Scurt istoric al comunei LIŢA

La Turnu Măgurele, pe malul stâng al Dunării, dăinuie şi astăzi rămăşiţele cetăţii Turris, una dintre cele mai vechi vestigii din judeţul Teleorman. Prima atestare a cetăţii apare din secolul II d.H, în analele vremii fiind menţionată ca o „puternică fortificaţie.” Pe ruinele acestei fortificaţii, împăratul bizantin Constantin cel Mare (cel prăznuit, împreună cu mama sa, Elena, în fiecare an la 21 mai de către creştinii ortodocşi) ridică în secolul IV d.H. (adică undeva între anii 301-400) o cetate pe care vremurile (împrejurările politice, adică) şi curgerea timpului au ruinat-o iarăşi. Peste alte câteva sute de ani, pe locul ruinelor cetăţii lui Constantin cel Mare, s-a ridicat alta, din porunca lui Mircea cel Bătrân, care a domnit din anul 1386 până în anul 1394, apoi iarăşi din anul 1397 până în 1418, timp în care cetatea Turnu a jucat un rol important în sistemul defensiv, de apărare, al Ţării Româneşti. Puţin înainte de sfârşitul domniei lui Mircea, în 1417, cetatea cade sub stăpânire turcească, căpătând statutul de "raia". Raialele turceşti (sau kazale) au fost teritorii ocupate de turci şi formau hinterlandul, domeniul, unei cetăţi. Astfel de teritorii au fost înfiinţate de otomani în Moldova (Bugeac, Chilia, Cetatea Albă, Hotin şi Tighina) şi în Ţara Românească (Turnu, Giurgiu şi Brăila), cu funcţie strategică şi de control pentru teritoriile cucerite. Erau adevărate capete de pod pentru Imperiu în Principate. Numele de "raia" provine din limba turcă şi are înţeles de turmă, gloată, supus, şi, prin extensie, de provincie sau teritoriu al împărăţiei otomane. În interiorul raialelor, turcii aveau stabilite garnizoane prin intermediul cărora Imperiul avea posibilitatea să supravegheze în permanenţă Ţara Românească şi Moldova, să culeagă informaţii exacte despre starea lucrurilor şi să acţioneze în caz de nevoie. Forţele armate cantonate aici erau special pregătite să intervină la cel mai mic semn de nesupunere. În plus, aveau avantajul de a fi susţinute direct de flota navală turcească. La apogeul puterii Imperiului Otoman, raialele formau o centură strategică şi împreună cu paşalâcurile rupte din ţările române (Timişoara, Lipova, Arad, Cenad) constituiau un coridor de legătură între Crimeea şi Ungaria centrală, prin intermediul căruia otomanii controlau întreaga zonă. Fiecărei raiale i-au fost adăugate teritorii mai mult sau mai puţin întinse, cuprinzând mai multe sate, care aveau sarcina de a întreţine garnizoanele. Spre exemplu, raiaua Turnu avea 3 sate, Giurgiu 25, iar Brăila circa 50 de sate. Timp de secole, raialele au constituit un loc de refugiu pentru nemulţumiţii din ţară şi un focar continuu de intrigi şi instabilitate. Poarta întreţinea cu bună ştiinţă această stare de nesiguranţă, care-i uşura stăpânirea peste cele două ţări româneşti. Raialele jucau şi un rol economic important. Fiind amplasate în vaduri comerciale foarte bune, ele intermediau comerţul dintre ţările române (aproape monopolizat de otomani) şi Poartă. Aici erau colectate vămile sau se depozitau mărfuri. Domnii români ţineau în fiecare raia de pe teritoriul ţării un agent diplomatic numit capuchehaie. Am făcut această introducere pentru a înţelege contextul existenţei istorice a comunei noastre. Am văzut că domeniul raialei Turnu cuprndea trei sate, suprafaţa totală a terenului ce aparţinea raialei fiind de 14 800 de pogoane (7400 hectare). Printre hotarele raialei menţionate în Hotărnicia lui Pîrvu Cantacuzino din 1791 se menţionează apa Gârliţa (ce ar fi astăzi Pârâul Cişmelelor ce coboară de la Segarcea Deal spre Oltul mic sau Sâi) şi Gârla Hârlăului (Oltul mic) la vale până se împreună cu Oltul cel mare. Totodată, se vorbeşte de „piatra cea scrisă cu slove latineşti care arată hotarul de ceea parte peste Olt, ce este la Piscu”(vechea denumire a comunei Liţa). D. Fotino în ''Istoria vechii Dacii", apărută la Bucureşti în 1859, referindu-se la delimitarea raialei Turnu, consemnează: ''...De pe apa Hârlăului spre Dunăre, până la moara Paşei, ce era la satul Piscu, şi tot pe apa Hârlăului până unde se varsă în Olt...." Ştiu de asemenea, din bătrâni, că prin preajma fostei mori a lui Fizi, ce era undeva, pe vale, în Vaidei, era un loc căruia în vremea copilăriei mele i se spunea „La Vamă” (Vama fiind, şi atunci ca şi acum, un loc prin care se trecea dintr-o ţară în alta!). Poate i se spune şi astăzi, cei care locuiţi în partea aia de sat, ne puteţi lămuri! Iată deci că şi toponimia şi tradiţia orală, confirmă că prin nordul localităţii noastre de astăzi, trecea hotarul raialei. Nu pot afirma cu certitudine că unul dintre cele trei sate de pe domeniul raialei de care vorbesc istoricii, ar fi satul nostru. Dintre denumirile vechi, doar satul Flămânda ar corespunde unei denumiri oarecum actuale (până în 1968, când s-a făcut o nouă împărţire administrativ-teritorială a României, Flămânda fiind denumirea satului Poiana, de astăzi). Autorii unor monografii ale judeţului Teleorman apărute în 1935 şi 1939 afirmă că satul nostru a luat fiinţă în jurul anului 1800, cu prima aşezare la Pădurea Lupăria din preajma comunei Lunca de astăzi. Observ că acest teritoriu este situat în afara hotarelor raialei Turnu, dar admit posibilitatea ca vechii locuitori ai aşezării de la Lupărie să se fi refugiat în raia, unde existau, poate, condiţii economice mai bune decât în Ţara Românească. Totuşi, există documente vechi care plasează aşezarea localităţii pe teritoriul raialei încă înainte de 1800, dată la care autorii monografiilor susmenţionate susţin că ar fi luat fiinţă satul nostru. Astfel, pe harta întocmită de geograful Ruhendorf în 1788 din “Mapa speciala Valachaie”, între Hodaia (Odaia) şi Segarcea este nominalizată aşezarea OKANAKUL (OSIEKAKUL), ceea ce reprezintă o dovadă că teritoriul comunei Liţa era locuit încă de atunci. Aşezarea este menţionată şi într-o hotărnicie din 1791, deci exista cert înainte de 1800, cînd o pomenesc autorii ce o plaseată la Lupărie. O fi existat şi acea aşezare, dar locuitorii refugiaţi în raia nu au venit pe un spaţiu nelocuit. Aşezarea de pe teritoriul raialei se numea Piscu. Pe o hartă din 1835 apare cu denumirea Piscani. E posibil ca denumirea să se refere la locuitorii aşezării, cum am spune astăzi Liţeni. In aceaşi hartă apare şi cătunul Vaideeni (Vaidei), cu un număr de 59 de gospodării, separat de Piscu. Între anii 1828 - 1829, între Imperiul Ţarist şi Împeriul Otoman are loc un război, încheiat cu victoria ruşilor. Tratatul de pace încheiat la Adrianopol la 14 septembrie 1829 conţinea, printre altele, şi prevederi referitoare la Principatele Române: recunoaşterea domniei pe viaţă a pricipilor aleşi şi fixarea pe Dunăre a hotarului dintre Imperiul Otoman şi Muntenia, restituindu-se astfel românilor teritoriul raialelor Turnu, Giurgiu şi Brăila. Cetăţile turceşti, inclusiv cea de la Turnu, au fost incendiate şi dărâmate, pentru a nu mai constitui o tentaţie care să îndemne la recucerirea lor. După desfiinţarea raialei Turnu, cele două cătune, Piscu şi Vaideeni, s-au unit. Denumirea actuală i s-a dat după 1835 şi vine de la o cârciumăriţă, leliţa Ioana. Cum încă se obişnuieşte şi astăzi, când spunem „Mergem la Victor” în loc să spunem „Mergem la Royal”, sau cum se numeşte barul lui Victor din Turnu, oamenii spuneau "Mergem la Leliţa”, denumire abreviată în timp, „Mergem la Liţa”! Când, pe deal, în jurul cârciumii Leliţei, au început să se construiască locuinţe, aşezarea a împrumutat automat numele sub care era cunoscut locul, la Leliţa, mai apoi, la Liţa!

Moşia comunei Liţa a făcut parte din domeniul Turnu, proprietate de stat, consfinţită dupa desfiinţarea raialei. Prin împroprietărirea din 1864, ca urmare a reformei agrare a lui Alexandru Ioan Cuza, s-a rezervat ca vatră de sat o suprafaţă de-o parte şi de alta a şoselei Turnu Măgurele - Slatina, unde era, probabil, şi cârciuma Liţei! Din acest an a început aşezarea sătenilor din vale, din bordeiele de la duzi, pe noua vatră, unde se găsesc şi astăzi. La început tinerii însurăţei primeau locuri de casă aici, apoi au început să vină din ce în ce mai mulţi, noua vatră fiind mai propice, ferită de inundaţiile din vale. Moşia Liţei a fost exploatată multă vreme de arendaşul Heracle Dumba. Despre familia lui Heracle Dumba am citit câte ceva în memoriile lui Constantin Argetoianu, important om politic antebelic, fost ministru de interne, fost prim ministru, ce a trăit între 1871 şi 1955. Descendent al unei înstărite familii boiereşti din Craiova, licenţiat în drept şi doctor în medicină, Argetoianu cunoştea multe despre protipendada acelor vremuri, pe care le-a dezvăluit în memoriile sale. Iată ce scrie despre familia lui Dumba: „Prin anii ’60 (1860, n.a.) venise la Craiova un macedonean, Niculae Mihail, caldarâmar. Om harnic, după câteva lucrări fericite, pusese la o parte parale, pe care le-a speculat cu camătă. Nu l-am cunoscut, nu l-am văzut niciodată, dar desigur că era un om foarte inteligent căci a fost singurul să priceapă enorma creştere a valorii pământului..Când a început operaţiunile lui, pământul se vindea în Oltenia cu 3, 4 şi 5 galbeni pogonul. Mihail s-a pus să cumpere moşii, întâi mai mici, apoi mai mari, cu banii lui, pe datorie, cu bani împrumutaţi, cum putea, La moartea lui a lăsat unicului său fiu Dini, peste 100 000 de pogoane...... Douăzeci de ani mai târziu fiul fostului caldarâmar devenise cel mai bogat om din România, după Nababul. Bătrânul Mihail, care nu uita nimic, se îngrijise şi de educaţia fiului său pe care-l trimisese la Viena unde avea rude, pe Dumba, pe Sina şi alţi macedoneni plecaţi şi ei, ca şi dânsul, să facă avere.......... Mihail n-a fost singurul român de peste hotare care să fi izbutit să strângă avere în Oltenia, în vremuri în care băştinaşii nu ştiau cum să risipească pe a lor. Au mai fost şi fraţii Dumba, veniţi şi ei din Macedonia şi care de la comerţul lânii, au trecut repede la agricultură, storcând din moşiile arendate pe nimic tot ce puteau stoarce. Aceşti Dumbuleşti erau de sânge harnic; pe când Iancu şi Costache Dumba se îmbogăţeau la Craiova, Eracle Dumba strângea avere la Bucureşti, iar alţi doi veri ai lor, Mihail şi Nichi Dumba, deveneau milionari la Viena şi mari proprietari în România. Cunoscutele domenii Liţa şi Bragadiru în Teleorman, Afumaţi lângă Bucureşti, au aparţinut până la război acestor Dumbuleşti nemţiţi.” Iată deci cum sudoarea moşilor şi strămoşilor noştri din Liţa, vărsată pe pămînturile luate în parte de la aceşti arendaşi, a contribuit la crearea unor mari averi, în timp ce ei poate, în afară de mămăligă, brânză şi ceapă nu aveau ce pune pe masă. Menţionez că pentru pământul lucrat în parte, după strângerea recoltei, liţenii dădeau arendaşului două părţi din trei. Recolta se împărţea în trei părţi iar reprezentantul lui Dumba venea şi îşi alegea două dintre cele trei grămezi. Proceda astfel pentru a elimina orice posibilitate de înşelăciune din partea celor ce munceau pământul, să pună ştiuleţi mai mici la fundul grămezii, de exemplu! Neştiind care va fi grămada ce-i va reveni, ţăranul era nevoit să le facă pe toate la fel. În ceea ce priveşte averea neamului mecedonenilor, pentru cei care cunoaşteţi Craiova, menţionez că Muzeul de Artă, atât clădirea cât şi toate bunurile inestimabile dinlăuntrul său, au aparţinut unui membru al acestei familii, Jean Mihail. I se şi spune, de altfel, Palatul Jean Mihail!

Dar, să revenim la Liţa. După primul război mondial, în 1921 a fost înfăptuită o reformă agrară care a dus la dispariţia moşiei Liţa, prin împărţirea acesteia către săteni, care au primit loturi de câte 5-6 hectare. Tot ca urmare a reformei a luat fiinţă Ferma Liţa, ca fermă-model de stat, de unde ţăranii să deprindă metode moderne de a cultiva pământul. Ne întoarcem puţin în timp, pentru a răspunde întrebării unui consătean. La puţină vreme după ce liţenii au început să-şi construiasca locuinţe pe deal, după reforma lui Cuza, a fost începută construcţia bisericii, lăcaş de cult şi închinăciune, fără de care satul nu se putea numi sat, finalizată în 1869. Biserica a fost construită prin contribuţia tuturor sătenilor. I-am auzit povestind pe cei din generaţia bunicului meu, care şi ei auziseră de la bunicii lor, că atunci când întindeau sforile să măsoare şi să traseze pe unde să sape temelia, cutropiseră o suprafaţă mai mică. Atunci, din spatele oamenilor care discutau cu constructorii, a apărut administratorul moşiei, reprezentantul lui Dumba, cum ar fi, şi i-a întrebat dacă nu li se pare cam mică. - Ba da, au raspuns sătenii, dar... Administratorul, pe care am uitat cum îl chema, dar cred că ştie părintele Irinel, că-i trecut, probabil, în pisania bisericii, a trasat cu coada biciului în ţărână şi a spus, - Făce-ţi-o până aici!. - Păi n-avem bani, nu ne ajung banii, s-o facem atât de mare - au râspuns sătenii, care strânseseră o anumită sumă, prin colectă publică. - Pun eu restul, fiţi fără grijă! - a răspuns omul boierului.

Şi a ieşit o biserică frumoasă. În copilăria mea era mult mai frumoasă ca astăzi, nu avea termopane, e adevărat, dar avea vitralii colorate, din geamuri privindu-ne sfinţi multicolori, adevărate opere de artă. Când soarele trecea prin ele, pe podea se împleteau bucăţi colorate de lumină, în mintea noastră de copii, iţindu-se gânduri despre frumuseţea şi măreţia raiului. Pe lângă pereţi se aflau strane impunătoare din lemn, în care stăteau bătrânii satului. Pictura murală îşi păstra frumuseţea originală, sfinţii având chipuri cu adevărat angelice. Astăzi, ca urmare a unor renovări succesive, sfinţii, repictaţi iar şi iar, şi-au pierdut strălucirea şi frumuseţea dintâi, iar vitraliile şi stranele din lemn, adevărate obiecte de patrimoniu, au dispărut cine ştie unde! Domnul a hotărât, probabil, că măreţia Sa nu are nevoie de astfel de nevolnice podoabe. În 1888, la intersecţia şoselei Turnu - Slatina cu Drumul Oii, ce ducea spre Segarcea Deal, Dona şi mai departe, şi unde eu cred că se afla, pe vremuri, cârciuma Leliţei, a fost construită o şcoală cu două săli de clasă. Înainte de primul război mondial, la această şcoală a predat copiilor din Liţa ca învăţător, viitorul erou al primului război mondial, vestitul general David Praporgescu! Cealaltă şcoală, de lângă biserică, nu ştiu în ce an a fost construită, dar în 1935 era funcţională, am şi postat în grup fotografii cu elevi din acel an, printre care renumitul director de mai târziu al Spitalului Filantropia, din Bucureşti, doctorul Lemnete!

Clădirea Primăriei a fost construită după al doilea război mondial, în timp ce liţenii îl aveau primar pe Ghină Bujoreanu, tatăl lui nea Codin Bujoreanu, renumitul interpret la fluier, clarinet, cimpoi şi alte instrumente de suflat. La ambele şcoli s-au adăugat noi corpuri de clădire, săli de laboratoare, şi altele, prin munca voluntară a sătenilor, prin anii ’70. Tot atunci, şi în acelaşi fel, s-a ridicat şi clădirea, cu etaj, a Postului de Poliţie. Mă mândresc că în acele zile, elev de liceu fiind, am pus umărul la edificarea acelor clădiri, atât de necesare pe atunci, când satul înflorea, nefolositoare astăzi, când numărul copiilor s-a împuţinat iar satul se pustieşte pe zi ce trece! BIBLIOGRAFIE În redactarea acestui articol am folosit date din următoarele surse: - Constantin Daicoviciu - Istoria României, Editura Academiei Române, 1960 - Constantin Argetoianu - File de jurnal craiovean - Ilie Oprica şi alţii - Turnu Măgurele, Editura Sport-Turism, 1986 - Nicu-Pascu A. Bolborici - Schiţă monografică a comunei Liţa, Editura Teleormanul Liber, 2005