Urgia

Destul de neobişnuită în această perioadă, când doar peste câteva zile vine Mărţişorul, ninsoarea asta, începută acum mai bine de 36 de ore, dar mai ales viscolul de ieri, mi-au readus în memorie un episod de la începutul anului 1979, cred, pe când eram încă elev în şcoala militară. O cădere de zăpadă deosebit de abundentă a împiedicat atunci vizita în România a excelenţei sale Valery Giscard d’Estaing, fost preşedinte al Franţei între 1974 şi 1981. Vizita era aşteptată cu interes şi nerăbdare de partea română dar ninsoarea de care vorbeam a împiedicat aterizarea avionului prezidenţial. Eram pe aeroportul Otopeni în acea zi, noi, elevii Şcolii Militare de la Băneasa fiind incluşi frecvent în dispozitivele care asigurau ordinea şi securitatea pe durata unor vizite la nivel înalt. În funcţie de posibilităţile oferite de nivelul nostru redus de cunoştinţe şi experienţă, bineînţeles. Eram pe aeroport deci, împreună cu alţi colegi de-ai mei, şi ninsoarea era atât de deasă încât vizibilitatea era sub 20 de metri cred. Nici vorbă să vedem avionul prezidenţial francez, l-am auzit doar dând ture repetate pe deasupra aeroportului. În cele din urmă l-am auzit îndepărtându-se, zgomotul a scăzut din ce în ce în intensitate, iar Ceauşescu şi cei care-l însoţeau au plecat spre Bucureşti. Pe oficialii noştri am reuşit să-i zăresc cât de cât printre fulgii de nea, eram în proximitatea salonului oficial, în dispozitivul care urma să asigure culoarul de la salon la scara avionului ce urma să aterizeze. După plecarea oficialilor am fost şi noi retraşi din dispozitiv şi am plecat la şcoală. Ajunşi aici, în loc să intrăm la cursuri ori la studiu, a început distracţia. Am primit ordin să mergem să ne schimbăm ţinuta civilă, în care fusesem în misiune, cu cea de instrucţie şi să ieşim pe platou să-l curăţim de zăpadă, ninsoarea abundentă umplându-l de troiene. Alţi colegi de-ai noştri, care nu fuseseră în misiune, erau deja acolo, platoul forfotea de furnicuţe! Cei care n-aţi fost într-o şcoală militară ori în armată, trebuie să ştiţi că platoul este unul dintre elementele definitorii ale şcolii, jucând un rol important în viaţa de zi cu zi a instituţiei. Pe platou se adună efectivele în cele trei principale momente ale rutinei zilnice. Inspecţia de dimineaţă, Raportul, la prânz şi Apelul de seară. După efectuarea acestor activităţi, se pleca la masă. În cadenţă, cu cântec, de regulă, fiecare batalion având cântecul său preferat. Pe platou au loc ceremoniile militare importante care marchează viaţa elevilor: începerea unui nou an şcolar, depunerea jurământului de credinţă, revistele de front, festivitatea de înălţare în grad. Şi tot pe platou au loc istovitoarele repetiţii, uneori pe parcursul unei luni întregi, pentru ca aceste ceremonialuri să se desfăşoare la milimetru, fără cusur. După cum vedeţi, o parte importantă a vieţii unui elev al şcolii militare se desfăşura pe platou. De aceea, el trebuia să arate mereu impecabil. Asfaltul său trebuia să fie curat, fără urmă de zăpadă, precum feţele noastre bărbierite la sânge în fiecare dimineaţă. În consecinţă, în zilele în care ningea, eram scoşi de la cursuri pentru a curăţa zăpada de pe platou. Mai trecusem prin astfel de episoade în cei trei ani de şcoală militară, nu era o activitate care să ne streseze. Din contră, munceam voioşi, împletind bucuria zăpezii proaspete, care ne transporta din nou în anii copilăriei, cu glume, râsete şi zbenguieli de copii în vacanţă. Numai că de această dată, viscolul care a stricat planurile lui Ceauşescu s-a transformat într-o adevărată urgie, ninsoarea curgând neîncetat timp de patru zile şi patru nopţi. Dar curgea, nu aşa, doar rareori izbutind să zărim printre fuioarele viforniţei cealaltă margine a platoului. Patru zile şi patru nopţi în care ne-am aflat în permanenţă acolo, furând doar uneori câteva ore de somn, în schimburi şi pe sponci. Pe marginea platoului şi pe unele dintre aleile şcolii se aflau nişte panouri din tablă groasă, vopsite în roşu, pe care erau scrise paragrafe din Programul Partidului, spre veşnică neuitare şi lozinci mobilizatoare. Materiale din arsenalul propagandistic al secretarului de partid al şcolii. Cei născuţi mai demult cred că vă aduceţi aminte de ele, pentru că nu doar în şcoală erau panouri din astea. Le întâlneai peste tot, prin întreprinderi, prin parcuri, pe marginea drumului. Ei, şi tot lopătând noi la zăpadă, ce idee îmi vine? Împreună cu un prieten de la Arad, Radu Ristin (Dumnezeu să-l odihnească, pentru că am auzit că s-ar fi s-a prăpădit) şi alţi doi colegi de clasă, am demontat un panou din asta. Era prins pe un cadru metalic, în patru suporţi, ca nişte balamale. Era destul de mare, avea peste doi metri lungime, dacă nu mai mult, era cât o masă de sufragerie din aia mare de 8-10 persoane. După ce l-am demontat, l-am culcat pe o parte, cu latura lungă paralelă cu solul, şi am început să-l folosim ca un plug de zăpadă, împingând toţi patru în panou din spate. Aveam un spor fantastic, panoul făcea mai multă treabă decât lopeţile întregului pluton. Împingeam cu viteză şi voioşie zbierând puternic ,,Pârtieeee’’, în strigătele şi hohotele celorlalţi. Ba unii se pregăteau chiar să ne urmeze exemplul, atacând alte câteva panouri propagandistice de pe marginea platoului. Ghinionul nostru însă că tocmai atunci a trecut pe aleea din spatele nostru, de pe marginea dinspre est a platoului, dinspre cele două amfiteatre, locotenentul major Sandi, secretarul Comitetului UTC al şcolii. Sandi era nou venit în şcoală iar funcţia sa era de activist de partid, scos din producţie. Adică nu era la nici una dintre catedrele şcolii, nu avea nici o funcţie administrativă ci activitatea sa era strict pe linie politică. Mândru de noua sa funcţie, dând totodată dovadă de vigilenţă revoluţionară, a sesizat imediat atacul nostru asupra fondului propagandistic al şcolii, un adevărat sacrilegiu în concepţia sa. A venit imediat la noi şi ne-a luat la rost, întrebându-ne ritos ce facem acolo, cum de ne-am permis să scoatem panoul. Suferind de limbariţă, fapt ce mi-a adus uneori destule necazuri , i-am răspuns ironic: - Transpunem în practică directivele partidului! Transformăm în realitate îndemnurile din lozinci. S-a băşicat imediat, s-a umflat în pene şi ne-a cerut să rezemăm panoul de stâlpii săi de susţinere. Nu ne-a cerul să-l montâm la loc, avea alt plan. După ce l-am rezemat acolo, ne-a cerut la toţi patru să-l urmăm. Ne-a dus apoi în pavilionul comandă, în biroul locţiitorului politic al comandantului, secretarul comitetului de partid pe şcoală, colonelul Bucur. Acolo i-a relatat acestuia abaterea gravă pe care, după părerea lui, o comisesem. Propunând să fim aspru sancţionaţi. Colonelul Bucur ne-a întrebat ce avem de spus şi i-am explicat că nu dorisem decât să ne îmbunătăţim randamentul, să curăţăm zăpada mai cu spor. Panoul nu suferise nici o stricăciune şi putea fi montat cu uşurinţă exact cum a fost. Sandi a insistat susţinând idea aplicării unei sancţiuni ori, dacă nu, măcar a punerii în discuţia organizaţiei de bază. Colonelul Bucur l-a ascultat, nu i-a spus nimic însă ne-a întrebat pe fiecare dintre noi cum ne cheamă, notându-ne numele şi clasa din care făceam parte, după care ne-a dat liber. Am tot aşteptat apoi câteva să fim chemaţi la comandantul de batalion ori să se întâmple altceva. Nu s-a întâmplat nimic însă! Norocul nostrum că secretarul de partid a fost un ofiţer mai destupat la minte decât secretarul UTC. Al Uniunii Tineretului Comunist adică, pentru cei care n-aţi apucat acele timpuri. NOTĂ - În fotografie puteţi vedea o imagine aeriană a unei părţi din Academia de Poliţie, pentru a realize mărimea platoului. Şi partea aia mai albă din dreapta tot platoul este, însă cred că se vede aşa datorită unui mic defect. Ori, acolo se suprapune o altă fotografie.