În Garda de Onoare

În perioada în care am fost elev al Şcolii Militare de Ofiţeri Activi a Ministerului de Interne, actuala Academie de Poliţie, paza şi apărarea acestei instituţii de învăţământ era asigurată de o subunitate de militari în termen din trupele de securitate. În intervalul de timp dintre două cicluri, mai exact în timpul scurs între data trecerii în rezervă a unui leat şi data terminării perioadei de instrucţie a leatului următor, atribuţiile acestei subunităţi erau preluate prin rotaţie de câte o companie de elevi, care efectua serviciu timp de 24 de ore. Compania respectivă, numită companie de intervenţie, asigura atât posturile de pază, cu caporali de schimb, efective în gardă, în veghe şi ce mai presupunea serviciul de pază şi securitate, cât şi alte activităţi impuse de situaţie. Preluarea serviciului de gardă se desfăşura după un ceremonial ce părea uşor desuet, fapt pentru care îmi închipuiam că era identic cu cel practicat pe vremea lui Cuza, dacă nu şi mai înainte, pe meterezele cetăţilor medievale. La mijlocul pauzei de după masa de prânz, în timp ce forfota şcolii era domolită, cei mai mulţi dintre elevi aflându-se la dormitoare, cei care urma să intrăm în gardă eram aliniaţi în formaţie, pe vastul platou al unităţii. Fix la orele 15 de după colţul clădirii comandamentului se auzea un semnal de trompetă şi apăreau cei care trebuiau să predea schimbul, aliniaţi în formaţie de marş, cu gornistul în frunte. În ţipetele ascuţite ale trompetei se apropiau în pas de defilare de locul în care era dispusă formaţia noastră. Chiar dacă cei patruzeci de ani scurşi din acele momente mi-au mai estompat unele dintre amănunte din memorie, litania trompetei îmi sună încă în urechi! Taa,taa,ra,ta,ta – Ra,ta, ta,ta, ra, ta, ta - Taa, taa, ra, ta, ta – Ra, ta - Ta, ta – Taaa! Ajunşi în dreptul nostru se opreau, iar la comandă se întorceau scurt cu faţa spre noi. Comandanţii celor două gărzi păşeau în faţa formaţiilor, se salutau şi, cu voce scăzută, îşi comunicau consemnul şi parolele. După care mergeau în front şi, la semnalul şi în litania trompetei, cele două formaţii descriau, în pas de defilare, câte un semicerc pe platou, schimbându-şi reciproc locurile. Se opreau iarăşi una în faţa celeilalte, comandanţii ieşeau iarăşi în faţa formaţiilor, salutau, după care, cei care intram în gardă ne întorceam scurt, la comandă şi, cu gornistul în frunte, în sunetele trompetei, plecam în pas de defilare să ne instalăm în corpul de gardă! Într-una din zilele în care eram subunitate de intervenţie, compania din care făceam parte, condusă de locotenentul major Florin M., viitorul general din SPP, a trebuit să asigure garda ce urma să prezinte onorul ministrului italian de interne Francesco Maurizio Cossiga, viitor premier (august 1979 – octombrie 1980) şi preşedinte (iulie 1985 – aprilie 1992) al ţării din peninsulă. În programul vizitei efectuate de înaltul demnitar italian în 1978 în ţara noastră era inclusă şi vizitarea şcolii de la Băneasa. La ora anunţată pentru vizită, elevii companiei care nu se aflau în posturile de pază, îmbrăcaţi în ţinută festivă, eram aliniaţi în formaţie pe marginea aleei din faţa intrării în pavilionul comandă, cu drapelul în flancul drept. Fanfara şcolii, dirijată de maiorul Sandu, era, de asemenea, aliniată, cu instrumentele în braţe, aşteptând sosirea delegaţiei oficiale. Ora anunţată a venit şi a trecut, fără însă ca vreo coloană, oficială sau nu, să-şi facă apariţia pe alee. Timpul curgea, fusese depăşită cu mult ora rezonabilă de aşteptare, dar nu ne anunţa nimeni dacă vizita nu fusese cumva contramandată! Era o zi de iarnă, cu cer senin, şi era un frig crâncen!

Cei care aţi fost vreodată la Academia de Poliţie cunoaşteţi că aleea de la intrarea pe poarta şcolii până la comandament (acum probabil i se spune rectorat) are câteva sute bune de metri. Bazându-se pe această distanţă, mai exact pe timpul necesar parcurgerii acesteia, comandantul gărzii, locotenentul major M., temându-se probabil că mâinile noastre îngheţate nu vor mai fi în stare să mânuiască cum trebuie pistoalele mitralieră cu baioneta pusă pentru prezentarea onorului, ne-a ordonat să rupem formaţia şi să încingem o bâză, pentru a ne menţine palmele calde, în urma loviturilor pe care ni le administram cu nădejde unii altora. Pentru a se feri de surprize, numise un planton care să stea cu ochii pe poartă şi să ne anunţe în momentul intrării coloanei oficiale pe alee. Văzându-ne jucând bâza şi molipsiţi de strigătele şi râsetele noastre, cei de la fanfară au încins şi ei una, lăsându-şi instrumentele pe jos, la marginea aleei. De-o parte şi de alta tronau toba mare şi tuba lui Celentano, cum îl numeam noi pe cel care se înfăşura în acest instrument, cel mai voluminos din fanfară, datorită staturii şi tenului său măsliniu, asemănător cu cel al cunoscutului, în acei ani, cântăreţ italian de muzică uşoară. Numai că plantonul numit de Florin M. pentru a supraveghea poarta nu a fost bine ales, avea un spirit scăzut de vigilenţă şi, atras mai mult de jocul nostru, a uitat să stea mereu cu ochii aţintiţi spre poartă. Când şi-a amintit ce fusese pus să facă, era deja prea târziu, fiind surprins de coloana care se apropia vertiginos de comandament. Nu am mai avut timp să constituim formaţia, ofiţerul nu a mai putut decât să ne ordone să ne ascundem pe după copacii care mărgineau aleea, destul de subţiri însă pentru a ne putea ascunde cu totul. Cei de la fanfară au tulit-o şi ei în tufişuri, abandonâdu-şi alămurile pe alee. Fuseseră aşezate cu grijă pe jos, aliniate frumos, culcate, cu excepţia tubei lui Celentano, care stătea ţanţoşă în sus, aşezată pe pâlnia aia mare, şi a tobei mari, care avea nişte tălpigi care-i permiteau să fie aşezată dreaptă. Nu eram departe de alee şi, de după copac, am putut să-l văd destul de bine pe oaspetele italian. Părea destul de tânăr, se ţinea bine la cei cinzeci de ani ai săi, înalt, suplu, purtând ochelari rotunzi, cu rame subţiri, metalice. A privit ironic alămurile de pe alee, a zâmbit, şi-a răsfrânt apoi dispreţuitor buza de jos, iar când a trecut pe lângă ele s-a oprit şi a lovit uşor toba mare cu vîrful pantofului. A pornit apoi spre comandament, alături de ministrul nostru, George Homoştean parcă, urmaţi de restul delegaţiei, în timp ce nouă, ascunşi în boscheţi, ne venea să intrăm în pământ de ruşine. Locotenentul major n-a mai dat un timp pe la companie! Nu ştiu dacă stătea la domiciliu ori era în vizită pe la garnizoană! Foto 1 - Garda drapelului din Promoţia 1979, arma Miliţie Foto 2 - Aleea de la intrarea în Academia de Poliţie Foto 3 - Francesco Maurizio Cossiga