Într-o zi, pe când eram în echipa de cercetare, prin jurul prânzului mă trezesc sunat de şeful biroului care-mi ordonă să mă prezint la dânsul. Traversez holul, biroul în care lucram pe atunci fiind amplasat chiar vizavi de cel al şefului, bat la uşă şi intru. La măsuţa din faţa biroului şefului de economic, stătea, cu o cafea în faţă, colonelul Paulin Balaci, şeful poliţiei municipale. Mă invită să iau loc şi, fără farafastâcuri, intră direct în subiect.
- Ia stai jos, Bâţă! Uite, am discutat cu Marghescu şi el crede că ai fi cel mai potrivit să te ocupi de o problemă mai delicată, întrucâtva! Despre ce este vorba! În spatele restaurantului Dunărea, pe strada ce duce la Târgul de săptămână, s-a instalat de ceva vreme o baracă de tir sportiv. La această baracă, care e autorizată din câte ştiu, s-au aciuat şi nişte indivizi care joacă alba - neagra, curăţindu-i de bani pe cei care merg sau vin de la târg ori pe locuitorii din zonă. Au venit mulţi cetăţeni la mine care s-au plâns, am trimis acolo şi nişte băieţi de la judiciar şi alţii de la pază şi ordine, le-am dat sarcină şi sectoriştilor din cartier, dar n-au reuşit niciunul să facă nimic. Când apar în preajma barăcii lucrurile sunt în ordine, n-au văzut pe nimeni să joace alba-neagra. Totuşi, plângerile curg! Chiar acum o jumătate de oră a venit la mine în audienţă, plângând, un bătrân de la ţară. Îşi vânduse vaca în târg şi toţi cei şase mii de lei de-i luase pe vacă au intrat în buzunarele excrocilor, în mai puţin de zece minute.
- De, cine l-a pus să joace!
- Dracu’ l-a pus! Problema nu e asta! Problema e că nu-i putem lăsa să-şi facă mendrele şi să-şi bată joc de oameni sub nasul nostru! Chestia delicată este însă că patronul barăcii e din Slatina şi se bucură de protecţie la nivel înalt. Inclusiv la noi; la judeţ, s-a discutat problema în comandă şi unul dintre locţiitori mi-a zis să lăsăm baraca în pace, că face bani pentru Ştiinţa! Noi însă trebuie să ne facem treaba, să nu lăsăm cetăţenii pe mâna unor excroci, craiovenii pe noi ne învinovăţesc, nu pe cei de la judeţ. Numai că trebuie mare atenţie! Să ne mişcăm rapid şi ireproşabil! Probe beton, să nu mişte-n front. Am încredere în tine, ai rezolvat-o şi atunci cu Manix, sper s-o rezolvi şi acum!
A doua zi am plecat cu Ilie Vilău spre târg, să aruncăm un ochi pe-acolo, să vedem despre ce este vorba. Nu era luni, zi de târg, aşa că zona nu era foarte aglomerată. Am coborât la Dunărea, am intrat să bem o cafea, am discutat cu cineva de acolo, ne-am interesat de una, de alta. Am plecat apoi, agale, spre târg. Am trecut prin faţa barăcii de tir sportiv, era o şandrama obişnuită, din cele care se vedeau cândva prin bâlciuri. Care sunteţi mai tineri şi n-aţi prins bâlciurile de altădată, vă amintiţi poate de serialul „Toate pânzele sus”, prezentat la TVR. O baracă din aia unde Anton Lupan îl cunoaşte pe Ieremia, după ce acesta îşi exersase talentele de trăgător, lăsându-l fără un pol de aur pe patronul barăcii. „Mireasa, nene, mireasa! - strigau ţâncii admirându-l pe Ieremia! - Hâc! Acu’ pe care s-o ochesc? - Berbecii, nene, berbecii!......Cucul, nene, cucul!” Sper că v-aţi reamintit acum! „Exersaţi ochiul ş-o mână / Pentru patria română” – scria pe frontispiciul barăcii din romanul lui Radu Tudoran! „Exersaţ ochiul şi mâna la Mireasa” - scria pe baraca din îndrăgitul serial!
Am trecut încet prin faţa obiectivului nostru, ne-am uitat cu atenţie în jur, am văzut nişte feţe cunoscute... Ne-am continuat drumul spre târg. Am ajuns în târg, ne-am holbat vreo orâ pe la vechituri, am întâlnit nişte cunoscuţi care vindeau brichete, mici butelii cu gaz şi alte mărunişuri, pe alţii cu casete audio, am schimbat nişte vorbe şi cu aceştia...Încet-încet ne făceam o părere! Ne-am dus apoi în partea cealaltă, la coana Torica, ce avea o bombă în gura târgului, am halit nişte mici şi-am tras câteva halbe de bere, a mai trecut o oră-două. Am luat-o apoi, tot agale, spre Calea Dunării. Când ne-am apropiat de baracă, am zărit iarăşi feţele alea cunoscute, de le văzusem la venire. Ardeau gazul pe-acolo! Cam în aceleaşi locuri. Ajunşi în faţa barăcii, ne-am oprit. Tir sportiv, nici o altă activitate. Clanţ, pac! Clanţ, pac!, se auzea doar. Ne-am dus la stand, am întrebat de şeful barăcii, ne-am legitimat, şi i-am cerut actele. Ne-a prezentat autorizaţia, chitanţele de plată a impozitelor, contractul cu primăria pentru loc, chitanţele de plată... Totul părea în regulă!
- Şi ăştia de încarcă puştile la stand cine sunt? Angajaţii dumneavoastră? Că-n autorizaţie nu-s trecuţi, sunteţi doar dumneavoastră cu soţia!
- Aaaaa, nu-s angajaţii mei! Să vedeţi, am uitat să vă spun...Sânt angajaţii Universităţii Craiova, avem un contract de colaborare cu Universitatea. Ei ne pun oamenii la dispoziţie şi noi le vărsăm o parte din încasări.
- Aşa încasări mari aveţi, de daţi şi la alţii din ele? Că văd că nu prea se înghesuie lumea să tragă la figurine..
- Ei, nu prea sunt azi că nu-i zi de târg.
- Da-ţi-ne contractul de colaborare! De ce nu ni l-aţi prezentat când v-am cerut actele?
- Am uitat! Era în altă parte, nu era la un loc cu celelalte acte, şi am uitat de el...
Am verificat contractul, părea în regulă. Am verificat şi actele celor prezenţi la baracă. Cei de la stand aveau legitimaţii de angajaţi ai Universităţii! Muncitori necalificaţi!
N-am întins coarda, văzusem ce era de văzut. Remarcasem şi că unele dintre cunoştinţele noastre pe care le zărisem în zonă, şi la venire şi la plecare, nu se apropiaseră de baracă, deşi în jurul nostru se strânseseră destui curioşi în timp ce făcusem micul nostru control. I-am restituit patronului actele, am salutat şi am plecat. Nu găsisem motiv nici macăr să-l ardem cu o amendă, modică, aşa de sămânţă, să ştie c-a trecut miliţia economică pe la el.
Ne-am întors la sediu, am mers la şef şi i-am raportat observaţiile. I-am raportat şi la ce mă gândisem, idee pentru realizarea căreia aveam nevoie de sprijinul domniei sale, întrucât depăşea posibilităţile pe care le aveam noi atunci. M-a înţeles, a pus mâna pe telefon şi l-a sunat pe directorul I.J.L.F., directorul Întreprinderii Judeţene de Legume Fructe.
A treia zi de la discuţia colonelului Marghescu cu directorul, vineri, în jurul prânzului, o şa cu prelată a rămas în pană pe strada ce ducea spre târg, chiar în faţa barăcii de tir sportiv. Şa, adică un camion din alea lungi, cum sunt autocamioanele TIR. Numai că nu aveau containere, ci caroserie de camion. Acoperită cu un coviltir cu prelată, în cazul nostru! Şoferul coboară din şa, umblă sub capotă, meştereşte ce meştereşte, lasă capota, urcă în cabină, dă să pornească motorul! Hrrrrrr, hrrrrrr, poc, poc, face motorul. Apoi nimic. Şoferul coboară iarăşi, umbla sub capotă, urcă din nou la volan! Hrrrrrr, hrrrrrr, poc, poc, face încă o dată motorul! Şoferul se dă iar jos, înjurând de paşte şi dumnezei, îşi sumete mânecile, umblă iar la motor... nimic, ce mai încoace şi-ncolo, ce s-o mai lungim.....În cele din urmă, încuie şaua şi pleacă!
Maşina a rămas acolo, abandonată şi a doua zi, sâmbătă, şi duminică. Şoferul n-a mai dat de loc pe la ea!
Luni dimineaţa, înainte să se crape de ziuă, mai devreme ca ţăranii să înceapă să bântuie spre târg, eu, împreună cu Ilie Vilău, Bebe Ene, Marin Enea şi încă vreo doi –trei băieţi de la economic precum şi-un criminalist, ne strecurăm pâş-pâş pe lângă garduri spre auto-şa şi ţuşti, sub prelată. De aici, prin nişte găuri, urmăream tot ce se întâmplă în stradă şi în special la baracă, obiectivul nostru.
În jurul orei opt a apărul patronul cu soţia şi oamenii săi, au ridicat oblonul şi s-au instalat, unii la stand, unii la capetele standului. Au apărut şi Marinică Pumn de Fier, un fost poliţist, celebru cândva, auzisem de el încă din şcoala militară, precum şi un interlop, poreclit Babaul, un fost boxer la Dinamo.Craiova, care, după ce au dat o raită prin zonă, au venit la patron şi după ce au discutat ceva, s-au plasat de-o parte şi de alta a barăcii, la o oarecare distanţă, unul spre Dunărea, celălalt spre târg! Cei doi erau cunoştinţele pe care la remarcasem în raidul meu de documentare. În urmă cu nişte ani, miliţia şi securitatea craioveană avuseseră un club, Clubul Dinamo, pe lângă care funcţiona o puternică echipă de box, ce a dat mulţi campioni. Unii dintre aceştia au fost încadraţi apoi în miliţie şi securitate, cum era maiorul Pătraşcu de la contraspionaj, pe vremea mea, alţii, ca Babaul, eşuaseră în pegra Craiovei. Oricum, dat fiind că ofiţerii şi subofiţerii frecventau clubul şi competiţiile, cultivau relaţii cu sportivii şi erau cunoscuţi de către aceştia. Ăsta era motivul pentru care Babaul şi Marinică fuseseră selecţionali, să asigure protecţie imediată barăcii, semnalând orice apariţie a vreunui miliţian în zonă, asta era explicaţia faptului că cei care mânuiau alba-neagra nu putuseră fi surprinşi nicicând asupra faptului.
Am stat în continuare sub prelată, tăcând chitic şi observând ce se întâmplă. La un moment dat baraca a început să se anime, unii dintre cei care veneau din târg se opreau şi trăgeau la ţintă. Băieţii care încărcau iniţial armele, muncitorii necalificaţi de la universitate, de!, au predat armele patronului şi soţiei iar ei au trecut la capetele standului, unde au scos cauciucurile şi au început să învârtă alba-neagra. I-am, făcut semn criminalistului care a început şă ia cadru după cadru printr-o gaură din prelată, fotografiind tot ce se întâmplă la baracă. Se aglomerase deja, se făcuseră două grupuri măricele la capetele standului, cu ochii beliţi la pata albă de pe unul dintre cele trei cauciucuri. Pumn de fier şi Babau, şi ei cu ochii cât felinarele, se uitau în toate părţile, să nu apară vreun gabor prin zonă! La camion nu se uitau, în trei zile se obişnuiseră cu prezenţa lui în faţa barăcii.
Am mai aşteptat mai bine de-o jumătate de oră să se încingă bine jocul, şi când am strigat „Acum” am sărit toţi deodată peste oblonul camionului, ieşind fulgerător de sub prelată! Ne fixasem ţintele dinainte, iar eu şi încă un coleg, nu mai reţin care, ne-am înfipt măinile direct în chica celor doi care mânuiau cauciucurile, punând totodată câte o mână pe bani şi pe rondelele buclucaşe. Au fost atât de surprinşi, încât nici măcar n-au încercat să protesteze, dar’mite să se opună, Singur Marinică Pumn de Fier a încercat să bâiguie ceva, că el e colonel de miliţie în rezervă, dar Marin Enea, care nu prea era dus la biserică şi era renumit prin tot felul de năzbâtii, i-a tras un şut în partea dorsală, accelerând viteza cu care a urcat în camion. Pentru că, aşa cum stabilisem în prealabil, i-am urcat pe toţi cei pe care pusesem mâna, practic pe toţi cei care-i găsisem acolo, în camion, sub prelată. În tot acest timp criminalistul trăgea flash-uri, mai ceva ca un fotoreporter din zilele de azi.
După ce ne-am strâns şi ne-am asigurat că suntem toţi, de nu ştiu unde a apărut şi şoferul autocamionului. Şi să vezi, drăcie, motorul a pornit ca prin minune din prima cheie şi am plecat, cu toată încărcătura, spre Miliţia municipiului, aflată pe atunci în strada Libertăţii. Ca într-una dintre minunile Caracalului!
Aici, când am procedat la identificarea şi trierea persoanelor aduse la sediu, să vezi surpriză. Au mai apărut câţiva necalificaţi de la universitate! Surpriză şi nu prea, ştiam demult că cei care mânuiesc cauciucurile de alba-neagra au complici care să anime jocul, printre privitori. Aceştia erau, de fapt, şi cei care câştigau, fraierii marcând doar banul, care intra în buzunarele excrocilor!
După identificarea şi toaletarea persoanelor implicate (adică fotografiere, amprentare, fişare) am redactat procesul verbal de prindere în flagrant şi am început anchetarea acestora. Nu are rost să detaliez, ştiţi toţi ce înseamnă asta! Martori aveam destui, era camionul plin de cei care jucaseră şi de gură cască! Numărând banii găsiţi pe masă şi asupra celor care mânuiau rondelele, a rezultat că în mai puţin de-o oră, cât îi lăsasem să joace până să-i umflăm, realizaseră frumoasa sumă de peste 27 000 lei. Vă daţi seama ce sume învărteau aştia?. Cât ar fi câştigat doar în ziua aia, dacă nu interveneam? Din anchetă a rezultat că cei doi care învârteau rondelele erau plătiţi de patron cu câte o mie de lei pe zi! În doar două zile şi jumătate, câştigau deci banii mei pe o lună de zile. Cei care ţineau de şase, Pumn de Fier şi Babau, precum şi animatorii, erau plătiţi cu câte 500 de lei pe zi. Din păcate, nu mai reţin suma care era vărsată Ştiinţei, prin preşedintele clubului. Acesta era cel care intervenise la locţiitorul şefului miliţiei judeţene care, ca orice craiovean, iubea echipa de fotbal şi de aceea acceptase să inchidă ochii la micul alişveriş, în beneficiul alb albaştrilor.
Adevărul este că echipa trebuia să se descurce cumva, era mereu în pană de bani, nu se putea compara cu Steaua sau Dinamo, la care cotizau zeci de mii de ofiţeri şi subofiţeri. Cei mai iubiţi fotbalişti din România acelor ani, erau nevoiţi să meargă în deplasare cu un autobuz TV, fabricat în anii copilăriei mele, din care curgeau tablele, în vreme ce fotbaliştii echipelor departamentale se deplasau în autocare ultimul răcnet, cumpărate din străinătate.
Patronul barăcii de tir a fost arestat şi i s-a întocmit dosar penal pentru săvârşirea infracţiunii de organizare de jocuri de noroc fără autorizaţie, find condamnat în final la doi ani de închisoare cu executare, pedeapsa maximă prevăzută în vechiul Cod Penal pentru acea infracţiune. Aşa zişii muncitori necalificaţi ai Universităţii, cei care învărteau rondelele şi animatorii, arestaţi şi ei, au fost condamnaţi pentru înşelăciune şi complicitate la înşelăciune. Menţionez că acestora li se emiseseră acele legitimaţii de muncitori necalificaţi ca acoperire, pentru că în acele timpuri, dacă nu aveai o ocupaţie legală, dacă nu aveai serviciu, cu alte cuvinte, riscai o sancţiune cu închisoare contravenţională pentru trai parazitar. Şi nu se voia ca la o eventuală razie, afacerea să fie stopată datorită acestui amănunt minor! Marinică şi Babau au fost doar sancţionaţi cu amendă contravenţională, rolul lor în excrocherie era minor, nu participaseră direct la estorcarea sumelor de bani, şi apoi cândva, transpiraseră şi ei pentru ministerul de interne, nu?
O chestiune amuzantă în ceea ce priveşte condamnarea celor implicaţi, este demonstraţia pe care a trebuit să o fac în faţa membrilor completului învestit cu judecarea cauzei, pentru a-i convinge că jocul alba-neagra este o înşelătorie şi nu doar un joc de noroc. În anul 1978, pe când eram elev al şcolii militare, am făcut o lună practică la Miliţia din Alexandria. În acea perioadă era un bâlci în oraş şi unul dintre circarii de acolo m-a învăţat să mânuiesc rondelele de cauciuc. Şefii şi colegii mei de mai târziu ştiau asta, pentru că ne distrasem de multe ori în unele dintre nopţile lungi petrecute pe la serviciu. Aşa că am fost în măsură să le demonstrez şi domnilor judecători în ce constă înşelătoria, arătându-le cu încetinitorul cum, după ce arăţi cauciucul cu pată albă, în loc să-l pui jos, îl extragi prin rotirea cu ajutorul degetului mijlociu pe cel din spate, nemarcat, şi-l arunci apoi, în locul celui arătat. Priceperea mea la alba-neagra, dobândită cu trudă, după numeroase exerciţii, i-a convins pe judecători, care au aplicat pedepse aspre excrocilor în cauză.
Căt despre implicarea celor de la Universitatea Craiova, care erau vinovaţi cel puţin de fals intelectual, dacă nu şi de complicitate ori măcar instigare la înşelăciune, şefii au hotărât să o lăsăm moartă, pentru a nu se crea o stare de spirit necorespunzătoare în oraş, în acei ani în care echipa era pe val şi extrem de iubită.
Eu însă m-am ales cu sporirea antipatiei şi resentimentelor locţiitorului de la judeţ, ivită odată cu participarea la ancheta soldată cu arestarea finului său de la Ciobănaşul, precum şi cu reputaţia de duşman al Ştiinţei, în ochii domnului Stroe, fapt reproşat cu ocazia unei anchete ulterioare, în urma căreia a şi fost înlocuit din funcţia de preşedinte al clubului. Dar asta peste mai mulţi ani, prin ’90 dacă nu mă înşel!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu