Vivi (II)

Vivi era o cunoştinţă mai veche a colonelului Şarpe. Cu ceva vreme mai înainte, împreună cu alţi colegi de la miliţia orăşenească unde lucra, fusese la o şedinţă la inspectoratul judeţean. După şedinţă, mergând spre ieşire, grupul a trecut prin faţa biroului locţiitorului politic. Unii dintre aceştia, ca şi unii şefi ai servicilor de cadre, nu aveau la bază o carieră în unităţile operative ale ministerului, ci erau foşti activişti de partid, trimişi în unităţile ministerului pentru a întări munca politică în rândul efectivelor. Primeau grad militar şi puteau evolua apoi, ajungând chiar inspectori şef, precum Brânaş la Arad sau Roşoga la Hunedoara, Cazurile pe care le cunosc eu. Nu ştiu însă dacă şi colonelul Şarpe făcea parte din această categorie. Uşa biroului său era întredeschisă. Văzând asta, Vivi le-a făcut semn celorlalţi să se oprească şi a băgat capul pe uşa biroului. - Să trăiţi, tovarăşe colonel! Permiteţi să intru? - Da, poftiţi! – a răspuns colonelul. Vivi a intrat, lăsând însă uşa deschisă în spatele său. Nu larg, dar suficient pentru ca cei de afară să observe ce se întâmplă înăuntru. - Oooo, ce birou frumos aveţi! Şi ce covooor! În viaţa mea n-am mai văzut aşa covor frumos. Pe atunci, şi cred că nici acum lucrurile nu s-au schimbat prea mult, birourile ofiţerilor de miliţie şi securitate erau dotate cu covoare din iută. Cam 400 de lei făcea un covor din ăsta. Cele ale şefilor de la un anumit nivel în sus însă, şef de serviciu pare-mi-se, erau dotate cu covoare persane, de câteva mii de lei fiecare. Cu cât şeful era mai mare, cu atât biroul şi, respectiv, covorul aveau o suprafaţă mai mare. - Mdaaa, face colonelul! E destul de frumos! - Pot să calc şi eu pe el? - Sigur! Vivi păşi pe covor şi începu să se plimbe ţanţoş, cu mâinile la spate, între fereastra biroului şi peretele opus. - Doamne, ce senzaţie plăcută! Oare, voi ajunge şi eu vreodată să am în birou un covor ca acesta, zise Vivi continuând să se plimbe în timp ce, de afară, începuseră să se audă chicotelile înfundate ale celorlalţi. Colonelul a realizat în cele din urmă ironia şi a reacţionat: - Hai, gata! Ai vreo treabă cu mine? - Nu, voisem să văd şi eu cum arată un birou de şef. - Gata, ai văzut, Ieşi afară! În ultimii ani ai regimului Ceauşescu ofiţerii de economic erau trimişi frecvent în agricultură, pe timpul celor două principale campanii, de recoltare a grâului, vara şi a porumbului, toamna. Vivi avea şi el repartizate două comune unde acţiona în perioadele respective. Pe câmp, Vivi purta cu sătenii discuţii de genul: - Şi-o duce-ţi greu, ’ai? V-au luat comuniştii ăştia tot, v-au lăsat în curu’ gol. Noroc că, lucrând aici în câmp, cu bucatele pe mână, mai puteţi lua şi voi câte-un ştiulete, să-l băgaţi în sân, să-l duceţi acasă, să creşteţi şi voi câte-un purceluş s-aveţi apoi ce pune pe masă la copii! Da’ vedeţi că nici asta nu se prea mai poate, că, uite, ne trimit aici să stăm la curu’ vostru, să nu mai puteţi face nici o mişcare. Azi aşa, mâine aşa, comentariile lui Vivi au fost auzite şi de cine nu trebuie şi-au ajuns la urechile celor care trebuiau să ştie de-astea! Într-o zi în biroul şefului miliţiei orăşeneşti care mi-a povestit toate astea a descins colonelul Gh. Sandu de la Craiova, şeful biroului de contrainformaţii ce avea în responsabilitate zece unităţi de miliţie din sud-vestul ţării, însoţit de un ofiţer de la Bucureşti, de la Direcţia a IV-a. - Măi, tovarăşe comandant, dumneata ştii ce vorbeşte subordonatul dumitale, locotenentul major H. pe la ţară, prin satele pe unde-l trimiţi în campania agricolă? - Nu ştiu, tovarăşe colonel, şi nici nu trebuie să ştiu, nu intră în atribuţiunile mele. Eu trebuie să ştiu cum îşi îndeplineşte atribuţiile profesionale, cum asigură respectarea legalităţii în obiectivele pe care la are în responsabilitate. Şi, din punctul ăsta de vedere nu am ce-i reproşa. - N-oi avea dumneata ce să-i reproşezi pe linie profesională dar nu e suficient, să ştii. Nu eşti doar comandant, eşti şi membru de partid şi trebuie să dai dovadă de vigilenţă revoluţionară, de spirit combativ împotriva celor ce cârtesc împotriva politicii partidului. Apoi Vivi a fost chemat la discuţii cu cei doi ceişti, care l-au avertizat cu privire la modul său deficitar de comportare. Apoi, în urma vizitei acestora, Vivi a fost pus şi în discuţia organizaţiei de partid, care l-a sancţionat cu vot de blam. Modul său de a fi, ironiile permanente la adresa şefilor, comentariile negative, l-au transformat într-o persoană indezirabilă, şefii de atunci ai unităţii căutând pretexte pentru a se descotorosi de el. Era destul de greu însă, pe linie profesională nu prea aveau ce-i reproşa, era un bun ofiţer de economic. În plus era integru, incoruptibil, nu putea fi atras într-o capcană de acest gen. Atitudinea sa însă continua să deranjeze şi în inspectorat începuse să se cam ştie că şefii caută motive pentru a scăpa de el. Într-una din nopţile dinaintea marii sărbători de la 23 August, când unităţile intregului minister se aflau în situaţie de gradul doi, Vivi era ofiţer de serviciu pe subunitate. Printre măsurile care se aplicau pe timpul situaţiilor de acest gen era şi efectuarea de controale privind modul în care cadrele aflate în serviciu sau misiuni îşi exercită atribuţiile, modul în care este asigurată securitatea sediilor şi a perimetrelor, cum este asigurată siguranţa camerelor de armament. Pe la orele două din noapte la sediul miliţiei orăşeneşti sosesc în control doi ofiţeri superiori de la reşedinţa inspectoratului. Aceştia îl găsesc pe Vivi dormind relaxat, întins pe o canapea, dezbrăcat de veston şi descălţat de cizme. Potrivit Regulamentului serviciului interior în vigoare la acea dată, în timpul celor 24 de ora în care se efectua serviciul de zi, ofiţerul avea dreptul la patru ore de somn, dar echipat corespunzător, fără a se dezbrăca, pentru a fi gata în orice moment de acţiune. Gata, l-am prins, şi-au zis cei doi ofiţeri de la judeţ, care erau la curent cu intenţiile şefilor faţă de Vivi. L-au muştruluit, au controlat ce aveau de controlat iar la sfârşit au redactat un proces verbal referitor la cele constatate. A doua zi, la prima oră, buluc la cabinetul şefului cel mare! - Gata, v-am scăpat de H. tovarăşe comandant! - Păi, cum aşa? - L-am prins dormind în post, tovarăşe comandant. Şi nu oricum! Dormea ca un prunc scăldat, în pătuţul lui de acasă. Dezbrăcat, descălţat! Încălcare flagrantă a prevederilor regulamentare, ce mai! Şi nu oricând, ci acum când suntem în situaţie şi toate cadrele trebuie să manifeste vigilenţă sporită. V-am scăpat de el, ce mai încoace şi-ncolo! Îi faceţi raport şi, chiar dacă nu-l trece în rezervă, îl azvârle Mihalea tocmai pe la Maramureş ori Botoşani! - Aţi întocmit documente, i-aţi luat raport? - Cum să nu! Avem proces verbal redactat cu tot dichisul. - Ia daţi-l sâ-l văd! - Poftiţi! Comandantul i-a procesul verbal, îşi pune ochelarii şi începe să-l citească, faţa sa posomorându-se pe măsură ce-l parcurgea. Terminând, îşi dă ochelarii jos şi, cu voce aspră, întreabă: - Cine a scris procesul verbal, mă? - Păi, noi l-am redactat! - Lasă, mă, cine l-a redactat. Cine l-a scris efectiv? - Păi, cel mai mic în grad, cum se obişnuieşte. Locotenentul major H. Dar după dictarea noastră! - Boilor! Ia citiţi aici! Şi le întinse procesul verbal, subliniind cu unghia un pasaj. La mijlocul filei, scris cu litere rotunde, caligrafice, se lăfăia următoarea frază: ,,Locotenentul major H., ofiţerul de serviciu, a fost găsit dezbrăcat, aşezat pe canapea, cusându-şi un nasture ce i se desprinsese accidental de la veston.’’