Liţa de altădată - Iordanul (obicei de Sfântul Ion) !

Îmi aduc aminte că în ziua de Sfântul Ion, nici nu se crăpa bine de ziuă şi satul răsuna deja de cântecele fanfarelor care însoţeau grupurile de tineri care mergeau cu Iordanul! În serile anterioare, tinerii se adunau pe la casele celor din ceată, unde fetele confecţionau coroane din boboci de hârtie creponată de diverse culori. Se frigeau cârnaţi şi carne de porc, se bea vin şi se dansa la cântecul fanfarei, arvunită încă dinainte de Crăciun, fanfară care era la dispoziţia "garanţilor" din ajunul acestei sărbători şi până dupa Sfântul Ion. Coroanele respective se puneau în noaptea Iordanului, la toate fântânile din sat! În dimineaţa zilei de Sfântul Ion cetele de tineri, însoţite de fanfară, începeau să colinde, îndeosebi la casele unde existau Ioni şi Ioane precum şi la cele cu fete de măritat! În faţa cetei de flăcăi (fetele nu avau voie să iordănească) mergeau doi tineri care purtau o vadră de aramă plină cu agheasmă, având mănunchiuri de busuioc legate la toarte. Mănunchiuri de busuioc erau purtate şi de tineri, pe care le muiau în agheasma din vadră şi cu care le stropeau frunţile celor iordăniţi, strigând ,, Iuraaaaa! La Anul şi La Mulţi Ani!’’ de trei ori! Erau iordănite, de asemenea, vitele, păsările şi animalele din gospodărie. Capul familiei arunca o sumă de bani în vadră, drept mulţumire pt urări, de regulă o sută de lei. După care fanfara cânta câteva hore în curtea gospodarului, ca în videoclipul de mai jos, pe care-l puteţi vizona dând clic pe el, iar tinerii din ceată şi cei prezenţi erau cinstiţi cu vin. Menţionez că începând cu seara zilei de Crăciun şi până în seara Iordanului, locuitorii Liţei, atât cei tiner cât şi adulţii, se adunau în centrul comunei, de la uliţa pe care este în prezent dispensarul până la cea de după primărie. Atât trotuarele cât şi soseaua propriu-zisă erau pline de liţeni, îmbrăcaţi în cele mai bune haine, bărbaţii purtând frumoase căciuli de miel pe cap. Erau preferate cele de astrahan (caracul), brumării. Maşini nu prea erau, încât mişomorul ăla de lume nu avea ce să deranjeze. Din când în când prin mulţime treceau perechi care mergeau cu plocon la naşi, ori la părinţi, să le sărute mâna în semn de preţuire şi respect. Ploconul era purtat de femeie, o pâine caldă, de-abia scoasă din ţest, deasupra căreia aburea tava cu friptură! Friptură din aia ţărănească, cu orez, ceapă şi cartofi, cu bucăţi de carne pe deasupra, nu grătar, cum se înţelege astăzi când spui friptură. Totul, adică pâinea şi tava cu friptură, aşezate frumos pe un ştergar de borangic, legat frumos deasupra! Femeile purtau ploconul, cum am zis, de nodul ştergarului, iar bărbaţii duceau o damigeană de o vadră cu vin! Era o frumuseţe să-i priveşti. În acest timp, în curtea şcolii se juca îndrăcit, uneori şi în câte trei hore odată. Se juca pe muzica fanfarelor arvunite pentru Iordan, cum am spus mai sus, care erau la dispoziţia cetei de flăcăi care au angajat-o în toată perioada sărbătorilor de iarnă. Flăcăii care aveau o autoritate mai mare asupra celorlalţi, arvuneau muzica şi strângeau banii de la membrii cetei pentru plata muzicanţilor. Ei se numeau garanţi, probabil datorută faptului că garantau plata ulterioară a serviciilor. Garanţii asigurau, totodată, ordinea la balurile care aveau loc în sala căminului cultural. Se socializa intens în această perioadă, cei care erau rudă se vizitau unii pe alţii, inclusiv cei care locuiau în alte sate. De asemenea, vecinii şi prietenii veneau în vizită, mâncau şi beau până târziu în noapte. E adevărat, nu prea existau alte mijloace prin care să omori timpul în serile lungi de iarnă, televizoare incă nu erau (abia prin 65 au început să apară, pe ici, pe colo), iar aparatele de radio erau încă destul de rare. Din aceste motive legăturile între oameni erau mult mai strânse iarrelaţionarea mai puternică în satul acelor vremuri care avea, cu adevărat, viaţă!