Am aflat şi că, fiind expuşi la testul lămpii cu ultraviolete, fuseseră relevate urme de praf fluorescent pe îmbrăcămintea lor. Dar, cum am spus mai sus precum şi în articolul precedent, multitudinea de capcane care împânziseră obiectivele economice, făceau acest indiciu irelevant, după părerea multora. Nu şi după părerea maiorului ce conducea Biroul Platformă, care a dispus cercetarea lor şi după terminarea orelor de program, pe timpul nopţii, sperând că ancheta prelungită va înfrânge încăpăţânarea acestora în a-şi susţine nevinovăţia şi va determina recunoaşterea faptei şi predarea argintului sustras. Pentru cercetarea suspecţilor a desemnat doi ofiţeri ai biroului, un locotenent major şi un locotenent. Maiorul a greşit fundamental în desemnarea celor doi ofiţeri, greşeală ce avea s-o plătească cu funcţia, în doar puţină vreme, întrucât niciunul dintre ei nu avea experienţă . Locotenentul major, economist de meserie, fusese încadrat direct din viaţa civilă cu doar c\teva săptămâni în urmă şi nu apucase să urmeze nici măcar un curs elementar de formare la vreo şcoală de miliţie. Locotenentul, absolvent de puţină vreme al şcolii de ofiţeri, avea ceva vechime, fusese subofiţer şi făcuse Academia la fără frecvenţă. Cursuri la distanţă, cum se spune astăzi. Însă, ca subofiţer, nu lucrase în operativ ci fusese la cabinetul şefului inspectoratului, stătea la un birou în anticamera acestuia, îi făcea legăturile telefonice, şi-i ţinea paltonul să se îmbrace, cînd inspectorul şef dorea să plece. E adevărat, era la curent cu multe dedesubturi şi cancanuri din unitate, dar cu activitatea concretă, poliţienească, mai puţin spre deloc, chiar. După absolvirea şcolii şi înâlţarea la gradul de ofiţer şeful de înspectorat nu a mai putut să-l ţină la uşa sa, unde în ştatul de organizare era prevăzută o funcţie de subofiţer, ci l-a numit pe o funcţie liberă de ofiţer, recte la Biroul Platformă. În desemnarea ofiţerilor care trebuiau să cerceteze suspecţii pe timpul nopţii, şeful biroului ar fi trebuit să cupleze un ofiţer cu experienţă reală, cu unul mai puţin experimentat. Greşeala sa a constituit-o faptul că a confundat vechimea cu experienţa, crezând că cei cinci-şase ani vechime ai locotenentului îi conferă automat calificarea de a interoga cu succes doi suspecţi. Dimineaţa, când am venit la serviciu, am observat ceva agitaţie pe hol şi în birourile celor de la platformă. Încăperea în care fuseseră interogaţi suspecţii era împărţită de cei de la Platformă cu un ofiţer de la Biroul economic, un maior foarte de treabă, nea Gică B., care mi-a spus : - Vino şi tu să vezi ce-au făcut ăştia azi-noapte! M-am dus şi i-am văzut pe cei doi suspecţi dărâmaţi, nu arătau prea bine, iar unul avea picioarele într-o găleată cu apă. Fluierele picioarelor, cât se vedeau deasupra apei, erau învineţite. Nu eram novice, mai văzusem câte ceva, nu la economic unde mijloacele de probă le găseam prin acte, unde nu trebuia să le cauţi cu bastonul. Mai văzusem, ziceam, pe câte unul cercetat mai fără duhul blândeţii, dar aşa ceva nu văzusem. La şedinţa de dimineaţa, pe care şeful economicului o ţinea cu toţi subordonaţii, am comentat ceea ce văzusem şi şeful ne-a spus că nu e bine şi că dacă cei de la Platformă n-au probe să-i aresteze, nu-i vede prea bine! Parc-ar fi avut gura aurită, din păcate! Am plecat în oraş, cu probleme, şi spre prânz, când m-am întors, am aflat că doi procurori militari percheziţionaseră biroul celor de la platformă, de unde ridicaseră un baston de cauciuc, de culoare albă, pe care era scris cu pixul numele unuia dintre cei doi suspecţi! Ce se întâmplase? Ne-având probe suficiente împotriva celor doi suspecţi pentru a emite ordonanţă de reţinere sau a solicita mandat de arestare, şi cum aceştia nu recunoscuseră că ar fi comis furtul, i-au pus în libertate. Unul dintre ei, având o mătuşă grefieră la Tribunalul judeţean, aflat în proximitatea Miliţiei municipale, a mers la ea şi i-a povestit ce i se întâmplase. Văzându-l în ce hal arată, doamna grefieră l-a îndemnat să meargă la medicul legist, să-şi scoată certificat medical şi să depună plângere la Parchetul Militar, ce se afla şi el destul de aproape, pe strada Păltiniş, peste drum de Biroul Ordine Publică, Secţia 4 Poliţie de astăzi. Şi-a început tevatura! Pe-atunci, în zilele de marţi şi joi, aveam program prelungit, până seara la orele 20,30... Se recomanda ca pe cei care lucrau în producţie şi de care aveam nevoie, pentru audieri ori alte necesităţi ale muncii de miliţie, să-i chemăm la sediu după terminarea programului lor de lucru, pentru a nu afecta realizarea sarcinilor de plan ale unităţilor economice. Grija faţă de om, în primul rând! Ei, şi era una din zilele lungi, cum le spuneam, fiindcă-mi-amintesc că până seara, la terminarea programului, au şi sosit în subunitate, de la Bucureşti, colonelul Haralambie Tărnăuceanu, şeful Direcţiei Economice, împreună cu alt colonel, şeful Direcţiei Cercetări Penale. Nu-i mai reţin numele, Tudor Stănică a venit la comanda cercetărilor penale ceva mai târziu! N-au pierdut timpul, au şi început cercetarea disciplinară, ce a continuat a doua zi. Zi în care, până la terminarea programului, concluziile erau deja trase. Abateri grave pentru care cei doi ofiţeri au fost imediat trecuţi în rezervă iar şeful Biroului Platformă destituit şi trimis la munca de jos. Un fel de-a spune, s-a întors la Serviciul Economic, de unde venise. Pe atunci, militarii aveau mai multe drepturi, mai multă protecţie decât astăzi. Astfel, potrivit reglementărilor Codului de Procedură Penală în vigoare în acei ani, pentru o serie de fapte urmărirea penală împotriva unui militar putea începe doar la sesizarea comandantului, iar punerea în mişcare a acţiunii penale sau luarea măsurii arestării preventive pentru infracţiunile săvârşite de militari în exerciţiul atribuţiilor de serviciu sau în legătură cu serviciul nu se putea dispune fără avizul prealabil al comandantului, care se presupunea că ştie cel mai bine dacă încălcarea legii s-a produs în serviciu comandat ori militarul a acţionat de capul lui, în afara limitelor impuse de instrucţiunile de muncă şi regulamentele militare! Trecerea în rezervă a celor doi îi priva însă de această protecţie, întrucât, pierzând calitatea de militari, pentru punerea în mişcare a acţiunii penale nu mai era necesar avizul comandantului. Peste câteva săptămâni au fost judecaţi de un complet al Tribunalului Teritorial Timişoara, în sala mare a inspectoratului, sala de şedinţe a sediului de pe Amaradia, plină de ofiţeri şi subofiţeri de miliţie din tot judeţul, printre care m-am numărat şi eu. În cadrul cercetării judecătoreşti, preşedintele completului, un colonel de justiţie, i-a ascultat pe cei doi inculpaţi, care au recunoscut că au folosit unele procedee nepermise în scopul obţinerii mărturiei suspecţilor. I-au ameninţat cu un baston de cauciuc, recunoscând că unul dintre ei a scris numele suspectului pe el pentru intimidarea acestuia, şi le-au pus ochelari de tablă pentru a le induce o stare de teamă şi nelinişte. Menţionez că pe atunci se mai găseau încă prin unele birouri ochelari de tablă, rămăşiţe ale anchetelor de la începutul anilor ’50. Acest instrument consta într+o pereche de ochelari asemănători celor de motociclist, etanşi, care în locul lentilelor obişnuite, din sticlă, aveau lentile opace din tablă, astfel că nu îţi permiteau să vezi nimic, nici în faţă nici în lături. Se foloseau mai ales de către cei din securitatea anilor ’50, când îşi ridicau suspecţii pe linia lor, pentru a nu-şi deconspira sediile. În timpul în care aceştia aveau ochii acoperiţi, şi-au continuat inculpaţii depoziţia, în biroul lor a intrat unul dintre ofiţerii de judiciar care, cu un etaj mai jos, aveau şi ei persoane în anchetă. - Ce faceţi măi băieţi? - i-ar fi întrebat acesta. - Anchetăm doi suspecţi. Credem că au sustras nişte contactori cu pastile din argint de la I.U.G. - Păi şi aşa se face ancheta? N-am auzit nimic de la voi, nici nu se ştie că face cineva anchetă aici. Ia să vă învăţ eu cum se face o anchetă! Şi a pus mâna pe baston şi i-a bătut bine pe cei doi suspecţi. Înterogaţi în continuare de preşedintele completului, cei doi foşti ofiţeri de la Platformă au negat că i-ar fi bătut ei pe suspecţi. După ce a terminat cu inculpaţii, colonelul de justiţie a trecut la ascultarea părţilor vătămate. După ce acestea au arătat că îşi menţin declaraţiile date la Procuratura Militară, preşedintele completului le-a întrebat dacă în sală se află cineva cunoscut. - Da, sunt cei care ne-au anchetat în noaptea aia, la Miliţie, au răspuns aceştia indicându-i pe cei doi. L-au arătat apoi pe cel care scrisese numele unuia dintre ei pe bastonul de cauciuc iar preşedintele le-a cerut apoi, fiecăruia dintre ei, să-l indice pe cel care l-a bătut cu bastonul de cauciuc. Ambii au răspuns că nu pot preciza cine anume i-a bătut, întrucât au purtat ochelari de tablă în tot acel timp. După ce a terminat cu inculpaţii şi părţile vătămate, preşedintele completului a procedat la ascultarea martorilor. Cei care fuseseră în serviciul de zi, conducători auto de pe maşinile de evenimente şi cine se mai aflase prin sediu în noaptea aceea. Printre martorii chemaţi a fost ascultat şi ofiţerul de judiciar despre care cei de la Plaformă spuseseră că venise la ei în timpul anchetei. Un ofiţer uscăţiv, cu părul uşor grizonat, ce lucra pe linia combaterii infracţiunilor cu violenţă. Anchete grele, cu violatori, tâlhari, criminali…. - E adevărat că v-aţi aflat în noaptea aia în sediu, tovarăşe căpitan? - l-a întrebat colonelul de justiţie. - Da, tovarăşe preşedinte! - Ce căutaţi acolo? - Anchetam autorii unei infracţiuni de vătămare corporală gravă! - Aţi urcat cumva şi la etajul doi, în biroul celor de la Platformă? Nici n-a apucat judiciaristul să raspundă bine la această întrebare, cînd a fost intrerupt brusc de către unul dintre foştii suspecţi care, sărind de pe scaun, a strigat: - Domnule preşedinte, domnule preşedinte, el este el care ne-a bătut, domnule preşedinte. Îl cunosc după voce! El este cel care ne-a bătut! - E adevărat, tovarăşe căpitan? – l-a intrebat colonelul pe martor. Fără să se piardă nici un moment cu firea, acesta a răspuns calm: - Nu e adevărat, tovarăşe preşedinte! Cum să fie adevărat? Adică, n-aveam eu marfa mea la judiciar, dacă era să bat pe cineva, trebuia să mă duc la economic să-I bat pe-ai lor? Remarca sa inspirată a stârnit râsete în sală. Preşedintele a zîmbit şi el, a lăsat martorul să plece, şi a continuat şedinţa. În final, cei doi foşti ofiţeri de la Platformă au fost condamnaţi la câte doi ani şi jumătate de închisoare. N-au executat întreaga pedeapsă, peste un timp au beneficiat de prevederile unui act de clemenţă, Ceauşescu decretând destul de des acte de graţiere a unor pedepse. M-am gândit deseori că, dacă aş fi fost judecătorul acelei cauze, în momentul în care partea vătămată şi-a recunoscut torţionarul după voce, aş fi întrerupt judecarea cauzei şi aş fi restituit cauza procurorului, pentru completarea urmăririi penale. Acum însă mă gândesc că cei doi ofiţeri, chiar dacă nu ei i-au bătut, personal, pe suspecţi au fost complici, pasibili deci la aceeaşi pedeapsă cu autorul, şi nu ar fi fost exoneraţi de răspundere. Iar judecătorul a considerat, probabil, că pedepsirea celor doi complici e suficientă pentru descurajarea altor fapte de acelaşi gen ce-ar fi putut fi comise în viitor de anchetatori, preferând să lase un ofiţer care îi făcuse o bună impresie să-şi continue cariera pe frontul combaterii actelor antisociale!