ZILE DE CUMPĂNĂ - DECEMBRIE ’89

Miliţia judeţului Dolj

În iulie 1989 ar fi trebuit, conform planificării, să plec în concediu de odihnă. Domnul colonel Langa m-a tot amânat, invocând mereu urgenţe care trebuiau rezolvate. Se obişnuise cu prezenţa mea, cred, mă integrasem în specificul postului şi mă rodasem suficient încât să-i fiu de un real folos în exercitarea prerogativelor funcţiei. Aveam condei şi, participând împreună cu domnia sa la toate şedinţele de analiză a activităţii structurilor subordonate, începusem să cunosc destul de bine problematica unităţii astfel încât să-i iau de pe umeri sarcina redactării, în primă fază, a numeroase materiale, domniei sale fiindu-i mai lesne să lucreze apoi pe un bruion, căruia să-i dea forma finală. De aceea cred că-i venea greu să se despartă de mine într-o perioadă în care problemele ce-i apăsau umerii şi presiunile şefilor din IGM şi minister deveneau tot mai acute. Mi-a permis să plec abia la jumătatea lunii decembrie, la începutul unei ierni fără zăpadă, astfel încât nu prea aveam unde să merg, nefiind sezon nici la mare, nici la munte. În consecinţă am plecat la părintii mei, în sudul Teleormanului, unde am ajuns în seara zilei de sâmbătă, 16 decembrie. A doua zi, încă de dimineaţă, am mers la postul local de miliţie pentru a-mi anunţa prezenţa pe raza comunei şi a fi luat în evidenţă, în conformitate cu regulile impuse de statutul profesiei mele, care implica o serie de constrângeri şi privaţiuni. Şef de post era plutonierul adjutant Dragnea, al cărui fiu avea să ajungă peste nici treizeci de ani unul dintre liderii acestei ţări. – Bine c-ai venit, Iancule, mi-a zis după ce i-am explicat rostul prezenţei mele, ai picat chiar la ţanc pentru a-l ajuta pe Liviu într-o problemă. Şi-a încropit un Aro din bucăţi, motorul dintr-o parte, caroseria din alta, ştii cum este, şi trebuie să meargă să-l înmatriculeze. Pentru a nu avea greutăţi ne-am gândit să facem rost de un peşte ca lumea. Tu nu trebuie decât să-l însoţeşti până la Bistreţ şi înapoi, mergeţi la Gruia, un prieten de-al meu din Islaz, care e acum şeful fermei piscicole de pe lacul ăla mare de acolo. Doar îl însoţeşti, să nu cumva să-l oprească cineva pe drum şi să-i confişte peştele. Nu prea mi-a convenit nici postura, nici să-mi sacrific o zi din concediu, dar am acceptat, ce era să fac, părinţii mei trăiau acolo în sat, vorba şefului de post pe care mi-o dăduse pe la ureche cu ceva vreme în urmă, când venise cu Liviu la Craiova să mă roage să găsesc pe cineva care să pună o vorbă bună la directorul întreprinderii regionale unde proaspătul inginer primise repartiţie, pentru a-l numi la un punct de lucru mai aproape de casă. ,,Ai tăi trăiesc în sat, îmi spusese acesta, şi poate au nevoie să-i ajut să schimbe vreo butelie, ceva‟. Avea dreptate, aşa se ajunsese, nu puteai rezolva nici o problemă, chiar măruntă ca aia, fără pile şi relaţii! A doua zi la opt eram gata de plecare, cum ne înţelesesem, dar ora opt a trecut, s-a făcut nouă, apoi zece şi Liviu tot nu venea. Nu aveam telefon acasă ori prin apropiere, nu aveam cum suna să văd ce s-a întâmplat, îl mai aştept ori nu, aşa că l-am rugat pe tata, care tocmai pleca în sat după nişte cumpărături, să treacă şi pe la miliţie, să vadă de ce nu mai vine Liviu, familia şefului locuind la etaj, deasupra postului. – Nu-l mai aştepta, mi-a spus după ce s-a întors. Îmbracă-te şi du-te şi tu la post, se pare că s-a întâmplat ceva în ţară. Dragnea a trimis gardiştii după toţi militarii care sunt în comună, veniţi în permisii sau concedii, spune că trebuie să vă întoarceţi urgent la unităţi, se întrerup toate concediile. Eu zic să tăiem porcul până te întorci de la post, să apuci să guşti şi tu o bucăţică din el până pleci înapoi, la Craiova.
– Lasă-l, nu te grăbi, să văd mai întâi despre ce-i vorba, i-am zis eu ştiind că la noi exista tradiţia ca porcul să se taie abia peste vreo săptămână, în ajunul Crăciunului. Ajuns la post şeful mi-a spus că a primit ordin să anunţe toţi militarii să se întoarcă urgent la unităţi pentru că s-a întâmplat ceva grav la Timişoara. – S-a decretat stare de necesitate? - l-am întrebat. – La noi nu, doar acolo, în zonă. Am semnat pe un tabel că mi s-a transmis ordinul şi am plecat la Consiliul local, cum se numea atunci Primăria, unde din biroul preşedinteluii (al cărui fiu era şi el ofiţer, genist) l-am sunat pe domnul colonel Langa, pentru a-l întreba ce să fac, ştiind că ordinele prevedau întoarcerea de urgenţă la unităţi doar în cazul decretării stării de necesitate. Existau, e adevărat, şi situaţiile de gradul unu şi doi instituite prin ordin de ministru, dar în aceste cazuri era impusă prezenţa doar a unei anumite cote din efectivul-control al unităţilor. – Rămâi unde eşti, mi-a spus colonelul Langa, ţi-am amânat destul concediul. Ne descurcăm noi şi fără tine. Dacă o sa fie nevoie, ştiu de unde să te iau. Liniştit din acest punct de vedere am mers acasă unde, pentru a afla ce s-a întâmplat la Timişoara, am pus aparatul de radio pe postul Europa Liberă pe care l-am ascultat continuu zilele şi nopţile următoare. Miercuri seara, când am aflat de la televizor despre mitingul organizat a doua zi în Bucureşti, i-am spus lui taică-meu că Ceauşescu a înnebunit, probabil, dacă permite adunarea unei asemenea mulţimi în capitală în situaţia care este în ţară. – De-aici i se va trage, le-am spus lui şi lui frate-meu, relatându-le ce-mi povestise în urmă cu căteva luni, la sfârşitul lui martie, un colonel din Bucureşti cu care împărţisem camera de hotel pe timpul unei aplicaţii. Acesta-mi spusese că Ceauşescu s-a ramolit, că în realitate ţara e condusă de ţaţa Leana şi Silviu Curticeanu. Nu ştiam ce să cred atunci în martie, am avut şi-un mic incident legat de această discuţie, dar acum începusem să cred că Gogoşarul, cum era poreclit cel în cauză pe când era doar comandant de batalion în şcoala militară, avea dreptate. Am urmărit apoi mitingul la televizor iar seara, la Europa Liberă, am auzit rafalele pistoalelor mitralieră ce răsunau în centrul capitalei. Vineri dimineaţa am plecat la Turnu, să vorbesc din nou cu domnul colonel Langa pe firul scurt de la Miliţie. N-am apucat să ajung acolo, cum am coborât din autobuz m-am întâlnit cu un prieten care mi-a spus că generalul Milea s-a împuşcat iar Ceauşescu a decretat stare de necesitate. N-am mai mers la Miliţie, în această situaţie ordinele erau clare. Înapoi la unităţi, iar dacă nu reuşeşti, te prezinţi la prima unitate a Ministerului de Interne şi te pui la dispoziţie.

(Va urma)