ZILE DE CUMPĂNĂ - DECEMBRIE '89 (IV)

......Noaptea zilei de 22 decembrie a trecut, am ieşit cu bine din ea, dacă pot spune asta pentru că, psihologic, eram varză. Mulţi dintre noi ne alesesem această profesie din pasiune, eram tineri, nu ne gândeam la avantaje, locuinţe de lux şi ce mai credeau unii. Eu, de exemplu, aveam zece ani vechime şi locuiam tot în garsoniera primită ca tânăr locotenent, o garsonieră ca toate celelalte, unde aveam să mai stau încă şase ani. În ceea ce priveşte salariul, chiar dacă se fabula despre câştiguri substanţiale, nu câştigam decât cu vreo două-trei sute de lei (20-30 de lei de astăzi) mai mult decât un prieten şi coleg de clasă de-al meu din copilărie, care acum era inginer. Eram idealişti, crezusem că ne apărăm concetăţenii de elementele infractoare, de hoţi, de tâlhari, de speculanţi, crezusem în cuvinte mari, patrie, popor, patriotism, sacrificiu, ne-am fi dat şi viaţa la nevoie, unii chiar ne-am pus-o la mezat în diverse acţiuni, iar acum ne trezeam dintr-o dată ostracizaţi, aruncaţi la gunoi, făcuţi răspunzători de faptele unora care practicaseră aceeaşi meserie pe vremea când unii dintre noi nici nu eram născuţi. Citisem câte ceva despre sindromul Vietnam şi acum am înţeles dintr-o dată ce simţeau tinerii ăia americani care, întorşi acasă din orezăriile Asiei, unde crezuseră ca luptă pentru ţara lor, au avut surpriza să vadă că mulţi dintre cei rămaşi în ţară îi priveau cu ură şi dispreţ. Dar trebuia să mergem mai departe, aveam să vedem pe parcurs ce-o să fie! Colonelul Langa a răspuns în cele din urmă solicitărilor şi, văzând că în oraş e oarecum linişte, iar pe străzile adiacente sediului nostru se circulă normal, nu mai erau aglomerări de persoane, a plecat la sediul fostei judeţene de partid, pentru a se alătura celorlalţi şefi. Nu însă înainte de a lăsa ordin strict ca nimeni să nu părăsească unitatea fără aprobarea sa. A rămas aproape toată ziua acolo, ţinând însă legătura cu noi prin cei doi locţiitori. În jurul prânzului a fost chemat acolo şi maiorul Negoiţă, unul dintre locţiitori, care s-a întors cu un reprezentant al noului organism de putere constituit, care ne-a înmânat un soi de legitimaţii tipărite pe un carton cu fond tricolor, purtând ştampila Comitetului de Salvare Naţională al judeţului Dolj, organism constituit încă din ziua precedentă. Prin domnul colonel Langa, aflat la acest Comitet, care transmitea ordine locţiitorilor, am început să fim trimişi în misiuni, purtând brasardă tricoloră pe braţ, împreună cu reprezentanţi ai organismului constituit la nivelul fostei judeţene. Un revolutionar, profesorul de sport Popa, îşi constituise acolo un detaşament despre care spunea că va fi nucleul noii Poliţii. Majoritatea misiunilor primite erau pentru verificarea unor sesizări şi zvonuri privind acţiunile ori prezenţa unor presupuşi terorişti, apărute pe fondul psihozei indusă populaţiei. Am fost într-o asemenea misiune în spatele restaurantului Rotonda, de unde se auzeau rafale de automat. Nu mai reţin cu cine am fost în acea misiune, cu Adi Boşoteanu, parcă, se trăgea, într-adevăr, în zonă se auzeau rafale sporadice. Ne-am apropiat cu precauţie şi am zărit câţiva bărbati între 30-40 de ani, înarmaţi cu pistoale mitralieră. Mai exact, erau îngrămădiţi în jurul unei navete de bere, pistoalele miralieră fiind rezemate de perete, Nu păreau chiar aşa de războinici, din când în cînd câte un băutor îşi vărsa aleanul luând pistolul de lângă zid şi trăgând câte o rafală în sus. I-am somat, au ridicat mâinile, i-am dezarmat şi i-am întrebat de ce trag. Erau dintre cei care primiseră arme din camionul ăla in seara precedentă şi ne-au spus că trăgeau de distracţie, că nu mai trăseseră din armată. În altă zi, împreună cu Popa însuşi, revoluţionarul, şi doi băieţi de-ai săi, am mers la blocul ăla turn din intersecţia mare din Rovine, pentru a verifica o informaţie privind un presupus terorist arab ce intrase în clădire. Am identificat apartamentul, am pătruns înauntru dar teroristul s-a dovedit a fi un simplu student străin, venit în vizită la prietena lui. Am fost şi-n alte locuri, n-ar avea rost să le enumăr pe toate, am exemplificat doar pentru a înţelege ce se întâmpla de fapt. Un incident care a avut consecinţe dramatice s-a petrecut a doua zi, în jurul prânzului. O doamnă, Văduva Elena, a sesizat militarii şi studenţii din dispozitivul care asigurau paza şi apărarea Casei de Cultură a Studenţilor că a văzut mai mulţi terorişti înarmaţi intrând într-o clădire de pe strada Oneşti, din centrul Craiovei. Patru dintre aceştia, sub comanda unui sergent major, s-au deplasat în zonă şi i-au somat pe cei interior să se predea. Întrucât nu li s-a răspuns, au deschis focul asupra clădirii. Pe acest fond, cetăţeni din zonă au sunat la Comitetul Salvării Naţionale solicitând ajutor militar. Comitetul a trimis acolo un ABI aparţinând U.M. 0654 şi două ABI-uri aparţinând plutonului de intervenţie antiteroristă al Inspectoratului judeţean al M.I., precum şi alte forţe, care au ocupat poziţii în jurul clădirii, executând foc din toate direcţiile. Un glonţ a lovit casca lui Costel Guţă care se afla în ABI, cel care peste câţiva ani va ajunge şef al structurii judeţene a SRI iar ulterior şef de direcţie în aparatul central. Dacă n-ar fi purtat casca, ăla era, acum ar fi fost erou al revoluţiei În final s-a reuşit pătrunderea în interior pentru capturarea teroriştilor, constatându-se că a fost vorba de o gravă neînţelegere. În interior se aflau câţiva membri ai Comitetului constituit în ziua de 22 decembrie, cărora li se făcuse foame şi plecaseră, înarmaţi, acasă la unul dintre ei să mănânce, fără a anunţa pe nimeni. Barba pe care o purta unul dintre ei şi armele la vedere, precum şi ceea ce tot auzea la televizor, au făcut-o pe doamna Văduva să creadă că sunt terorişti. Consecinţa? Doi morţi şi un rănit! Un alt incident, care ar fi putut avea consecinţe deosebite, a avut drept protagoniţti câţiva colegi de-ai noştri. Locotenent-colonelul Grigore Herescu, parcă, maiorul Gheorghe Boabă şi alţi câţiva, nu-i mai reţin. Ni s-a transmis de la armată, nu mai ştiu cine a transmis ordinul, nu l-am primit eu, că din Parcul Poporului, din Valea Fetei, mai exact, se trage asupra U.M. 01047, din Valea Roşie. Ni s-a cerut să trimitem o grupă de cadre, în uniformă, care să acţioneze dinspre parc, pentru a-i surprinde din spate pe atacatori. Ce mi s-a părut ciudat este că s-a insistat ca cei care vor acţiona să fie îmbrăcaţi în uniforme de miliţie, în condiţiile în care cele mai multe cadre din sediu erau îmbrăcate civil, asta fiind ţinuta de serviciu a celor din structurile informativ-operative. Au fost trimişi cei menţionaţi mai sus, în uniformă, după cum se ceruse. După vreo jumătate de oră aceştia s-au înapoiat, foarte agitaţi şi speriaţi, spunându-ne că nu era nimeni acolo, în zona învecinată unităţii militare, dar că din interiorul perimetrului s-a tras asupra lor, inclusiv cu piese de artilerie. Afirmaţiile colegilor noştri sunt astăzi susţinute de concluziile cercetărilor efectuate de Procuratura Militară Craiova în dosarul 332/P/1990, privind împrejurările în care s-a produs vătămarea corporală a fruntaşului Tatulici Gheorghe din UM 01047, procurorii stabilind că acesta a fost rănit în timp ce încerca, împreună cu alţi militari, să evacueze un tun căruia i-au dat drumul brusc, datorită arsurilor provocate de ţeava încinsă a acestuia. Deci Procuratura confirmă indirect că s-a tras cu tunul în unitatea respectivă, altfel de ce acesta ar fi avut ţeava încinsă? Norocul nostru că nu a fost nimeni ucis. Zic norocul nostru pentru că mie mi-a mirosit a diversiune, a capcană după modelul celei de la aeroportul Otopeni, în care au căzut tinerii elevi ai Şcolii trupelor de securitate de la Câmpina! Dacă ar fi căzut unul sau mai mulţi dintre ai noştri, îmbrăcaţi în uniforme de miliţie, cred că le-ar fi fost expuse cadavrele precum cele ale lui Trosca şi celorlalţi uslaşi, spunându-se: ,,Uite teroriştii! Uite cine ne atacă unităţile militare!'', iar consecinţele s-ar fi răsfrânt asupra tuturor celor din unitatea noastră. Din fericire, însă, au fost puţini cei care s-au implicat în astfel de jocuri murdare, dezonorante, marea majoritate a ofiţerilor armatei române acţionând pentru clarificarea şi dezamorsarea unor incidente ce ar fi putut împinge ţara pe o nedorită pantă a unui război civil. Bilanţul acelor zile a fost totuşi destul de trist la Craiova: 19 morţi şi aproape 100 de răniţi. După cum arată, citând un ofiţer de contraiformaţii, publicistul Laurenţiu Ungureanu în articolul menţionat mai sus, ,,În primul rând, dezinformarea practicată la sediul Televiziunii şi alimentată continuu de la Ministerul Apărării a fost principala cauză a morţilor din Craiova. Haosul a început de la telefonul lui Militaru, care încă avea sechele din trecut. El îi ordonase lui... (generalul despre care vă povesteam, n.a.) ca pe străzile Craiovei să fie debandadă, iar ... a căzut în plasa acestor ordine.'' (VA URMA...)