Argintaru' ambulant

În perioada în care am lucrat în structurile miliţiei economice din judeţul Dolj pe linia de muncă CAV (contrabandă, aur, valută) regimul metalelor şi pietrelor preţioase era reglementat de Decretul nr. 244 din 15 iulie 1978. Potrivit prevederilor articolului 14 din acest act normativ persoanele fizice aveau dreptul să deţină, numai pentru uz personal, bijuterii sau obiecte de artă, de cult, de uz casnic sau personal, salbe confecționate din ducați sau ducați necuprinși în salbe destinați a servi ca podoabă, lucrări vechi dentare confecționate din aur, argint sau platină, ori cu adaos de aur, argint sau platină, monede din aur emise pînă în anul 1800 inclusiv, montate în bijuterii, precum și monedele turcești emise în perioada 1816-1844. Vorbind despre monede, interpretând legea per a contrario rezulta că toate cele emise între 1800-1816 şi cele emise după anul 1844 erau interzise la deţinere, prevedere importantă din punctul nostru de vedere întrucât înainte de instaurarea regimului comunist statul român emisese serii de monede din aur, îndeosebi cele cunoscute sub denumirea de Ardealul Nostru, dintre care multe fuseseră achiziţionate de populaţie. În România antebelică circulaseră şi fuseseră achiziţionate în scop de tezaurizare şi multe monede emise de Franţa napoleoniană, cunoscute sub numele de cocoşei, de la cocoşul galic imprimat pe una dintre faţetele acestora. Când statul comunist instituise monopol asupra deţinerii, prelucrării şi circulaţiei metalelor şi pietrelor preţioase, nu întreaga populaţie se prezentase să-şi predea aurul Băncii Naţionale, aşa încât Miliţiei i-a revenit şi atribuţia depistării persoanelor care nu s-au conformat şi ridicării în vederea confiscării a obiectelor supuse acestui regim. Ca în orice domeniu interzis, a se vedea prohibiţia alcoolului în America de după 1929, ori a drogurilor şi substanţelor stupefiante din majoritatea ţărilor zilelor noastre, apăruseră şi proliferau traficanţii, care realizau venituri importante pe seama fructului oprit. Femeile aveau nevoie de podoabe, bărbaţii de verighete când se hotărau să-şi lege destinele, cei avuţi să-şi investească agoniseala în ceva sigur. Având în vedere că permisese deţinerea legală a bijuteriilor, statul acelor vremuri autorizase şi funcţionarea unor ateliere pentru confecţionarea acestora, care funcţionau în reţeaua cooperaţiei meşteşugăreşti. Şi în acest domeniu dicta moda care, cum se ştie, se schimba periodic, aşa că vechile bijuterii erau date la topit pentru a fi confecţionate altele în trend. Bijuterii noi erau confecţionate şi din lucrări vechi dentare precum şi din monede, bineînţeles! Atelierele de bijuterii erau însă strict controlate, topirea obiectelor din aur aduse pentru confecţionarea noilor bijuterii se efectua doar în anumite zile, dinainte prevăzute, în prezenţa unei comisii din care făceau parte, alături de bijutieri, ofiţeri de miliţie care lucrau pe această linie şi inspectori de metale preţioase din cadrul sucursalelor Băncii Naţionale. În plus, atelierele meşteşugăreşti respective fuseseră penetrate, erau împănate cu informatori şi colaboratori ai miliţiei. Toate aceste măsuri aveau drept scop identificarea şi confiscarea metalelor preţioase interzise la deţinere. De aceea, cei care deţineau monede de acest fel nu apelau la atelierele meşteşugăreşti autorizate, în cazul în care doreau să le transforme, ci la bijutierii ambulanţi care-şi făceau uneori apariţia, în oraşele mari îndeosebi. Rromi din neamul argintarilor, cum sunt cunoscuţi şi denumiţi în cadrul etniei, meseriaşi pricepuţi, care-şi transmiteau secretele profesiei din tată-n fiu, aceştia îşi încropeau micile ateliere pe un trotuar din zonele aglomerate unde, cu o lampă de benzină, o mică nicovală, un ciocan şi alte câteva scule specifice, creau adevărate minuni filigranate sub ochii curioşi şi avizi de spectacol al mulţimii adunate în jurul lor.

Cei născuţi mai demult poate vă amintiţi aceste scene, grupurile de curioşi adunate în jurul câte unui bijutier ambulant care, aşezat turceşte pe trotuar, mânuia cu dexteritate micuţa nicovală, ciocanul şi diverse pile, îşi umfla fălcile şi sufla pe o ţeavă asupra metalului incandescent, iar din mâinile sale ieşeau strălucitoare bijuterii din aur şi argint. Unul dintre ofiţerii Inspectoratului General al Miliţiei care coordonau activitatea pe linie de CAV în întreaga ţară, colonelul Briceag pare-mi-se, se gândise să folosească aceşti ambulanţi pentru depistarea monedelor interzise. Recrutase în acest scop câţiva dintre aceştia, pe care-i marşrutiza în toate marile oraşe. Ajunşi într-o nouă urbe, argintarii recrutaţi se prezentau la miliţie, unde cereau să vorbească cu ofiţerul ce lucra pe acestă linie. Stabileau împreună modul efectiv de colaborare, sistemul de legătură, semnalele... În principiu, atunci când la meseriaş se prezenta cineva care dorea să prelucreze una ori mai multe monede interzise, acesta era amânat sub un pretext oarecare, propunându-i-se să revină într-o altă zi, pe care o stabileau de comun acord. Bineînţeles că la momentul respectiv cei de la miliţie erau prin preajmă, disimulaţi în mulţimea de curioşi. Când cel care muşcase momeala se prezenta la ambulant iar acesta se convingea că are materialul la el, bătea într-un anume mod cu ciocanul în nicovală iar noi, auzind semnalul, săream pe ei şi-i umflam. Aveam urechea antrenată, fusesem radiotelegrafist în armată, alfabetul Morse nici acum, după mai bine de 45 de ani, nu l-am uitat! Personal nu agream aceste mici combinaţii. Se pierdea mult timp, raportat la rezultate. Ore întregi de supravegheri operative şi zeci de hârtii pentru o monedă-două de câteva grame. Că de-alea cu valoare numismatică nu am văzut decât în tezaurul medieval găsit de nişte căldărari de la Segarcea pe când lucrau într-o vie la Schela Cladovei din judeţul Mehedinţi. Preferam, în schimb, să penetrez anturajul traficanţilor şi să acţionez pentru interceptarea unor transporturi mai consistente. Muncă mai dificilă, de fineţe şi durată, dar care, când îţi ieşea, îţi oferea mari satisfacţii profesionale. Şi de câteva ori chiar mi-a ieşit. O singură dată lucrând cu un ambulant din ăştia am reuşit o captură mai interesantă, dar nu de monede din aur. După vreo două săptâmâni de discuţii aproape zilnice cu argintarul, la o întâlnire pe înserate acesta mi-a relatat că fusese contactat de doi tineri, care-l întrebaseră dacă nu doreşte să cumpere nişte pastile de argint industrial. Era în perioada aia când traficul cu aceste obiecte era în vogă, despre care am relatat în alte câteva povestiri. Ambulantul se arătase interesat, stabiliseră şi preţul, iar a doua zi, în jurul prânzului, tinerii trebuiau să se prezinte cu marfa. Ambulantul îi amânase, pretextând că nu dispune de bani suficienţi, dar până a doua zi o să facă rost de biştari de la nişte prieteni pe care-i are într-un cartier mărginaş al Craiovei. În ziua următoare nici nu trecuse bine de orele zece, cred, că ne şi instalasem în dispozitiv. Eram împreună cu alţi trei colegi, nea Costică Lătăreţu, Ion Maria şi Stancu Lică. Ambulantul îşi instalase atelierul pe strada Unirii, pe trotuarul din faţa gardului din cărămidă roşiatică al sucursalei Băncii Naţionale. Noi, prin preajmă, supravegheam atent grupul de curioşi din jurul său, încercând să ghicim care-s clienţii noştri. La un moment dat l-am văzut discutâd cu doi tineri vânjoşi, bine făcuţi, cam până-n treizeci de ani aşa. Corespundeau şi semnalmentelor pe care mi le furnizase la întâlnirea din seara precedentă, aşa că i-am atenţionat pe colegi şi-am stabilit care pe care-i luăm. În momentul în care am auzit ciocanul cântând melodia cunoscută pe mica nicovală, i-am încadrat pe cei doi şi le-am cerut să ne urmeze. Am făcut atunci o greşeală de tactică poliţienească, greşeală care pe unii i-a costat scump. Viaţa, pe multiplul campion naţional de box Ion Covaci, înjunghiat în noiembrie 1973 în Brăila de un recidivist căruia a omis să-i facă percheziţie corporală înainte de a-l conduce la miliţie, ca şi pe Florin Stoicănescu, poliţist craiovean, căruia i-a fost secţionată carotida în februarie 1980 la Mofleni, de un măcelar pe care-l conducea, împreună cu un militar în termen de la trupe, spre sediu, infractor care, nici el, nu fusese percheziţionat. Sau, în septembrie 1983, locul de muncă şi cariera, pe un şef de post care, depistându-i la o stână izolată pe cei care sustrăseseră două pistoale mitralieră şi muniţia aferentă de la Postul de miliţie Osica, în timp ce le controla bagajele i-a cerut unuia dintre ei să desfacă o geantă de voiaj şi să-i arate ce are înăuntru, în loc să pună pe unul dintre ciobani să facă acest lucru. Infractorul a desfăcut geanta, de unde a scos unul dintre pistoale. Vă închipuiţi ce a urmat. Aşa şi eu, l-am lăsat pe unul dintre cei doi tineri să ducă el geanta de voiaj pe care o avea asupra sa, când i-am cerut să ne urmeze. Aveam maşinile de serviciu parcate în faţa hotelului Palace, după colţul intersecţiei, să nu poată fi observate din locul unde era instalat ambulantul. Am traversat Unirii şi am luat-o pe trotuar spre Palace, nea Costică şi Ion Maria în faţă, încadrându-l pe unul dintre ei, eu cu Stancu Lică în urmă cu celălalt, care ducea bagajul, la vreo cincisprezece-douăzeci de metri, distanţă impusă de faptul că trebuise să aşteptăm ceva până putusem să traversăm. La un moment dat, cred că eram prin faţa Bisericii Luterane ori doar ce trecusem de aceasta, poooc, am simţit o lovitură zdravănă în piept. Tânărul ridicase geanta de mâner, o basculase, mi-o aruncase cu putere în piept şi o rupsese la fugă spre Palace. Deşi lovit puternic de geanta care, am văzut ulterior, conţinea câteva kilograme de metal, eram pe picioare, nu căzusem. I-am strigat lui Lică să ridice geanta şi am luat-o după el, sprintând puternic pentru a-l ajunge. Când m-am apropiat suficient, de teamă să nu îmi scape că nu prea mai aveam suflu,respiram greu, aveam un junghi în piept de la lovitură, m-am aruncat spre el ca într-un fel de placaj, la rugbi, reuşind, din săritură să-l prind de umeri. Simţindu-mă, s-a întors brusc, răsucindu-se, mişcare care m-a scos de pe trotuar, aruncându-mă pe carosabil, printre maşini. Norocul meu că, fugind, ne apropiasem de stopul de la intersecţie iar acesta era pe roşu, maşinile din stradă fiind oprite, altfel aş fi putut ajunge pe sub roţile vreuneia. Deşi aruncat, cred că-l prinsesm destul de bine de umeri şi nu-i dădusem drumul ori nu ştiu de ce, dar m-am pomenit şi cu el în stradă, peste mine. Ne-am încleştat unul de altul şi am început să ne luptăm acolo, pe jos, printre maşini, eu încercând să-l imobilizez, el să scape. Între timp cred că stopul se schimbase, unele maşini începuseră să ruleze, multe claxonau, oamenii strigau, femeile ţipau, era un adevărat vacarm. Auzind larma a apărut şi nea Costică Lătăreţu, îl lăsase pe celălalt cu Ion Maria la maşină, şi am reuşit să-l încătuşăm pe nărăvaş. Nu ştiu cât a durat mica noastră încăierare, mie mi s-a părut că destul de mult, în orice caz când ne-am ridicat am observat că tot personalul Frizeriei din spatele fostei librării Cartea Rusă, de vis-a vis de Palace, unde sunt acum galeriile de artă, era în stradă, scos probabil de gălăgia auzită afară. Inclusiv nea Marcel, fratele lui Ilie, renumiţii hairstylişti de astăzi ce-şi au atelierul pe strada C.S.Nicolaescu-Plopşor din spatele Prefecturii, care poate depune mărturie desprea realitatea acelei întâmplări. Încătuşat, l-am dus cu uşurinţă la maşină şi ne-am deplasat la sediu. În geanta folosită ca armă am găsit aproape două kilograme pastile din argint industrial şi un set foarte frumos de tacâmuri din argint, destul de greu. Identificându-i şi verificându-i în evidenţe pe cei doi tineri, am avut surpriza să constatăm că erau urmăriţi general, căutaţi de colegii noştri din Râmnicu Vâlcea pentru spargerea locuinţei unui medic renumit din acea localitate. Până seara cei doi au şi fost preluaţi de ofiţerii vâlceni iar peste câteva săptâmâni medicul păgubit m-a căutat pentru a-şi recupera tacâmurile de argint, moştenire de familie. Iată deci că în plasa întinsă de argintarul ambulant se încurcaseră doi peşti destul de mărişori, până la urmă!