Stăpânul

Postarea publicată de Fane Triţă în care apar unii dintre judiciariştii Secţiei 3 Poliţie Craiova mi i-a adus în memorie pe părinţii a doi dintre protagonişti. Primul dintre aceştia, locotenentul-colonel Sandu Petre, în anii uceniciei mele lucra la Biroul judiciar al miliţiei craiovene, ocupându-se de identificarea şi prinderea autorilor de infracţiuni comise cu violenţă: omoruri, tâlhării, violuri. Dar nu numai de aceştia, pentru că, având în vedere vasta sa experienţă, era consultat de ceilalţi lucrători şi în alte cazuri cu un grad sporit de dificultate. Nu am lucrat direct cu domnia sa, eu lucram la economic, dar am aflat destule din povestirile celorlalţi, îndeosebi de la Titu Petrescu, împreună cu care împărţeam o garsonieră din blocul G4 din Brazdă, care s-a format ca poliţist sub oblăduirea sa directă. Ca o recunoaştere a capacităţii sale profesionale şi a autorităţii sale incontestabile asupra celorlalţi poliţişti, lui Sandu Petre i se spunea Stăpânul. Nu doar în spate, cum e cazul poreclelor altora, ci şi în faţă, în conversaţiile directe, nu doar lucrătorii ci şi unii dintre şefi i se adresau cu ,,Stăpâne!’’ Înalt, cred că bătea spre 1,90, masiv, brunet, avea o voce inconfundabilă. Fumător înrăit, era mereu învăluit în nori de fum, ţigara nelipsindu-i nici un moment din mână. Râsul său, extrem de răsunător, putea fi lesne auzit chiar de către cei care lucram în birourile de la etajul doi al clădirii din Libertăţii, întrucât îşi petrecea mult timp în holul de la intrare, care era şi casa scării, discutând cu diverse persoane. Fiind foarte cunoscut în oraş, era căutat frecvent de o mulţime de oameni pentru relaţii, sfaturi ori probleme specifice activităţii. De la el am învăţat importanţa practică a cunoaşterii populaţiei, una dintre primele două teme, alături de cunoaşterea teritoriului, care se predau pe vremea mea la disciplina de specialitate din şcolile de poliţie. Era în Craiova încă de la 14 ani, din primul an de liceu, originar fiind din comuna vâlceană Tetoiu. Şi până ajunsese la gradul ăla nu pierduse vremea degeaba, legase prietenii, îşi făcuse relaţii, înmagazinase tot felul de informaţii. Era o bancă ambulantă de date. Titu îmi povestea ce ciudă le era lor, tinerii ofiţeri, care-şi spărgeau capul cu rezolvarea câte unui caz apărut pe timpul nopţii, făceau tot felul de planuri de măsuri, elaborau cercuri de suspecţi, iar dimineaţa venea stăpânul, se uita puţin, îşi aprindea o ţigară, apoi le spunea: - Mergeţi şi aduce-ţi-l pe Cutare! Îl căutau, îl găseau, îl aduceau şi ăla se dovedea a fi autorul! Am înţeles de unde-i ştia Stăpânul abia mai târziu, când mă mai frecasem şi eu prin miliţie şi, având în arondare comuna Pieleşti, mă tot loveam de spargeri de magazii şi alte dependinţe, comise pe timpul nopţii. Autorul era un minor care nu răspundea penal, îl cercetam, făceam actele, apoi închideam cazul pentru că nu aveam ce-i face. La comiterea spargerilor acesta nu utiliza lanternă, brichetă ori alt mijloc de iluminat, ci obişnuia să folosească beţe de chibrituri pe care le aprindea apoi, când ajungeau să-l ardă la degete, le arunca şi aprindea altele. Observându-i obiceiul, de câte ori la cercetarea locului faptei găseam pe jos beţe de chibrituri arse ştiam că acolo fusese Geolgău. Aşa şi Stăpânul, în anii îndelungaţi petrecuţi în poliţie ajunsese să cunoască semnăturile infracţionale ale multor autori, particularităţile lor comportamentale care-i demascau în faţa unui profesionist. Celălalt poliţist de care mi-a amintit fotografia lui Triţă, văzându-i fiul acolo, a fost plutonierul adjutant Mureşan, nea Muri, cum îi ziceau toţi. Era subofiţerul din anticamera şefului miliţiei judeţene, cel care-i ţinea hârtiile în ordine şi-i prezenta mapele la semnat. Avea o mare influenţă în unitate, toţi căutau să se pună bine cu el! Lucrând în proximitatea şefului, te putea băga pe ţeavă imediat. Nu că nea Muri ar fi făcut-o, vreau doar să dau un exemplu. Era suficient să-i scape de vreo două ori, când îi prezenta şefului mapa, că ,,aseară am fost pe la Minerva să-mi iau un pachet de ţigări şi l-am văzut pe Cutare, era praf, îi cântau lăutarii la ureche şi la piciorul mesei erau vreo cinci baterii de vin’’, că ăla erai, nu te mai spăla nici toată apa din Jiu. N-o făcea, nea Muri era băiat giorno, dar exista posibilitatea asta, poliţiştii nefiind chiar nişte sfinţi, de aceea toţi căutau să-şi asigure simpatia sa. În plus, dacă te simpatiza, îţi putea furniza date de interes, propuneri de numiri în funcţie, acordarea unor prime, funcţii care se eliberau şi ce mai vedea el prin hârtiile alea în timp ce aranja mapa şefului. Ori bârfe din preajma zeilor! Nea Muri era un băiat pedant, dichisit, orientat, nici n-ar fi putut fi altfel având în vedere persoanele care se perindau prin cabinetul şefului. Extrem de ordonat, meticulos chiar, îşi ţinea dosarele şi hârtiile într-o ordine perfectă pentru a fi în măsură să prezinte oricând, în timp optim, documentele solicitate de comandant. Totodată era şi foarte mucalit, îi plăcea să se ţină de poante şi să facă farse colegilor. În anticamera şefului, unde îşi avea biroul, îşi făcea veacul şi ofiţerul din serviciul de zi pe unitate. Într-una din zile era ofiţer de serviciu locotenentul-colonel Leahu, de la serviciul cercetări penale. Spre seară, Leahu i-a spus lui Mureşan că merge până jos, în biroul său de la parter, să-şi ia ceva de lucru, să mai pigulească prin hărtii dacă va fi linişte, nu vor evenimente adică. În timp ce Leahu era jos, colonelul Langa, şeful miliţiei, a ieşit din birou şi a plecat acasă. În timp ce se pregătea să plece şi Mureşan, s-a întors Leahu care sesizând intenţia sa, l-a întrebat: - Gata, nea Muri, pleci? A plecat şeful de te pregăteşti de plecare? - Nu, face Mureşan, n-a plecat! Dar a ieşit şi mi-a spus că are foarte mult de lucru, o să râmână toată noaptea în birou, nu se mai duce acasă. E o lucrare foarte importantă, pentru tovarăşul ministru şi mi-a spus să vă atrag atenţia să fie linişte, să nu-l deranjeze cumva cineva. Apoi Mureşan a plecat, dar bietul Leahu a stat toată noaptea pironit pe scaun, n-a îndrăznit să se întindă nici un minut pe canapea, să nu aibă şeful nevoie de ceva, şi să-l surprindă aţipit. A doua zi dimineaţă Leahu a fost atât de surprins când s-a trezit cu şeful intrând pe uşă, încât a uitat sâ-i dea raportul. - Ce-i Leahule? – i-a reproşat colonelul Langa, încă nu te-ai trezit, dormi pe tine? Puţin mai târziu toţi cei de la reşedinţă se amuzau pe seama lui Leahu. Acesta a luat-o, ce mai, dar n-a lăsat lucrurile aşa. Luna următoare, când i-a venit iarăşi rândul să facă ofiţer de serviciu, a venit pregătit cu o cutie nou-nouţă de bolduri. Pentru a sta mai comod pe scaun, Mureşan avea o pernuţă, pe care şi-o aşeza sub fund. Parcă o văd în faţa ochilor, era de culoare kaki. Pe la ora unsprezece, unsprezece şi ceva, Mureşan a plecat la popotă, să servească o gustare. Rămas singur în anticameră, Leahu a scos cutia de bolduri şi le-a înfipt meticulos în perna lui Mureşan. Pe toate, unul nu i-a râmas. Apoi a aşezat perna pe scaunul lui nea Muri, astfel încât vârfurile boldurilor să fie în sus. Pernuţa era groşcioară, nu se vedea nimic! Întors de la popotă, nea Muri s-a aşezat fără grijă pe scaun, nebănuind nimic. Urletul pe care l-a scos apoi, s-a auzit însă până la Dispecerat, aflat cu un etaj mai jos!